Adevěrul, noiembrie 1930 (Anul 43, nr. 14371-14395)

1930-11-01 / nr. 14371

L W V K AHOL 4î­­ Ho. 14371 * * Sâmbătă 1 Noembrie 1930 6 pagini Adevărul PniUTt ATHnT ■ AJ*. V. BELDIMAN 1888—1897 t UIMUAJ­Um . CONST. MILLE 1897—1926 [750 iei pe un an ABONAMENTE: ^ 380 lei pe 6 luni ’200 lei pe 3 luni BIROURILE: Esicurești, Str. Const. Miile (Sărindar) No. 7—9—1! TELEFOANE; Centrala: 396/67, 324/73, 346/70, 353/54. Direcţia : 357/72. Provincia : 310/65. Administraţia : 307/69. D. Mussolini discută dacă fascismul este sau nu „marfă de export“. Democraţia e scutită de această controversă. Italia o poate importa, când va voi! Bronzul incăpăţinării D. Vintilă Brătianu vrea să a­­pară, în ochii partizanilor şi ai opi­niei publice, un bronz. Poate hotă­­rîrea asta să-i fi fost inspirată de statua masivă din centrul Capitalei, care vorbeşte trecătorilor cu atâtea elogii despre marele său părinte, deşi Ion Brătianu n’a fost tocmai bronz. Când d. Vintilă Brătianu ia o de­cizie, un inepuisabil fond de incăpă­­ţinare se pune in serviciul menţi­nerii ei usque ad finem. Şi cu cât cei cari îl înconjoară îşi iau liberta­tea de a afirma un punct de vedere opus, cu atât lutul, din care e mo­delat şeful liberalilor, se pietrifică mai vârtos şi la aparenţa bronzului. O singură excepţie cunoaştem dela această regulă: audienţa la rege după cele petrecute şi hotărite la­­ Iunie. Bronzul n’a rezistat razelor calde ale soarelui de vară şi s’a mutat la gândul beneficiilor... mo­rale ce l-ar putea aduce Canossa. Dar în afară de această excepţie, d. Brătianu rămâne bronz. Iată-l în chestiunea reintrării liberalilor în parlament. Nu se poate. S’a schim­bat guvernul. S’a întronat o nouă domnie. Nu, bronzul incăpăţinării rămâne insensibil. Vor partizanii, vor fruntaşii şi prietenii din jurul lui, vrea tot partidul. Nu — d. Vin­tilă Brătianu e de­asupra tuturor faptelor, tuturor oamenilor, tuturor argumentelor. Bronzul nu evolu­­iază, nu-şi schimbă forma. Bronzul rămâne, cu riscul de a i se spune — cum face d. Orleanu în memo­riul ce i-a adresat — că hotărirea dinţii e „produsul enervării“ şi „lip­sită de seriozitate“. Ce dovadă mai bună că bronzul este de contrabandă şi că totul nu-i decât lut pietrificat de calitate in­ferioară. Căci d. Orleanu îşi permite, în memoriul său, să critice cu o bine plasată asprime încăpăţinarea şefu­lui său. D-sa invoacă argumente, se documentează cu exemple, face comparaţii cu practicele din străi­nătate. Pentru d-sa, rămânerea ale­şilor liberali afară din parlament­­este o gravă lipsă de la datorie, este amăgirea alegătorilor, înseamnă crearea, pentru partid, a unei situa­ţii complicate şi delicate. Cu toate acestea, d. Vintilă Bră­­tianu rămâne la părerea sa: parti­dul trebue să se sinucidă... prin el insuş. Iar deasupra mormanului de ruine va domina triumfător bron­zul. E apoteoza incăpăţinării — cea dinţii şi cea mai caracteristică în­suşire a şefului liberalilor. Recomandăm ideia celor cari se vor gândi — când va veni vremea — la imortalizarea d-lui Vintilă Brătianu. Mormanul de ruine ar pu­tea exprima plastic şi politica fi­nanciară a marelui om. * Şi, totuş, nu este exclus ca libe­ralii să revină în parlament. Bine­înţeles nu d. Brătianu şi, probabil, nici d. I. G. Duca. Dar partidul nu se reduce la aceşti doi şefi, iar vre­­mile dictaturii inteligente a lui Ion I. C. Brătianu au dispărut. Partidul vrea să reintre în făgaşul normal al vieţii publice. Partidul vrea să tră­iască, să se simtă şi să fie simţit Partidul a început să se desrobea­­scă. Acţiunea d-lui George Bră­tianu a fost prima dovadă şi ei îi vor urma şi altele. Un act de curaj e suficient. II va face d. Orleanu? E posibil. Şi