Adevěrul, august 1930 (Anul 43, nr. 14292-14318)

1930-08-01 / nr. 14292

FONDATORI:Al­. V. BELDIMAN CONST. BULLE 750 lei pe un an ABONAMENTE:­­380 lei pe 6 luni 1200 lei pe 3 luni BIROURILE: Bucureşti, Str. Cosist. Miile (Sărindar) Ho. T—C—II TELEFOANE: 1888—1897 1897—1926 Direcţia : 357/72. Administraţia : 367/69. Centrala: 306/67, 324/73, 346/79, 353/50. Provincia : 310/66. „Guvernul — spane an comunicat oficial, — nu are decât sentimente bune pentru funcţio­narii statului.“ Bune, dar... invizibile! Regim parlamentar sau guvern d­e personalităţi? Constatăm un fapt, care nu tre­buie trecut cu vederea. Cei care cred că salvarea României este în înlăturarea partidelor din viața po­litică, se străduiesc să arate, că partidele noastre au şi dat un fali­ment complect. Ultima încercare, ultima speran­ţă, aşa spun ei, a fost partidul na­­ţional-ţărănesc. Zece ani a luptat el contra partidului liberal şi contra partidului averescan. După zece ani a venit la guvern prin alegeri libe­re, adus de voinţa indiscutabilă a naţiunii După numai doi ani de gu­vernare, ar fi înşelat toate aşteptă­rile, ar fi uitat toate făgăduinţei, ar fi renegat toate principiile. Ni­mic din ce a criticat, nu a îndreptat şi multe rele ce a combătut, s’au a­­gravat încă. De acum încolo, loc pentru guverne de partid nu mai este. Regele va trebui să alcătuias­că un guvern de personalităţi, un guvern în afară de partide, un gu­vern fără partizani. Şi apoi ? Ce să facă acest guvern ? Să guverneze fără Parlament ? Să proclame dictatura ? Dar mai întâi, unde sunt perso­nalităţile acelea, in afară de parti­de, cari să poată, nu numai alcătui un guvern, dar ocupa şi acele func­ţiuni înalte, cari comandă maşină­ria statului şi fără de cari orice di­rective, orice ordine, orice dispozi­ţii, sunt condamnate să rămână la hârtie. Iar dacă-i vorba de o guvernare fără Parlament, pentru care, fără a cunoaşte secretele palatului, nu ve­dem de ce suveranul, urmaş al unei dinastii care a fost unsă la întrona­rea ei, cu mitul democraţiei, ar în­cerca o experienţă, ale cărei rezul­tate nu sunt de loc sigure. In fond, nu avem în Europa decât două state guvernate dictatorial. Cu totul obiectiv vorbind, nu se poate spune că au dat rezultate mai bune decât statele guvernate par­lamentar. In plus, e puţin probabil ca chiar partizanii dictaturii, cari uzează considerabil de libertatea cuvântului, pentru a combate parti­dele şi regimul parlamentar, s’ar putea împăca cu viaţa într’un stat, în care nu ar putea deschide gura, decât pentru a lăuda regimul sau a acoperi greşelile sale. Suntem de acord că ceea ce e bine aiurea, poate fi rău la noi şi viceversa. N’am avut noi oare dictatura ră­posatului Ionel Brătianu ? Şi nu sunt oare actualele neajunsuri eco­nomice şi financiare, rezultatul unei dictaturi economice şi financiare cum nu o exercită nici chiar ducele, căci acesta tot ascultă de sfatul specialiştilor şi nu se crede atot­ştiutor ? Ştim răspunsul. Trebuie guverne bune şi noi am avut guverne rele. Dar am avut guverne rele din cau­za parlamentarismului ? Sau le-am avut fiindcă nu a fost parlamenta­rism de loc. Și dacă ne-am pune chiar pe terenul că guvernul Maniu nu a făcut nimic, ceea ce ar fi desi­gur injust,­­ putea el care vindeca în doi ani, toate reieie unui şir ne­întrerupt