Adevěrul, septembrie 1929 (Anul 42, nr. 14015-14041)

1929-09-01 / nr. 14015

C­ AMOL 42 - Ho. 14015 Duminici 1 Septembrie 1929 4 pagini Bll A dever­ul FONDATOTII* ^ BELDIMAN 1888—1897 l UIMUAIULU. CONST rJILLE 1897—192« 750 lei pe un an ABONAMENTE : 380 lei pe 8 luni 200 lei pe 3 luni1 In străinătate dnblu LEI 3 BIROURILE: București, Strada Sărindar No. 7—9—11 LEI 3 TELEFOANE: Direcţia 357/72, Administraţia 307/69. Centrala: 306 67, 324/73, 346/79, 353/S1 Provincia : 310/68. — „Partidul liberal şi partidul poporului nu opun contracandidaţi d-lui Petrovici, fiindcă d-sa nu e om de caracter11 — scrie „îndreptarea“. — Şi pentru că, după concepţia acestor partide, în parlament nu trebue să intre oameni de caracter. t împrumutul pentru finanţarea recoltei Telegramele ne-au adus ştirea că bănci olandeze ne-au acordat un credit de un miliard de lei pentru finanţarea recoltei. Obţinerea aces­tui Împrumut constitue un eveni­ment Îmbucurător, sub orice ra­port l-am privi. Este, în primul rând, o dovadă de restabilire a cre­ditului României In străinătate. Un credit de un miliard din partea unei pieţe financiare cu care nu Întreţinem decât foarte restrânse legături de afaceri este dovada cea mai bună că străinătatea priveşte cu multă Încredere desvoltarea tă­rii noastre si că nici unul din marile centre financiare, cari caută debu­­teuri pentru capitalurile lor, nu ne­glijează posibilităţile de plasament in România. De altfel, contractul căilor ferate, pentru furnitura de o sută locomotive, Încheiat acum câ­teva zile, arată, prin condiţiunle sale, că instituţiile de stat cu admi­nistraţie autonomă — în rândul că­rora poate fi pusă­­şi organizaţia centrală a cooperativelor — sunt o unealtă admirabilă pentru ridi­carea creditului public. Tocmai de aceea socotim de toată importanţa ca acele instituţii care se bucură acum de creditul străinătăţii să pună toată grija în folosirea lui. Miliardul ce se încre­dinţează acum băncii centrale coo­perative nu este, fără îndoială, ceea ce trebuia pentru finanţarea recoltei însă este o sumă Îndeajuns de importantă pentru că organizaţia cooperativă să facă dovada că rolul imens ce i s’a rezervat în opera de ridicare a ţărănimii ro­mâne şi sprijinul larg ce i se acor­dă, nu întrec competenţa şi râvna de înfăptuire a conducătorilor ei. De felul cum îşi vor Îndeplini el mi­siunea depinde, in mare parte, nu numai consolidarea Începutului de renaştere a creditului public In străinătate dar şi reuşita acţiunii pentru desăvârşirea reformei a­­grare, întreprinsă de guvernul ac­tual. Chiar şi cu mijloacele, relativ res­trânse, de care dispune, conducerea organizarea vânzării In comun a produselor micii proprietăţi agri­cole în aşa fel Încât să asigure pro­ducătorului, cel mic şi atât de o­­ropsit, Întreg rodul cuvenit al trudii sale. Aceasta, şi numai a­­ceasta trebue să fie întrebuinţarea miliardului obţinut pentru finanţa­rea recoltei. Căci de finanţarea re­coltei mare­ proprietăţi se Îngrijesc băncile comerciale şi casele de ex­port, şi indirect. Banca Naţională, îndemnurile noastre către condu­cătorii instituţiilor cooperative por­nesc dintr’o experienţă nu prea în­depărtată, când cooperativele s’au dovedit adesea nedemne de spri­jinul Statului, deşi poate n’au În­şelat aşteptările guvernelor. Să sperăm însă că sub organizarea lor de azi, ele vor servi numai acele Interese generale, cari justifică spri­jinul şi sacrificiile Statului, adică ale colectivităţii. Ad. PE URMELE EXPULZAŢILOR Stalin, s’a văzut nevoit să pornească singur­­a anchetă la Charkov, pe urm­ele­­ fostului comisar, expulzat al Instru­cției, care a pornit