Adevěrul, iulie 1930 (Anul 43, nr. 14266-14291)

1930-07-22 / nr. 14284

ANUL 43 - Bd­Ml Marli 22 Iulie 1930 6 pagrllli a „ASOCIATIVM' Adevărul privnAdrnRT ■ BELDUI­N 1888—1897 lunarium. CONST. MILLE 1897—1928 ABONAMENTE­ 750 lei pe un an 380 lei pe 6 luni 200 lei pe 3 luni BIROURILE: București, Str. Const. Miile (Sărindar) No. 7—9—11 TELEFOANE: Direcția : 357/72. Administrația : 367/69. Centrala: 306/67, 324/73, 346/79, 353/54. Provincia : 310/66. Oficiosul liberal spune că „Gu­vernul Maniu a pierdut autoritatea morală...“ ... Păcat că n’au găsit-o liberalii! Regele şi capitalul străin Scurta cuvântare rostită de re­gele Carol la inaugurarea uzinei din Dobreşti cuprinde, în laconismul ei, o întreagă directivă de politică eco­nomică. Suveranul s'a arătat partizanul hotărît al capitalurilor străine şi şi-a exprimat nădejdea că pilda de la Dobreşti va fi imitată şi de alţii. A exprima o nădejde în asemenea împrejurări, înseamnă a rosti un îndemn. Şi îndemnul e destul de clar în cuvintele regale. La uzina din Dobreşti — imensă sursă de energie electrică din care se vor alimenta din belşug nenu­mărate întreprinderi — au colabo­rat capitalurile franceze cu cele belgiene şi cu cele româneşti. Re­zultatul a fost din cele mai satisfă­cătoare. Regele vede în această în­treprindere o operă mare, începu­tul desvoltării moderne a României. Cât de departe suntem astăzi de concepţia îngustă a d-lui Vintilă Brătianu care a tiranizat ani de zile ţara cu himera desvoltării prin noi înşine, şi care numai după ce s’a izbit cu capul de pragul de sus a început să-l vadă pe cel de jos. Fu­nestă rătăcire, care ne-a făcut să pierdem atâtea momente prielnice când puteam realiza uşor ceea ce astăzi nu putem înfăptui decât a­­nevoe şi în condiţiuni din cele mai grele. Reduşi la propriile noastre re­surse este sigur că nu vom putea obţine nici măcar vegetarea în me­diocritate ci ne vom afunda din ce in ce mai adânc în sărăcie şi în paralizia neputinţei „E nevoe de concursul binevoitor al tuturor“, a spus suveranul, fiindcă numai ast­fel imensele bogăţii naturale ale ţării, vor putea fi puse în valoare — cu toate greutăţile prin cari tre­cem în clipa de faţă — iar ţara se va putea desvolta in mod normal. In termenii cei mai categorici re­gele a recomandat şi altor locali­tăţi să ia pildă de la rodnica iniţia­tivă a Bucureştilor, fiindcă aseme­nea iniţiative se găsesc pe linia pro­gresului şi a civilizaţiei Se poate spune, prin urmare, că la Dobreşti n’a fost numai inaugu­rarea unei uzini. Evenimentul a luat o importanţă şi mai mare, fiindcă însuşi suveranul a ţinut să-şi ex­prime adeziunea la o politică eco­nomică reprezentând singura cale de mântuire şi care n’a fost com­­bătută cu atâta înverşunare până astăzi decât fiindcă ea se punea în calea tendinţei de acaparare a tutu­ror bogăţiilor ţării de către aşa zi­sul capital naţional.. liberal! S’a schiţat, la inaugurarea din Dobreşti, şi tratamentul de care trebue să se bucure capitalul străin venit să colaboreze cu cel naţional — în măsura în care acesta există şi poate fi mobilizat — la opera de modernizare a României Primarul municipiului Bucureşti a amintit să­nătoasa concepţie că orice capital străin care produce rezultate na­ţionale, devine capital naţional. To­tul stă, prin urmare, în funcţie de rezultate. Din moment ce acestea sunt satisfăcătoare, din moment