de greşeli făcute timp de zece ani de regimurile adevărat dic­tatoriale ce l-au precedat, cele ac­centuate de criza mondială care s’a grefat peste criza noastră locală ?! Mai puțin ca oricând se poate în­cerca în actualele împrejurări o experienţă, care ar fi identică cu un salt în neant. Cunoaştem din is­torie soarta regimurilor personale sau dictatoriale. Niciodată n’au îm­­pedicat formarea de facţiuni, tot­deauna au fost izvorul şi cauza u­­nor interminabile intrigi şi la capă­tul lor a stat întotdeauna revoluţia. Nu desfiinţarea, nu înlăturarea, ci îndreptarea partidlor, iată ce ne trebuie. Este inexact că în ţara noa­stră personalităţi de valoare, dacă nu s’au ţinut ele deoparte, au putut fi ţinute departe de conducerea sta­tului. Vor gândi mulţi cetind acea­stă afirmaţie, în primul rând, la d. Iorga. E drept că d. Iorga nu a pu­tut fi ministru, într’o ţară în care au fost miniştrii, oameni cari îi e­­rau muti, nespus de mult, inferiori. Dar câţi dintre cei cari au fost mi­niştri, au avut asupra treburilor pu­blice, ingerinţa pe care a avut-o şi o ar© d. Nicolae Iorga, mulţumită prestigiului de care se bucură ? A putut avea această ingerinţă, fiind­că regimul parlamentar lasă loc larg criticei, fiindcă îngăduie opi­niei publice să-şi exercite influenţa ei, pe care nimeni n’o poate defini şi toţi o simt. Fiindcă chiar şi răpo­satul Ionel Brătianu simţia presiu­nea acestei opinii publice şi mai lăsa cârma din mână, câtă vreme continua să existe măcar o fic­ţiune de regim parlamentar. Un regim personal, dictatorial însă, este ireparabil El înlătură cri­tica, sugrumă libertatea şi nu ce­dează decât forţei, nu dispare adi­că, decât odată cu dispariţia fizică a celor cari îl întrupează sau cu iz­­­­bucnirea unei răscoale, când anume condiţiuni sau exasperarea răului o provoacă, încă odată, nu desfiinţarea parti­delor, ci îndreptarea lor ne trebuie. Nu e îngăduit ca partide, cari azi cer guvernul şi mâine vor fi la gu­vern, să piardă în aşa măsură sim­ţul răspunderii, încât prin atitudi­nea lor, prin violenţa atacurilor lor, prin nesocotinţa criticilor lor, să compromită însuşi regimul parla­mentar în virtutea căruia există şi pot cere şi spera să vie la cârma ţării Cum se vede noi nu negam ca moravurile noastre politice şi me­todele de luptă ale partidelor noa­stre iau adesea ori forme respingă­toare. Cine te-a denunţat, cine le-a combătut mai mult decât noi ? Dar oare moravurile politice ale regi­murilor despotice, dictatoriale, at­mosfera de suspectare, spionaj şi delaţiune, pe care fatal o crează ele şi despre cari istoria din toate timpurile relatează, sunt mai bune? Statul lui Plato , o republică con­dusă de înţelepţi, e un ideal frumos. Dar toată experienţa omenirii ara­tă că el nu e realizabil şi la capătul acestei experienţe a apărut regimul parlamentar, ca cel mai bun din câte s’au încercat, pentru motivul simplu că poartă în sine posibilită­ţile de îndreptare ale greşelilor şi insuficientelor ce l-ar putea păta. Să uzăm de aceste posibilităţi, să îndreptăm relele şi insuficientele, dar să nu aruncăm cu baia, copilul, să nu renunţăm la o formă de gu­vernare, sub care România ori şi cum, a progresat şi care, odată a­­bandonată, cine ştie ce lupte şi ce jertfe vor fi necesare pentru a o recâştiga, fiindcă orice s’ar