răzvră­­­­tirea Ukrainei. IHCTATORI­ I. ROȘU. Moravuri cari nu dispar Să le înşirăm: bacşişul, fraudele, mita, favoritismul, intervenţiile ne­legale. Exemple de persistenţa acestor moravuri, pe cât de urâte pe atâta de adânc înrădăcinate, găsim a­­proape zilnic în coloanele jurnale­lor, precum tot aproape zilnic avem fiecare din noi ocazia să aflăm fap­te, cari le confirmă. Aşa, ca să citez un caz, de care am luat personal cunoştinţă, acum două zile a venit să mi se plângă un român din Tesalia, un biet om nevoiaş care îşi câştigă cu greu existenţa sa şi a familiei. Un vecin al său, plictist de con­curenţa ce-i făcea, a intervenit pe lângă deputaţi, pe lângă alţi oa­meni cu trecere, şi a izbutit ca ro­mânului de mai sus să i se interzi­că practicarea modestului comerţ ce făcea cu vânzarea pâinii. Vecinul, care practică acelaş co­merţ, este un om cu bune relaţii printre politicienii cu influenţă. Iată un fapt, din care se vede cum favoritismul atrage o adevă­rată nenorocire pe capul unui om sărman şi nesocoteşte orice legi şi regulamente, precum şi orice exi­genţe ale dreptăţii. Iar răsfoind ziarul, văd aproape la fiecare pagină plângeri împotri­va incum­ei diferitelor organe admi­nistrative şi citesc informaţii des­pre alte descoperiri de fraudă, des­coperiri din care nu lipseşte ele­mentul senzaţional. De pildă, des­coperirile făcute în zilele din urmă, la două importante gări din Ardeal: la Copşa Mică şi la Sighişoara. Ce descoperiri face act d. inspec­tor inginer Surdu, căruia îi dorim pentru toată viaţa un auz cât mai fin, dar al cărui nume pare bine ni­merit: să fie „surd“­la toate injonc­ţiunile şi presiunile ce s’ar face a­­supra d-sale. Că şefii celor două gări furau — şi aceasta în mod sis­tematic şi regulat — mărfuri din vagoane, ba uneori doseau, făcând să dispară vagoane întregi, că sperţuiau pe toţi câţi aveau nevoie de încărcat vagoane, că falsificau semnături ca să-şi însuşească în­semnate sume de bani, etc., etc. Fireşte, cei doi vinovaţi vor avea acum să suporte consecinţele pur­tării lor. Numai că fanţul întristă­tor rămâne n picioare: fraudele nu mai contenesc. Această urâtă stare de lucruri se poate atribui şi lipsei de un eficace control preventiv, dar se explică, în cea mai mare parte prin dăinui­rea unor moravuri nenorocite şi a unei mentalităţi la fel. . Mentalitatea e că nu e păcat şi ruşine să îţi însuşeşti ceva din avu­tul altuia şi că aşa fac toţi câţi au­­posibilitatea să o facă. O concepţie similară face ca in­tervenţiile lăturalnice — intervenţii pentru ceea ce nu este just şi legal — să fie o adevărată plagă socială şi, deseori, un nesuferit, calvar pen­tru cei cari sunt socotiţi ca oameni cu relaţii şi cu trecere. In deosebi, întrebaţi pe directorii de şcoli, pe directorii de ministere, pe deputaţii şi senatorii mai influ­enţi ce păţesc ei în aceste zile, când reîncep cursurile şcolilor şi când sunt de trecut atâtea examene de corigentă. Ar fi începutul unei adevărate ere noui, dacă asemenea moravuri ar înceta. Solitar NOTE ŞEFII de partide din Anglia au felicitat pe d. Snowden pentru „succesul“ obţinut la llaga, deşi, chiar după socoteala guvernului, Anglia n’a obţinut decât 85 la sută din ceea ce cerea. Dacă am obţine şi noi un ase­menea rezultat, şefii partidelor din opoziţie ar ţipa că interesele ţării au fost jertfite şi ar cere i­­mediata plecare a guvernului ! EXTRAGEM dintr’un articol al „Universului“ următoarele : Când, fiindcă suferi de insomnie sau de boala somnului, laşi sau pui ordonanţa să bată covoare ori să spargă lemne pe trotuar în zorii zi­lei, atunci când dorm cei cari au muncit până noaptea târziu, ori, fi­ind bolnavi, abea au aţipit, confirmi că, uneori, gradele de pe umăr sunt invers proporţionale­ cu ale bunului simţ, ceea ce nu constitue o notă de civilizaţie. Precum se vede din mizerabi­lul citat de mai sus, „Universul“ insultă armata, spune de ofiţerii români că sufăr de boala somnu­lui şi că nu sunt civilizaţi !