ce economia naţională progresează, e absurd a face şicane capitalului pe tema originei lui Adevărul acesta e valabil oricând. Cu atât mai va­labil este insă astăzi când criza ce ne bântui e aşa de cumplită şi când economia naţională e lovită de o adevărată paralizie din pricina ra­rităţii şi scumpete! capitalului află­tor in ţară. Desigur, guvernul de astăzi îm­părtăşeşte în chestia capitalurilor străine aceleaşi convingeri ca ace­lea exprimate de suveran. Dar ne­statornicia lucrurilor de la noi, te­roarea exercitată incă de d. Vintilă Brătianu până nu de mult, lipsa de siguranţă în politica de continui­tate care e mai necesară in această materie decât in orice alt domeniu, au contribuit a face să sovăe capi­talurile cari s’ar fi hazardat să caute plasamente la noi Când însă un element de conti­nuitate și de stabilitate ca acela pe care-1 întrupează regele tării vine și se raliază la această politică nouă, faptul nu va putea avea de­cât urmări fericite pentru risipirea aprehensiunilor capitalului străin care ar dori să colaboreze la refa­cerea țării noastre. Iată de ce cuvântarea regală de la Dobrești constitue un eveniment de o mare însemnătate. Iosif Nădejde NOTE ŞEFUL partidului liberal nu se împacă nici acum pe deplin cu capitalurile străine. D-sa a rămas tot la „prin noi înşine“. Cel mult a consimţit să adaoge un amen­dament formulei, care sună a­­cum astfel: Noi prin noi, dar cu banii altora! * ....CONFRATELE „Tara“ găseşte că mi stăm rău de joc, dacă peste 25.000 de persoane au cerut pa­şapoarte ca să plece la băi in străinătate. Dimpotrivă, tocmai aceasta e dovada că stăm foarte rău. De vreme ce 25.000 de oameni nu pot indura scumpetea de la noi şi pleacă la băi peste graniţă! ★ OFICIOSUL liberal se indoeşte că teroarea fiscală a gărzilor fi­nanciare ar putea da vreun re­zultat. Ştiu liberalii ce spun: Ce rezul­tat să dea teroarea fiscală atunci când ei, prin politica lor, au pa­ralizat producţia?! GLOSE POLITICE... LICEENII Sunt foarte interesante amă­nuntele furnizate ziarelor de co­respondenţii din Focşani. Se vorbeşte acolo de o descăli­­care a „gărzii de fier“. Eroii au sărit în autobuze. Ei au aşezat corturi la marginea oraşului. Precum se vede, în plin roman­tism... de specia cea mai tristă. Dar corespondenţii mai cons­tată şi alt lucru şi anume: că mai toţi aderenţii­­din Focşani ai „gărzii de fier“ sunt elevi de li­ceu. Or, nu mai departe decât acum câteva zile, d. Costăchescu a dat o circulară prin care dispune ca elevii de liceu, care practică miş­cările anarhice, să fie deferiţi or­ganelor şcolare in drept, pentru a fi eliminaţi pentru totdeauna din şcolile statului. Şi incă un lu­cru: d. Costăchescu decide ca toţi directorii de şcoală, dovediţi că nu s’au conformat acestei dispo­­ziţiuni, să fie imediat înlocuiţi. Dacă este astfel şi dacă circu­lara constitue o realitate, atunci întrebăm: s’au luat măsuri con­tra elevilor de liceu, care se afi­­liază „gărzii de fier“, organizaţie eminamente anarhică? Şi, in al doilea loc, dacă sunt directori de licee, care nu se con­formează acestei circulari, s’au luat măsuri, cum dispune circu­lara, ca directorii respectivi să fie înlocuiţi? LA TOAMNA La sfârşitul lui iunie, odată cu închiderea parlamentului, unii au vorbit de modificări iminente în situaţia politică, modificări care ar urma să survie in cursul vacanţei. Astăzi, în