spune şi orice s’ar face, — viitorul, pro­gresul şi prosperitatea omenirii sunt numai şi numai in democraţie. B. Brănişteanu Clase politice... SOLUŢIILE D. Mihalache a vorbit curajos şi hotărit la Câmpulung. A spus adevărul, fără menajamente şi a tras concluziile logice, impuse de împrejurări. Într’o privinţă insă, ni se pare că ministrul domeniilor a şarjat, acolo unde a vorbit de sumele ne­cesare pentru Creditul Agricol. Noi ne dăm bine seama cât de mult această chestiune ii stă la inimă, după cum ştim foarte bine cât d­ie mult ea stă la inima între­gului guvern. Aceasta nu explică insă ame­ninţarea la adresa financiarilor cu care chestia este in curs de discuţie. Declaraţia că dacă financiarii francezi nu vor da creditele gu­vernul se va adresa aiurea, dove­deşte în primul loc, că tratativele de până acum nu prea justifică mari speranţe şi, in al doilea loc, cuprinde in ea şi o mică inadver­tenţă faţă de realitatea adevărată. Intr’ad­evăr, situaţia financiară mondială nu este de natură să justifice aserţiunea că dacă nu obţinem unde tratăm, putem ob­ţine in altă parte. Din contra , situaţia este ast­fel încât foarte greu se obţin ac­tualmente credite. Milioanele nu se găsesc aşa de uşor cum se gă­seau înainte şi în orice caz noi nu le mai obţinem cu uşurinţa cu care le obţineam înainte de răz­boi. Atunci la ce bun ameninţarea? POSTULANT­­i Un ziar povesteşte cele ce se petrec in jurul celor patru locuri de care dispune guvernul, in con­siliul de administraţie de la Si­naia. Ar fi vreo 30 de postulanţi. Spusele confratelui nostru con­firmă ceea ce am afirmat noi, în legătură cu societatea căreia i s’a concesionat exploatarea telefoa­nelor. E o pletoră de speriat. Dar atât pare că nu-i suficient. Pletora nu-i numai in ce priveşte numărul postulanţilor, ci proble­ma e mai grea din cauza apetitu­­rilor şi a pretenţiilor fără pere­che. Odinioară un partizan al gu­vernului era bine cazat dacă i se găsea o slujbă cu 500-600 lei pe lună. înainte de război, partiza­nul era satisfăcut. Astăzi ori­cine visează o leafă de la 50.000 în sus, plus Vlaşca şi Teleormanul. Cunosc pe un par­tizan al guvernului, care, înainte de război, trăia modest, ca func­ţionar, intr’un oraş de provincie. Acum ii trebue sute de mii de lei pe an. S’a pierdut şi măsura şi noţiu­nea reală în toate. Mergem pe un povârniş, care nu se poate să nu ne ducă la dezastru.Nu mai există nici o infrânare. N’avem numai şomajuri. Avem şi o deslănţuire de pretenţii, cari exasperează. Sever Gropile d-lui Vaida-Voevod Vă rog să nu credeţi că d. mi­nistru de interne ar fi colegul lui Ouatu şi ar fi posedând nişte gropi la marginea Capitalei sau la periferia Clujului. Nu. D. Vaida posedă moşie şi un mare edificiu în Capitala Ardealului, este boer de viţă şi nu poate fi pus alături de bietul nostru Ouatu de esenţă f. f. democratică. Titlul de mai sus n’are preten­ţia să indice altă proprietate a d-lui ministru de interne decât aceia, pe care i-o admirăm cu toţii, de a călca în gropi — fie că sunt ale lui Ouatu, fie că sunt ale altora. Şi meritul nu este mic. Pe când alţii, mai modeşti, nu-şi pot permite să calce decât în străchini; d. Vaida, persoană si­mandicoasă, şeful de până ori al „primului străjer regesc“, are marele curaj să calce în gropi. De aceia e vorba de gropile