­­ Să ne ierte cetitorii că am imi­tat şi noi, pentru odată, sistemul obişnuit de a combate al Uni­versului. COLINDÂND Ardealul in cam­panie de opoziţie, la braţ cu d. Guţă Tătărăscu, d. Al. Lapedatu a mărturisit că a rămas surprins de entuziasmul pe cârd la găsit peste Carpaţi. Entusiasmul are o explicație simplă: oamenii erau veseli că vedeau pe d-­nii Lapedatu şi Tătă­­răscu... in opoziție * ★ O MARE EXPERIENŢA AGRARĂ Circulaţia bunurilor rurale.­De la neoiobăgie spre libertate „Legea pentru regulamentarea circulaţiei pământurilor dobândite prin legea de împroprietărire“, a fost sancţionată şi publicată în „Monitorul Oficial“. Ea a intrat deci definitiv în vigoare. Prin ea se abrogă definitiv clauza inaliena­bilităţii pământurilor cu cari ţăranii au fost împroprietăriţi în diferite ocaziuni şi prin diferite legi, şi se proclamă, în anume limite, dreptul comun. O veche controversă capătă ast­fel un început de soluţie definitivă. Căci inalienabilitatea a fost până la d. Mihalache, o dogmă a tuturor au­torilor de împroprietăriri* şi chiar Petre Carp a putut spune că, pen­tru împroprietăriţi, dreptul comun ar fi jaful comun. Dar, încă înain­tea războiului, Gherea, în „Neoio­­băgia“ sa, a arătat că inalienabilita­tea pamaturilor ţărăneşti este de fapt cauza robiei şi mizeriei ţărani­lor noştri, pe cari, în loc să-i libe­reze, i-a transformat din nou în iobagi, într’ur­ nou fel de lipiţii pământului, de globae adscripti. Abia experienţa, făcută acum în urmă cu reforma agrară, a demon­strat justeţea acestei observaţii a lui Gherea şi este caracteristic că tocmai d. Mihalache, un ministru ţărănist, a făcut prima breşă în ce­tatea inalienabilităţii, cetate­a mi­zeriei pentru cei cari, ca proprietari, „profitau“ de ea şi pentru întreaga economie naţională, care se resim­ţea de ea în două feluri: prin insu­ficienţa producţiei, la care fatal­mente trebuia să ducă şi prin îm­piedicarea selecţiei celor mai price­puţi şi mai destoinici administra­tori şi exploatatori ai pământului. * Dar măsura, pe care o ia legea d-lui Mihalache, mai dovedeşte ceva. Ea dovedeşte, ceiace s’a sus­ţinut în acest ziar, tot timpul cât s’a desbătut problema împroprietă­ririi, din ziua mai ales în care par­tidul liberal, prin influenţa foştilor socialişti — a tinerimii generoase— a trecut-o în programul său; anu­­me, că, împroprietărirea, prin fără­­miţarec.a pământului, nu ar-e o solu­­­ţiune definitivă şi nici măcar o so­luţiuni bună; că ea are un avanta­­giu, acela de a desfiinţa proprieta­tea mare, latifundiile, de a emanci­pa România de dominaţia politică a unei clase, dar că, date fiind: în­tinderea limitată a pământului, nu­mărul populaţiei ţărăneşti în creş­tere, cum şi faptul că ţăranul no­stru, obicinuit cu cultura de întin­deri mari, nu are încă pregătirea pentru cultura intensivă pe care o reclamă parcela mică de pământ, socialmente şi economiceşte rezul­tatele scontate de pe urma împro­prietăririi nu se vor produce. Nu a trebuit multă vreme pentru ca practica să dovedească justeţea acestei păreri. Tragicul exod al moţilor, cari s’au dus să caute pă­mânt la Oradea, dovedeşte şi el că chestiunea agrară nu e rezolvată prin împroprietărire şi că, fără o nouă formă de organizare a pro­ducţiei pe pământul expropriat, nu se poate spera