cert este că el nu va rămâne isolat. Ad. * NOTE DOMNUL Pan Halippa, fost mi­nistru al comunicaţiilor şi al muncii, a primit conducerea efectivă a di­rectoratului din Basarabia. Vra­ să­ zică, guvernul crede că-i mai convenabil să fie nenorocite toate serviciile dintr’o singură pro­vincie, decât numai serviciile de­pendente de un departament — din întreaga ţară, autorităţile au sporit în Capitală preţul pâinii negre. Tot se­­vorbeşte de ridicarea pre­ţului grâului în ţară. Pesemne a­­ceasta-i prima măsură... * S’A DESCOPERIT că lumina es­te un aliment. Guvernul tresât îu * de­­ bucurie : chestia traiului e deci aranjată de­la sine. * GLOSE POLITICE... BANAL? Revista tineretului liberal „Pă­reri libere“, califică întreaga aface­re de la Siguranţă , anunţată cu surle şi trompete, şi de pe urma că­reia au fost arestate vreo 160 de persoane,­­ drept un „complot ba­nal”. Noi nu ştim dacă a fost sau nu complot şi mai cu seamă dacă es­te vorba de ceva banal. In orice caz, pentru cei arestaţi sau cari au fost ţinuţi până acum arestaţi, nu credem ca chestia să li se fi părut banală. Interesante sunt însă argumente­le revistei liberale. Prea vorbim mult de bolşevism, spun „Părerile Libere”. Prea răsar comploturile la momentul potrivit. Şi apoi, se face un prea mare rău ţării cu astfel de spectacole, căci, pe această chestie cel puţin, străinătatea ne ia în se­rios şi crede că suntem cu adevă­rat o ţară bolşevizată. Nu ştim la ce fac aluzie cei de la revista liberală când vorbesc de comploturile cari apar la momentul potrivit. Probabil că de pe urma întâmplărilor din trecut — în pri­vinţa cărora ei sunt, desigur, bine informaţi, — cei dela .,Părerile Li­bere” se cred în drept şi în măsură să facă o astfel de afirmaţiune. . Dar altceva voim să relevăm. Am înţelege ca acest lucru să-l spunem noi, sau orice alt ziar democratic. Dar să-i smite o revistă liberală, e cel puţin bizar! Oricât d. Tătărescu devine mai simpatic prin accentele d-sale de e­­voluţie spre stânga şi prin perdeaua de fier pe care o cere pentru a pu­ne hotar trecutului brutal. — lumea nu poate să uite ce a însemnat în genere Siguranţa în mâinile libera­le şi ale d-lui Tătărescu, şi ce a în­semnat în special în chestia com­ploturilor şi spionagiilor bolşevice. Atunci nu vedea străinătatea ? REFORMA In discuţie este chestiunea modi­ficărilor cari trebuesc aduse refor­mei administrative. Specialiștii de ocazie vorbesc despre neaplicabili­­tatea ei și a haosului la care ea a dat loc. La urma urmei aceste critici nu reprezintă mare lucru când­ ne gân­dim la acelea formulate în momen­tul când s-a propus legea. A fost, la un moment dat, o ade­vărată criză de guvern. Apoi s’a mers, până la retragerea opoziţiei din parlament. Pe atunci existau angajamente solemne că legea va fi suspendată. Astăzi nu se vorbeşte decât de mo­dificări. E o mare deosebire,­­ nu este aşa ? Decât un lucru. Cum rămâne cu afirmarea că legea a dat rezultate proaste, din moment ce oameni cu autoritate în materie afirmă că ea nici n’a fost aplicată, ba chiar că fi­nii miniştri au sabotat această re­formă ? Declaraţia d-lui Jean Cu­­mărăşescu — care este în­deobşte recunoscut ca un om foarte price­put şi de specialitate şi care ocupă şi demnitatea de director al Munte­niei — este hotărâtoare in această privință. In acest caz, este drept să ne în­trebăm : Ce fel de oameni serioşi suntem dacă ne apucăm să modifi­căm o lege care n’a fost aplicată ? Sever. CARNETUL NOSTRU 15.000 biblioteci... fara cititori ABECEDARE TURCEŞTI PEN­TRU ŢĂRANII ROMÂNI Lumea apuseană face din când în când câte un bilanţ general al cul­turii universale. Se publică, între altele, şi statis­tici asupra