d-lui Vaida-Voevod. * Acum două zile, d. Vaida a dat un interview unui ziarist ameri­can. Şi, ceia ce e important, inter­­viewul n’a fost desminţit potrivit unui vechi şi consacrat obiceiu în politica noastră. Şi, ştiţi ce se’n­­tâmplă când d-sa acordă inter­view­uri. Ziaristul american a avut fan­tezia să-l întrebe dacă guvernul va despăgubi pe victimele de la Borşa. Şi d. ministru s’a şi gră­bit să răspundă: „Evreii din Borşa vor fi despă­gubiţi de stat, aşa cum s’a făcut şi cu evreii din Cluj“. — Despăgubiţi? De ce, mă rog? Ce legătură este între cei din Borşa şi cei de la Cluj? La Cluj au fost devas­tări antisemite. S’au spart gea­muri, s’au devastat, prăvălii şi ad­ministraţia n’a fost în stare să te evite. înţeleg perfect datoria sta­tului de a plăti despăgubiri. Dar la Borşa? Intîi am crezut că citesc gre­şit. Bănuiam că e vorba de un ajutor din partea statului pentru o biată populaţie lovită de crunta nenorocire a unui incendiu ca­tastrofal. Căci aşa ne-a­ asigurat mereu guvernul: la Borşa a fost o nenorocire întâmplătoare. Dar d. Vaida spune lămurit: despăgubiţi ca şi evreii din Cluj. Nu găsiţi că d. ministru de in­terne, spunând acestea unui zia­rist străin şi încă reprezentantu­lui unei agenţii evreeşti din Ame­rica, ne obligă să ne amintim de gropile lui Ouatu şi de alte gropi mai mult sau mai puţin... inte­lectuale? Căci, iată, d-sa reînvie o veche ipoteză, care se poate for­mula în următoarea inofensivă întrebare: nu cumva, la Borşa, a fost altceva decât ce spuneau co­municatele guvernului, pe cari le dădea d. Vaida în persoană? Dacă da, înţelegem „despăgu­birea“ cum am înţeles-o şi pe a­­ceia a evreilor din Cluj. Dar dacă nu? Atunci intervine teoria... gro­pilor d-lui Vaida. ★ Dar, cum sună și titlul artico­lului. Nu e vorba de o groapă, ci de mai multe. Iată deci încă una. Citez: ,,D. Vaida şi-a terminat decla­raţiile, relevând faptul că antise­mitismul ia proporţii in România atunci când ţara trece printr-o criză economică, ceia ce este cazul de faţă“. Până aici foarte bine. D. minis­tru se află pe teren neted şi so­lid. D-sa nu se opreşte însă şi... dă în gropi. „De aceia — a spus d. Vaida — evreii din străinătate ar trebui să acorde credite României, contri­buind astfel, in mod indirect, la siguranţa evreilor din România“. Nu sunteţi de părere să-i ridicăm o statue marelui om de stat, care a găsit cea mai ingenioasă solu­ţie şi pentru refacerea economică a ţării şi pentru siguranţa averii şi persoanelor evreilor din Româ­nia? Departe de mine gândul că so­luţia d-lui Vaida ar aduce o... ameninţare. Ca om de bună cre­dinţă o iau aşa cum se prezintă — o ingenioasă soluţie pentru două probleme deopotrivă de în­semnate: asigurarea prosperităţii statului şi stârpirea antisemitis­mului... cu bani evreeşti. Genial !... Şi d-nii Mihai Popovici, Mad­­gearu, Manoilescu şi alţii, cari-şi frământă mintea să găsească so­luţii! Acum îmi dau seama de cauza nenorocirilor noastre finan­ciare. Ah! dacă ar fi d. Vaida ministru de finanţe! Din fiecare groapă ar ieşi numai capital şi credite... -­ D. mareşal Averescu, pe când era numai general şi şef de gu­vern, luase o măsură pe care am criticat-o atunci, — anume, mini­ştrii nu pot acorda interviewuri fără avizul preşedintelui de con­siliu. Mi se părea absurdă şi ne­democratică. Ce