Adevěrul, octombrie 1930 (Anul 43, nr. 14346-14365)

1930-10-02 / nr. 14346

I V k. JL I ARUL 43 - Ho. 14346 Joi 2 Octombrie 1930 4 m­intmm . AI* V. B­EL­DI MAN FONDATORI. Const. MILLE 1888—1897 1897—1926 [200 lei pe 3 luni In dubiuătate LEI 3 BIROURILE: București, Str. Const. Mills (Sărindar) Mo. 7—S—II telefoane:­­ 750 lei pe un an 380 lei pe 6 luni Centrala: 306/67, 324/73, 346/70, 353/54. Direcţia : 357/72. Provincia : 310/66. Administraţia : 307/69. Astăzi, în comitetul central liberal, d. Vintilă Bră­­tianu va da lupta cu partidul pe care-l conduce. După ce s’a războit cu toată lumea, era firesc să se războiască şi cu proprii d-sare partizani! I Intre ti. Vintilă Brătianu şi partid Jocul de-a democraţia, pentru cine nu e deprins cu ideile demo­cratice, este primejdios. Mult mai primejdios decât jocul de-a dicta­tura. Poţi lansa oricând o lozincă dictatorială — nu vei cuceri decât foarte puţini partizani. Lozincile dictatoriale sunt antipatice. Dar dacă faci aceiaşi încercare cu o lo­zincă democrată, rişti să nu mai poţi da înapoi... Este tocmai ceea ce i s’a întâm­plat d-lui Vintilă Brătianu zilele a­­cestea! D-sa a alcătuit un manifest. L-a intitulat proect şi l-a supus desba­­terilor organizaţiunilor liberale din ţară. Fireşte, d. Vintilă Brătianu îşi închipuia că totul este o simplă formalitate şi că organizaţiunile provinciale nu-şi vor îngădui luxul de­ a pretinde modificări în textul „şefului“. D-sa credea că lucrurile merg ca până acum... Dar comitetele judeţene s’au în­trunit şi au discutat serios proectul d-lui Brătianu. L-au găsit insufi­cient. Mai mult, l-au adnotat — vorba lui Caragiale — „pe ici, pe colo, în părţile esenţiale“. Unele organizaţii au găsit că pa­­sagiul din manifestul-program pri­vitor la rege, are o redacţiune prea glacială şi, deci, ar trebui să fie mai categoric şi mai entuziast. Alte organizaţii — de pildă cea de Ilfov — au găsit că, din manifest, lipseşte modificarea legii electora­le. Este nevoe ca această lege re­acţionară, care asigură atotputer­nicia şefilor de partide, să fie înlo­cuită printr’una democrată, care să asigure personalităţilor putinţa de a răzbate în parlament şi de­ a se manifesta politiceşte, chiar şi fără binecuvântarea „şefului“.» Se pare că, în alte organizaţii, discuţiile au purtat asupra pasa­­giului privitor la participarea capi­talului străin în economia româ­­nească. Am comentat la timp acest pasagiu, pe care l-am găsit cu to­tul insuficient. Eri, am văzut că ,,Times“ comentează manifestul d-lui Vintilă Brătianu în acelaş sens. Sunt foarte numeroase orga­nizaţiile liberale, cari împărtăşesc acelaş punct de vedere. Precum vedeţi, jocul d-lui Bră­tianu de-a democraţia i-a fost fa­tal. D-sa credea că va avea un si­mulacru de discuţie. A provocat totuşi o discuţie amplă şi serioasă. Astăzi, la clubul liberal, delega­ţii organizaţiilor provinciale vin să-şi susţină modificările pe care le-au cerut, în manifestul­ program. D. Brătianu se va trezi în faţa d-sale, nu cu spinările încovoiate de până acum, ci cu un partid care, timid şi sfios, incepe totuşi să se democratizeze. Conflictul dintre d. Brătianu şi partid se accentuiază. Iar deslega­­rea acestui conflict nu pare să fie prea depărtată. In orice caz, nu partidul va fi învins. Ad. NOTE „ÎNDREPTAREA“ anunţă „ziua decizivă“ a guvernului. ...Nu ştiu oare averescanii că zilele (şi uneori