Adevěrul, decembrie 1930 (Anul 43, nr. 14400-14420)
1930-12-04 / nr. 14400
. X- 4v X AHOL 43 - Ho. 14400 *% Joi 4 Decembrie 1930 © PagÎDi Adevărul FiHTim A Timm • ^ ^ FELDMAN 1838—1897 * UWUA1UÎ51 . CONST. MILLE «mim# 1897—1928 gama 1 .750 lei pe un an ABONAMENTE: 1380 lei pe 6 luni (200 lei pe 3 luni In străinătate dublu LEI “S BIROURILE: București, Str. Const. Mille {Sărindar) Mo. 7—9— ÎI TELEFOANE: Centrala: 306/87, 324/73, 346/70, 353/54. Direcţia : 357/72. Provincia : 310/68. Administraţia : 367/69. De la 1 Ianuarie, lefurile institutorilor vor fi sporite... ...Aceasta, bineînţeles, în Bul BUGETUL Problema bugetului a creiat de astădată dificultăţi neobişnuite guvernului S’a formulat anume din capul locului principiul, ca bugetul pe anul viitor să fie perfect echilibrat. S’au făcut în modul cel mai sever şi riguros evaluările privitoare la încasările pe anul viitor şi s’a spus că nu se poate eşi din cadrul strâmt bugetar, fixat pe această cale. Cu alte cuvinte ar fi fost să fie un buget draconic. Realizarea până la sfârşit a acestui principiu ar fi însemnat concedierea a mii de funcţionari şi în unele privinţe punerea în imposibilitate de funcţionare normală a multor ramuri importante din gospodăria statului. Concedierea miilor de funcţionari ar fi însemnat însă creiarea linei primejdii sociale foarte gravă. Trecem, ca şi lumea întreagă, printr-o criză economică foarte serioasă. Şomajul se întinde tot mai mult şi am început să avem şi în ţara noastră şomeri intelectuali Ce s’ar putea face în asemenea condiţiuni catastrofale miile de funcţionari alungaţi din serviciul statului ? însemna să fie aruncaţi pur şi simplu în stradă, fără posibilitatea de a-şi putea agonisi bucata de pâine. Din aceste motive serioase noi am arătat din capul locului, că economia este bună şi trebue să se facă acolo unde se poate. Să nu se meargă însă prea departe, pentru că am plăti cu economii bugetare mărunte sacrificii prea grele şi cu mari consecinţe posibile. După cât se pare, principiul susţinut de noi a fost împărtăşit şi de întregul guvern. S-a adoptat punctul de vedere că bugetul de cheltueli nu trebue să fie cu absolută stricteţă identic cu prevederile la încasări. Trebue să sperăm că criza de astăzi este o criză trecătoare şi că oricât ar fi ea de grea trebue să i se găsească remediu. Şi nu trebue să ne punem in situaţia de a aduce şi a impune sacrificii primejdioase, ba chiar să desorganizăm unele servicii publice importante, pentru ca să realizăm economii exagerate în timpul crizei de astăzi, sume pe care un singur an economic normal poate să te puc la dispoziţia guvernului spre a fi rambursate. De altfel acest principiu a fost adoptat — după cum ni se spune — şi de către comisarii financiari străini, cari veghează la măsurile pentru garantarea stabilităţii leului. Vom avea prin urmare un buget de economii raţionale, nu se va mai face risipă, insă nici nu va fi nevoe să se recurgă la măsuri extreme, la acte de adevărată sălbătecie faţă de mii de funcţionari. Poate că era mai bine şi pentru guvern şi pentru ţară, ca sugestia noastră să îi fost primită dela început. S’ar fi evitat discuţiuni şi polemici inutile şi nu s’ar fi răpit liniştea miilor de funcţionari, cari luni de zile au trăit sub teroarea primejdiei de a fi aruncaţi pe drumuri, împreună cu familiile lor. Ad. GLOSE POLITICE... IMPOZITUL PE PÂINE Se afirmă că guvernul intenționează să-şi transpue în faptă un gând pe care îl are mai de mult: instituirea unui nou impozit deghizat, -7- de data aceasta pe pâine. Este drept că guvernul a ajuns la această