Adevěrul, septembrie 1929 (Anul 42, nr. 14015-14041)
1929-09-01 / nr. 14015
C AMOL 42 - Ho. 14015 Duminici 1 Septembrie 1929 4 pagini Bll A deverul FONDATOTII* ^ BELDIMAN 1888—1897 l UIMUAIULU. CONST rJILLE 1897—192« 750 lei pe un an ABONAMENTE : 380 lei pe 8 luni 200 lei pe 3 luni1 In străinătate dnblu LEI 3 BIROURILE: București, Strada Sărindar No. 7—9—11 LEI 3 TELEFOANE: Direcţia 357/72, Administraţia 307/69. Centrala: 306 67, 324/73, 346/79, 353/S1 Provincia : 310/68. — „Partidul liberal şi partidul poporului nu opun contracandidaţi d-lui Petrovici, fiindcă d-sa nu e om de caracter11 — scrie „îndreptarea“. — Şi pentru că, după concepţia acestor partide, în parlament nu trebue să intre oameni de caracter. t împrumutul pentru finanţarea recoltei Telegramele ne-au adus ştirea că bănci olandeze ne-au acordat un credit de un miliard de lei pentru finanţarea recoltei. Obţinerea acestui Împrumut constitue un eveniment Îmbucurător, sub orice raport l-am privi. Este, în primul rând, o dovadă de restabilire a creditului României In străinătate. Un credit de un miliard din partea unei pieţe financiare cu care nu Întreţinem decât foarte restrânse legături de afaceri este dovada cea mai bună că străinătatea priveşte cu multă Încredere desvoltarea tării noastre si că nici unul din marile centre financiare, cari caută debuteuri pentru capitalurile lor, nu neglijează posibilităţile de plasament in România. De altfel, contractul căilor ferate, pentru furnitura de o sută locomotive, Încheiat acum câteva zile, arată, prin condiţiunle sale, că instituţiile de stat cu administraţie autonomă — în rândul cărora poate fi pusăşi organizaţia centrală a cooperativelor — sunt o unealtă admirabilă pentru ridicarea creditului public. Tocmai de aceea socotim de toată importanţa ca acele instituţii care se bucură acum de creditul străinătăţii să pună toată grija în folosirea lui. Miliardul ce se încredinţează acum băncii centrale cooperative nu este, fără îndoială, ceea ce trebuia pentru finanţarea recoltei însă este o sumă Îndeajuns de importantă pentru că organizaţia cooperativă să facă dovada că rolul imens ce i s’a rezervat în opera de ridicare a ţărănimii române şi sprijinul larg ce i se acordă, nu întrec competenţa şi râvna de înfăptuire a conducătorilor ei. De felul cum îşi vor Îndeplini el misiunea depinde, in mare parte, nu numai consolidarea Începutului de renaştere a creditului public In străinătate dar şi reuşita acţiunii pentru desăvârşirea reformei agrare, întreprinsă de guvernul actual. Chiar şi cu mijloacele, relativ restrânse, de care dispune, conducerea organizarea vânzării In comun a produselor micii proprietăţi agricole în aşa fel Încât să asigure producătorului, cel mic şi atât de oropsit, Întreg rodul cuvenit al trudii sale. Aceasta, şi numai aceasta trebue să fie întrebuinţarea miliardului obţinut pentru finanţarea recoltei. Căci de finanţarea recoltei mare proprietăţi se Îngrijesc băncile comerciale şi casele de export, şi indirect. Banca Naţională, îndemnurile noastre către conducătorii instituţiilor cooperative pornesc dintr’o experienţă nu prea îndepărtată, când cooperativele s’au dovedit adesea nedemne de sprijinul Statului, deşi poate n’au Înşelat aşteptările guvernelor. Să sperăm însă că sub organizarea lor de azi, ele vor servi numai acele Interese generale, cari justifică sprijinul şi sacrificiile Statului, adică ale colectivităţii. Ad. PE URMELE EXPULZAŢILOR Stalin, s’a văzut nevoit să pornească singura anchetă la Charkov, pe urmele fostului comisar, expulzat al Instrucției, care a