nopţile) decizive nu se cunosc niciodată cu anti­cipaţie? * „INDEPENDENŢA” spune că guvernul „s’a hrănit cu speranţe himerice“. lată o hrană de care habar n’au avut guvernele liberale. ★ ULTIMA formulă a d-lui Iuliu Maniu asupra transformărilor din cabinet este: „nu o remaniere propriu-zisă, ci o schimbare de portofolii“. Să ştiţi că totul se va reduce la mutarea ,cu greu, a d-lui Pan. Halippa de la arte... la externe. •­ LA întrunirea de la Cluj, d. Alex. Lapedatu vorbeşte de partea din memoriul liberal în care d. Vinti­lă Brătianu spune — „conform tradiţiei partidului naţional-libe­­ral — că numai atunci va porni la luptă, când tot partidul e soli­dar în jurul Id-sale“. (Influenţa d-lui Vintilă Brătianu se remarcă chiar şi din greşelile în consecu­­ţiunea timpurilor­. Dacă şeful partidului liberal va aştepta deplina solidaritate în ju­rul său, — lupta, vorba d-lui Vin­tilă Brătianu, nu porneşte nici­odată... GLOSE POLITICETM PREOCUPĂRI Suferinţa e generală. Din toa­te părţile vin veşti cari trebue să pue pe gânduri pe cei cari au u­­rechi de auzit. Or, în astfel de împrejurări, politicianismul continuă la noi, pe scara cea mai întinsă posibilă. Pe când se pregătesc lucruri cari vor însemna jertfe conside­rabile din partea mulţimii, sin­guri politicianii nu vor să facă nici o jertfă de ambiţiile şi velei­tăţile lor. In mod logic s’ar fi putut pre­supune alcătuirea unui guvern peste partide, cu un program mi­nimal de soluţii imediate. Nu este nici o îndoială că un astfel de guvern ar fi larg susţinut de par­lamentul actual, atunci când ar fi în joc cauza însăşi a liniştei ţării. Pilda parlamentului conser­vator I de la 1907 — şi comparaţia nu-i prea riscată — n’ar rămâne fără de efect pentru parlamentul de acum. Or, pe când jertfa colectivă de parlament şi partid­e cu putinţă, nu este posibil cel mai mic sa­crificiu individual chiar la acei politiciani cari au mereu pe buze cuvintele mari de dragoste de ţară, preocupări de unitate na­ţională şi grija de ordinea lăun­trică a ţării. O RESTABILIRE Un colaborator al nostru a scos deunăzi în relief consecinţele gra­ve care decurg pentru toată Eu­ropa, dar în special pentru ţara noastră, de pe urma dumpingu­lui rusesc. Spunea atunci acel colaborator că oferta rusă era de circa 30.000 lei vagonul de grâu, prima cali­tate. De atunci noul telegrame ara­tă că oferta a devenit şi mai re­dusă. Cât de mare e dezastrul agri­col, de pe urma acestui dumping, se poate deduce din faptul că, pe ziua de eri, la Brăila a fost ade­vărată dezolare. Preţurile au suferit o nouă mare scădere. Ofertele din străi­nătate sunt, pur şi simplu, inac­ceptabile, iar exportatorii noştri sunt consternaţi. Intre timp, d. Vintilă Brătianu se războeşte cu d. Mihalache că din cauza felului cum a adminis­trat acesta din urmă, s’a produs nenorocirea agricolă. Cine a spus că d. Vintilă Bră­tianu nu este un om clar­văzător? Sever CARNETUL NOSTRU Când au făcut privighetorile Fire subţiri de argint — păienje­nişuri ce par raze rătăcite — plu­tesc în azurul trecător al cerului de toamnă — în vreme ce din copacii purpurii şi auriţi — coboară des­frunzirea. Deacum văzduhurile îşi pregătesc giulgiuri — pământul îşi îmbracă vestmântul pustiu al frunzelor — iar limpezimile de senină tristeţe sânt sparte de croncăniri — ca şi cum un ropot de ciocane negre ar sfărâma bolţi de veşnicie. E toamnă. Veşte că mireasma