bine ar fi, dacă d. Iuliu Maniu ar aplica prescripţia aceasta d-lui Vaida-Voevod. L’ar scuti, poate, de multe oboseli. Căci, vedeţi, dacă cazi într’o groa­pă, trebue să te ridici; pe urmă cazi în alta şi iar te ridici şi apoi iar şi iar. Gimnastica asta, pentru un om de vârsta d-lui ministru de interne, nu e tocmai reconfor­tantă, domnule Maniu. Em. Sacos* NAZEAŢ­­I DE SIGUR ! „îndreptarea“, oficiosul averescan, scrie cu convingere: „Guvernul Maniu trebue să plece“. ...Ca să vină guvernul Averescu ? Kix. Intre vorbă şi faptă Cu prilejul declaraţiilor d-lui Atvisiov Declaraţiile făcute reprezentanţi­lor presei străine de d. Litvinov, noul comisar al poporului pentru afacerile externe ale Uniunei Sovie­tice, sunt o continuare a adevăru­lui că omului cuvântul i-a fost dat, ca să-şi poată ascunde gândul. In adevăr, din tot ca a spus d. Litvinov, numai o singură declara­ţie corespunde realităţii. Anume, că numirea sa nu înseamnă o modifi­care a politicii externe a Soviete­lor. încolo, fiecare frază, fiecare cu­vânt vădeşte contradicţia­ între vor­bă şi faptă, între ceea ce spune d. Litvinov şi ceea ce se face in reali­tate. De pildă, d-sa declară : „Noi — a­­dică sovietele — facem cel­e mai mari sforţări pentru întărirea şi menţinerea păcii popoarelor.“ Aceasta e vorba, iar fapta glăsu­­eşte tocmai in sens contrariu. Anu­me, nu există prii­ci de tulburare a păcii interne sau a nunelor rapor­turi intre state şi naţiuni, de care guvernul sovietic să nu caute a sa folosi, turnând gaz peste foc şi în­treţinând focul cu largi şi neprecu­peţite jertfe băneşti. Este deajuns ca într’un stat oare­care să se prezinte un teren prielnic pentru agitaţiuni şi turburări, că a­­leargă acolo agenţii Sovietelor şi curg banii de la Moscova, ca să le a­­ilmen­teze şi să le intensifice. In privinţa aceasta, oamenii Mos­covei nu sunt de loc dificili. Ei este adică indiferent de ce natură sunt agitaţiile şi turburările şi ce carac­ter au ele, întreţin şi înteţesc cu o egală largheţă şi cu aceiaşi totală lipsă de scrupul, o mişcare cu ca­racter liberal, ca şi o mişcare cu ca­racter vădit reacţionar. In India, de pildă, sunt de partea lui Gandhi, dar cochetează şi cu mahometanii ce sunt ostili mişcărei marelui na­ţionalist indian. Sunt prezenţi ori­unde e o nemul­ţumire de speculat, un prilej de pro­vocat tulburări. Iar d. Litvinov ve­de în această linie de conduită „sfor­ţări“ — şi încă „din cele mai mari" — pentru întărirea şi menţinerea păcii dintre popoarel“ Aceasta nu-l împiedică pe d. Lit­­vinov să ne vorbească mereu de „tendinţi pacifiste“ şi să ne mai fa­că destăinuirea că Sovietele sunt, pe deasupra, şi foarte sentimentale. Nu mai pot de milă, ne spune d-sa, când văd cât de mult suferă in ţările în­vinse cei cari muncesc, pentru a pu­na tea face faţă sarcinilor ce li s’au im­pus. Aci, noul comisar sovietic se face că nu cunoaşte adevărul că în ce priveşte suferinţele şi necazurile, se poate spune că nu există nici o deo­sebire intre lumea muncitoare din statele învingătoare şi învinse. Su­feră cu toţii de­o potrivă de aceleaşi suferinţe, adică de aceleaşi urmări ale războiului. Insă, mai mult şi mai greu suferă muncitorii dela oraşe şi muncitorii dela ţară din Rusia sovietică. D. Litvinov ştie toate acestea şi multe alte lucruri pe cari ,le