într’o desv­olt­are so­cială şi economică satisfăcătoare, cu atât mai mult cu cât inalienabili­tatea determină pauperizarea popu­laţiei, iar alienabilitatea ducând ia­răşi la acumulări de pământuri, tre­buie să determine proletarizarea. In faţa acestei si­mţiuni, de care d. Mihalache prin reforma sa a ţi­nut numai în parte seamă, noi am preconizat mereu expropierea in favoarea statului si exploatarea moşiilor expropriate, prin şi pentru ţărănime prin organizarea ei pe ba­ză de cooperaţie. Recunoşteam că era o reformă îndrăzneaţă cea pe care o preconizam,­ dar numai ea dădea problemei agrare o soluţie,­ oricare alta nefăcând decât să a­­mâne soluţia definitivă. ★ Dar reforma preconizată de noi era realizabilă? Noi credeam şi credem, bine­în­ţeles, că da. Numai practica însă, putea să facă dovada. Dar la prac­tică nu s’a putut ajunge la noi şi nu s’a ajuns nici în altă parte. Acum abia se face în Rusia o experienţă, pe care credem că, tocmai noi ro­mânii, trebuie s’o urmărim cu mare atenţiune. Să nu se sperie nimeni că e vorba de o experienţă bolşevi­că, comunistă. In chestiunea agra­ră, nici sovietele n’au ajuns la altă soluţie, decât la aceia la care au a­­juns la noi partidele burgheze. Şi peste Nistru latifundiile au fost sfă­râmate pentru a fi împărţite în pe­tice la ţărani. Cu chipul acesta Ru­sia a ajuns să aibă 27 milioane de mici proprietăţi ţărăneşti. Cum ace­leaşi cauze trebue să producă ace­leaşi efecte, consecinţele reformei agrare ruseşti, care a constat esen­­ţialmente în fărâmiţarea pământu­lui, a produs şi în Rusia aceleaşi efecte ca şi la noi. Ţăranul a de­venit proprietar liber, dar tot să­rac a rămas şi producţia agricolă naţională a scăzut în proporţii în­grijitoare. Pentru a remedia această stare de lucruri, sovietele s-au pus să organizeze mica proprietate ţără­nească pentru munca în devălmă­şie şi pentru comas­sarea pământu­rilor. La 1 iulie 1928 erau 428.000 familii organizate pe noua bază. Producţia lor, predată organiza­ţiei de vânzare a statului, a fost de 14.400­ vagoane cereale. Dar la 1 Iunie 1929 erau deja 900.000 fami­lii, numerând patru milioane de suflete, organizate astfel, şi se aş­teaptă ca ele vor preda în anul a­­cesta 64000 vagoane cereale. Asu­pra mijloacelor technice, de cari dispun aceste nouă proprietăţi, ne dă o ideie faptul că din cele 37.000 tractoare, câte are Rusia azi, 26.000 le aparţin lor şi alte 7.000 le vor fi furnisate în anul acesta. Dificultatea cea mai mare ce întâm­pină desvoltarea aceasta este, că ţăranul, care e legat de proprieta­tea sa prin atâtea suferinţe, prin­­tr-o aspiraţie seculară şi prin in­stincte atavice, trebuie să renun­ţe la tânăra bucurie a simţului de proprietate individuală, pentru a păşi spre contopirea proprietăţii sale cu cele ale altor ţărani. Dar nevoile economice se impun atât de imperios, încât tot mai mare de­vine cercul sătenilor cari acceptă măcar prima parte din noua deviză sovietică, prin cooperaţie spre So­­cialism. Intr’adevăr, mişcarea în acest sens a ţărănimii a crescut a­­tât de vertiginos, încât întrece în acest moment puterea statului so­vietic de a o organiza, de a o furni­za cu cele necesare şi de a o stăpâni. Experienţa aceasta, cum poate vedea oricine, e de o extremă importanţă pentru noi. In convin­gerea aceasta nu ne poate tulbura faptul că ea se face în Rusia so­vietică. Caracterul ei este social, nu comunist, şi dacă noi respingem ideile sovietice, ca utopice, nu tre­bue să ascundem însă faptul că, mulţumită regimului bolşevic, Rusia este un imens laboratoriu de vivi­­secţiuni sociale, cari, din nefericire pentru poporul rus, se fac