numărului bibliotecilor şi asupra numărului volumelor citi­te in fiecare ţară. Acesta este de­sigur unul din cri­teriile bune după care se judecă cultura unui popor. La întrebările ce se pun autorităţilor noastre, ele dau diferite răspunsuri şi unul din acestea sună: Avem în România 15.000 biblioteci publice. Am vrut să-mi dau seama ce re­prezintă în realitate această statisti­că românească şi am cercetat soarta câtorva din aceste biblioteci, care în statistica mondială ne aşează în fruntea civilizaţiei planetei noastre. Durere (cum ar zice ardelenii) bibliotecile stau intacte. Rar de tot se găseşte în ele câte o carte cu foile tăiate. Am văzut unele din bibliotecile dăruite satelor de „Casa Şcoalelor Stau, în genere, neatinse.­ Dacă a fost vorba să figureze numai ca un de­cor, sau ca un paravan analfabetis­mului, general, de care de atâtea ori ne-am ocupat aci, atunci se putea realiza mai economicos, înzestrând satele cu biblioteci simulate, adică cu cartoane goale în forma de vo­lume înșirate în dulapuri. Dar partea, mai fantastică în acest simulacru de cultură este înzestra­rea acestor biblioteci rurale româ­nești cu câte un abecedar turcesc ! Credeam, văzând­ aceste abecedare că e vorba poate — de când cu pro­iectul uniunii balcanice — să-i în­văţăm pe ţăranii noştri turceşte. Dar, mi s’au dat alte lămuriri: „Ca­sa Şcoalelor“ tipărise abecedare tur­ceşti pentru turcii din Dobrogea şi numărul­ lor fiind prea mare le tri­mite şi ţăranilor noştri! Hipocrates CHESTIA ZILEI Problemă şi soluţie — Ce-i bucuria asta pe d-ta ? — Aveam şi eu o sinecură extra-bugetară şi mi-a suprimat-o şi pe aceea. — Ei, şi de asta te bucuri ? — Păi, vezi că mi-a trecut-o ut buget! CURENTE PRIMEJDIOASE D. Mussolini şi-a luat obiceiul să tulbure la intervale aproape egale, pacea bietului nostru continent. Se duc tratative între ţările europene, se discută chestiuni ce ar putea duce la o apropiere între ele, şi tocmai când se creiază in sfârşit o atmosferă suportabilă pentru proec­­tele mari de organizare metodică a păcii in­ viitor, — răsuna trompeta d-lui Mussolini. Cel puţin doua săptămâni de zile presa europeană nu va discuta decât noul discurs al ducelui, deşi în definitiv lumea s’a obişnuit cu ele, şi nu se mai sperie. D. Mussolini ameninţă şi zăngă­neşte sabia, însă mai mult ca o ma­nevră interioară, ca să încordeze spiritele şi nervii fasciştilor nemul­ţumiţi, să împrăştie nemulţumirea tot mai adâncă şi mai precisă a milioanelor ce sufăr şi în Italia din cauza crizei economice. De aceia nici nu trebue crezut tocmai pe cu­vânt Ducele, când ameninţă cu poze de cezar. In straşnicul său discurs d. Mus­solini a întins mâna Germaniei. A­­celeiaşi Germanii împotriva căreia nu tocmai de mult rostise discursuri şi mai pline de ameninţări decât cele recente. Un eveniment politic de aprecia­bilă importantă, petrecut în Germa­nia, vine să dea răspunsul la oferta de prietenie a Ducelui. Comisiunea de politica externă a Reichstagului a respins Vineri toate rezoluţiunile prezentate, în­cetind ca Germania să refuze de aci înainte efectuarea plăţilor pentru reparaţii. Adică să continue cu alte cuvinte politica de împăciuire şi de colaborare cu ţă­rile europene, aşa cum a fost pre­conizată de către defunctul mini­stru de externe Stresemann. Au fost respinse şi toate moţiunile, prin care Reichstagul ar fi urmat să ceară re­vizuirea tratatului de la Versailles. Adică, în fond, a fost respinsă „mâna prietenească“ a d-lui Mus­solini, care în discursul său, ple­dase tocmai pentru astfel de revi­zuire. Simpatia aderenţilor lui Hi­tler şi a căştilor de fier, n’a fost suficientă, pentru ca să producă în NAZBATI­I DORINŢELE D-LUI VINTILĂ! D. Vintilă Brătianu nu vrea să reintre în parlament. Vrea însă să vină la putere!