faţa realităţii adevă­­rate, mai toţi, până şi cei mai grăbiţi, recunosc că am intrat în plină vacanţă şi că cel mult la toamnă s’ar putea vorbi despre oarecari modificări de situaţie Fireşte că modificările sunt po­sibile. Ele sunt in primul loc in funcţie ide situaţia de fapt. O criză economică agravată, fatal se repercutează şi asupra situa­ţiei politice. Deci, posibil este. Exclus nu este. Dar cum am spus, sunt fap­te care pot conduce la rezultate exact contrare. Dacă, de pildă, a­­meliorarea în piaţa cerealelor continuă, şi avem nu numai ex­port intens, dar şi preţuri bune, îşi închipue cineva că aceasta nu influenţează un bine soarta gu­vernului? . Adevărul este că pentru mo­ment nu există nici un indiciu că se proectează ceva la toamnă. In orice caz, totul e în funcţie de cum se va desfăşura viaţa econo­mică. Or, sunt mari speranţe că mer­gem spre o îndreptare reală. Criza politică din Germania Criza politică din Germania, care a atins punctul culminant cu dizol­varea Reichstagului, este, de fapt, un aspect, mai mult chiar decât o consecinţă, al crizei economice şi financiare germane. Supraproducţia şi subconsuma­­ţia care sunt de fapt cauza esen­ţială a crizei economice, au zdrun­cinat pretutindeni finanţele publice. Cele ale Germaniei, came încă acum doi ani păreau prospere, au intrat, mai cu deosebire prin continua creştere a sumelor necesare pentru ajutorarea şomerilor, într-o fază de­ficitară extrem de gravă. Cum să se iasă din această faza, este toată chestiunea şi până când să se găsească şi să se aplice o so­­luţiune întreagă, imaginabilă nu­mai sub forma unor mari reforme fiscale, guvernul d-lui Bruening a socotit util să recurgă la oarecari soluţii provizorii, la paliative, cari însă, în convingerea partidelor o­­poziţioniste, ar fi fost apăsătoare din cale afară pentru contribuabil, fără a aduce finanţelor statului, re­paraţia care să le aşeze definitiv pe o bază solidă. Din această controversă princi­pală şi tactică de ordine fiscală, s-a născut un conflict politic, care luase un moment o formă alarmantă, de­oarece guvernul Bruening, sprijinit în această privinţă de însuşi preşe­dintele republicei, recursese la arti­colul 48 din Constituţia Reichului, care, pentru anume cazuri excep­ţionale, îngăduie guvernarea fără parlament, adică dictatorială. Dar pericolul acesta al unei gu­vernări dictatoriale, a durat cât du­rează rozele. A doua zi chiar, so­­cial-democraţii au propus in Reich­stag abrogarea decretului prin care art. 48 fusese pus în vigoare, iar guvernul Bruening a citit decretul de dizolvare a Reichstagului, nu pentru a guverna fără Cameră, ci pentru, a se adresa naţiunea, ca ea să-şi spună cuvântul din urmă, a­­supra controversei dintre el şi o­­poziţie. Campania electorală e deci deschisă. Se poate prevedea că lupta elec­torală va fi aprigă şi pasionată. Dar este de pe acum sigur, că principiul parlamentar şi democra­tic a biruit. Căci în campania a­­ceasta electorală, chestiunea impu­nerilor va furniza parola de luptă şi nu încape îndoială, că alegătorul va deschide bine ochii şi nu va lipsi să exercite dreptul său de vot. Totuşi situaţia nu este simplă. Criza finanţelor Reichului, pune o problemă extrem de delicată şi de complicată şi de o fericită rezol­vare a ei, depinde într’adevăr şi viitoarea evoluţie politică a Ger­maniei. Căci nu este un lucru