pre­zintă înadins într’o lumină neadevă­rată, adâncind tot mai mult contra­dicţia intre vorbă şi faptă. Solitar S’a pus sub tipar şi va apare in cus­ând? un vo­lum al d-luii prof. C. Stere, cuprinzând în afară de interesantele articole apărute în „Adevărul“ sub titlul de „Documentări şi lămuriri politice“ şi alte documente din timpul războiului: discursul ţinut în Cameră la 1921, scrisoarea către Moş Ion Codreanu, discursurile ţinute în Sfatul Ţării, etc., care cost­­stitue un istoric luminos al vieţii noastre politice postbelice. De unde vine greva foamei de AL. GRAUR De la război până astăzi, au fost în permanenţă şi mai în toa­te ţările, oameni care au făcut greva foamei, socialişti arestaţi şi ţinuţi­­la infinit în prevenţie, na­ţionalişti împiedicaţi să lupte pentru liberarea patriei lor, ba chiar escroci care au încercat prin mijlocul acesta drastic să influenţeze atitudinea judecăto­rilor şi să zmulgă un verdict de achitare (vezi cazul recent al d-nei Hanau în Franţa). Cel mai proas­păt exemplu e al agitatorilor de la Borşa, care, acum câteva zile au declarat greva foamei pentru că au fost arestaţi. Care e originea procedeului? Evident, cazul, celebru al lui Mac Swine, primarul din Cork. Se ştie că autorităţile engleze l-au ares­tat pentru că agita în Irlanda contra Angliei. La încarcerare el a răspuns cu greva foamei, pe care a ţinut-o până ce a murit, în a 72-a zi. Dar nu de cazul acesta arhicu­noscut vreau să vorbesc aici, ci de altele mai vechi, cu substrat religios. De­sigur, toţi cei care fac astăzi greva foamei nu văd în ac­tul acesta decât un gest cu carac­ter politic. Dar câtor acţiuni pe care le facem astăzi nu le găsim o explicaţie utilitaristă, când de fapt ele provin dintr’o tradiţie de ordin religios! Orice evreu expli­că interdicţia de a mânca porc prin considerente higienice: în Palestina e cald, carnea de porc e nesănătoasă când e cald, etc. In realitate avem aici o interdicţie de ordin religios, provenită din­­tr’un totem, iar explicaţia higieni­­că s’a adus mult mai târziu. Iată care a fost primul aspect­­ al grevei foamei. La unele popu-­ laţii primitive, şi mai cu seamă la­­ cele de limbă celtică, se descope­re obiceiul de a posti contra cui­va. Ai un duşman, care e mai tare decât tine şi pe care nu-l poţi învinge pe calea armelor. Ca să te aperi de nedreptăţile lui, nu-ţi rămâne decât să posteşti contra lui, te aşezi la poarta lui şi nu mănânci nimic până când nu capeţi făgăduiala lui expresă că te va lăsa în pace. Stai o zi, două, trei, şi în cele din urmă ad­versarul capitulează. Capitulea­ză, nu din milă pentru tine, căci de articolul acesta nici nu se po­meneşte în antichitatea celtică, ci de frică. In adevăr, prin faptul că posteşti, dezlănţui anumite forţe magice, pe care duşmanul preferă să nu le vadă la lucru. Exemple de acest lucru se gă­sesc numeroase în textele vechi celtice. O văduvă a fost jefuită de un vecin; regele nu vrea să-i asculte plângerea; femeia posteşte câteva zile la poarta regelui şi acesta este astfel forţat să-i facă drep­tate. Un fruntaş refuză să primească conducerea trupelor în luptă cu tribul vecin: câţiva nobili postesc la poarta lui şi-l constrâng astfel să se puie în fruntea armatei. Sfântul David, unul din cei mai de seamă sfinţi ai Ţării Galilor, soseşte aici