­ D. Vintilă ştie ce vrea, numai că... sunt dorinţe irealizabile. KIX. Germania un curent destul de pu­ternic în sensul dorinţelor d-lui Mussolini. Majoritatea Reichstagu­lui a respins cuvintele amăgitoare ale dictatorului italian, menţinând directivele de politică externă, în matca încercată a tratatelor de la Locarno. In as£»’enea împrejurări se poate spune ca acţiunea ‘ 'diplomatica a d-lui Mussolini nu şi-a ajuns sco­pul. Are într’adevăr aliaţi în Ger­mania, îi are pe heimwehrişti în Austria şi clasa conducătoare de astăzi din Ungaria. Toţi aceştia nu reprezintă însă decât forţe de mâna 2-a, împotriva cărora se ridică for­ţe mai puternice şi decisive. Iar pentru aceste forţe decisive deo­camdată pacea nu e concepută alt­fel, decât aşa precum a formulat-o foarte just de preşedinte de consiliu Mironescu, în discursul ce l-a rostit in adunarea generală a Societăţii Naţiunilor, în calitate de ministru de externe al României. D-sa a ară­tat că nu poate să existe decât o singură pace, pacea bazată pe tra­tatele în vigoare. Alta nu. Căci cine ar încerca să se atingă de aceste tratate, s’ar ridica în mod direct împotriva păcei însăşi. Din acest punct de vedere trebue să subliniem contradicţia flagrantă din ultimul discurs al d-lui Musso­lini. D-sa a afirmat sus şi tare că I­­talia fascistă nu va lua nici­odată iniţiativa unui răsboi. Insă politica de revizuire a tratatelor nu poate duce decât la deslănţuirea unei con­flagraţiuni. Şi în aceste împreju­rări este îndreptăţit să ne întrebăm ce urmăreşte în realitate dictatorul Italiei, L. P. Nasta GRAVA PROBLEMĂ A SIFILISULUI Cifre oficiale alarmante Ministerul sănătăţii şi ocrotiri­lor sociale dă la lumină o serie de cifre pe care credem că e de un interes obştesc să le aducem şi la cunoştinţa mulţimii cititorilor. • Este vorba de boala care sub­minează vigoarea fizică, sufle­tească şi intelectuală a naţiunii, este vorba de sifilis. Ascultaţi, vă rog. In anul 1925 numărul sifilitici­lor găsiţi de medicii oficiali ai Statului în regatul României a fost de 117.000 şi din aceştia au fost trataţi numai 75.667 ceea ce înseamnă că în acel an au rămas sifilitici netrataţi un număr de 34.333 nenorociţi. Acum, numai noi medicii ştim ce înseamnă că „au fost trataţi“. E numai un fel de a vorbi, căci tra­tamentul ce se face e neregulat, insuficient. Dar să continuăm: In anul 1926 s-au găsit în ţară 128.637 sifilitici dintre care nu­mai 105.410 au fost trataţi adică au rămas netrataţi 23.247 inşi. In anul 1927 au fost găsiţi de medici 132.037 inşi atinşi de si­filis din care numai 86.565 tra­taţi. In anul 1928 s’au găsit 146.707 sifilitici dintre care 89691 s’au tratat adică 57.061 poartă boala în ei fără a avea vreo în­grijire medicală. Şi în fine, anul trecut medi­cii oficiali ai Statului au consta­tat existenţa a 135.435 sifilitici dintre care numai 79.300 tra­taţi (Dumnezeu ştie cum!) şi netrataţi se plimbă în lungul Ro­mâniei mari un număr de 53.135 nenorociţi. Statistica ministerului sănătă­ţii ne mai spune că 4 la sută din aceşti sifilitici au forma aşa nu­mită a sifilisului primar şi 7 la sută a sifilisului ereditar. Amiciţia dintre Turcia şi Grecia, consacrată prin ultimul pact înche­iat între aceste două state, este pen­tru consolidarea operei de pace în Orient, un fapt a cărui importanţă merită să fie relevată cu un senti­ment de o deosebită satisfacţie. Fireşte, nu pactul de care vorbim şi prin care se pune definitiv capăt litigiilor dintre cele două republici, constituie cea mai bună garanţie de restabilirea raporturilor amicale. Pactele şi tratatele nu valorează de­cât