Adevěrul, iunie 1930 (Anul 43, nr. 14241-14265)

1930-06-02 / nr. 14241

AHOL 43­­ No. 14241 * Luni 2 Iunie 1930 6 p&gîni Adeverul FONDATORT­I ^ BELDIMAN­­­UNDATORI . CONST. MILLE 1888—1897 1897—1926 . 750 lei pe un an ABONAMENTE: 330 lei pe 6 luni .. _____ 200 lei pe 3 luni In străinătate dublu BIROURILE: București, Str. Gonst. Miile (Sărindar) Mo. 1­9­11 TELEFOANEÎ:Î Direcția : 357/72. Administrația : 367/69. Centrala: 306/67, 324/73, 346/79, 353/54. Provincia : 310/66. " Partidul național-țärǎnesc continuă să legifereze. Va mai avea, oare, timp să guverneze? OASPEŢII FRANCEZI După d. Loueheur au venit d. de Saint-Aulaire şi generalul Berthe­lot. Aceştia au fost sărbătoriţi în amintirea unui trecut de suferinţe şi bucurii comune. D. Loueheur a fost sărbătorit ca purtătorul de cu­vânt al politicii viitoare, al politicii aceluia, care este ministrul de ex­terne al Franţei. In fond, în tustrele aceste personalităţi, a fost sărbă­torită Franţa. Făţiş nimic nu a tulburat serbă­rile acestea. Dar au fost totuşi două rânduri de întâmplări, cari nu sunt fără semnificaţie şi deci nu pot trece fără a fi relevate. Mai întâi, pasiunile deslănțuite de luptele noastre politice, au făcut că partidul liberal și cel averescan nu au luat parte la sărbătorirea în Cameră a d-lui Loucheur, pe când de la sărbătorirea d-lui de Saint- Aulaire nu a lipsit decât numai par­tidul liberal. Spectacolul nu a fost frumos. Luptele dintre partide, nu se pot răsfrânge asupra unor oaspeţi re­prezentativi veniţi din străinătate. Aceşti oaspeţi reprezentau Franţa şi, desigur, în credinţa lor a fost că vizitează România. Vina partidelor cari au lipsit de la şedinţele neofi­ciale ale Parlamentului, în cari d-nii Loucheur, de Saint-Aulaire şi generalul Berthelot au fost salutaţi, este, dacă a rezumat, că oaspeţii a­­c®ştia, pe cari întreaga opinie pu­blică, ale cărei sentimente nu sunt alterate de meschine ambiţii politi­ce, i-a îmbrăţişat din tot sufletul — au apărut numai ca oaspeţi ai par­tidului de la cârmă. La un moment dat insă, am avut impresia, că partidele noastre aşa zise de guvernământ, cari imită cu voluptate, tot ce se greşeşte în altă parte, au găsit o splendidă scuză a propriei lor greşeli. „Universul“ publicase un interview al d-lui de Saint-Aulaire, prin care acesta ne deconsilia să urmăm politica paci­fistă a aceluia care de zece ani con­duce, aproape neîntrerupt, politea externă a Franţei şi cu care singur, guvernul român poate trata chesti­unile politice dintre cele două ţări. Mărturisim că acest interview ni s-a părut şi nouă, cel puţin curios. Tocmai fiindcă il cunoaştem pe d. de Saint-Aulaire ca pe un diplomat fin şi foarte preocupat de paza for­melor, fără de cari însuşi fondul îşi CINE? prelungit sesiunea Guvernul a pierde valoarea, ne-am îndoit din a­parlamentului, capul locului, dacă nu de autentici- ! Cine s’a prelungi oare șederea gu­tarea interviewului, apoi de faptul [ vernulul • că ilustru! oaspete, a admis într’a-* Ki a devăr ca opiniile d-sale, de altfel cunoscute, să fie publicate a doua zi după plecarea d-lui Loucheur. Și într'adevăr, îndoiala noastră s’a dovedit a fi justificată. Căci un co­municat dat de d. Saint-Aulaire ne-a anunţat că d-sa nu înţelege să ia răspunderea unor declaraţiuni pe cari nu Ie-a semnat. Cu aceasta incidentul era violat şi partidele noastre de guvernă­mânt nu mai pot invoca, pentru scuza faptul că au dus