asupra acestuia, dar cari vor folosi şi tre­buie să folosească în rău şi în bi­ne, lunţii întregi, învăţând’o ce poate şi trebuie să facă şi ce tre­buie să evite, să nu facă. B. Brănişteanu GLOSE POLITICE... Un „comunicat“ Intr’o cafenea din Sibiu, s’a petrecut mai zilele trecute un ră­sunător scandal, să-i zicem... na­ţional. Pentrucă mă rog, pricina scandalului a fost în adevăr na­ţională. Câţiva studenţi români cari se aflau într’o sală a cafenelii, s’au indignat foarte, auzind că în sala vecină cineva chefuieşte cântând ciardaşul unguresc. Indignarea lor a trecut în revoltă, de cum au auzit că intre veselii convivi de alături, se găsesc chiar şi câţiva ofiţeri români Precum se întâmplă în aseme­nea cassuri ■­&***?" a sentimentului naţional, studenţii au reacţionat in forma cea mai e­­roică ce se putea imagina. Adecă mai simplu, au provocat scandal. Ofiţerii nu s’au lăsat nici ei, şi astfel s’a produs o încăerare tur­bulentă, cu lovituri, cu înjură­turi şi cu alte asemenea accesorii, inerente răfuielilor de cafenea. A­­poi a venit poliţia. Şi incidentul muzicalo-naţional, s’a sfârşit cu legiuitul proces-verbal de contra­venţie. Până aci, nimic deosebit. Iată însă, că, centrul studen­ţesc din Cluj se supără foarte pe un ziar unguresc, care a publicat în felul cum a crezut de cuviinţă, faptele de la Sibiu. Drept urmare, dă un vileag un „comunicat“ în toată regula, cu număr de eşire, cu două iscălituri şi — evident — cu ştampilă, prin care ameninţă ziarul cu represalii. Adecă ii a­­rată printre rânduri, ciomagul, promiţându-i că-l va „învăţa să respecte tot ce e românesc“. Apoi să avem­ iertare , respec­tul stors cu ciomagul, nu plă­teşte nici o ceapă degerată. Res­pectul se câştigă după părerea u­­nei lumi întregi, prin atitudini demne şi civilizate. Adecă prin a nu face scandal la cârciumă şi prin a nu te răţoi la oameni, ară­­tându-le ciomagul, ca să-i sperii ca la drumul mare... Ofiţerii invalizi Se vorbeşte de un proect menit să reducă pensiile ofiţerilor in­valizi. Mărturisim că nu prea credem acest lucru. Oricâte nevoi ar fi de acoperit pentru asigurarea unui echilibru bugetar şi oricâte sacri­ficii s-ar impune tuturor catego­riilor de cetăţeni pentru a scoate ţara din grozavul impas în care se găseşte, este limpede că nu la pensiile invalizilor se va putea ob­ţine o economie serioasă. întâi de toate, pensiile acestea sunt cu totul insuficiente pentru existenţa bieţilor invalizi. Ele ar necesita un spor, iar nu o redu­cere. Al doilea, nu e admisibil să se mai ceară acestor oameni sacrifi­cii, peste ceia ce au dat odată din carnea lor. Iată de ce, privim cu toată re­zerva zvonurile alarmante, cari mișună de la o vreme în chestiu­nea vrem­ia. Int. "carnetul nostru SEXUOLOGIE Vestitul me­dic parizian d-lu­l Tou­louse, cere într-un ziar francez în­fiinţarea in Paris a unui „centru de Sexuologie“. Ce este acest fel de in­stituţie am arătat-o de mult în „A­­devărul“. E un fel de dispensar în care medici şi psihologi specialişti dau consultaţii unor anumiţi pa­cienţi pentru diferite tulburări psi­hice sau fiziologice, în legătură cu sfera instinctului sexual. D-rul Toulouse afirmă că la Paris există un număr imens de astfel de psychopaţi, cari se fac vinovaţi de diferite crime în legătură cu perve­­siunea simţului genezic. Crimele sa­dice, violurile, atentatele la pudoare intră în această categorie de crimă. Cei cari se fac vinovaţi de ele, — spune d-rul Toulouse — sunt insufi­cient cercetaţi de organele judiciare şi poliţieneşti. Franţa n’are centre de Sexuologie, spitale , psichiatrice, medico-legale, unde ar putea fi trataţi medical şi