soluție, împins de nevoia inexorabilă de a încerca într'un fel o urcare a preţului cerealelor, în special al grâului. Dar de atunci au trecut aproape două luni, şi în acest timp multe s’au schimbat în lume, de pildă, ţăranii şi-au vândut tot grâul. Nici pic de păioase nu se mai găseşte prin sate. Aşa fiind, încercarea guvernului de a urca preţul grâului, punând un impozit pe pâine, va avea straniul rezultat de a nu folosi întru nimic ţărănimei, ci, mai cu deosebire, comercianţilor de cereale. In schimb, va suferi populaţia sărmană a oraşelor, care va trebui să plătească pâinea cu cel puţin doi lei mai mult. Şi iată cum această măsură se va întoarce astăzi împotriva populaţiei, iar mâine împotriva celor cari au conceput-o. „NEPOTISMUL“ OAMENILOR NOUI S’a vorbit în trecut — şi oamenii nu sunt atât de bătrâni ca să nu-şi aducă aminte, — de „nepotismul regimurilor oligarhice. Fără îndoială, această meteahmă a vechilor orânduiri politice româneşti a existat, ea a făcut un incalculaţii răutării, mai ales din punctul de vedere moral, şi nu noi vom fi aceia cari s’o regretăm sau să-i luăm apărarea. Dar ne-am închipuit că ea va fi fost îngropată de mult, din momentul ce la cârma țării am văzut înscăunându-se regimul oamenilor noui, cari, între altele, duseseră o atât de vie campanie contra moravurilor politice ale trecutului. Ne-am închipuit numai căci realitatea este, după cum se va vedea, cu totul alta. Un exemplu suficient și edificator, — unul dintr’o mie, cum se zice. Fostul ministru al Bucovinei, d. Sauciuc Săveanu, are şi d-sa, de sigur, mulţi partizani. Pe unii trebue să-i fi „cazat", pe alţii îi va fi fost greu, fără îndoială, să-i pue ’n pâine. lată însă că unul din aceştia rămaşi pe dinafară, n’a mai putut răbda încă multă vreme nevoile vieţii, şi, prezerntându-se d-lui Săveanu, i-a cerut, scurt şi categoric, o slujbă. — Ce vrei să te fac? l-a întrebat d. Sauciuc. — Dacă se poate, a răspuns postulantul în chestiune, fă-mă primar al oraşului. — Bine, dar nu ştii că primar e frate-meu? — Atunci, fă-mă medic al Cernăuţului, îngână bietul om, socotind, probabil, că de data aceasta a nimerit-o. — Mi-e cu neputinţă, fiindcă medic al oraşului,e frate-meu, doctorul — M’aşi mulţumi să fiu şi inspector al muncii. — Cum? Dar inspector al muncii, e nepotu-meu, inginerul Blându, d-ta nu știi atâta lucru? — Bine, n’am știut; dar poate că inspector la politie ar fi mai ușor... — Ce Dumnezeu, bre, omule, dar de unde vii? Din lună? N’ai aflat că inspector la politie e unchiumeu, Palievici? — Pune-mă atunci în comitetul de revizuire, gemu consternat cetațeanm... — Imposibil; acolo e cumnatulmeu, Zaharia Popovici. Amicul politic se gândi o clipă. — Dacă m’ai pune la Operă? zise el in cele din urmă. — N’ai noroc; la Operă l-am pus pe frate-meu, basistul Săveanu. — Dă-mi măcar o bursă la Londra; oi găsi și eu ceva de făcut p’acolo. — Bursa pentru Londra e dată nepoată-mei, d-șoara Blându. Cetățeanului i se puse un nod în gât. — Nu mai ai cumva vre o nepoată? întrebă el, înfocat. — De ce? — Vreau să divorțez și s’o iau de nevastă, poate cu chipul ăsta îmi găsesc și eu o întrebuințare. La care, d. Sauciuc, nepricepând ironia sângeroasă, răspunse candid: — Ași avea un loc în magistratură, știi, locul ocupat până mai acum câtva timp de frate-meu. Nu vrei să-l iei? — Nu mulțumesc, păstrează-l pentru d-ta. Și se duse trântind ușa. Riguros autentic. Morala, s’o tragă cititorul. OASPEŢI STRĂINI D. PALEIRAC VALAT Scriitori francezi în trecere prin Bucureşti CHESTIA ZILEI PIATRA’N BALTA. O. ARGETOIANU. — Eu am aruncat-o: să vedem: o scoate