nou în is­torie, că dificultăţile financiare ale unui stat, pot duce la mari zguduiri politice. Preludiul revoluţiei fran­ceze, a fost imposibilitaea de a găsi şi lua măsurile necesare pentru a pune ordine în finanţele publice. Gravitatea crizei, care a dus acum în Germania la dizolvarea Reichsta­gului, care ar putea însemna înce­putul unui întreg şir de zguduiri şi complicaţii politice, rezidă în faptul că, pe de o parte fiscalitatea a tre­cut şi acolo de limitele tolerabile şi că prin urmare, pe de altă parte, găsirea resurselor pentru echilibra­rea bugetului, nu este uşoara şi în tot cazul, nu prea se vede o solu­ţie, care să fie populară. De aceia este probabil că nu dis­­cutiunile financiare vor caracteriza campania electorală, ci discutiunile politice, în cari alegătorii vor avea să decidă, între partidele dreptei cari urmăresc o întărire a autori­tăţii statului, dincolo de principiile regimului parlamentar şi între par­tidele de stânga, cari înţeleg să menite în întregime, în litera şi spi­ritul ei, Constituţia care este ma­rea cartă a revoluţiei germane.­­ Aşa cum stau lucrurile astăzi,­ an prognostic cert asupra rezultatului acestei lupte, e greu de făcut. Evo­luţia din ultimii ani a arătat în Ger­mania tendinţa de întărire a parti­delor extreme, din dreapta şi din stânga. Dar este în afară de orice îndoială că astăzi marea majoritate a poporului german e fidelă repu­blicei şi democraţiei. Un regim dic­tatorial, nu poate în nici un caz ieşi din aceste alegeri. Nu se poate însă şti dacă ele vor crea din nou con­­diţiunile pentru vre-un guvern al unei coaliţiuni de stânga, cum l-a avut Germania până acum doi ani, sau dacă vor confirma deplasarea spre dreapta, cum o marcase cabi­netul Bruening. Şi într’un caz şi în­­tr’altul însă, regimul ar rămâne parlamentar, căci alt regim în Ger­mania, nu ar putea fi decât pre­cursorul unei noui revoluţiuni. U. NAZBAT I­I AUTORUL D. Vintilă Brătianu se plânge de fiscalitatea excesivă „introdusă“ de actualul gi­vern. ...Nu „introdusă“, ci numai men­ţinută de actualul guvern. Căci me­ritul introducerii revine esclusiv d-lui Vintilă Brătianu! Kix CARNETUL NOSTRU Vremurile de aur Ce mult îmi plac subiectele de va­canţă, mai bine zis cele ce nu’s la ordinea zilei! Actualitatea mi se pare atât de prozaică sau de oribilă. Os­cilăm, ne petrecem viaţa între un căscat şi un oftat. Hei, trecutul!!... Dar să fie oare aşa? Cine şi-a dat osteneala să examineze mai deaproa­­pe cest trecut, pe multiplele, pe ne­număratele lui feţe, nu ca poet, ca partizan şi ca tradiţionalist, ci rece, imparţial şi obiectiv cercetător, a­­cela începe a găsi căscatul de astăzi foarte interesant; şi oftatul, oricât de greu şi de adânc, pur şi simplu delicios, ca o adiere de primăvară. Trecutul, cu foarte puţine şi slabe excepţii, e plin de sânge, de fum, de ură, de nedreptăţi fără de sfârşit. El e un adevărat iad, cel puţin pentru noi, dacă ne-am trezi brusc într’n­­sul, sau l-am retrăi convinşi sau în­vinşi de cei ce vor să-l reînvie, fie din ignoranţă, fie din răutate, fie dintr’un monstruos egoism. Citesc o carte insignifiantă dacă voiţi, deşi retipărită în faimoasa edi­tură „Gallia“: „Aujour d’une Tiare", de Emile Gebhart, academicin. De ce-i academician, sau a fost, căci nu ştiu dacă mai trăeşte, habar n’am. E vorba de viaţa turmentată şi tragi­că a papei Gregoriu al