pornit răzvrătirea Ukrainei. IHCTATORI I. ROȘU. Moravuri cari nu dispar Să le înşirăm: bacşişul, fraudele, mita, favoritismul, intervenţiile nelegale. Exemple de persistenţa acestor moravuri, pe cât de urâte pe atâta de adânc înrădăcinate, găsim aproape zilnic în coloanele jurnalelor, precum tot aproape zilnic avem fiecare din noi ocazia să aflăm fapte, cari le confirmă. Aşa, ca să citez un caz, de care am luat personal cunoştinţă, acum două zile a venit să mi se plângă un român din Tesalia, un biet om nevoiaş care îşi câştigă cu greu existenţa sa şi a familiei. Un vecin al său, plictist de concurenţa ce-i făcea, a intervenit pe lângă deputaţi, pe lângă alţi oameni cu trecere, şi a izbutit ca românului de mai sus să i se interzică practicarea modestului comerţ ce făcea cu vânzarea pâinii. Vecinul, care practică acelaş comerţ, este un om cu bune relaţii printre politicienii cu influenţă. Iată un fapt, din care se vede cum favoritismul atrage o adevărată nenorocire pe capul unui om sărman şi nesocoteşte orice legi şi regulamente, precum şi orice exigenţe ale dreptăţii. Iar răsfoind ziarul, văd aproape la fiecare pagină plângeri împotriva incumei diferitelor organe administrative şi citesc informaţii despre alte descoperiri de fraudă, descoperiri din care nu lipseşte elementul senzaţional. De pildă, descoperirile făcute în zilele din urmă, la două importante gări din Ardeal: la Copşa Mică şi la Sighişoara. Ce descoperiri face act d. inspector inginer Surdu, căruia îi dorim pentru toată viaţa un auz cât mai fin, dar al cărui nume pare bine nimerit: să fie „surd“la toate injoncţiunile şi presiunile ce s’ar face asupra d-sale. Că şefii celor două gări furau — şi aceasta în mod sistematic şi regulat — mărfuri din vagoane, ba uneori doseau, făcând să dispară vagoane întregi, că sperţuiau pe toţi câţi aveau nevoie de încărcat vagoane, că falsificau semnături ca să-şi însuşească însemnate sume de bani, etc., etc. Fireşte, cei doi vinovaţi vor avea acum să suporte consecinţele purtării lor. Numai că fanţul întristător rămâne n picioare: fraudele nu mai contenesc. Această urâtă stare de lucruri se poate atribui şi lipsei de un eficace control preventiv, dar se explică, în cea mai mare parte prin dăinuirea unor moravuri nenorocite şi a unei mentalităţi la fel. . Mentalitatea e că nu e păcat şi ruşine să îţi însuşeşti ceva din avutul altuia şi că aşa fac toţi câţi auposibilitatea să o facă. O concepţie similară face ca intervenţiile lăturalnice — intervenţii pentru ceea ce nu este just şi legal — să fie o adevărată plagă socială şi, deseori, un nesuferit, calvar pentru cei cari sunt socotiţi ca oameni cu relaţii şi cu trecere. In deosebi, întrebaţi pe directorii de şcoli, pe directorii de ministere, pe deputaţii şi senatorii mai influenţi ce păţesc ei în aceste zile, când reîncep cursurile şcolilor şi când sunt de trecut atâtea examene de corigentă. Ar fi începutul unei adevărate ere noui, dacă asemenea moravuri ar înceta. Solitar NOTE ŞEFII de partide din Anglia au felicitat pe d. Snowden pentru „succesul“ obţinut la llaga, deşi, chiar după socoteala guvernului, Anglia n’a obţinut decât 85 la sută din ceea ce cerea. Dacă am obţine şi noi un asemenea rezultat, şefii partidelor din opoziţie ar ţipa că interesele ţării au fost jertfite şi ar cere imediata plecare a guvernului ! EXTRAGEM dintr’un articol al „Universului“ următoarele : Când, fiindcă suferi de insomnie sau de boala somnului, laşi sau pui ordonanţa să bată covoare ori să spargă lemne pe trotuar în zorii zilei, atunci când dorm cei cari au muncit