careva ? Tragedia comerciantului român Se vorbeşte mult de tragedia agricultorului român cu drept cuvânt. Nu se vorbeşte de loc, sau se vorbeşte prea puţin de tragedia comerciantului român. Pe nedrept. Doar aceasta din urmă e tot atât de mare cât cea dintâi, şi dintr’un punct de vedere, mai mare chiar. Căci agricultorului îi mai surâde o speranţă în viitor. Pământul rămâne pe loc, statul e preocupat de ajutorul ce trebue să-i dea şi o nouă recoltă bună în ţară , sprijinită de o recoltă rea în alte parii, poate aduce odată cu binecuvântarea Cerului, avantajul unor preţuri mai bune. Comerciantul însă e la capătul puterilor şi nădejdiilor sale. De ani de zile se luptă el, pentru a trăi. ■ír aceasta a treba, nu numai, pentru existenţa sa, ci şi pentru menţinerea creditului ţării. Căci printr’însul activitatea economică a angajat creditul privat din străinătate şi printr’însul buna reputaţie şi solvabilitatea României sunt reprezentate peste graniţe. ★ Evident că suferinţele comerţului sunt, mai ales, în legătură cu cele ale agriculturei. Clientela cea mai bună şi mai numeroasă a comerţului, o formează agricultorii. Un vechiu proverb german spune: Hat der Bauer Geld, so hat’s die ganze Welt, — adică , dacă are ţăranul bani, apoi are toată lumea bani. Dacă în Occident, struc-, tura societăţii capitaliste cu rolul covârşitor ce joacă în ea industria, a mai slăbit adevăratul conţinut în acest proverb, — la noi agricultura e încă temelia vieţii economice, iar criza care bântue pe agricultori, se reflectă dureros în situaţia comercianţilor. Afară de aceasta însă, în anii de după război, situaţia comercianţilor s’a agravat din cauza unei modificări profunde a situaţiunei lor faţă de risc. Pe când înainte de războiţi se putea spue la noi că oraşele trăesc pe seama satelor şi că în ce priveşte sarcinele impuse de stat, ele se împart în nod echitabil asupra tuturor, după războiu toată greutatea impunerilor fiscale a căzut asupra oraşelor. După societăţile pe acţiuni, funcţionarii publici şi privaţi şi negustorii sunt cel mai greu impuşi şi singurii cari până azi au plătit efectiv birurile. . .. Ştiu cu câtă înlesnire se vorbeşte de frauda fiscală în legătură cu comerţul, dar starea în care acesta se află acum, confirmă excesivitatea fiscalitatea faţă de comerţ, chiar dacă în unele cazuri acesta a căutat să se eschiveze de laţul ce-i punea de gât, agentul de percepţie. Căci dacă în aceste condiţiuni, comerţul a ajuns în marea lui majoritate, în halul în care se ştie că este, ce ar mai fi devenit dacă se executa în totul după pretenţiile legii? • Sunt ani de zile de când ne ridicăm în acest ziar contra fiscalităţii excesive. Nu odată am prezis că cu această excesivitate, fiscul va sfârşi prin a ucide vaca pe care o mulge, cloşca de la care aşteaptă ouăle de aur. Lucrul se adevereşte acum literalmente. Dobânzile mari, căci nu numai proprietarii şi agricultorii, ci şi comercianţii, au suferit consecinţele crizei monetare şi financiare, chiriile mari şi impozitele excesive, au înghiţit nu numai capitalul negustorului, dar şi capitalul creditorului străin, dela care negustorul a adus mărfurile sale. Oricine a avut ocazia să arunce o privire în registrele firmelor comerciale, cari s’au văzut silite să înceteze plăţile, confirmă constatarea aceasta. Şi sunt cazuri, sunt falimente, în cari se plătesc încă impozite din ce a mai rămas din averea creditorilor, după ce debitorul, adesea orrectitudine şi onestitate comercială, a încetat de mult de a mai avea o existenţă, fie ea cât de modestă. Să nu ni se spuie că exagerăm. Să nu ni se