frunzelor amin­teşte un foşnit de cărţi — şi în­deamnă amintirile. Ai putea să re­­chiemi o frântură de vers — un în­ceput de cântec — pentru care ar­monia toamnei lungi — dă tonul. E îndeajuns un clopot — departe — pomenind. Şi aceasta este a zecea toamnă — purtată de ani — pentru o osândită uitare. Uitarea singură înfloreşte du­pă zece ani pentru mormântul celui mai blestemat poet român. Desigur prefăcut în pământ — va fi având acuma acea izbăvire care nu are nevoi pământeşti — ci se împacă liniştit cu drumul anotim­purilor. Ţărâna care a cântat înflo­rirea liliacului — şi a chiemat tine­reţea spre cântecul privighetoarei — poet care nu îşi mai are cărţile în librărie, suflet care desprins de trup — nu îşi găseşte nici zece ani după moarte, dreptate în lumea noastră. In nemărginita jale a toamnei ru­ginite, într’o casă cu ziduri ce par şi acum putrede — dar pe care oda­tă ar sta o placă de marmură „aici a fost chiriaş greu platnic poetul primăverilor“ acolo mai zace în su­ferinţă şi lipsuri — o umbră — care nu va fi fost decât muza de altă dată a nopţilor de Mai. Soţia poe­tului Alexandru Macedonski îşi tră­ieşte mai departe uitarea, şi lipsa noastră de gratitudine,­in anii a­­ceştia de boală, cu acelaş curaj cu care a împărţit anii de vrăşmaşe glorie. Vremea în care am mai pu­tea îndrepta în parte ruşinea ne­dreptăţii e măsurată... totuşi sufle­tul ne îndeamnă să însemnăm aceas­tă clipă ce ar fi să înduplice ini­mile — măcar acum, în toamna târ­zie, în ceasul târziu... când au tăcut p­rivighetorile. Adrian Maniu O vizită la Moscova Situaţia d-lui Briand De la corespondentul nostru din Paris . Cunoscutul scriitor francez, d. Pierre Dominique, redactor la zia­rul radical „La République“ a înce­put să publice impresiile din Mos­cova, unde se află de câtăva vre­me. D. Dominique spune în primul său articol (no. dela 24 Sept.) că, după părerea cercurilor conducă­toare sovietice, Franţa face o poli­tică îndreptată împotriva Rusiei. Ca dovadă (reproducem), „mi s’au citat un număr de fapte privitoare la Ukraina şi la ţările cari, în Ru­sia, sunt considerate ca momentan detaşate de Uniunea sovietică şi a­­nume : Ukraina poloneză, Rusia albă şi Basarabia românească“. Sublinierea e a noastră. După cum reiese din contextul articolului, pe d. Dominique nu l-a interesat atitudinea de revendicare a guvernanţilor Rusiei în chestiu­nile teritoriale arătate (Galiţia o­­rientală sau Polonia ukrainiană, Ru­sia, albă şi Basarabia), ci acuza­­zarea pe care cei din Moscova o aduc Franţei de a fi în această di­recţie de partea Poloniei şi a Ro­mâniei.­­ „Este oare aceasta în interesul Franţei, a fost întrebat d. Domini­que? Voi, francezii, aveţi patru a­­liaţi (Polonia, România, Cehoslova­cia şi Iugoslavia) şi cu Belgia cinci. Dacă ieşiţi din acest cerc mic, nu vedeţi cât sunteţi de izo­laţi ? De ce nu faceţi o politică fran­­camente de interes general ?