până noaptea târziu, ori, fiind bolnavi, abea au aţipit, confirmi că, uneori, gradele de pe umăr sunt invers proporţionale cu ale bunului simţ, ceea ce nu constitue o notă de civilizaţie. Precum se vede din mizerabilul citat de mai sus, „Universul“ insultă armata, spune de ofiţerii români că sufăr de boala somnului şi că nu sunt civilizaţi ! Să ne ierte cetitorii că am imitat şi noi, pentru odată, sistemul obişnuit de a combate al Universului. COLINDÂND Ardealul in campanie de opoziţie, la braţ cu d. Guţă Tătărăscu, d. Al. Lapedatu a mărturisit că a rămas surprins de entuziasmul pe cârd la găsit peste Carpaţi. Entusiasmul are o explicație simplă: oamenii erau veseli că vedeau pe d-nii Lapedatu şi Tătărăscu... in opoziție * ★ O MARE EXPERIENŢA AGRARĂ Circulaţia bunurilor rurale.De la neoiobăgie spre libertate „Legea pentru regulamentarea circulaţiei pământurilor dobândite prin legea de împroprietărire“, a fost sancţionată şi publicată în „Monitorul Oficial“. Ea a intrat deci definitiv în vigoare. Prin ea se abrogă definitiv clauza inalienabilităţii pământurilor cu cari ţăranii au fost împroprietăriţi în diferite ocaziuni şi prin diferite legi, şi se proclamă, în anume limite, dreptul comun. O veche controversă capătă astfel un început de soluţie definitivă. Căci inalienabilitatea a fost până la d. Mihalache, o dogmă a tuturor autorilor de împroprietăriri* şi chiar Petre Carp a putut spune că, pentru împroprietăriţi, dreptul comun ar fi jaful comun. Dar, încă înaintea războiului, Gherea, în „Neoiobăgia“ sa, a arătat că inalienabilitatea pamaturilor ţărăneşti este de fapt cauza robiei şi mizeriei ţăranilor noştri, pe cari, în loc să-i libereze, i-a transformat din nou în iobagi, într’ur nou fel de lipiţii pământului, de globae adscripti. Abia experienţa, făcută acum în urmă cu reforma agrară, a demonstrat justeţea acestei observaţii a lui Gherea şi este caracteristic că tocmai d. Mihalache, un ministru ţărănist, a făcut prima breşă în cetatea inalienabilităţii, cetatea mizeriei pentru cei cari, ca proprietari, „profitau“ de ea şi pentru întreaga economie naţională, care se resimţea de ea în două feluri: prin insuficienţa producţiei, la care fatalmente trebuia să ducă şi prin împiedicarea selecţiei celor mai pricepuţi şi mai destoinici administratori şi exploatatori ai pământului. * Dar măsura, pe care o ia legea d-lui Mihalache, mai dovedeşte ceva. Ea dovedeşte, ceiace s’a susţinut în acest ziar, tot timpul cât s’a desbătut problema împroprietăririi, din ziua mai ales în care partidul liberal, prin influenţa foştilor socialişti — a tinerimii generoase— a trecut-o în programul său; anume, că, împroprietărirea, prin fărămiţarec.a pământului, nu ar-e o soluţiune definitivă şi nici măcar o soluţiuni bună; că ea are un avantagiu, acela de a desfiinţa proprietatea mare, latifundiile, de a emancipa România de dominaţia politică a unei clase, dar că, date fiind: întinderea limitată a pământului, numărul populaţiei ţărăneşti în creştere, cum şi faptul că ţăranul nostru, obicinuit cu cultura de întinderi mari, nu are încă pregătirea pentru cultura intensivă pe care o reclamă parcela mică de pământ, socialmente şi economiceşte rezultatele scontate de pe urma împroprietăririi nu se vor produce. Nu a trebuit multă vreme pentru ca practica să dovedească justeţea acestei păreri. Tragicul exod al moţilor, cari s’au dus să caute pământ la Oradea, dovedeşte şi el că chestiunea agrară nu e rezolvată prin împroprietărire şi că, fără o nouă formă de organizare a producţiei pe pământul expropriat, nu se poate