spuie că sunt şi faliţi necinstiţi, de rea credinţă. Căci, aceştia au fost în toate timpurile şi sunt şi azi, din fericire, o excepţie. S’ar putea chiar spune că acest gen de faliţi s’au salvat la vreme, înainte ca criza să fi luat proporţiile de astăzi. Tocmai comercianţii corecţi însă, cei cinstiţi, cei cari au ţinut şi ţin la numele, la reputaţia lor, s’au luptat, au jertfit avutul lor, au plătit dobânzi oneroase, pentru a putea face faţă Angajamentelor lor, în speranţa că ziua de mâine va aduce îndreptare-i mult aşteptată şi cu ea salvarea... Acum se pare că totul sa isprăvit. O poliţă protestată nu mai este o ruşine sau o pată. Cei mai energici, cei mai iremediabili optimişti, au depus armele. Se vorbeşte de ajutorarea agricultorilor, se vorbeşte de ajutorarea proprietarilor, — cine vorbeşte de ajutorarea negustorilor? Nimeni. Tot ce-i apasă, merge înainte, ca şi când nimic nu s’ar fi întâmplat. Şi trebuie să meargă, căci de unde să-și acopere statul nevoile sale, decât tot dela aceia pe cari o asietă de impunere unilaterală, a contribuit să-i aducă acolo unde se găsesc astăzi? *■ In această stare sufletească s’au adunat negustorii la congresul Sfatului Negustoresc. Au vroit să manifesteze pe calea Victoriei. Nu trebuiau împiedicaţi. Mai oribil este că au fost loviţi. Ei nu sunt revoluţionari. Ei nu vroiau să se ducă la Palat spre a cere puterea sau spre a tulbura pe Suveran. Ei au vroit să atragă atenţiunea şi asupra stării lor. Au vroit şi vor, ca să se ţie seamă de capacitatea de impunere, mai exact de incapacitatea de a mai suporta sarcinele din trecut. Soarta lor e cu atât mai tragică, cu cât guvernul nu poate renunţa azi la ele. E blestemul greşelilor fiscale, ca şi a celor politice, că din ele nasc mereu greşeli. Dar comerciantul român, comerţul român, are şi el dreptul la o înţelegătoare compătimire, are şi el dreptul ca cei cărora Ie revine conducerea ţării şi acţiunea de combatere a crizei, să se gândească la el. Acesta a fost şi rostul manifestaţiei de Luni, când în întreaga Capitală magazinele au rămas închise. Faptul că această manifestaţie a raliat, se poate spune, unanimitatea comercianţilor, e mai mult decât semnificativ. In urmă cu doi ani o asemenea unanimitate nu ar fi fost posibilă. Negustorului îi place să-şi vadă de treabă. Nu renunţă el chiar numai a o oră de vânzare, dacă în ea găseşte sursa de a-şi câştiga existenţa. Dar acum cocerţul său nu-i mai oferă această resursă. A ajuns la dânsul mai mare daraua decât ocaua. E timp ca soarta lui să formeze şi ea obiectul de preocupare al guvernanţilor. Căci cel din urmă care poate discuta utilitatea comerţului, este statul nostru, care în anii post-betici a clădit o bună parte a veniturilor sale pe impozitele directe şi indirecte ce a perceput de la comercianţi. B. Brănişteanu NOTE CONTINUA discuţiile relative la suprimările şi la reducerile de funcţionari în bugetul statului. Patronii au şi prins ideia, în întreprinderile particulare, suprimările şi reducerile sau fi făcut. A şi avut loc o în‘'■unire de protestare. Iată primul efect al politicii de comprimare. * NESOSIND bugetele departamentelor la ministerul de finanţe, — d. Mihai Popovici a pornit din minister în minister după bugete. Dacă nu vine muntele la om... ★ SE anunţă venirea d-lui Iuliu Maniu. Nu-l lăsa inima să scape o aşa încurcătură... S’a putut echilibra un singur buget: al d-lui Pan Halippa — care nu cuprinde nici o suprimare, deși tocmai acest „minister fără portofoliu“ s’ar fi putut suprima în întregime... și nimeni, afară de titular, n’ar fi regretat. ★ CARNETUL NOSTRU