“ „MERGEM DREPT LA RĂZBOI» In al doilea articol (no. de la 25 Sept.), ziaristul francez arată că oamenii politici cu cari a avut con­versaţii la Moscova au revenit me­reu asupra faptului că „Franţa vrea moartea Rusiei comuniste“. Franţa, au precizat ei, ignorează Rusia, nu vrea să-i acorde­ credite. Pe când presa din lumea întreagă întreţine corespondenţi la Moscova, cea franceză nu are acolo nici unul. D. Dominique povesteşte că la un banchet la care a fost invitat au luat parte patruzeci de ziarişti a­­mericani, englezi, japonezi, ger­mani, polonezi etc., şi nici un gaze­tar francez, afară de dânsul, care era în trecere pe la Moscova. Capitala Rusiei, apoi, este plină de oameni de afaceri veniţi din toate colţurile lumii, cu singura ex­cepţie a celora din Franţa. Faţă de toate acestea, d. Domini­que a dat două răspunsuri : unul, prin „La République“, destinat pu­blicului francez şi, al doilea, inter­locutorilor săi din Moscova. Publicului francez, d. Dominique îi spune că absenţa Franţei din Ru­sia este păgubitoare ţării sale. „Nu suntem prezenţi la Mosco­va; suntem urîţi în Germania şi în Italia. In zece ani ce o să se alea­gă de noi ?" Celora din Moscova, d. Domini­que care este radical-burghez şi nu comunist, şi ca radical, îl sprijină pe d. Briand, le-a răspuns, vorbin­­du-le de politica pacifistă a minis­trului de externe al Franţei. .Esenţialul, este să nu avem răz­boi“. Dar, — observă ziaristul fran­cez, — comuniştii, auzind aceasta, au dat din umeri, au privit o hartă atârnată pe perete, mi-au arătat zece, douăzeci de regiuni unde pot naşte conflicte şi au conchis: — „Războiul ? Dar nu-ţi dai sea­­m­a că mergem drept la război ?“. SITUAŢIA D-LUI BRIAND D. Dominique nu­ comunică dacă a obiectat ceva, dar putem fi si­guri că n’a fost mulţumit de această concluzie. Ea trebue să-i fi părut excesiv de pesimistă. Radicalii francezi cred că, dacă politica d-lui Briand va triumfa, războiul va pu­tea fi evitat. La Moscova, comuniş­tii au încercat să-l convingă pe d. Dominique că d. Briand nu poate împiedica războiul, dar n’au reuşit. Publicistul francez a rămas la pă­rerea lui. Decât, ca şi toţi radicalii, a înce­put dela o vreme să fie neliniştit. El nu mai ştie dacă d. Briand va putea să se menţie. Campania pe care partidele conservatoare o duc de luni întregi în contra ministrului de externe a devenit, mai ales, de la succesul rassiştilor germani în a­­legeri, — de o violenţă care între­ce orice se poate imagina. Cum par­tidele acestea îl susţin pe d. Tardi­­eu, radicalii şi socialiştii francezi au aerul de a se îndoi de localnis­­mul primului-ministru; ei se întrea­bă dacă acesta este pentru sau con­tra dlui Briand. Ei remarcă mereu că d. Tardieu nu menţionează nici­odată, în discursurile sale, proecte­le de federare europeană ale d-lui Briand. D. Dominique scrie de la Mosco­va că şi-a pus chestia dacă „d. Tar­dieu nu va profita de succesul lui Hitler pentru a-l sfărâma pe d. Briand“ (pour casser Ies reins de M. Briand“). Preocuparea nu este absurdă. Zia­rele de dreapta : „Echo de Paris“ , ,Ordre“; „Victoire“; „Action fran­­caise“ şi altele cer zilnic capul dlui Briand, vinovat, după ele, de slăbiciune faţă de Germania. Politica aceasta, anti-germană şi anti-paneuropeană, stă azi în cum­pănă cu aceea a d-lui Briand şi nu se poate prevedea care din ele va sfârşi prin a se impune. Un guvern german cu Hitler şi cu Hugenberg ca membri, ar putea foarte bine du­ce la căderea­­ d-lui Briand şi la inaugurarea unei politici strict na­ţionaliste­­. ARISTI­DE BRIAND Că efectul unei astfel de politici ar fi izolarea Franţei, nu-i îngri­jeşte pe naţionalişti. Ei cred că o armată puternică poate răspunde oricării nevoi. Eventualitatea ca Anglia şi America să se declare în contra Franţei, îi lasă reci. Nici ostilitatea făţişe a Italiei nu-i su­pără. 4. Punctul de vuloare pe care l’am mai