spera într’o desvoltare socială şi economică satisfăcătoare, cu atât mai mult cu cât inalienabilitatea determină pauperizarea populaţiei, iar alienabilitatea ducând iarăşi la acumulări de pământuri, trebuie să determine proletarizarea. In faţa acestei simţiuni, de care d. Mihalache prin reforma sa a ţinut numai în parte seamă, noi am preconizat mereu expropierea in favoarea statului si exploatarea moşiilor expropriate, prin şi pentru ţărănime prin organizarea ei pe bază de cooperaţie. Recunoşteam că era o reformă îndrăzneaţă cea pe care o preconizam, dar numai ea dădea problemei agrare o soluţie, oricare alta nefăcând decât să amâne soluţia definitivă. ★ Dar reforma preconizată de noi era realizabilă? Noi credeam şi credem, bineînţeles, că da. Numai practica însă, putea să facă dovada. Dar la practică nu s’a putut ajunge la noi şi nu s’a ajuns nici în altă parte. Acum abia se face în Rusia o experienţă, pe care credem că, tocmai noi românii, trebuie s’o urmărim cu mare atenţiune. Să nu se sperie nimeni că e vorba de o experienţă bolşevică, comunistă. In chestiunea agrară, nici sovietele n’au ajuns la altă soluţie, decât la aceia la care au ajuns la noi partidele burgheze. Şi peste Nistru latifundiile au fost sfărâmate pentru a fi împărţite în petice la ţărani. Cu chipul acesta Rusia a ajuns să aibă 27 milioane de mici proprietăţi ţărăneşti. Cum aceleaşi cauze trebue să producă aceleaşi efecte, consecinţele reformei agrare ruseşti, care a constat esenţialmente în fărâmiţarea pământului, a produs şi în Rusia aceleaşi efecte ca şi la noi. Ţăranul a devenit proprietar liber, dar tot sărac a rămas şi producţia agricolă naţională a scăzut în proporţii îngrijitoare. Pentru a remedia această stare de lucruri, sovietele s-au pus să organizeze mica proprietate ţărănească pentru munca în devălmăşie şi pentru comassarea pământurilor. La 1 iulie 1928 erau 428.000 familii organizate pe noua bază. Producţia lor, predată organizaţiei de vânzare a statului, a fost de 14.400 vagoane cereale. Dar la 1 Iunie 1929 erau deja 900.000 familii, numerând patru milioane de suflete, organizate astfel, şi se aşteaptă ca ele vor preda în anul acesta 64000 vagoane cereale. Asupra mijloacelor technice, de cari dispun aceste nouă proprietăţi, ne dă o ideie faptul că din cele 37.000 tractoare, câte are Rusia azi, 26.000 le aparţin lor şi alte 7.000 le vor fi furnisate în anul acesta. Dificultatea cea mai mare ce întâmpină desvoltarea aceasta este, că ţăranul, care e legat de proprietatea sa prin atâtea suferinţe, printr-o aspiraţie seculară şi prin instincte atavice, trebuie să renunţe la tânăra bucurie a simţului de proprietate individuală, pentru a păşi spre contopirea proprietăţii sale cu cele ale altor ţărani. Dar nevoile economice se impun atât de imperios, încât tot mai mare devine cercul sătenilor cari acceptă măcar prima parte din noua deviză sovietică, prin cooperaţie spre Socialism. Intr’adevăr, mişcarea în acest sens a ţărănimii a crescut atât de vertiginos, încât întrece în acest moment puterea statului sovietic de a o organiza, de a o furniza cu cele necesare şi de a o stăpâni. Experienţa aceasta, cum poate vedea oricine, e de o extremă importanţă pentru noi. In convingerea aceasta nu ne poate tulbura faptul că ea se face în Rusia sovietică. Caracterul ei este social, nu comunist, şi dacă noi respingem ideile sovietice, ca utopice, nu trebue să ascundem însă faptul că, mulţumită regimului bolşevic, Rusia este un imens laboratoriu de vivisecţiuni sociale, cari, din nefericire pentru poporul rus, se fac asupra