VII-lea, care a păstorit în plin ev­ mediu. Iată ce numesc, aci, un subiect de vacanţă. Adică tras dintr’o carte ci­tită în vremea lui Cuptor, când n’ai altceva mai bun de făcut. Un lung şir de popi, dintru înce­put şi până aproape de vremurile noastre prozaice, dar cari au trăit în vremurile de aur, când totul era sfânt, delicios, minunat şi strălucit după unii, papi bătuţi, scuipaţi, u­­cişi în altar, răpiţi, batjocoriţi umi­liţi până unde nu se poate spune. Iată ce găsim în vremurile de aur până şi în orgolioasa şi atotputerni­ca Biserică romană, chiar în vârful piramidei ei. A trebuit să vie vremurile acestea noroioase moderne, a fost nevoe de triumful ideii de libertate şi de dom­nia liberei cugetări, pentru ca în fine şi popii să ajungă liniştiţi, onoraţi, respectaţi," lăsaţi să moară pe scau­nul şi in patul lor. Reflectaţi niţel la aceasta şi fiţi fas­cişti şi partizani ai trecutului, dacă puteţi, duşmani ai hidosului prezent deci!? I. Teod­orescu DRICUL PRIMĂRIE! Nu ştiu dacă aţi citit, in ziare, si­nistra istorisire. Intr’o casă de oameni săraci, a murit un copil. Oamenii erau atât de săraci, în­cât au trebuit să ceară dricul primăriei. Şi dricul a venit. E drept că a venit cu întârziere, dar a venit I . Dricarul însă, era grăbit. A dat bi­ce cailor, şi a pornit la drum. Pă­rinţii, rudele micului mort au gonit cât au putut pe urma dricului. Dar au ostenit. I-au cerut deci, dricarului să meargă mai încet. Dricarul s’a necăjit, a coborât coşciugul pe mar­ginea trotuarului şi­ a vrut să plece cu dricul gol. Mulţimea, indignată, l-a luat la bătaie. Epilogul — ca întotdeauna — la secţie, unde dricarul a arătat că n’are nici o vină: are prea mulţi clienţi, in fiecare zi! S’ar părea o pagină de groază din Edgar Poe sau Ewers... E totuşi, o întâmplare trăită aici, in Capitala a­­ceasta, care este oraşul tuturor sur­prizelor. Dacă dricarul a spus adevărul, a­­tunci lucrul este macabru. După ce trăim destul de prost in Bucureştii aceştia, nu avem nici măcar voe să fim îngropaţi pe îndelete. „Tempo-­­ul de înmormântare, — lent şi ele­giac, — pare a nu fi îngăduit decât înmormântărilor bogate. Morţii să­raci trebue să se grăbească. Au fă­­cut inutil umbră pământului­ Să plece deci, cât mai iute dintr’o lume în care n’au ce căuta... Aceasta pare să fie filosofia bru­tală a dricarului primăriei. O îndreptare ar fi totuşi, cu nu­­trnţă. Că mor prea mulţi bucureş­­teni săraci — unu-i vina lor. Dar da­că nu poate împuţina morţii, pri­măria poate înmulţi dricurile. Şi conflicte asemenea celui de alaltă­ieri ar putea fi evitată. Ceiace ar fi bine pentru toată lumea. Vreau să spun pentru toată lumea, afară de morţi — fiindcă lor le este totul perfect egal... Tudor Teodorescu-Braniște PARASTASUL DELA CURTA DE ARGEŞ D. IULIU MANIU LA PARASTA­SUL DELA CURTEA DE ARGEŞ II Sever EMINESCU PROFESOR DE LIMBA GERMANĂ de EUGENIU E. WINCLER AVOCAT O mea culpa la a 41-a aniversare a morţii poetului In semestrul al II-lea din anul secundară, de fete „Oltea-Doamna“, şcolar 1874-1875 al „Institutului A­cademic“ (fondat la 1866, sub care nume a continuat până în Septem­brie 1879 când, contopindu-se cu „Liceul nou“ ,un alt institut parti­cular, a continuat sub numele ds ..Institutele­ Unite“ până la 1907), Samson Bodnârescu, profesor de limba germană, retrăgându-se, fiind numit director al „Liceului Basota”, înființat în