in măsura în care redau adevă­rata situaţie. Insă, durabilitatea şi sinceritatea amiciţiei turco-preceşti rezultă, pe de o parte, din necesităţile politice şi e­­conomice ce o impun, iar, pe de altă parte, din concepţia şi linia de con­duită a conducătorilor celor două state. Fatalităţi istorice i-au făcut pe turci şi pe greci să se găsească din totdeauna unii alături de alţii. Une­ori s’au bătut între dânşii, însă, în clică curăţat de leziunile deschise prin care contaminează întreg mediul în care trăeşte. Aceasta se poate însă realiza numai prin neosalvarsan, rămâ­nând ca tratamentul individual să continue prin celelalte specii de medicamente. Problema e des­tul de gravă. Profesorul Obreja ne arăta nu de mult că numărul demenţilor şi al paraliticilor ge­nerali — nenorociţi de sifilis — devine din ce în ce mai mare în ospiciile noastre, iar laboratoarele constată că recruţii sosesc la ca­zarmă, contaminaţi. Cercetările demografice ne a­­rată o mortalitate pe fiecare an de 25.000 de copii între copiii din primele săptămâni după naştere şi aceste hecatombe sunt în bună parte datorite sifilisului. Şi în timp ce atâtea milioane şi miliarde ale contribuabililor se duc pentru cheltueli de lux, inu­tile Statului, nu se găsesc câteva, milioane de lei, câte sunt nece­sare, spre a opri în loc şi a stinge această gravă epidemie de sifi­lis care ameninţă vigoarea fi­zică şi sufletească a unei naţiuni? Dr. Ygrec. Radicalii francezi faţă de problema dezarmării Congresul dela Grenoble — * ■ » ---­ Dela corespondentul nostru din Paris Am arătat că prima chestiune importantă ce s’a discutat la Con­gres a fost aceea a alianţelor par­lamentare de încheiat în cazul când­ guvernul Tardieu, fiind răs­turnat, preşedintele republicei ar încredinţa unuia din şefii radicali misiunea de a forma cabinetul. A doua chestiune importantă a fost aceea asupra problemelor externe, ale dezarmării şi păcii, a atitudinii faţă de Germania, a Federaţiunii europene, etc. Desbaterile asupra acestor pro­bleme au fost aşteptate cu nerăb­dare. Succesul lui Hitler, campania presei de dreapta pe tema primej­diei germane şi atacurile ei în con­tra d-lui Briand creaseră o atmosfe­ră care făcea ca opinia publică franceză să dorească a cunoaşte cu­ un ceas mai înainte părerea parti­dului radical. D. Briand nu este înscris în a­­cest partid, dar politica lui exter­nă concordă cu aceea a radicalilor. Va fi apărat la Grenoble? — se în­trebaseră unii. 11 vor lua radicalii cari, fără îndoială, vor mai guverna Franța, cum au guvernat-o de a­­tâtea ori în trecut, sub puternica lor protecţie? Se va vedea mai departe că sub inspiraţia şefilor. Congresul s'a de­clarat cu entuziasm de partea d-lui Briand. ŞEFI ŞI DELEGAŢI Discuţia a fost urmărită de de­legaţi cu o atenţiune şi cu un inte­res cari dovedeau că sunt stăpâni pe materie. Partidul radical are şi în ches­tiile externe o aripă stângă. S’au ri­dicat militanţi cari au cerut ca ra­dicalii să se pronunţe pentru o po­litică de dezarmare cât mai... radi­cală, linii au cerut şi revizuirea tra­tatelor. . . Dacă învăţătorii, profesorii, me­dicii, primarii de sat, ţăranii, etc. cari au luat parte la Congres şi cari cred că Franţa trebue să de­clare pace omenirii ar fi fost lă­saţi de capul lor, ar fi votat rezo­luţiile cele mai nobile. Dar condu­cătorii i-au potolit. D. Daladier nu e un şef căruia să-i placă să frâneze. El cugetă şi simte ca şi massa radicală. In chestiunile externe însă, este silit să nu fie prea expansiv. E doar preşedintele partidului şi cuvântul lui are greutate. S-a văzut că în discursul de des­chidere, a spus că nu este pentru o politică negativă, ci că „Franţa are datoria să ia