acestuia, dar cari vor folosi şi trebuie să folosească în rău şi în bine, lunţii întregi, învăţând’o ce poate şi trebuie să facă şi ce trebuie să evite, să nu facă. B. Brănişteanu GLOSE POLITICE... Un „comunicat“ Intr’o cafenea din Sibiu, s’a petrecut mai zilele trecute un răsunător scandal, să-i zicem... naţional. Pentrucă mă rog, pricina scandalului a fost în adevăr naţională. Câţiva studenţi români cari se aflau într’o sală a cafenelii, s’au indignat foarte, auzind că în sala vecină cineva chefuieşte cântând ciardaşul unguresc. Indignarea lor a trecut în revoltă, de cum au auzit că intre veselii convivi de alături, se găsesc chiar şi câţiva ofiţeri români Precum se întâmplă în asemenea cassuri ■&***?" a sentimentului naţional, studenţii au reacţionat in forma cea mai eroică ce se putea imagina. Adecă mai simplu, au provocat scandal. Ofiţerii nu s’au lăsat nici ei, şi astfel s’a produs o încăerare turbulentă, cu lovituri, cu înjurături şi cu alte asemenea accesorii, inerente răfuielilor de cafenea. Apoi a venit poliţia. Şi incidentul muzicalo-naţional, s’a sfârşit cu legiuitul proces-verbal de contravenţie. Până aci, nimic deosebit. Iată însă, că, centrul studenţesc din Cluj se supără foarte pe un ziar unguresc, care a publicat în felul cum a crezut de cuviinţă, faptele de la Sibiu. Drept urmare, dă un vileag un „comunicat“ în toată regula, cu număr de eşire, cu două iscălituri şi — evident — cu ştampilă, prin care ameninţă ziarul cu represalii. Adecă ii arată printre rânduri, ciomagul, promiţându-i că-l va „învăţa să respecte tot ce e românesc“. Apoi să avem iertare , respectul stors cu ciomagul, nu plăteşte nici o ceapă degerată. Respectul se câştigă după părerea unei lumi întregi, prin atitudini demne şi civilizate. Adecă prin a nu face scandal la cârciumă şi prin a nu te răţoi la oameni, arătându-le ciomagul, ca să-i sperii ca la drumul mare... Ofiţerii invalizi Se vorbeşte de un proect menit să reducă pensiile ofiţerilor invalizi. Mărturisim că nu prea credem acest lucru. Oricâte nevoi ar fi de acoperit pentru asigurarea unui echilibru bugetar şi oricâte sacrificii s-ar impune tuturor categoriilor de cetăţeni pentru a scoate ţara din grozavul impas în care se găseşte, este limpede că nu la pensiile invalizilor se va putea obţine o economie serioasă. întâi de toate, pensiile acestea sunt cu totul insuficiente pentru existenţa bieţilor invalizi. Ele ar necesita un spor, iar nu o reducere. Al doilea, nu e admisibil să se mai ceară acestor oameni sacrificii, peste ceia ce au dat odată din carnea lor. Iată de ce, privim cu toată rezerva zvonurile alarmante, cari mișună de la o vreme în chestiunea vremia. Int. "carnetul nostru SEXUOLOGIE Vestitul medic parizian d-lul Toulouse, cere într-un ziar francez înfiinţarea in Paris a unui „centru de Sexuologie“. Ce este acest fel de instituţie am arătat-o de mult în „Adevărul“. E un fel de dispensar în care medici şi psihologi specialişti dau consultaţii unor anumiţi pacienţi pentru diferite tulburări psihice sau fiziologice, în legătură cu sfera instinctului sexual. D-rul Toulouse afirmă că la Paris există un număr imens de astfel de psychopaţi, cari se fac vinovaţi de diferite crime în legătură cu pervesiunea simţului genezic. Crimele sadice, violurile, atentatele la pudoare intră în această categorie de crimă. Cei cari se fac vinovaţi de ele, — spune d-rul Toulouse — sunt insuficient cercetaţi de organele judiciare şi poliţieneşti. Franţa n’are centre de Sexuologie, spitale , psichiatrice, medico-legale, unde ar putea fi trataţi medical şi