acel an la P­omârla, a fost înlocuit prin M. Eminescu, care pe acea vreme nici că se bănuia, că­­va ajunge nemuritor, acoperindu­­ne neamul cu atâta cinste. In acel an eram, împreună cu alţi 36 camarazi, în secţia I superioară, având clasele,­­dormitoarele, ca şi refectorul, împreună cu elevii celor 3 clase primare şi 3 clase liceale in­ferioare, în aceleaşi case din Iaşi, str. Muzelor, azi ocupate de şcoala Toţi profesorii noştri, cea mai m­are parte profesori universitari, ca d-nii: I. M. Melik, directorul insti­tutului, N. Culianu, P. Poni, Gr. Co­­bâlcescu, St. Vârgolici şi A. D. Xeno­­pol, etc., nu ne adresau, vreodată, vreun cuvânt jignitor, ori­cât ar fi fost îndreptăţiţi poate, regulă reco­mandată tuturor profesorilor şcoa­­lei şi controlată de aproape, de a­­prigul fost director al acestui insti­tut, defunctul nostru director şi pro­fesor I. M­.Melik, dar dela care dulce­le nostru poet Eminescu, se cam a­­bătea câte­odată, fiind de un tem­perament cam nervos. La aceasta va fi contribuit mult şi lipsa, ca şi nevoia ocupaţiunei prozaice da pro­fesor de limba germană, care-i ră­pea timpul pe care l’ar fi putut în­trebuinţa mai bine, spre a-şi bătă­tori mai din timp calea, ce presim­ţea de sigur că-i va conduce la ne­murire. Datorită acestei firi, cât şi fap­tului că unii din elevii secţiei I su­perioare, colegii mei, s’au găsit ne-­dreptăţiţi şi de notele ce le pusese, într’una din zilele de pe la sfârşi­tul lunei Maiu 1875, câţiva au pro­pus ca a doua zi să facem o demon­straţie în contra sa. înţelegerea s-a făcut imediat, şi deşi eram 37 la număr, cu toate ace­stea nimic nu a transpirat. Aşa că a doua zi ne-am­ putut pune în exe­cuţie planul, fără ca să fim stân­jeniţi de administraţia institutului. Ora întâi, de la 8-9, era cursul de limba germană. Conform înţelegerii dintre noi, ne-am retras cu toţii în hala de gim­nastică, unde ne-am închis pe din­lăuntru, aşa că la intrarea profeso­rului Eminescu în clasă, o găsi goală. Surprins şi nedumerit de acest incident, se duse în cancelarie, unde găsim pe Hurjui, şeful pedagogilor îi comunică faptul. Hurjui negăsindu-ne în clasă, şi-a dat imediat seama că trebuie să fim în hală. .Bătu la uşa închisă, invi­­tându-ne să o deschidem şi să tre­cem în clasă Neprimind nici un răspuns, se duse „să raporteze cazul directoru­lui I. M. Melik, care, venind, avu a­­celaş rezultat: înainte de a suna de recreaţie pentru ora 9 a. m., am părăsit cu toţii hala şi am reintrat în clasă. N’am voit să-i punem în curent pe cei din cursul primar şi liceal in­ferior, cărora, după obiceiul timpu­lui, căutam să ne impunem, ţinân­­du-i la distanţă. De la 9 şi un sfert până la 10 şi un sfert avu loc cursul de algebră, al lui Culiano, care a urmat în mod normal, răsvrătirea noastră nefiind îndreptată decât în contra lui Emi­nescu. La 10 şi un sfert terminându-se cursurile de dimineaţă, intră di­rectorul I. M. Melik, care ne întrebă de ce nu am intrat în clasă ora în­tâi, la cursul limbei germane. Cu toţii am dat în cor drept motiv faptul că d. Eminescu se poartă cam brusc cu noi, punându-ne în acelaş timp şi note mai mici decât ni se cuveneau. Am încheiat, că nu mai vroim să-l avem profesor. Directorul surprins şi indignat de sigur, de îndrăsneala neobişnuită cu care-i răspundeam, ne luă în zefle­mea zicându-ne: „Bravo, foarte fru­mos! Va să zică de aci înnainte d­v. vreţi să trictaţi în şcoală şi să im­­puneţi profesorii, după alegerea şi aprecierea d­v.