disensiunile lor până in incinta unde au fost sa­lutaţi oaspeţii României, cu faptul că aceşti oaspeţi au dus şi ei pole­­micile lor politice până în aceiaşi incintă. Ne bucură aceasta, căci conţine o învăţătură pe care, sperăm, că po­liticianii noştri o vor accepta cu a­­tât mai mare plăcere, cu cât s’au a­rătat mai dispuşi să primească şi azi sfaturile aceluia, ale cărui con­silii ne-au fost atât de utile, în mo­mentele cele mai grele, prin cari a trecut ţara noastră. De altfel, nici d. Loucheur nu a spus, cum nu susţine nici d. Briar­d, că pentru a urmări federalizarea Europei, trebuie renunţat la menţi­nerea şi desvoltarea, la întărirea şi aprofundarea alianţelor. Numai că nevoile economice şi primejdiile u­­nui viitor război, indică în mod e­­vident, că extinderea alianţelor pâ­nă la federalizarea tuturor statelor vechiului nostru continent, este un postulat inevitabil al politicii inter­naţionale a Europei postbelice. Sunt semne la orizont şi discursul rostit de d. Mussolini la Milano, face parte din ele, că dacă nu vor fi învinse rămăşiţele anachronic© ale vechii democraţii, dacă nu vor fi stârpite vechile concepţii ale po­liticii internaţionale, apoi marea nenorocire ce s’a abătut odată asu­pra omenirii şi de care a vorbit Clemenceau, se va abate iar, dar de data aceasta cu efectul unei prăbuşiri care va îngropa civiliza­ţia noastră iin­onata sub ruinele ei, iară posibilitate de resuscitare. Ad. NAZBATI ! GLOSE POLITICE... In politica de partid a debutat ca radical său liberal,­­ ambii termeni cufundându-se în Anglia cum au debutat cei mai mulţi sindicalişti de acolo. Massele proletariene britanice şi-au pus la început speranţa în democraţia radicală, care le asi­gura de simpatia sa. Dar în cu­rte ori­ propaganda social­ist­ă-m­ar­­xistă începu să se întindă în An­glia şi Wheatley, ca atâţia alţii, părăsi pe liberali pentru a parti­cipa la crearea partidului labu­rist şi al lui „Independent Labour Party“. Aci merse tot mai la stânga. Devenise unul din militanţii cei mai cunoscuţi şi ascultaţi. Când d. MacDonald formă pentru în­tâia oară guvernul — în 1924 — îi încredinţa ministerul sănătăţii publice, unul din cele mai impor­tante din Anglia. In calitatea a­­ceasta, Wheatley izbuti să obţie de la Camera Comunelor votarea unei legi de mare­ însemnătate so­cială, a construirii de locuinţe eftine. Discursurile ce ţinu cu prilejul acesta fură o revelaţie pentru partidele adverse cari nu-i însemnările mele, de mai zilele trecute, cu privire la femeia ce şi-a omorât copilul pentru că, din pri­cina lui, nu-şi găsea stăpân unde să muncească sau fabrică unde să lu­creze, pare să fi avut răsunet. Cineva, din Capitală, mi-a cerut amănunte asupra acestei întâm­plări, într’adevăr tragice, pentru a se interesa de soarta nenorocitei mame. Ii va da un apărător la pro­ces și se va ocupa de dânsa, fie imediat dacă e achitată* fie după f»„05t?,u decât ca „„ orator do £ dacă iusti­întruniri publici­. - -Legea Wheatley, pe care con­servatorii o modificară îndată ce veniră la putere, era întemeiată pe principiul că statul este dator să acorde subvenţii pentru con­struirea de locuinţe eftine. In opi­nia lui Wheatley, problema locu­inţelor eftine era de ordin colec­­tiv-naţional, nu individual. Cu alte cuvinte, statul trebue să fie obligat să contribue cu sume mari pentru că aceia cari nu dispun de­cât de salarii proletariene şi deci nu pot plăti decât