explicat ovăra că prin politica Partidele naţionaliste franceze vor o politică externă sprijinită pe o armată puternic organizată şi pe o atitudine dârză, fără de concesi­uni, faţă de Germania. paneuropeană, d. Briand tinde să împiedice izolarea Franţei şi să în­tărească situaţiunea ei actuală, nu este ţinut în seamă de naţionaliştii francezi. Ei nu vor să admită că Mica Antantă şi Polonia nu ar da d-lui Briand nici un concurs dacă n’ar fi convinse că prin sforţările lui pan-europene urmăreşte în fond menţinerea stării de lucruri creată prin tratate. Un publicist de dreapta, d. Jac­ques Bardoux, a scris în „Temps“ (no. de la 23 Sept.) că „beneficiile şi chiar prestigiul victoriei nu pot să dureze decât dacă Franţa mas­chează superioritatea ei militară printr’o acţiune pacifică şi consoli­dează Europa ieşită din tratatul de la Versailles“ (şi din celelalte tra­tate). D. Bardoux mărturiseşte deci că politica pacifistă are de scop mas­carea superiorităţii militare şi poli­tice a Franţei, cum şi consolidarea Europei tratatelor. Dar, în parti­dele de dreapta de aci, este singu­rul care a înţeles şi care recu­noaşte aceasta. În­ orice caz, chiar dacă va fi să rămâe, d. Briand va trebui să con­teze cu opoziţia naţionalistă care duce în contra lui un adevărat război de uzură şi să continue — ceea ce, de altfel, n’a încetat să facă până acum — politica de alianţă strânsă cu „cercul mic“ al celor cinci ţări, cum am văzut că se zice în Rusia statelor aliate cu Franţa Polonia, România, Cehoslovacia, Iugoslavia şi Belgia. • ‘ • . 7 1 1. --------------- mit * Dorinţi irealizabile LA ATENA Precum se vesteşte de la Sofia, de­legaţia bulgară, revenind asupra ho­tărârei de abţinere, a socotit că e preferabil să participe la conferinţa de uniune balcanică de la Atena. Aşa­dar, această conferinţă va avea loc în complectul ei şi dezbaterile se vor desfăşura conform programului, sta­bilit de mai înainte. Faptul acesta constitue, prin el în­suşi, un început promiţător. Fireşte, chestiunea minorităţilor pentru care bulgarii stăruiau să fie pusă pe ordinea de zi a conferin­ţei, nu este o chestiune de ordin se­cundar. Mai ales nu noi românii, cari avem mai multe sute de mii de conaţionali aşezaţi din timpuri stră­vechi in diferitele state din Penin­sula balcanică, îi vom tăgădui sau micşora importanţa ei. In aceiaşi ordine de idei, dată fi­ind situaţia elementului românesc de care am pomenit, nu noi românii am avea interes să ne sustragem de la punerea pe tapet a chestiunei minorităţilor etnice şi a tratamentu­lui de care au parte aceste minori­tăţi. Insă, tot ţinând seamă de adevăru­rile acestea, nu putem să uităm că obiectul conferinţei de la Atena nu este ca să vedem şi să cercetăm che­­stiunile, cari ne despărţesc şi cari au făcut şi continuă să facă nenoro­­cirea popoarelor din Balcani. Nu se întrunesc delegaţi din atâtea state, ca să etaleze motivele reale sau în­chipuite de ură şi duşmănie reci­procă şi să sgândărească răni ce n’au nici o nevoe de o astfel de ope­­raţie. Dacă prima conferinţă balca­nică s’ar fi convocat cu un program în care să figureze chestiunile ce des­­bină pe unii de ceilaţi, un simţ ele­mentar de prudenţă ar fi impus re­nunţarea din capul locului la orice încercare de întrunire şi de confe­rinţe. Rezultatul ar fi fost doar cu totul opus ţintei ce se urmăreşte prin în­trevederile şi schimbul de idei între