iniţiativa unui plan de dezarmare generală şi simultană“­Ar fi fost necesar să explice în ce poate să conziste acest plan, să dea unele detalii, dar s-a abţinut. Oratorii cari au vorbit în chestiile externe au fost şi ei discreţi în punctul acesta. „Dacă înţeleg bine unele discur­suri ministeriale, a zis d. Daladier, ceea ce ni se propune este politica păcei armate, întrecerea in înar­­muri împreună cu blocul aliaţilor noştri, cu Polonia şi cu statele Mi­cei Antante”. Judecând după acest text, ar pă­rea că d. Daladier nu este partiza­nul păcei armate şi al înarmărilor de acord cu Polonia şi cu ţările Micei Antante, dar ideia e expri­mată în mod ocolit, nu pe faţă. „Refuzăm să confundăm patrio­tismul cu demagogia naţionalistă... Voim o politică efectivă de înţele­gere internaţională, întemeiată pe arbitraj, pe dezarmare simultană, pe împăcare”. Citind cu atenţiune cifrele de mai sus se vede că numărul creş­te an de an. Am vorbit cu profe­sorul dr. Nicolau, întrebându-l dacă nu cumva numărul cres­când al sifiliticilor din ţară s-ar datora faptului că medicii sunt poate astăzi mai harnici şi desco­păr mai mult cazurile ca altă dată. Dar după d-sa — cel mai bun cunoscător al problemei sifilisului în România, — adevărul e că sifili­sul se întinde mereu din cauză că toată campania antisifilitică din ţară e o ficţiune. Ca să se vadă câtă neglijenţă, inconştienţă sau tembelism e la noi, e destul să menţionez faptul că profesorul Nicolau cerând să i se dea neosalvarsan pentru în­grijirea puţinilor sifilitici ce pot găsi loc în clinica d-sale i s’a răspuns că nu i se mai poate da. Or, fără neosalvarsan orice cam­­panie antisifilitică este — după prof. Nicolau şi alţi savanţi — o iluzie. Problema sifilisului e înainte de toate o problemă socială. Ori­ce sifilitic constitue o primejdie pentru întreaga societate dacă nu e tratat, izolat şi... „blanşisat“. a-Formula aceasta a fost la urmă adoptată de Congres­ DISCURSUL D-LUI PIERRE COT Au fost doi raportori pentru chestiunile externe: d. Louis Ri­­pault şi d. Pierre Cot. D. Ripault are cum se zice aci, un stil înflorit. Am notat o frază din raportul lui: „Să nu avem nici o îndoială. Da­că amicii păcii stau strâns legaţi („font bien la chaîne”), gata să în­­nece orice incendiu ce apare, ma­terialul de asasinat pe care Hitler şi Căştile de oţel visează săru pue in acţiune va rămânea in depozit”. Figura e evocatorie. Ea procură o senzaţie directă a lucrului. Mate­rialul de asasinare al lui Hitler şi al Căştilor de fer e văzut parcă ră­mânând cuminte la magazie, graţie pacifiştilor cari se ţin de mână şi stau de Veghe­­în jurul depozitului. D. Ripault a amintit pe strămoşii republicei, "(„­les grands ancêtres“) pe Victor Hugo, Michelet, "Quinet, şi alţii cari în Adunarea Naţională întrunită după revoluţia dela 1848, „au făcut într’un avânt de entu­ziasm, să se voteze o moţiune prin care Franţa oferă un Pact frater­nei Germaniei, reconstituirea unei Polonii independente şi liberarea I­­taliei”. D. Ripault a fost ascultat cu sim­patie, dar nu cu încordare. Congre­sul îl dorea pe d. Pierre Cot, cel de al doilea raportor. Se ştia că a­­cesta este hotărît să iasă din fra­zele vagi pe cari oamenii zişi de stat şi aceia cari au ambiţiunea să devie aşa ceva, obicinuesc să le ser­vească publicului, atunci când tra­tează chestiuni externe. D. Cot, care e deputat şi ministeriabil, care până în anul din urmă a făcut parte din delegaţia franceză la Geneva, ar fi putut să fie precaut. Dar n’a vrut. — Nu mai merge aşa, a zis dân­sul. Să nu vă faceţi iluzii: pacea nu va rezista întrecerii în înarmări; războiul va deveni fatal. Franţa are obligaţia (d. Cot a stăruit asupra