chirii foarte mici să aibă totu­şi locuinţe bune şi higienice. REBELII DIN CLYDE După căderea de la putere — în acelaşi an în care venise — Wheat­­ley reintră în ranguri şi începu să combată pe cei din capul parti­dului său. El reproşa d-lui MacDonald şi acelora cari îl înconjurau: Hen­derson, Clynes, Snowden, etc., că nu fac o opoziţie destul de ener­gică şi că, în propaganda lor, nu accentuiază îndeajuns caracterul socialist al partidului laburist. Lupta ce ducea împotriva d-lui MacDonald deveni repede extrem de înverşunată. Wheatley, se a­­nunţa încă de atunci ca un rebel. El era convins că socialismul poa­te fi realizat în timpul nostru şi’l învinovăţea pe d. MacDonald că nu crede şi dânsul aceasta. ’ După­ cum am arătat cu alt pri­lej, formula „socialismul în tim­pul nostru“ joacă un rol mare înăuntrul partidului laburist en­glez care este divizat pe chestia aceasta fundamentală. In divergenţă de opiniuni cu Duminică 1 Iunie se deschide la muzeul Stelian, expoziţia polonă de artă plastică, sub patronajul reginei Maria. Publicăm cu această ocazie, următorul articol asupra marelui a­­cuarelist polonez Iulian Falat, care născut in 1853 şi mort în vara anului Wheatley . MacDonald nu­-1maî 1929, n’a încetat. Pana în ultimele Ywneatley, d. MacDonald nu-i mai luni’ale vieţii saie­ să lutreze în arta sa­chemă în guvern când veni din nou la putere acum un an. Ei nu s’ar fi putut înţelege. Nu erau de­ acord în nimic. Wheatley continuă lupta în contra d-lui MacDonald ca prim ministru cu aceleaşi argumente cu care îl combătuse înainte. In plus îl acuza că nu­ ţine seama de programul partidului şi că nu fa­ce nimic pentru a reduce, pe cale de legi, imensile averi ale celor bogaţi în favoarea celor săraci, împreună cu d. Maxton, preşe­dintele lui „Independent Labour LA ISMAIL Joi a avut loc o serbare, patrio­tică la Ismail. A participat şi d. ministru ad-interim la lucrări publice şi director ministerial ad­­interim la Chişinău, d. Pan Ha­­lippa. La serbare au asistat toate că­peteniile civile şi militare. A avut loc­ şi un banchet. Fireşte s’au pronunţat şi discursuri. In timpul cuvântării sale, un inalt dregător militar, jenat că într’un colţ se auzeau oarecari şoapte, a exclamat: — Tăcere! Cui nu-i place să plece! Şi fiindcă" zgomotul continua, înaltul dregător a exclamat­­din nou: — N’ai auzit, domnule! Tăcere. Nu-i vorba, acel dregător era, probabil, enervat, fiindcă un ora­tor civil a­ pomenit de fraza cele­bră: „inimă pentru, norod, sabia pentru dușmanii de peste ho­tare“. Dar serbarea n’a luat sfârșit aci. A avut Ioc și o escursie pe apă. D. ministru şi director ad­­interim a luat loc pe o şalupă, es­cortată, la dreapta şi la stânga, de canoniere, care trăgeau salve. D. BOTEZ Pletora de materie ne-a împie­dicat să scoatem în relief, la timp, marele succes pe care l-a obţinut Dumineca trecută,­ cu ocazia în­trunirii Uniunii Camerelor de co­merţ şi a congresului „Sfatului Negustoresc“, ld. Ion Botez, sena­tor de Iaşi. In calitatea sa de preşedinte al Camerei de comerţ din Iaşi, d. Botez a vorbit atât de documen­tat, atât de impresionant, şi a înălţat discuţia la un aşa nivel, încât d. Manoilescu, dând cuvân­tul oratorului, care a succedat, a spus: — „Recunosc situaţia ingrată in care vă aflaţi. Trebue să cân­taţi după Carusso“. Secretul succesului ld-lui Botez e simplu. Pe lângă marele talent de vorbire şi verbul înaripat, d. Ion