pentru a creştina lo­cuitorii încă păgâni; regele local, care-l ia drept vrăjitor (toţi sfin­ţii celtici sunt mai mult sau mai puţin, şi mai de­grabă mai mult, vrăjitori), ordonă vrăjitorilor lui să-şi întrebuinţeze talentele ca să-l izgonească. Toate incantaţii­le localnicilor sunt de prisos şi toate vrăjitoriile lor rămân fără efect: sfântul are la dispoziţia lui duhuri mai tari decât regele şi vrăjitorii lui. Atunci regele recurge la cel mai drastic mijloc cu putinţă: posteşte în contra sfântului. Şi, amănunt remarcabil, nu posteşte la poarta sfântului, căci acesta n’are locuinţă. Posteşte în locu­inţa regală, ceea ce nu periclitea­ză câtuşi de puţin efectul gestu­lui. Dar sfântul rezistă şi la a­­ceastă ultimă încercare, şi astfel regele se convinge că vrăjile lui David sunt mai tari decât ale vrăjitorilor lui oficiali, ceea ce-l convinge să primească botezul. Această­ povestire se găseşte, cu toate amănuntele, în Viaţa sfân­tului David, scrisă în limba ga­­leză din evul mediu. Dar, veţi putea întreba, ce le­gătură are primarul din Cork cu sfîntul David şi cu legendele cel­tice? Are legătură foarte strânsă, căci nu trebue să uităm că cei mai fanatici conservatori ai tra­diţiilor celtice sunt Irlandezii. Ir­landa, e o ţară care trăieşte mult mai mult în trecut decât în pre­zent. De la ortografie şi caligra­fie până la costume şi obiceiuri, totul în Irlanda respiră evul me­diu. N’am urmărit destul istoria modernă a Irlandei ca să văd dacă există cazuri de post contra cuiva aproape de timpurile noas­tre. Dar chiar admiţând­­ că nu există, Irlandezii care păstrează ca pe nişte moaşte toate relicvele trecutului nu puteau să uite tra­diţia in această privinţă. Nu în­cape deci nici o­ îndoială că Mac Swine (în româneşte numele lui s’ar traduce cu „Porcescu“, care Român ar păstra un astfel de nume?) nu mai încape nici o în­doială că el s’a inspirat din ve­chea credinţă că postind poţi ră­pune un adversar mai puternic decât tine. Dar postul creştinesc ce origi­ne are? Dacă ţinem seamă de fap­tul că tradiţia postului e de om­­(Citiţi continuare in pag. II-ai ! OPERA DE COOPERARE INTELECTUALĂ a oferit un dejun, la Geneva, mem­brilor conferinţei internaţionale pen­tru cooperarea intelectuală. Au par­ticipat la dejun d-nii Einstein, Pain­­leve, Rocca, etc. D. N. TITULESCU Fac parte dintre cititorii literatu­rii hipice. De dragul acesteia, răs­foiesc Buletinul zootehnic pe care-l scoate ministerul agriculturii şi al domeniilor; mă opresc (nu numai din când în când!) la publicaţiile şcolii speciale de cavalerie; am co­pioase desprinderi din Revista creş­terii şi exploatării animalelor. Şi sânt (cred) în curent cu tezele toate ale Facultăţii de medicină veterinară din Bucureşti. In deosebi, am stu­diat, în nădejdea găsirii unei ter­minologii, o teză susţinută de Fer­dinand Goluszewsky „asupra zebru­­rilor, dungilor şi petelor la cai“. Iar din expoziţia buchinistică de pe bulevard a librăriei „Universala Alcalay & C­ ie“ m’am ales şi eu cu o broşură, scoasă la Târgovişte, acum 11 ani, de serviciul veterinar al di­viziei a 3-a şi intitulată: „Instruc­­tuni relative la condiţiunile ce tre­stie să îndeplinească o potcoavă bine făcută“. Lucrările generalului de brigadă Petru Stavrescu, doctor veterinar de la Universitatea din Lyon şi laureat