urccace şi românce Nu sunt puţine zile de când primăria municipiului Bucureşti, care numără printre consilierii ei şi câteva reprezentante ale sexului frumos, a constatat că inferioritatea juridică in care e menţinută femeia de legislaţia noastră civilă, crează o situaţie cu totul bizară. Anume, doamnele consiliere comunale au, potrivit legii, dreptul de a administra averea municipiului. Insă, aceleaşi doamne consiliere s’au — tot potrivit legii — dreptul de a-şi administra propria lor avere. Aşadar, când e vorba de a dispune de banul altuia, românca măritată e majoră, are toată capacitatea juridică şi toată latitudinea legală. Insă, de îndată ce vrea să dispună de un ban care îi aparţine în toată proprietatea, îşi pierde orice drepturi, orice capacitate juridică şi legală şi e socotită ca o minoră, care trebue ţinută toată viața, sub tutela soţului. E mai mult decât o anomalie. E un adevărat non-sens. „Par’că am fi turcoaice", mi-a observat o doamnă cu care vorbeam în chestiunea aceasta. Repet aci un rezumat lămuririle ce mi-ara permis să dau distinsei mele interlocutoare. In ce priveşte situaţia juridică şi socială a turcoaicelor sau, mai exact, a femeilor mahometane din Turcia, trebue să se facă o profundă deosebire între situaţia lor de mai înainte de marile şi radicalele reforme ale lui Mustafa Kemal Paşa şi situaţia lor după introducerea acestor reforme. :■ Mai înainte de aceste reforme, atunci când situaţia femeiei mahometane era reglementată de legislaţia religioasă, turcoaicele se găseau din mai multe puncte de vedere într’o stare de inferioritate faţă de femeile române. Totuşi, din punctul de vedere al capacităţii civile, ele se prezintau in condiţiuni de superioritate. Şi ceeace interesează în materie, ele se bucurau de dreptul de a-şi administra propria lor avere şi de a dispune de ea, fără să fie obligate a cere consimţimântul bărbaţilor lor şi fără ca aceşti bărbaţi să le poată împiedica sau să se poată amesteca. Iată, prin urmare, că şi in vremea când se credea despre turcoaice că ar fi nişte roabe nenorocite, ele se bucurau de un drept pentru a cărui cucerire femeia română trebue să lupte de acum încolo. Cât despre situaţia juridică, politică şi socială a turcoaicelor după introducerea în Turcia republicană a codului civil elveţian şi după aplicarea celorlalte reforme cu adevărat revoluţionare, deosebirea din aceste puncte de vedere intre turcoaice şi românce este mult mai accentuată — bineînţeles, in avantajul turcoaicelor, cari au dat Republicii turceşti şi un ministru. N. Esfaaria NAZBATII PULVERIZĂRI DIVERSE de Oficiosul liberal vorbeşte ,pulverizatorii de cuvinte”. ...Tari ( mult mei preocupată însă, de pulverizatorii de fonduri bugetare, de ieri, de azi şi de mâinel Ki. LEGEA AVOCAŢILOR de C. T. PETRESCU Avocat Un proect de lege pentru organizarea corpului de avocaţi se află depus încă din sesiunea trecută pe biroul Camerei, în aşteptarea votării lui de Corpurile legiuitoare. Zilele trecute o delegaţie, compusă din membrii Uniunii avocaţilor şi mai mulţi confraţi parlamentari, a avut o consfătuire cu ministrul justiţiei — el însuşi un fruntaş membru al baroului — în vederea modificărilor, ce ar mai trebui să sufere proectul pentru a i se da redacţiunea definitivă. Un fapt e cert: legea pentru organizarea corpului de avocaţi trebue votată şicât mai neîntârziat. Actuala lege nu mai corespunde cerinţelor de azi ale barourilor. Meritul noului proect e că prinde din duhul vremurilor, de adâncă frământare de azi, poruncile ceasului de faţă, conţinând, în acelaş timp, principii şi norme cari