delegaţii popoarelor din atât de fră­mântata Peninsulă Balcanică. Insă la Atena ne întrunim, ca să căutam teren de apropiere şi de în­ţelegere. Să vedem anume ce ne poa­te uni, ce poate contribui la împrăş­­tierea atmosferei greoaie şi plină de primejdii, pentru fiecare stat şi po­­por în parte şi pentru toate în an­­samblul lor. Aşa, deocamdată, avem ceva co­mun cu toţii: suferinţi comune dato­­rite aprigei crize economice, Primum vivere, au zis cu drept cuvânt strămoşii noştri. Şi este in­­contestabil că am putea trăi cu toţii mai bine sau, dacă vreţi, mai puţin rău, dacă, pătrunşi de adevărul că avem de apărat interese asemănă­­toare şi de înfruntat aceleaşi greu­­tăţi economice, am căuta şi mijloa­cele de apropiere şi de o mai strân­să colaborare pe terenul economic. De asemenea, o cunoaştere reci­­procă şi o conlucrare mai efectivă pe terenul Intelectual nu poate decât să exercite o influenţă binefăcătoare a­­supra raporturilor politice. In rezumat, mergem la Atena, nu ca să ne certăm, ci ca să căutăm posibilităţile de înţelegere şi de prietenie. N. Satzaria— N­ *­ NAZBATI­I CUM VA FL.. „Viitorul“ crede că guvernul de mâine va fi „guvernul marilor răs­punderi“. Se poate. Dar în nici un caz nu va fi gu­vernul d-lui Vintilă Brătianu! KIX Pentru amintirea lui losif Nădejde Cu chinurile haine ale cancerului în măruntaie, losif Nădejde rămâ­nea omul îngăduitor, atent la vorba celui ce-i sta în faţă, adânc înţele­gător şi bun pentru mizeriile şi du­rerile care treceau pe aproape de dânsul. Până în urmă de tot, n’am ştiut că Nădejde suferea de boala în al cărei nume sună urîtă spaimă şi disperarea definitivă. Acum scriu numele : losif Nădejde, — şi nu pot isprăvi bine cu mintea să aşez fi­gura omului printre cele dispărute. Trebue sufletului o operaţie deli­cată şi înceată, pentru a se hotărî a clasa între morţi pe acei pe care i-a preţuit deosebit. Niciodată nu m-am despărţit de losif Nădejde, fără să duc cu mine un sentiment de farmec în care pă­trundea totdeauna o nuanţă de sur­prindere. Omul acesta era, în cadrul unde îl fixase viaţa, unul dintre cei rari şi tot mai rari. Nădejde avea tot­deauna timp, totdeauna atenţie; niciodată nu fierbea, nu se agita, nu avea câtuşi de puţin aer avantajos sau plictisit. Politeţa lui era profun­dă şi firească. Niciodată nu vorbea de dânsul, nici cu obişnuitele la­mentaţii, false sau grosolane, nici ca să-ţi vâre în ochi cum tot atât de obișnuit se practică, meritele sau vreun eroism ori generozitate pompos istorică la care ar fi prezi­dat. Un gentleman, într’o vreme în care, peste tot globul aproape, duh­neşte aerul care se chema odată balcanic. Porecla locală e pe drum să se prefacă în renume mondial. Lupta între oameni se face acum cruntă cu deosebire. Domneşte sti­lul de piaţă, din concurenţă moji­­cească zămislit — manieră de mă­celari congestionaţi de zarzava­­gioaice cu tîfnă. Tonul vociferant al reclamei ţipă tot mai impertinent în simfonia mitocănească ce se ri­dică din nestabila şi informa socie­tate a clipei de faţă. Zece vorbe ale lui Iosif Nădejde te linişteau, te mângâiau, îţi lăsau o zare de seni­nătate şi linişte în sufletul iritat şi înrăit adeseori, de cronica vrăj­măşie In faţa păcatelor mărunte sau grele, în faţa lipsurilor adesea de­­zesperante ce sluţesc încercările noastre cele mai conştiincioase. Nă­dejde avea obiectivitatea amabilă a duhovnicului