“. După cars, cu cu­­noscutu-i ton grav şi impunător, care în timpuri normale nu admitea replică, adaogă: „După cum v-aţi fă­cut cheful de a nu asista la ora în­tâi la cursul de limba germană tot ast­fel să mi-l faceţi şi pe al meu de a nu vă cobori la dejun !“ Cu toţii am ripostat că vom co­borî la dejun. Palid de mânie, d. director părăsi clasa ducându-se în refectoriu, unde la ora 11, când a sunat de dejun, am găsit farfuriile de la masa din mijloc, unde cinam noi cei din cla­sa I superioară, întoarse pe dos. In faţa acestui afront, ce ni se făcea, în prezenţa inferiorilor noş­tri, din clasele primare şi liceale inferioare, aşezaţi la mesele de lân­gă pereţi, revoltaţi, am întors farfu­riile pe faţă şi am smucit din mâna feciorilor, farfuriile cu mâncare, pe cari le duceau la celelalte mese. D. director fu pus în curent cu această nesupunere. Văzând spectacolul, care-i punea în joc autoritatea de director. In culmea mâniei, dar totuş cu aerul său calm şi cu ton hotărât, ne în­­ştiinţă că faţă de acest act de ex­tremă indisciplină, din acest mo­ment încetează cursurile, secţiei I, urmând să avizeze consiliul profe­soral asupra purtării noastre. Imediat am părăsit refectoriul şi trecând peste sală, unde era depo­zitul hainelor noastre de eşire, ne-am schimbat şi plecat în oraş, afară de doi, cari nu au mai vrut să se soli­darizeze cu noi, şi de un al treilea care fus­ese închis dimineaţa la carceră, fiind prins fumând. Răsvrătirea a durat 3 zile. Elevii secţiei IlI-a inferioară de liceu, prin­tre cari se aflau C. Miile (a se ve­dea scrierea sa Dinu Milian) V. G. Morţun, (a se vedea interviewul dat de el asupra acestui incident lui Al. Şerban, publicat în ziarul literar „Flacăra”, no. 31 din 1914 Iunie 14), voiră a face cauză comună cu noi. Nu i-am primit însă. Regăsind de demnitatea noastră de a asocia, la acest act de indisciplină, pe inferi­orii noștri, Consiliul profesoral a hotărât In prima zi excluderea colegilor V. Di­­mitriu, șeful clasei, fost profesor universitar la facultatea de drept din Bucureşti, pe C. Tatovici, mare proprietar în jud. Putna şi Al. Sta­­mati, administrator financiar la Fălticeni, care au şi fost expediaţi a doua zi acasă, fiind petrecuţi la gară de noi, ce mai rămăsese­­răm împreună cu colegul C. Des­­sila, care făcând cauză comună cu noi, fugise din carcera în care fusese închis. . Consiliul adunat a doua zi decise excluderea mea şi a lui, după stăru­inţa lui Melik, care era indignat, că apelând la mine, ca să mă retrag dintre colegii răsvrătiţi şi să stărui pe lângă ei ca să se liniştească, primind pedeapsa ce o hotărâse con­siliul în prima zi, care consta : a) De a nu mai avea dreptul de eşire în oraş, sărbătorile şi Damii­(Citiţi continuarea în pag. II-a) CHESTIA ZILEI DEZILUZIE D. VA­IDA. — M’am luat după Goga, dar nu-i bun mustulî mi-a produs durere de capi DISCUŢII Parlamentul şi politicianismul *^e AL. EONESCUj Deputat. Parlamentul s’a închis de câteva zile. A luat vacanta bine venită acum mai mult ca oricând spre a curma o stare de lucruri ce nu mai putea continua. Intr’adevăr, starea aceasta durea­ză de mult. Vina este fireşte a ce­lor ce-au pricinuit-o şi-au menţi­­nut-o. Este însă şi a celor ce-au prelungit-o. Trebuia curmată. Nu s’a încer­cat. Nu s’a