al Academiei Române, le consult nu arareori. Iar din opera-i capitală, apărută de curând, „ştiinţa creşterii cailor in concepţia modernă", mă pasionează partea IV, cea mai de­s­­voltată şi care priveşte rassele (pag. 233—494). Căci la cai, nobleţă îşi are rostul ei. Ea nu se întemeiază — ca la­­oa­meni — pe­ o absurdă tiranică vechi­me neîntovărăşită de nici un fel de însuşiri proprii. Vechime tiranică, la nobilimea umană. Şi totuş incertă, câtă vreme numai faptele procreatoare ecvine pot fi de-aproape supraveghiate, ba chiar de mai ’nainte orânduite. Alexandru Marghiloman, în şedin­ţa Camerei de la 14 April 1886, răs­punzând unei interpelări a lui Şte­fan Şendrea referitoare la herghelia statului de la Nucet, a spus între altele: „Pentru caii, mai ales ai ţărilor occidentale, filiaţiunea se poate con­stata mai regulat şi un chip mai au­tentic, decât filiaţiunea multor ro­mâni“. (Desbaterile Adunării Deputaţilor ne arată, printr’o­­parenteză, că­ a­­ceastă frază a stârnit „ilaritate", a­­dică o veselă aprobare. Marghi­loman a vorbit, cu netăgăduita-i dublă competinţă, de reprezentant al boerilor şi de nobil hergheligiu!) Plângerile lăcaşului paharnic Con­stantin Sion în „Arhondologia“ sa (care este un furios almanah de Gotha al Moldovei) pe cine ar putea să mai mişte? El vorb­eşte despre „boerii de neam“ sau de boerii „cu neamuri", şi despre „cei rădicaţi din proşti la boerie". (Pentru unii din­­tre aceştia, are cuvinte aspre; ii nu­meşte „spurcăciuni", „puteri"). Cu privire la câţiva povesteşte că au vândut cândva „citarele, cuinii de la Ţarigrad, fesuri, ciobote roşii şi galbene şi papuci cu mestii“. Cetind bocetele, lui despre unii că „neam din neamul lor n’au fost boeri, ce (adică ci) proşti răzăşi“, m’am Întrebat: Ei şi? Dar nici pe aceştia nu i-am fericit. Că ei cu nobleţea lor, cea nouă, nu stau mai bine decât cei cu boeria veche. Nică al lui Ştefan a Petrei Ciobo­­tarul din Humureştii Neamţului cred şi-a ridicat, la cea mai neclintită (în vecii vecilor de­­neclintit) nobleţă, numele de Ion Creangă, mai bine de cât a putut s’o facă „Manolache A­­vram sân Ioan Avram biv vornic de Vrance şi hale buluclucaş de Foc­­şeni, fecior de dregător şi însuşi dregător". Cu armăsarul Coquin, însă, fiul lui Favara, născut acesta din Pom­mern, cel ieşit din coapsa lui Poly­­melus, fiul lui Cyllene, — chestia se schimbă. Nu numai obârşia lui îl consacră ca şef al generaţiei sale. Al celei cavaline. Şi el n’a izbândit nu­mai cu actele stării civile! Barbu Lăzăreanu SABIETUL NOSTRU Arhondologie CHESTIA ZILEI VISUL D-LUI MIHALACHE Capitalul străin a început să curgă in România. (Discursul d-lui Mihalache la Cămpulung) Sau primejdia unei pr­ea mari fericiri. NOTE „ŢARA — scrie oficiosul libe­ral — vrea linişte“. ...Şi, mai ales, vrea ca d. Vin­­tilă să ramâie liniştit, in opoziţie! * MICUL, minusculul, mignonul d. Tăzlăuanu este, după cum ştiţi, prim străjer al regelui. Am vrea insă, să ştim cine-o fi străjerul d-lui Tăzlăuanu. Căci, după cum merg lucrurile, s’ar pă­rea că d. Tăzlăuanu începe să aibă nevoe de straje! •­ MULŢI se întreabă: dece nu se începe executarea contractului Stewart pentru construirea şose­lei Bucureşti-Braşov. Că lucrările n’au început la Bu­cureşti, e cert. Poate că au înce­put dela Braşov spre Bucureşti...

Next