psycho-terapeutic depravaţii sexuali Lipsa unor asemenea aşezăminte, care ar putea avea un rol preventiv în higiena mentală, e datorită mai mult unor prejudecăţi morale ce par a fi dispărut în ţările anglo-saxone. Scriind aceste rânduri, mă gândesc la numeroasele cazuri de crime de aceiaşi natură întâmplate la noi, pe cari le citim zilnic in ziarele româneşti, şi mă întreb dacă n’ar trebui să ne gândim şi noi la instituţii preventive şi curative de Sexuologie. Dr. Ygrec PETITS FOURS de F. DIMA Sfârşitul romanului Se putea ca literatura detectivă să nu găsească un truc de reclamă, original ?... Adevărat, e, că am aşteptat cam mult. Dar, în sfârşit, s’a găsit... Romanele de senzaţie ce apar in editura lui Georg Harper, nu mai conţin’ deslegarea, lămurirea crimei sau delictului, în modobişnuit, sfârşitul romanului e alăturat volumului într’un plic sigilat. Cititorul este rugat, — în caz când nu-l interesează „sfârşitul“ sau a găsit singur deslegarea intrigii. — să înapoieze volumul editorului care se obligă să-i restituie banii. ...Pe editor îl mustră conştiinţa să-şi însuşească banii unui cetitor prea sagace, sau prea flegmatic, care renunţă să citească cartea până la sfârşit... Ce conştiinţă senzibilă — la d. Harper ! ...Si ce bine mi-ar prinde, perso naj , pe aceste vremuri de anemie monetară — dacă toţi editorii mi-ar restitui preţul cărţilor... pe cari le-am trântit de perete. Un leac contra scumpete! De când turcul a lepădat fesul... îi lucrează capul febril. Reforme şi progrese — pe toată linia. Cu toate acestea, scumpetea vieţii creşte în proporţie geometrică. Te miri cu ce trăeşte majoritatea populaţei: veniturile şi salariile abia ajung pentru mahorcă şi cafea. Un primar din stambul s’a gândit şi a găsit o soluţie: un premiu de un milion de lei aceluia care va indica cel mai sigur mijloc pentru a obţine o reducere de 30 la sută asu- pra mărfurilor de prima necesitate îmboldit de mărinimia edilului, Nureddin, un biet cetăţean din Stambul, a încredinţat unui ziar strategia sa în lupta contra scumpetei. El cumpără, de pildă, împreună cu vecinii săi, o oaie întreagă de 12 kgr. de carne, pentru 250 de lei, taie singur vita şi vinde blana cu 200 lei, îl costă deci carnea numai cincizeci de lei, pe când în piaţă un kgr. de carne se plăteşte cu 10° de lei... Soluţia lui Nureddin a făcut impresie. Ziarele l-au comentat. Reporterii au cerut un interview prefectului ca să afle ce crede despre strategia acestui om ingenios. Prefectul a răspuns că, deocamdată, l-a amendat pe Nureddin, în baza auto-denunţului său, pentru că se ocupă cu tăierea clandestină de vite... Niciodată nu ştii de unde sare... amenda, într’o ţară... civilizată. Intre autori Buni prieteni erau Henry Bernstein şi Pierre Frondaie. Şi au rămas amici nedespărţiţi — până ce s’au certat. Acum sunt duşmani şi se urăsc, cum numai doi foşti prieteni o pot face... Deunăzi, Bernstein a vândut o parte din biblioteca sa. In dreptul unui volum de versuri al lui Frondaie, se putea ceti, în catalog: „Rime- Exemplar dedicat de autor. Preţul — o marcă poştală“. Frondaie s-a supărat şi a scos imediat în vânzare toate volumele ce i le dedicase, pe vremuri, Bernstein. Vânzarea a anunţat-o astfel: ,,Maculatură. Nepotrivită pentru întrebuinţarea externă. Vânzătorul mai dă şi un premiu cumpărătorului, numai să scape de urgenţă de această marfă“. — Ce o să fie, când se vor împăca iarăşi?... Divorţul ţapului ispăşitor D-na Eilis din New-York intentase acţiune de divorţ: nu mai putea suporta criticile, jicnirile şi grosolăniile soţului... Judecătorul era de