Botez face parte din categoria acelor oameni culţi cu adevărat, care ştiu întotdeauna să înalţe problemele­ şi să le dea pecetea in­teresului general şi superior, încă o dovadă că şi în proble­mele de specialitate, talentul şi cultura generală se impun şi fo­losesc discuţiunii. Sever. Angajamente pentru viitor Partidul liberal îşi continuă fără oboseală campania pe care o duce împotriva guvernului pe chestia confiscărilor de ziare. Când plânge­rile adresate justiţiei nu sunt sem­nate chiar de d. Vintilă Brătianu, sunt introduse de alţi fruntaşi ai partidului. Acţiuni in justiţie, arti­cole fulminante, interviewuri cu specialişti — un întreg arsenal de mijloace folosit cu o adevărată fre­nezie. Şi toate aceste manifestaţiuni sunt aşezate pe baze juridice, întă­rite cu argumente de drept, docu­mentate cu texte constituţionale. Niciodată cetitorii „Viitorului“ nu au fost mai amplui îndoctrinaţi cu drep­turile presei sub regimul constituţio­nal, ca astăzi. Oficiosul liberal cau­tă să-şi convingă partizanii până la saturaţie, de intangibilitatea liber­tăţii de a scrie şi de gravitatea abu­zului pe care-l face guvernul când mutilează dreptul de răspândire a cugetării scrisului. Inutil să adăugăm că privim cu toată satisfacţia aceste exerciţii ale fruntaşilor liberali, drepte in sine, şi mai ales interesante tocmai fiind­că­ vin din partea partidului liberal. Le privim cu satisfacţie fiindcă ele comportă un angajament pentru vii­tor. Dacă există o consecvenţă in viaţa politică a unui partid, liberalii se leagă în faţa ţării prin vehemenţa cu care denunţă păcatele guvernului împotriva libertăţii scrisului, să nu se facă vinovaţi la rândul lor, de asemenea păcate. Aşteptăm, prin. Urmare ca înţelesul textelor con­stituţionale pe care acum îi descopăr pentru prima oară şi pe care îl tăl­măcesc partizanilor cu atâta lux de argumente, să rămâie pe deplin câş­­gat partidului. Aşa­dar, e limpede, sub regimu­rile liberale viitoare nici cenzură, nici confiscare, nici împiedicarea debitului poştal, nici ocrotirea func­ţionarilor ce s’ar face vinovaţi de acte abuzive împotriva presei? Fiindcă, altminteri, atitudinea de astăzi a liberalilor ar rămâne o sim­plă păpuşerie sau o maşinărie poli­ticianistă, cu atât mai odioasă, cu cât se face pe o chestie care merită să fie tratată cu toată seriozitatea. Pan. Moartea lui John Wheatley Rebeliunea împotriva d-lui SiracDonald De la corespondentul nostru Situaţia din ţară, de pildă, ara­tă că la noi terenul nu este pro­­price pentru rebeliuni pe bază de idei şi convingeri, după modelul Wheatley sau Clyde. Dacă tere­nul ar fi fost favorabil, am fi a­­vut desigur de mult o diziden­ţă naţional-ţărănistă, guvernarea d-lui Maniu fiind dintre acele cari reclamă neapărat o rebeliune din partea unei fracţiuni cel puţin a susţinătorilor ei. Dar nici o gru­pare dizidentă naţional-ţărănistă nu s’a format şi nu este pe cale să şi a celorlalţi rebeli, — era că un mijloc simplu de a se dezvolta le­gile sociale şi de a se atenua mi­zeria celor mulţi este de a se pu­ne impozite mari pe cei cari au mult. Când îi se făcea obiecţia că, dacă o să se pue impozite prea mari, clasele posedante o să fugă cu capitalurile lor, răspundea că fabricile, moşiile şi palatele nu pot fi transportate în străinătate. Am citit o mulţime de discursuri de ale lui în chestiile acestea. Ju­decând după textul lor, trebue să fi fost într’adevăr un orator