să asigure o normală desvoltare în viitor acestei asociaţii profesionale. După cum spune foarte judicios eminentul nostru confrate, d. Vasile Toncescu, raportorul legii, în interesanta expunere ce prefaţează proectul: „pentru prima oară se legiferează în România, îndatoririle profesionale ale avocaţilor şi se sancţionează toate abaterile lor; pentru prima oară, se organizează, în spirit larg, pe de o parte asistenţa judiciară a justiţiabi unor nevoiaşi, pe de altă parte asistenţa socială a confraţilor strâmtoraţi, prin înfiinţarea Caselor de ajutor şi de pensiuni ale barourilor“. In atmosfera de decădere morală care a cuprins, de la război încoace, mai toate categoriile sociale, S-au desvoltat şi barourile. Se impune o reacţiune care să redea acestei corporaţii înaltul simţ de moralitate ce trebue să caracterizeze pe toţi cei ce concură la administrarea unuia din cele mai importante servicii publice : acela al justiţiei. Apărătorul generos al „văduvei şi al orfanului“ trebue să continue a păstra, nealterat, prestigiul tradiţional al profesiunii, înlăturând din corporaţie pe toţi samsarii şi traficanţii de influenţă cari înjosesc breasla. Dar în afară de aceste deziderate de ordin moral, trecute în noua lege ca dispoziţiuni categorice, sancţionate cu penalităţi severe, găsim înfăptuindu-se, practic, ore(Citaţi continuarea în pagina Ii-a) mma Pentru d. G. Ibrăileanu Studii juridicosociologice de M. GRAUR „Juges-citoyens ou juges de mendi?".O interesantă broşură a d lui Tora Drap Problema judecării criminalilor are o importanţă deosebită. „Ea este strâns legată de problema democraţiei", zice d. Toma Dragu in introducerea broşurii sale recent apărută la Paris şi care se prezintă ca un eseu sociologic extrem de interesant. Căci înainte de a demonstra necesitatea acestei instituţii democratice a Curţilor cu juri şi a răspunde la întrebarea dacă magistraţii de carieră sau cetăţenii trebue să judece pe criminali, autorul susţine că regimul parlamentar — adică guvernarea colectivităţii prin aleşii ei, graţie votului universal — precum şi instituţia juriului sunt cheia de boltă a oricărui regim realcare mente democratic într’o ţară. Preare la activul său un trecut de cotutindeni unde există dictatură. Curţile cu juraţi au fost desfiinţate, iar vântul de reacţiune care suflă asupra Europei de după război, explică recrudescenţa criticilor făcute juriului. Această constatare este de sigur întemeiată şi de natură a da de gândit acelora cari mai contestă strânsa legătură dintre regimul democratic şi instituţia juraţilor. Cu drept cuvânt d. Dragu observă că dictaturile de dreapta şi de stânga — comunismul rusesc regimul fascist — îşi dau mâna pentru a înăbuşi libertăţile. Mai întâi d-sa trece în revistă criticile care s’au adus instituţiei juriului de către adversarii ei. S’a spus că juraţii sunt ignoranţi, deci incapabili de a judeca. Magistralii Sau, mai precis, pentru obrazul universităţii ieşene. Căci, după cum veţi vedea îndată, nu e vorba atât de d. Ibrăileanu, cât de prestigiul supremului aşezământ de cultură din capitala Moldovei. D. Ibrăileanu ocupă după cum se ştie, catedra de literatura română, la facultatea de litere din Iaşi. D-sa este, de un an, greu bolnav. Se află, deci, un concediu medical. Dar boala se prelungeşte din nefericire. Şi atunci, câţiva dintre colegii d-sete — niciodată cuvântul „bleg” n’a avut un răsunet atât de ciudat — câţiva din colegii d-sale au urzit un mic complot de o ferocitate caracteristică tuturor comploturilor universitare. Se plănueşte nici mai mult nici mai puţin — decât scoaterea