voit. De ce? E lesne de înţeles. Insă, folosul celor ce-au a­­servit parlamentul unor calcule şi avantaje, nu se poate spune cât e de mic şi de aparent faţă de scăde­rea prestigiului parlamentarismului la noi. Şi dacă e firesc a se pretinde de unii doritori de dictatură suprima­rea parlamentului, compromis, ori­cât ar fi­­de compromis, oricum­ sunt argumentele ce le aduc, ele sunt fără putere de convingere. Ţara noastră e democratică. Nu suferă căluşul în gură. Dacă „de­mocraţia exercită dreptul de cri­tică şi reclamă publicitatea tuturor actelor politice (libertatea cuvântu­lui, a presei, a întrunirilor)“. Dacă ţara noastră trăeşte din aceste li­bertăţi indispensabile, cari chiamă naţiunea la drepturile ei fireşti de a lua parte la viaţa publică şi poli­tică, fie ea, fie prin reprezentanţii ei în parlament, desigur, orice ar­gumentare potrivnica e zadarnică. Cât priveşte de o „criză a parla­mentarismului“ reproşându-i-se, printre altele, „incapacitatea politi­că“ nu numai la noi, ci şi în alte tari se vorbeşte, şi nu în acest ar­ticol voi discuta. Alte discuţii şi alte observaţiuni comportă articolul de faţă. Este vorba de politicianismul care a des­considerat parlamentul. Dar ţara nu e împotriva parlamentului. Nici nu poate fi. Am arătat motivele. Aşa că cei ce vorbesc sau scriu îm­potrivă sunt chinuiţi de o idee care nu poate prinde şi nu poate fi luată în serios. Politicianismul, socotesc, a aser­vit parlamentul prin legea electo­rală în fiinţă. Modificarea ei, — excluzându-se diversele calcule şi avantaje ale politicianismului îndrăţit, — va re­da parlamentului prestigiul și liber­tatea, — legea electorală fiind cau­za marelui rău de care suferă par­lamentarismul la noi, și modificân­d-o sau înlocuind-o printr’o lege care să nu sufere influentele poli­ticianismului răul va dispare ca prin farmec. Nicăeri, în nici o ţară, o lege si­milară legei noastre electorale n’ar fi fost cu putinţă. Deşi, odată, glasuri, — probabil isvorîte atunci din simţiri ce s’au stins într’o zi, — s’au ridicat cu căldura, de care poate amintirile J ne mai leagă, împotriva legei care trebuia modificată de mult, ea a fost consimţită tacit, ca o lege bună, minunat de bună pentru cei de ozi şi minunat de bună pentru cei de azi. Fireşte, fără modificarea legei e­­lectorale nu se poate cere parla­mentului independenţă şi iniţiativă, deoarece­­legea îl subjugă partide­lor politice, cari omoară individua­litatea, preferând disciplina şi ano­nimatul. Orice gest de independenţă şi i­­niţiativă este sugrumat de cum ia fiinţă. Nu poate avea efect, pentru­­ că guvernul făcând „chestie de ca­­­binet“, majorităţile parlamentare,­­ dependente, trebue să cedeze, deoa­­­rece căderea guvernului atrage du­­­pă sine disolvarea parlamentului.­­ Dacă acesta este adevărul, rezul­tând din fapte concrete, cunoscute de toți, cred că nu mai e nevoe de alte explicațiuni. Poate, numai un guvern de con­centrare ar putea lucra cu actualul parlament, dacă înverșunarea lup­telor dintre partide s’ar potoli. Insă, până în prezent, nu întrevăd aceas­tă posibilitate. S’a încercat doar de curând şi, tocmai din cauza urei cu care partidele se privesc, nu s’a putut realiza. Se susţine de unii că asperităţile dintre partide s’ar netezi şi guver­nul de concentrare ar fi posibil dacă parlamentul s’ar disolva. (Citit­ continuarea în pag. II-a)

Next