psycho-terapeutic depravaţii sexuali Lipsa unor asemenea aşezăminte, care ar putea avea un rol preventiv în higiena mentală, e datorită mai mult unor prejudecăţi morale ce par a fi dispărut în ţările anglo-saxone. Scriind aceste rânduri, mă gân­desc la numeroasele cazuri de crime de aceiaşi natură întâmplate la noi, pe cari le citim zilnic in ziarele ro­mâneşti, şi mă întreb dacă n’ar tre­bui să ne gândim şi noi la instituţii preventive şi curative de Sexuologie. Dr. Ygrec PETITS FOURS de F. DIMA Sfârşitul romanului Se putea ca literatura detectivă să nu găsească un truc de reclamă, original ?... Adevărat, e, că am aş­teptat cam mult. Dar, în sfârşit, s’a găsit... Romanele de senzaţie ce apar in editura lui Georg Harper, nu mai conţin’ deslegarea, lămurirea crimei sau delictului, în mod­­obişnuit, sfârşitul romanului e alăturat volu­mului într’un plic sigilat. Cititorul este rugat, — în caz când nu-l inte­resează „sfârşitul“ sau a găsit sin­gur deslegarea intrigii. — să­ îna­poieze volumul editorului care se obligă să-i restituie banii. ...Pe editor îl mustră conştiinţa să-şi însuşească banii unui cetitor prea sagace, sau prea flegmatic, care­ renunţă să citească cartea până la sfârşit... Ce conştiinţă senzibilă — la d. Harper ! ...Si ce bine mi-ar prinde, perso­ naj , pe aceste vremuri de anemie monetară — dacă toţi editorii mi-ar restitui preţul cărţilor... pe cari le-am trântit de perete. Un leac contra scumpete! De când turcul a lepădat fesul... îi lucrează capul febril. Reforme şi progrese — pe toată linia. Cu toate acestea, scumpetea vieţii creşte în proporţie geometrică. Te miri cu ce trăeşte majoritatea populaţei: veniturile şi salariile abia ajung pentru mahorcă şi cafea. Un primar din stambul s’a gândit şi a găsit o soluţie: un premiu de un milion de lei aceluia care va in­dica cel mai sigur mijloc pent­ru a obţine o reducere de 30 la sută asu- pra mărfurilor de prima necesitate îmboldit de mărinimia edilului, Nureddin, un biet cetăţean din Stambul, a încredinţat unui ziar strategia sa în lupta contra scum­petei. El cumpără, de pildă, împreu­nă cu vecinii săi, o oaie întreagă de 12 kgr. de carne, pentru 250 de lei, taie singur vita şi vinde blana cu 200 lei, îl costă deci carnea numai cincizeci de lei, pe când în piaţă un kgr. de carne se plăteşte cu 10° de lei... Soluţia lui Nureddin a făcut im­presie. Ziarele l-au comentat. Re­porterii au cerut un interview pre­fectului ca să afle ce crede despre strategia acestui om ingenios. Prefectul a răspuns că, deocam­dată, l-a amendat pe Nureddin, în baza auto-denunţului său, pentru că se ocupă cu tăierea clandestină de vite... Niciodată nu ştii de unde sare... amenda, într’o ţară... civilizată. Intre autori Buni prieteni erau Henry Bern­stein şi Pierre Frondaie. Şi au ră­mas amici nedespărţiţi — până ce s’au certat. Acum sunt duşmani şi se urăsc, cum numai doi foşti prie­teni o pot face... Deunăzi, Bernstein a vândut o parte din biblioteca sa. In dreptul unui volum de versuri al lui Fron­daie, se putea ceti, în catalog: „Rime- Exemplar dedicat de au­tor. Preţul — o marcă poştală“. Frondaie s-a supărat şi a scos imediat în vânzare toate volumele ce­ i le dedicase, pe vremuri, Bern­stein. Vânzarea a anunţat-o astfel: ,,Maculatură. Nepotrivită pentru întrebuinţarea externă. Vânzătorul mai dă şi un premiu cumpărăto­rului, numai să scape de urgenţă de această marfă“. — Ce o să fie, când se vor îm­păca iarăşi?... Divorţul ţapului ispăşitor D-na Eilis din New-York inten­tase acţiune de divorţ: nu mai pu­tea suporta criticile, jicnirile şi gro­solăniile soţului... Judecătorul era de părere că