inteligent şi încercat, deprins a privi zilnic jalnicele şi ca­raghioasele poticniri ale oricărei si­linţe omeneşti, acolo mai ales unde blestemul istoriei a lăsat o socie­tate sărăcită de bogate şi solide tradiţii de cultură. Un chip de om viu îţi tot trece pe dinaintea ochilor mintei. II fre­­quentezi în gând, proiectezi con­vorbiri, imaginezi întrebări şi re­plice. O întreagă viaţă interioară, caldă şi stimulentă, prin care scon­tezi delicios întâlnirea cu omul în carne şi oase. Gazeta cu tiv negru îţi vesteşte moartea aceluia — o anulare bruscă şi răutăcioasă. Tot jocul acela al fantaziei în jurul unei figuri, plin de aşteptări vii, îl to­peşte în nimic farsa sinistră a morţii. Te simţi necăjit tare, şi straniu. E ca un faliment batjocori­tor. întrebări, proiecte, motive de vorbă inteligentă, potolită, priete­noasă — se rotesc acum în gând, fără rost, într’o comic jalnică horă... Până în tabloul de familie al in­telectualilor pătrund tonurile unei vajnice bădărănii, bădărănie goală ori ieften şi răspingător sulemenită, — şi acum una din figurile ce se fac tot mai rare dispare de acolo. Posomoriţi, şi nu numai trişti, ne părăseşte gentlemanul aproape pa­radoxal, pe care l-a chemat la ea, zilele trecute, liniştea veşnică. Paul Zarifopol Moartea prinţului Leopold al Bavariei MÜNCHEN, I (Rador). — Fostul comandant de armată şi succesor al mareşalului Hindenburg, la co­manda trupelor de Vest, prinţul Leopold al Bavariei, a încetat ori din viaţă, in vârstă de 84 ani. Urav­­accident de auto­mobil PARIS, 1 (Rador). — Un auto­­mobil-camion ce transporta trupe în regiunea Marakech, s’a răstur­nat. Sunt şease morţi şi numeroşi răniţi. CHESTIA ZILEI RECRUTĂRI­ I. Octavian Goga lucrează la tabloul Intelectualilor cari au aderat la acţiunea d-sale politică. ZIARELE — Lista, sporeşte straşnic, căci, în ultimul timp, au mai aderat: Gr. Trancu, Gr. L. Trancu, Gr. L. Tran­cu Iaşi, Iaşi Gr., Iaşi Gr. L., Iaşi Gr. L. Trancu, L. Iaşi Gr., L. Gr. Iaşi Trancu, Trancu L. Iaşi Gr., Gr. Iaşi L. Trancu,­­ etc., etc., etc.! ENIGMA SIFILISULUI De câtva timp discuţiunile asupra sifilisului, de ordin mai mult teore­tic decât practic, au trecut din do­meniul laboratoarelor şi al clinicilor la lumea profană, curioasă de a şti cât mai mult asupra acestei chesti­uni. Şi cu drept cuvânt, sifilisul con­stituie încă o enigmă a medicinei şi dă loc prin aceasta la o serie de in­terpretări greşite şi exagerări dău­nătoare, faţă de care e bine să fim preveniţi. Deşi în ultimul deceniu puţine boli au marcat atâtea progrese şi a­­tâtea rezultate strălucite, ca sifilisul, în ce priveşte cauza, diagnosticul şi tratamentul său, cu toate acestea sun­tem încă — trebue s-o spunem — la începutul cercetărilor noastre; iar problema sifilisului nu este simpli­ficată şi uşoară, atunci când asupra acestei boli planează încă misterul. ★ Ceia ce este în deosebi important în această chestiune este faptul ur­mător: In decursul anilor s’au schimbat multe noţiuni despre sifilis, pe care le socoteam definitiv câştigate. Ast­fel, reacţia sângelui in sifilis, fie ca se face — cu mai multă sau mai pu­ţină preciziune prin fixarea com­plementului (metoda Wasserman, cu numeroasele ei modificări: Bauer- Hecht, Border-Gengou, etc.) fie prin floculaţie, precipitare (Meinicke, Vernes, Müller, Kahn, etc.) rezulta­tele ei nu trebuesc exagerate. Dacă din punct de vedere