la pensie a profesorului G. Ibrăileanu. Nu voiu spune aici, — ce Înseamnă Ibrăileanu in cultura românească. Ar fi inutil. Cititorii o Ştiu, cu toţii. Ar trebui, poate, s’o spun pentru cei cari au pus la cale abjecta lovitură de culise universitare. Dar aceştia sunt prea puţini. Criticul fin, omul care cultivă ideide carieră sunt fără defecte? Dar argumentele cu carie. Dragu tinde să legitimeze această instituţie democratică sunt foarte sugestive. D-sa, punându-şi chestiunea : cine este mai în măsură să judece pe criminali, simplii cetăţeni sau magistraţii de profesie? citează o serie de autori, între cari şi pe Napoleon şi apoi se întreabă dacă criminalii pot fi judecaţi, cu inima, cu inteligenţa sau cu intuiţia, proclamând — după tendinţa filozofiei moderne — superioritatea inimii asupra raţiunii. La lumina acestui principiu, se poate afirma că judecata sentimentală a oamenilor din popor, cu inteligenţa lor neimpregnată de studiile juridice şi de practica, legilor, e mai sinceră, mai justă şi mai adeqvată realităţii lucrurilor, adevărului, decât judecata rece şi nemiloasă a magistraţilor de carieră. D. Dragu explică raţiunea de a exista a juriului care are misiunea de a hotărî asupra vinovăţiei acuzatului, adică asupra chestiunii dacă el este vinovat sau nu de crima care i se atribue, iar nu asupra chestiunii dacă este autorul faptului material. Pe când magistraţii reprezintă organizaţia socială, statul, în numele căruia judecă, juraţii desemnaţi prin hazardul tragerii la sorţi, le şi care trăeşte între idei — cu voluptatea, cu pasiunea crescătorilor de paseri, intre colivii, nu poate fi scos la pensie ca un belfer oarecare. Literatura românească îi datoreşte măcar atâta lucru, acestui pustnic, retras din viaţă — dacă va fi fost vreodată in tumultul vieţii, — retras în chilia lui de singuratec şi cunoscând numai supremele desfătări ale spiritului. O viaţă care s’a împărţit armonios şi fecund între manuscris şi slova tipărită, între bibliotecă şi catedra universitară — nu poate fi smulsă brutal din rosturile ei, oricât ar dori-o câţiva pripiţi amatori de catedre nemeritate. In anul acesta de boală, d. Ibrăileanu* a dăruit cititorilor de elită ocarte de gânduri fine. Privind viaţa. Cel care a semnat paginile acelea,— acum, bolnav, — nu poate fi scos la pensie. Decât dacă profesorii de la Iaşi — a căror majoritate este alcătuită din oameni de elită — ar consimţi să se acopere de ruşine, Tudor Teodorescu-Branişte sunt însăşi societatea în integralitatea ei, şi judecă subiectiv. D. Dragu se ocupă de psihologia criminalului şi de concepţiile asupra genezei crimei, repudiind teoria biologică a şcoalei pozitiviste şi găsind această geneză în baza vicioasă a organizaţiei sociale. Crima ar fi produsul raporturilor inter-individuale sociale, un fenomen social produs de organizaţia socială bazată pe proprietatea individuală. Iată de ce este just ca judecarea criminalilor să fie încredinţată societăţii însăşi, judecătorilor-cetăţeni cari o reprezintă, căci societatea este sursa crimei. Or, judecătorii de meserie nu pot fi niciodată interpreţii fideli ai opiniei şi ai moralităţii sociale curente, ci reprezentanţii unei caste; ei sunt şi vor rămâne „intermediarii dreptăţii“, cu mentalitatea deformată de practici meseriei. „Reprezentând o clasă, dar posedantă, aceşti judecători, dat fiind mentalitatea strâmtă și bluză de clasă, nu vor fi nici pofta la unison cu mentalitatea și mvalitatea mijlocie a grupului social întreg. Mentalitatea lor este inaccesibilă nofiunii dreptufii juste, jisti(Citiți cominuarea în pagina ll-a)