ma­re. Cuvântările lui erau clare, so­bre, pline de argumente şi de fap­te, de o formă impecabilă. Ziarele englezeşti au adus wes- Party“, a organizat pe deputaţii tea morţii lui John Wheatley,­­ laburişti ostili, guvernului labi­­membru în Camera Comunelor T­rist, începând cu cei mai hotărîţi ministru in primul guvern labu­rist (1924) şi rebel de frunte;­re­dintre ei, cu deputaţi din regiunea fluviului Clyde (fluviu scoţian pe bel, împreună cu celebrul grup care se află îngrămădite nenumă­de la Clyde, în contra conducerii d-lui MacDonald. John Wheatley, născut la 1869, rate uzine şi sute de mii de şo­­meuri). De aci numele de rebelii din Clyde. Una din ideile lui a început să lucreze în mine la­­ Wheatley, — ca şi a d-lui Maxton vârsta de 11 ani. Dar n’a rămas multă vreme în meseria aceasta, pe care o exercita şi tatăl lui, căci a trecut în comerţ. Nu, bineînţe­les, ca patron, ci ca băiat de pră­vălie.­­— Am ştiut de mic ce este să­răcia neagră, obicinuia el să spue şi, ajuns deputat şi ministru, ţin să fiu de partea acelora cari tră­­esc în nevoi şi în suferinţă. Nu spunea aceasta din demago­gie sau ca să se laude, ci pentru a rechema la datorie, aşa cum o înţelegea el, pe şefii de sindicate şi pe deputaţii laburişti carii deşi de obârşie proletariană începeau îndată ce se vedeau sus,­ să facă o politică socială moderată. Ca aproape toţi conducătorii trades-uniunilor, Wheatley a fost un autodidact. In necroloagele pe cari i le-au consacrat ziarele, s’a ROLUL DIZIDENTELOR CINS­TITE Marele merit al lui Wheatley consistă, după noi, nu in ideile relevat că a reuşit să-și însușeas-1 sale, dintre cari unele ni se par se formeze. - - - s—j-— - - - - -1; -1 “ -- -- I î— rtX ~ * Ţărăniştii din vechiul regat şi din Basarabia (nu vorbim de na­că o cultură întinsă şi solidă şi că I confuze, ei în faptul că s’a ridicat •discursurile lui erau interesante I în contra şefilor propriului său nu numai pentru eloquenţa lor — Wheatley a fost un mare ora­tor — dar şi pentru cunoştinţele şi ideile ce exprimau.­ţionalii din Transilvania cari sunt de fapt conservatori) au acceptat totul: legea alarmismului, Lupe­­nii, confiscările de ziare, discursu­rile reacţionare ale miniştrilor, capitularea în­ faţa partidelor de dreapta, fără să se revolte, fără măcar să protesteze. Faptul acesta dovedeşte că, în fond, oamenii noştri politici nu au convingeri şi că singurul lucru ce-i interesează este puterea. Un Wheatley român este o im­posibilitate. LEGEA WHEATLEY partid, că a devenit rebel şi că a­­mintea zilnic miniştrilor princi­piile şi programul partidului. Mi­niştrii, din orice, partid ar fi, au nevoe să li se aducă aminte a­­ceasta. Wheatley ar fi putut să fie ori ce ar fi vrut în noul guvern, dacă se mulţumea să figureze în capul unui departament ministerial şi să uite acolo făgăduelile din opo­ziţie. Dar, nefiind un oportunist şi un­ profitor a preferat să ră­­mâe în dizidenţă. Rebelii afcp­ede nu sunt, mulţi abia 30-40 de deputaţi. Dar d-lui MacDonald i-e frică să-i excludă din partid, deoarece ştie că ei ex­primă sentimentele şi aspiraţiile masselor. Rebelii din Clyde nu sunt mulţi îndeplinesc de obicei un­ rol mare. Ei sunt păzitorii principiilor. Dar nu oricare ţară poate pro­duce rebeli de categoria unui Wheatley care este categoria re­voltaţilor sinceri şi dezinteresati.. Unele nu pot produce decât dizi­­denţe provocate pe chestii perso­nale sau