acestui cuvânt) să dezarmeze­ o o­­bligaţie morală. Suntem legaţi la a­­ceasta prin angajamentele ce am luat în tratat. Aci e scris că dezar­marea Germaniei o condiţionează şi pe a noastră şi pe aceea a alia­ţilor noştri. Germania are dreptul să ne pretindă să dezarmăm. Naţionaliştii noştri vor o politică de prestigiu şi de forţă. Dar cum s’o ducem? Nu avem destule mij­loace financiare pentru aceasta şi nici destui oameni. Ceea ce vor na­ţionaliştii noştri trece de forţele noastre. Dacă naţionaliştii germani provoacă, nu trebue să răspundem la rândul nostru cu provocări. Naţionaliştii noştri înţeleg for­mula „arbitraj, siguranţă, dezar­mare“ ca ceva care trebue realizat în trei etape succesive- Dar nu e aşa; noi înţelegem s-o realizăm de­odată, în acelaş timp, în bloc. Ce a făcut Franţa până acum? Ea n’a depus decât proecte de si­guranţă.­ Să începem să depunem odată şi proecte de dezarmare. Să avem în această direcţiune curaj şi spirit de iniţiativă. Totodată să-l apărăm­ pe d. Briand în contra ata­curilor reacţiunei naţionaliste. INTERVENŢIA D-LUI G­HERRIOT D. Cot, care s’a relevat­ ca unul din cei mai buni oratori ai Congre­sului, a avut un mare succes; a fost aplaudat îndelung. Era vizibil că exprima sentimentele şi opiniile radicalilor de bază. A vorbit şi de revizuirea trata­telor, dar cum ne-am propus să consacram acestei chestii un arti­col special, trecem. Mai menţionăm că d- Briand­a (Citiţi continuarea în pag. II-a) D. HERRIOT Amiciţia turco-greacă regulă generală, au colaborat şi s’au complectat reciproc. De pildă, în teritoriile cuprinse în­tre graniţele Turciei de astăzi, grecii au fost încă din timpuri străvechi elementul comercial prin excelenţă şi factorii de răspândire a culturii şi a civilizaţiei în întinderea Asiei Minere. Ultimul război turco-grec, între al­tele, a avut drept consecinţă acel u­­riaş şi puţin obişnuit schimb de populaţie, a avut efecte economice de primul ordin, dar şi influence ho­­tărîtoare de natură politică. Imediata urmare economică a a­­cestui război constă în sărăcirea cumplită a ambilor beligeranţi. In acelaş timp, a scos şi mai bine în evidenţă adevărul că întărirea şi prosperarea celor două naţiuni, me­nite, cum am spus, să se complecte­­ze reciproc, nu pot fi obţinute decât prin mijloace paşnice, prin stabili­rea de relaţiuni de prietenie. Recunoaşterea acestui adevăr a determinat şi atitudinea politică a conducătorilor şi factorilor răspun­zători din ambele state. De exemplu, în câteva rânduri d. Venizelos a declarat — iar declara­ţiile acestui mare bărbat de stat poartă totdeauna pecetea unei indis­cutabile sincerităţi şi realităţi — că Grecia a lichidat definitiv orice cear­tă şi orice litigiu cu Turcia şi că hotărirea fermă a guvernului şi a poporului elen este să stabilească cu această ţară raporturi de o priete­nie care să nu fie străbătută de nici o îndoială şi să nu fie slăbită de nici o rezervă mintală. Şi toată linia sa de conduită a fost în vederea realizării acestui scop. Pe de altă parte, concepţia politi­că a conducătorilor Turciei republi­cane înlesneşte înţelegerea şi o con­solidează. „Am pierdut un imperiu, care era o povară şi o cauză de nesfârşite ne­norociri pentru poporul turc, dar am câştigat o patrie­ şi o conştiinţă na­ţională“. Aşa îmi spunea mai deunăzi la A­­tena un vehiu prieten turc, om care ocupă în Turcia de astăzi o înaltă şi importantă situaţie. Şi prietenul acesta adăuga: „Dacă ni s’ar da astăzi de bună voe terito­riile pierdute, fii sigur că­ le vom re­fuza“. In asemenea condiţiuni şi într’o astfel de stare de spirit, amiciţia turco-greacă trebue socotită ca un preţios instrument de pace în Orient I. Balzaria

Next