mi­cile mizerii în căsnicie sunt tot atât de inevitabile ca spălatul rufelor... Că şi vinul fierbe, apoi se linişteşte şi drojdia se aşează pe fund... înţelepciunea judecătorului n’a fost în stare s’o convingă pe d-na Bilis. Dimpotrivă, ea răspunse că meseria soţului e de așa natură, în­(Citîți continuarea in paa. n-a). . CHESTIA ZILEI EUREKA Dacă la Haga nu s’ar fi ajuns la un acord, pacea lu­mii putea fi sdrun­cinată. ZIARELE D. SNOWDEN I Iată sursa cristalină a armă­­niei dintre popoare. Caritate și filantropie Caritatea este de sigur expresia unuia dintre cele mai înalte sen­timente umane: mila. In felul cum se practică, însă individuală sau colectivă, caritatea este incapabilă de a stârpi mizeria. De sigur în UJULWl­j Lazuli dUULC A UIVac'C 1CUIO. De pildă în cazul unei catastrofe. Lumea se emoţionează de neno­rocirea victimelor. Se fac subs­cripţii publice. Fiecare îşi dă o­­bolul. Mulţi din vanitate. Rezul­tatul e binefăcător. In general în­să Caritatea este impulsivă şi in­termitentă. Neavând mijlocul de control se ajută acei cari par mai nenorociţi nu acei cari ar merita pe drept ajutor. Variabilă şi disparată, Carita­tea, nu poate ataca şi combate ca­uzele profunde ale răului pe care vrea să-l îndrepte. Ea se mulţu­meşte de a uşura răul, sau a de­plasa manifestările prea strigă­toare. Nu ajunge decât la un paliativ, la o anestezie şi nu la un remediu. Şi adesea se întâmplă că chiar Caritatea­ Pomană în loc să com­bată mizeria o întreţine şi o pro­pagă, căci ea lucrează din senti­ment şi nu din raţiune. Caritatea prin mijlocul pomenei degradea­ză ca printr’un fel de contagiune morală întreaga clasă a celor ne­voiaşi. D. A Weber, in studiul său a­­supra problemei mizeriei se ocu­pă de diferitele tipuri de filantro­pi, pseudo-filantropi, vanitoşii, orgolioşii, ambiţioşii, snobii, fari­seii etc. Prea puţini sunt filantropii absolut desinteresaţi, cari să nu scumpteze, să nu aştepte o recu­noştinţă umană sau divină. Filantropii sinceri, foarte pu­ţini, au resurse personale aşa de reduse încât sunt nevoiţi să re­curgă la resursele pseudo-filan­­tropilor, cari sunt în număr foar­te mare. Un bogătaş, care împarte po­meni, e considerat ca filantrop de­şi el nu se privează de nimic şi averea lui nu încetează de a creş­te zilnic. Filantrop, om de bine, este socotit adesea şi negustorul Vai V opuuv. *. 1 - ■» zând produsele cu preţuri înzeci­te, dar care îşi fac reclamă cu po­menele făcute. Câţi bărbaţi şi femei cari mun­cesc şi cheltuesc pentru susţine­rea aşezămintelor de asistenţă ră­mân necunoscuţi. Şi în schimb, câte femei din lumea mare îşi fac reclama filantropiei prin serate şi ceaiuri dansante, adunând banii altora căci ele nu cheltuesc nimic. Despre aceşti filantropi de pro­fesiune celebrul Drumont scria: „Blocul fericiţilor bogaţi cari pe­trec pe socoteala mizeriei s’ar de­zagrega dacă n’ar mai fi săraci. Pentru Parisul elegant, o grevă a săracilor ar fi un adevărat dezas­tru. Dacă acest eveniment s’ar pro­duce, multe femei încântătoare ar muri de urât şi plictiseală. Iar unele ar muri de foame nemai a­­vând la îndemână veniturile sera­telor de caritate organizate cu a­tâta sgomot și reclamă“. Jean Bart NAZBAŢII EREŢII ŞI PUD Ascultând de ordinul d-lui Vin­­tilă Brătianu de a lua contact cu ţa­ra, d-nii Guţă Tătărescu şi d. Al. Lapedatu s’au dus în comuna Pui cu gândul că doar vor face pui pentru partidul liberal. Dar la sosirea tor la Pui, alegătorii s’au împrăştiat ca puii de potârniche, rămânând pe lângă cei doi solitari doar un pui de lele care le-a şi întocmit un cântec. Aţi venit să faceţi pui ! Funeţi-vă pofta’n cult KIX

Next