puse pe goană după por­tofolii ministeriale și demnități. IMPOSIBILITATEA UNUI WHEATLEY ROMÂN I. CARNETUL NOSTRU „N AMICII MAMELOR ABANDONATE“ 7agreabile ale unei clipe agreabile. Şi nu sunt încurajaţi nici bărbaţii care lasă, în grija femeii şi a asis­tenţii sociale, rodul unui capriciu momentan. N’ar strica, prin urmare, în lipsa unei legiuiri, care să per­mită căutarea paternităţii, înfiinţa­rea şi a imei alte societăţi: „Duş­manii taţilor care abandonează“. Dacă „prietenii mamelor“ sunt o consolare, „duşmanii taţilor“ ar fi o ameninţare. A. de Her* Corespondentul meu este mem­brul unei asociaţii de la Paris, nu­mită „Les amis des meres aban­­données“, care se ocupă cu aseme­nea cazuri, chiemând la ea pe neno­rocitele ce-şi strivesc viaţa între a­­demenirea unui mizerabil şi naşte­rea copilului ce rămâne o povară. Societatea aceasta îşi are filialele ei în toate ţările. Membrii sunt ţi­nuţi să se intereseze despre tot ce se petrece în legătură cu scopul ur­mărit, raportând Centralei care se documentează în vederea congresu­lui din fiecare an. Parisul dispune de fonduri şi organizează salvarea mamelor părăsite fie prin internări în spitale, dacă este nevoie, fie prin găsirea mijloacelor de existenţă plasându-le în fabrici sau prin case particulare. Admirabilă asociaţie, de oameni care se silesc să repare greşelile al­tora, înlăturând chinul de la patul de dragoste la leagăn, ajutând, mai târziu, pe mama nevoiaşe şi pe co­pilul nevinovat. Bine­înţeles, fiecare caz e studiat cu amănuntul şi cu multă severitate. Nu toate nebunele au dreptul la a­­jutorul „Prietenilor abandonatelor“ pentru ca să scape de urmările de­ NOTE U. MADGEARU a afirmat la Se­nat ca ţara noastră nu are prea mulţi specialişti. împotriva acestei opinii, liberalii protestează, parti­dul lor e plin de specialişti. E adevărat. Dar nu e vorba de specialitatea specialiştilor liberali! D IN ANGLIA s’a întins obligativi­tatea învăţământului pentru copii până la 15 ani­ La noi se desfiinţează clasele a­­dăogate şcoalei primare. Românii e deştept din fire şi n’a­­re nevoe, ca engleza, de carte mul­tă ! ★ OFICIOSUL averescan e nedu­merit asupra căilor pe cari d. Iuliu Maniu conduce guvernul. „îndreptarea‘ ‘se aştepta, pe sem­ne, ca d. Maniu să-şi conducă gu­vernul pe sub vreo streaşină cu că­rămizi nefixate bine ! IULIAN FALAT * Maestru polon al aquarelei In anul 1886 a făcut cunoştința, la o vânătoare organizată de prin­țul Radziwill, cu prințul Wilhelm al Prusiei, ulterior Wilhem Iî, care a prins o simpatie cordială pentru dânsul acordându-i ani de zile prie­tenia. O amintire artistică a acestei vâ­nători o constituie un important al­bum, care conţine reproducerile o­­perilor lui Falat, editat în anul 1886 la Berlin de „Photogra­­phische Gesellschaft“ sub titlul: „Souvenir „de la chasse à Fours donnée à „Nieswier en l’honneur de Son Al­­­tesse Royale de prince Guillaume „de­ Prasse eher Son Altesse le „Prince Antoine Radziwill“. Falat s-a născut lângă Lwow, ca fiu al unui dascăl sărac de biserică de ţară (organist) , a învăţat un timp oare­care la Cracovia a lu­crat în Elveţia ca desemnator tech­nic la traseuri de căi ferate, a stu­diat la Muenchen, dar cel mai mult a învăţat prin observaţiunea direc­tă a naturei în timpul călătoriilor­­ sale: în Italia, Spania iar în anii ! Chiar în această serie de table- 1885—1886 în Extremul Orient, j uri-acuarele, a apărut în toată înainte de toate însă în Palesia şi splendoarea virtuosul technician- Lituania.