technic sero­­reacţia a suferit modificări, nu e mai puţin adevărat că în decursul ulti­melor două decenii s’au schimbat şi părerile asupra valorei ei. Oricine dă unei analize a sângelui o impor­tanţă mai mare de cât se poate acor­da într’o infecţiune unui simptom oarecare, comite evident o greşala, exagerând un simptom din dauna ce­lorlalte. Reacţia sângelui are numai atunci o valoare de netăgăduit, când ea se însoţeşte de unul sau mai multe simptome clinice, care împreună nu­mai indică un proces morbid activ sau latent. A pune bază numai pe simptomul „seroreacţie“, izolat, nu este o procedare ştiinţifică. Clinicia­nul — ca şi judecătorul — trebue sa se înarmeze cu cât mai multe dovezi, pentru ca să se poată pronunţa asu­pra unui caz dat. Cu atât mai mult aceasta, cu cât azi concepţiunile generale asupra li­nei zeroreacţiuni pozitive în sifilis au evoluat şi ele. După unii o reacţie rămasă pozitivă — chiar după un tratament intens — este expresia u­­nei activităţi spirochetice şi — de aceia — o indicaţie formală pentru continuarea tratamentului. Alţi sifi­­ligrafi, în special americani — prin­tre cari citez pe Wile — susţin — şi cu multă dreptate pe cât se pare — că o seroreacţie pozitivă, după un tratament intens, fiind expresia unei imunităţi faţă de sifilis, poate din contra să nu constituie o indicaţie pentru continuarea curei... deci dia­metral opus de aceia ce susţin pri­mii. Intre ambele extreme, linia de mijloc — cea mai sănătoasă — este, după mine, cea indicată de fiecare caz în parte: o reacţie pozitivă in sânge impune un tratament numai când este însoţită şi de vreun alt simptom clinic. Dar au mai evoluat în sifilis şi alte noţiuni. Chiar părerea despre e­­xistenţa unui virus special neurotrop — un spirochet specific al sistemu­lui nervos, deosebit de cel al pielei şi altor organe — care ar atinge nu­mai sistemul nervos, dând tabesul, paralizia generală, etc., părere care a preocluat mult pe neurologi şi si­­filigrafi şi de care s’a făcut atâta caz, nu mai stă azi în picioare. Cunoscu­tul neurolog Nonne din Hamburg a revenit nu de mult — printr’o recu­noaştere francă a erorei — asupra părerei sale iniţiale în această di­recţiune şi după el au urmat mulţi alţii... Tratamentul sifilisului a suferit şi el şi suferă modificări continui: mercurul, arsenicul, bismutul, mala­­riaterapia şi alte achiziţiuni din ul­timii ani sunt arme excelente, de o eficacitate aproape sigură, dar nu sunt de­cât etape în lupta contra spirochetului — etape cărora le vor urma probabil alte descoperiri, poa­te mai norocoase, căci mijloace in­failibile în sifiligrafie — ca şi in medicină în genere — deocamdată nu există. Aşa­dar şi pentru sifilis ca şi pen­tru alte maladii, totul este în conti­nuă evoluţie. Ceia ce azi ni se pare definitiv, poate mâine să dispară. A­­xiomele de bază au fost simţitor mo­dificate. Cine urmăreşte cu atenţiu­ne această maladie se convinge că ultimul cuvânt încă nu a fost spus, nici în ce priveşte cauza ei, nici în privinţa schimbărilor pe care ea Ie imprimă organismului şi nici în ce priveşte tratamentul ei. Un lucru ştim azi precis şi pe a­­cesta trebue să-l reţină cititorul, pen­tru că numai acesta îl interesează în deosebi: când cineva are sau a avut o leziune de sifilis, din momen­tul în care infecţia a invadat orga­nismul, trebue să se supună unui tra­(Citiţi continuarea în pag. II-A) ★

Next