părere că micile mizerii în căsnicie sunt tot atât de inevitabile ca spălatul rufelor... Că şi vinul fierbe, apoi se linişteşte şi drojdia se aşează pe fund... înţelepciunea judecătorului n’a fost în stare s’o convingă pe d-na Bilis. Dimpotrivă, ea răspunse că meseria soţului e de așa natură, în(Citîți continuarea in paa. n-a). . CHESTIA ZILEI EUREKA Dacă la Haga nu s’ar fi ajuns la un acord, pacea lumii putea fi sdruncinată. ZIARELE D. SNOWDEN I Iată sursa cristalină a armăniei dintre popoare. Caritate și filantropie Caritatea este de sigur expresia unuia dintre cele mai înalte sentimente umane: mila. In felul cum se practică, însă individuală sau colectivă, caritatea este incapabilă de a stârpi mizeria. De sigur în UJULWlj Lazuli dUULC A UIVac'C 1CUIO. De pildă în cazul unei catastrofe. Lumea se emoţionează de nenorocirea victimelor. Se fac subscripţii publice. Fiecare îşi dă obolul. Mulţi din vanitate. Rezultatul e binefăcător. In general însă Caritatea este impulsivă şi intermitentă. Neavând mijlocul de control se ajută acei cari par mai nenorociţi nu acei cari ar merita pe drept ajutor. Variabilă şi disparată, Caritatea, nu poate ataca şi combate cauzele profunde ale răului pe care vrea să-l îndrepte. Ea se mulţumeşte de a uşura răul, sau a deplasa manifestările prea strigătoare. Nu ajunge decât la un paliativ, la o anestezie şi nu la un remediu. Şi adesea se întâmplă că chiar Caritatea Pomană în loc să combată mizeria o întreţine şi o propagă, căci ea lucrează din sentiment şi nu din raţiune. Caritatea prin mijlocul pomenei degradează ca printr’un fel de contagiune morală întreaga clasă a celor nevoiaşi. D. A Weber, in studiul său asupra problemei mizeriei se ocupă de diferitele tipuri de filantropi, pseudo-filantropi, vanitoşii, orgolioşii, ambiţioşii, snobii, fariseii etc. Prea puţini sunt filantropii absolut desinteresaţi, cari să nu scumpteze, să nu aştepte o recunoştinţă umană sau divină. Filantropii sinceri, foarte puţini, au resurse personale aşa de reduse încât sunt nevoiţi să recurgă la resursele pseudo-filantropilor, cari sunt în număr foarte mare. Un bogătaş, care împarte pomeni, e considerat ca filantrop deşi el nu se privează de nimic şi averea lui nu încetează de a creşte zilnic. Filantrop, om de bine, este socotit adesea şi negustorul Vai V opuuv. *. 1 - ■» zând produsele cu preţuri înzecite, dar care îşi fac reclamă cu pomenele făcute. Câţi bărbaţi şi femei cari muncesc şi cheltuesc pentru susţinerea aşezămintelor de asistenţă rămân necunoscuţi. Şi în schimb, câte femei din lumea mare îşi fac reclama filantropiei prin serate şi ceaiuri dansante, adunând banii altora căci ele nu cheltuesc nimic. Despre aceşti filantropi de profesiune celebrul Drumont scria: „Blocul fericiţilor bogaţi cari petrec pe socoteala mizeriei s’ar dezagrega dacă n’ar mai fi săraci. Pentru Parisul elegant, o grevă a săracilor ar fi un adevărat dezastru. Dacă acest eveniment s’ar produce, multe femei încântătoare ar muri de urât şi plictiseală. Iar unele ar muri de foame nemai având la îndemână veniturile seratelor de caritate organizate cu atâta sgomot și reclamă“. Jean Bart NAZBAŢII EREŢII ŞI PUD Ascultând de ordinul d-lui Vintilă Brătianu de a lua contact cu ţara, d-nii Guţă Tătărescu şi d. Al. Lapedatu s’au dus în comuna Pui cu gândul că doar vor face pui pentru partidul liberal. Dar la sosirea tor la Pui, alegătorii s’au împrăştiat ca puii de potârniche, rămânând pe lângă cei doi solitari doar un pui de lele care le-a şi întocmit un cântec. Aţi venit să faceţi pui ! Funeţi-vă pofta’n cult KIX