­­ Cu o uşurinţă şi siguranţă incom­parabile artistul scoate din suprafa­ţa lucioasă a hârtiei, farmecul poe­tic al chiciurei uşoare, a ramurilor de tufiş şi de copaci des încâlcite, presărate cu zăpadă. Pe acest fond de subtilă dantelă se desemnează prin siluete sombre copaci, figuri de oameni şi de animale ; ele fac impresia de a fi aruncate pe tablou în mod neglijent şi întâmplător şi totuşi după o privire mai apro­piată se vede că aceste pete som­bre sunt proporţionate reciproc, şi că nestricând nici de­cum efectul unei simplicităţi a mijloacelor şi al adevărului natural, ele formează o compoziţie bine gândită. Falat a fost un mosafir des la curtea imperială a lui Wilhelm II, însă tot atât de des se refugia din saloanele imperiale în codrii litua­nieni şi în smârcurile Poloniei pen­­­­tru a se deda studiilor naturei. In anul 1894 a pictat împreună cu pictorul de cai Wojciech (Adal­­berth) Kossak și cu vestitul peisa­­gist polon Stanislawski, un imens tablou — panorama sub titlul : „Be­rezyna,“ (trecerea lui Napoleon în anul 1812 peste râul cu acest nu­me). In acelaș an a devenit director al Academiei de Bellearte din Craco­via văduvită prin moartea lui I. Matejko (1893). Falat a reorgani­zat această şcoală din temelii, a introdus în ea o serie de forţe noi, de tineri excelenţi, reprezentanţi ai impresionismului polon, şi a obţinut asemenea schimbarea denumirei şcoalei în Academie­ Cum se vede meritele lui Falat ca reorganizator şi renovator al şcoalei din Cracovia au fost uriaşe, întreaga artă a lui Falat a cres­cut din interesuri pur artistice, pe fond de adâncă iubire a naturii polone şi a unei perfecte cunoaş­teri a ei. Prin mijlocirea petelor colorate armonizate în mod convenabil, Fa­lat dă nu un tipar fidel, o copie, ci un echivalent artistic al motivului, luat din natură. Artistul nu plicti­seşte prin povestirea detaliurilor ci menţionează numai şi suggerează . (Citiţi continuarea în pag. II-a) CHESTIA ZILEI A­VALANȘA — Ce faci acolo, d-le deputat ? — Mă silesc să studiez două proecte de-o ««u*, că să le pot isprăvi. Studiile juridice ale d-lui I. Negreanu de IZABELA SADOVEANU Volumul d-lui I. Negreanu cuprin­de câteva adevărate studii juridice cu conţinut riguros ştiinţific sub forma curgătoare şi plăcută a unui gazetar de rasă. Ele au fost adunate din diferite ziare şi publicaţiuni, alese fiind numai după cuprinsul lor juridic, printre altele care aveau caracterul •politico-juridi'' și care ar fi de dorit să fie strânse intrămn nou volum, care fără îndoială şi-ar avea însemnătatea sa alături de acesta cu conţinut pur juridic. D. I. Negreanu în studiile sale a tratat probleme din toate materiile de drept: civile, penale, comerciale, fiscale, precum şi o lungă serie de consideraţiuni şi discuţii asupra Li­bertăţii Presei. Sânt lucruri scrise cu sagacitate, cu spirit juridic şi cu un discernământ, care a atras din pri­ma apariţie, atenţia şi a trezit inte­resul specialiştilor cari, — se ştie,— nu sunt oameni să se impresioneze uşor, pentru că nu cred să fie ştiin­ţă care să fi aţâţat mai mult spiritul omenesc şi să fi provocat mai mult judecata şi argumentarea ca ştiinţa dreptului. Studiul său asupra inscripţiunilor ipotecare în raport cu legislaţia ro­mânească asupra proprietăţii imobi­liare condensează teoriile cadastru­lui şi ale cărţilor funduare din legis­laţia comparată aproape a întregii Europe, pentru a dovedi că nu se poate face nici o îmbunătăţire a sis­temului ipotecar şi de transmiteri imobiliare fără existenţa cadastru­lui. Despre acest studiu vorbeşte şi Take Ionescu in „la Roumanie“ lău­dând „marea luciditate“ şi cunoş­tinţa profundă juridică“ a autorului pe care nici nu-l cunoaşte, cât şi generalul C. I. Brătianu, in volumul său „Cadastrul României“, care in­sistă asupra „argumentelor temeini­ce“ aduse în susţinerea acestei teze de necunoscut R. Geny (pseudoni­mul d-lui I. Negreanu), autoru­l „a­­cestui studiu savant“ a cărui lectură e recomandată de Take Ionescu tu­turor celor ce se interesează de şti­inţele juridice române. Iar d. Hamangiu remarcă, în scri­soarea ce serveşte de prefaţă volu­mului „Studii juridice“, că citind aceste studii are impresia că citeşte opera unui jurisconsult autentic, de­şi autorul este un auto-didact al şti­inţei dreptului,­ sau cum zice, cu modestie, I. Negreanu, un diletant auto-didact. Adesea studiile sale au influenţat deciziile justiţiei şi au însemnat chiar succese eclatante, ca in cazul procesului lui Iacob Ţăranu din 1896, care, se ştie, fusese dat în ju­decata tribunalului militar pentru că, soldat concediat, pârâse pe un că­pitan, ca pe o bestie care bate sol­daţii, intr’o întrunire publică. Studiile asupra „Libertăţii Presei“ au rămas de o actualitate acută din teluh când a fost scris cel întâi până in prezent şi sunt o adevărata de­lectară pentru orice cititor inteligent prin frumuseţea argumentării şi pre­cisa ei desfăşurare logică. Studiile relative la poziţia juridi­că a Evreilor in România, deşi se ştie că probleme relative la această chestiune au fost rezolvite prin de­cretele legii din timpul războiului, ratificate apoi deplin prin articolul 133 din Constituţie, 1923, sunt totuşi foarte interesante şi instructive, do­vedind cât de mult se pot agrava problemele sociale prin neglijarea şi neclarificarea chestiunilor juridice in raport cu ele. Cursul de drept internaţional, ţi­nut de regretatul Petre Missir la Fa­cultatea de Drept din Bucureşti, 1913—1914, rezumat de d. Negreanu, dovedeşte că s’ar fi putut găsi de mult un mijloc juridic, mijloc, pe care-l găsise şi intuiţia juridică as­cuţită a d-lui Negreanu, spre a re­zolvi chestiunea evreiască fără să fie nevoe de o modificare a Consti­tuţiei. Dacă problema s’ar fi pus din punct de vedere juridic bine şi la timp, multe asperităţi s’ar fi netezit in calea dreptăţii şi multe prilejuri „de a turna gaz peste foc“ ar fi fost înlăturate în această spinoasă şi du­reroasă chestiune. Citind aceste studii juridice chiar un profan în această materie e iz­bit de calităţile înăscute ale autoru­lui. Cu drept cuvânt d. Hamangiu observă în scrisoarea sa : „După cum Dobrogeanu Gherea, fără nici un titlu academic, a fost totuşi u­­nul din reprezentanţii străluciţi ai criticei noastre literare, tot aşa şi d-ta eşti un admirabil reprezentant al criticei juridice, prin simpla in­­tuiţiune şi aprofundata pasiune ce ai avut pentru citirea cărţilor de drept române şi străine, dobândind astfel o frumoasă cultură a dreptu­lui“. Ce caracterizare mai justă, mai precisă şi luminoasă poate căpăta o operă de drept şi jurisdicţie, decât aceste con­cise şi cuprinzătoare a­­precieri ale omului de drept, ale scrii­torului de studii juridice, care este (Citiţi continuarea în pag. II-a)

Next