Adevěrul, decembrie 1930 (Anul 43, nr. 14400-14420)

1930-12-04 / nr. 14400

. X- 4v X AHOL 43 - Ho. 14400 *% Joi 4 Decembrie 1930 © PagÎDi Adevărul FiHTim A Timm • ^ ^ FELDMAN 1838—1897 * UWUA1UÎ51 . CONST. MILLE «m­im# 1897—1928 gam­a 1 .750 lei pe un an ABONAMENTE: 1380 lei pe 6 luni (200 lei pe 3 luni In străinătate dublu LEI “S BIROURILE: București, Str. Const. Mille {Sărindar) Mo. 7—9— ÎI TELEFOANE: Centrala: 306/87, 324/73, 346/70, 353/54. Direcţia : 357/72. Provincia : 310/68. Administraţia : 367/69. D­e la 1 Ianuarie, lefurile institu­torilor vor fi sporite... ...Aceasta, bine­înţeles, în Bul­ BUGETUL Problema bugetului a creiat de astădată dificultăţi neobişnuite gu­vernului S’a formulat anume din capul locului principiul, ca bugetul pe anul viitor să fie perfect echili­brat. S’au făcut în modul cel mai sever şi riguros evaluările privi­toare la încasările pe anul viitor şi s’a spus că nu se poate eşi din ca­drul strâmt bugetar, fixat pe acea­stă cale. Cu alte cuvinte ar fi fost să fie un buget draconic. Realizarea până la sfârşit a ace­stui principiu ar fi însemnat conce­dierea a mii de funcţionari şi în u­­nele privinţe punerea în imposibili­tate de funcţionare normală a mul­tor ramuri importante din gospo­dăria statului. Concedierea miilor de funcţio­nari ar fi însemnat însă creiarea li­nei primejdii sociale foarte gravă. Trecem, ca şi lumea întreagă, prin­­tr-o criză economică foarte serioa­să. Şomajul se întinde tot mai mult şi am început să avem şi în ţara noastră şomeri intelectuali Ce s’ar putea face în asemenea condiţiuni catastrofale miile de funcţionari a­­lungaţi din serviciul statului ? în­semna să fie aruncaţi pur şi simplu în stradă, fără posibilitatea de a-şi putea agonisi bucata de pâine. Din aceste motive serioase noi am arătat din capul locului, că eco­nomia este bună şi trebue să se fa­că acolo unde se poate. Să nu se meargă însă prea departe, pentru că am plăti cu economii bugetare mărunte sacrificii prea grele şi cu mari consecinţe posibile. După cât se pare, principiul sus­ţinut de noi a fost împărtăşit şi de întregul guvern. S-a adoptat punc­tul de vedere că bugetul de chel­­tueli nu trebue să fie cu absolută stricteţă identic cu prevederile la încasări. Trebue să sperăm că cri­za de astăzi este o criză trecătoare şi că oricât ar fi ea de grea trebue să i se găsească remediu. Şi nu trebue să ne punem in situaţia de a aduce şi a impune sacrificii pri­mejdioase, ba chiar să desorgani­­zăm unele servicii publice impor­tante, pentru ca să realizăm econo­mii exagerate în timpul crizei de astăzi, sume pe care un singur an economic normal poate să te puc la dispoziţia guvernului spre a fi rambursate. De altfel acest principiu a fost a­­doptat — după cum ni se spune — şi de către comisarii financiari stră­ini, cari veghează la măsurile pen­tru garantarea stabilităţii leului. Vom avea prin urmare un buget de economii raţionale, nu se va mai face risipă, insă nici nu va fi nevoe să se recurgă la măsuri ex­treme, la acte de adevărată sălbă­­tecie faţă de mii de funcţionari. Poate că era mai bine şi pentru gu­vern şi pentru ţară, ca sugestia noastră să îi fost primită dela înce­put. S’ar fi evitat discuţiuni şi po­lemici inutile şi nu s’ar fi răpit li­niştea miilor de funcţionari, cari luni de zile au trăit sub teroarea primejdiei de a fi aruncaţi pe dru­muri, împreună cu familiile lor. Ad. GLOSE POLITICE... IMPOZITUL PE PÂINE Se afirmă că guvernul intențio­nează să-şi trans­pue în faptă un gând pe care îl are mai de mult: instituirea unui nou impozit de­ghizat, -7- de data aceasta pe pâine. Este drept că guvernul a ajuns la această soluție, împins de ne­voia inexorabilă de a încerca în­­tr'un fel o urcare a preţului ce­realelor,­­ în special al grâului. Dar de atunci au trecut aproape două luni, şi în acest timp multe s’au schimbat în lume, de pildă, ţăranii şi-au vândut tot grâul. Nici pic de păioase nu se mai găseşte prin sate. Aşa fiind, încercarea guvernu­lui de a urca preţul grâului, pu­nând un impozit pe pâine, va avea straniul rezultat de a nu folosi în­tru nimic ţărănimei, ci, mai cu deosebire, comercianţilor de ce­reale. In schimb, va suferi populaţia sărmană a oraşelor, care va trebui să plătească pâinea cu cel puţin doi lei mai mult. Şi iată cum această măsură se va întoarce astăzi împotriva popu­laţiei, iar mâine împotriva celor cari au conceput-o. „NEPOTISMUL“ OA­MENILOR NOUI S’a vorbit în trecut — şi oamenii nu sunt atât de bătrâni ca­ să nu-şi aducă aminte, — de „nepotismul regimurilor oligarhice. Fără îndoială, această meteahmă a vechilor orânduiri politice ro­mâneşti a existat, ea a făcut un in­calculaţii rău­tării, mai ales din punctul de vedere moral, şi nu noi vom fi aceia cari s’o regretăm sau să-i luăm apărarea. Dar ne-am închipuit că ea va fi fost îngropată de mult, din mo­mentul ce la cârma țării am văzut înscăunându-se regimul oamenilor noui, cari, între altele, duseseră o atât de vie campanie contra mora­vurilor politice ale trecutului. Ne-am închipuit numai căci rea­litatea este, după cum se va vedea, cu totul alta. Un exemplu suficient și edifica­tor, — unul dintr’o mie, cum se zice. Fostul ministru al Bucovinei, d. Sauciuc Săveanu, are şi d-sa, de sigur, mulţi partizani. Pe unii trebue să-i fi „cazat", pe alţii îi va fi fost greu, fără îndoia­lă, să-i pue ’n pâine. lată însă că unul din aceştia ră­maşi pe dinafară, n’a mai putut răbda încă multă vreme nevoile vieţii, şi, prezerntându-se d-lui Să­veanu, i-a cerut, scurt şi categoric, o slujbă. — Ce vrei să te fac? l-a întrebat d. Sauciuc. — Dacă se poate, a răspuns pos­­tulantul în chestiune, fă-mă pri­mar al oraşului. — Bine, dar nu ştii că primar e frate-meu? — Atunci, fă-mă medic al Cer­­năuţului, îngână bietul om, soco­tind, probabil, că de data aceasta a nimerit-o. — Mi-e cu neputinţă, fiindcă medic al oraşului,e frate-meu, doc­torul — M’aşi mulţumi să fiu şi in­spector al muncii. — Cum? Dar inspector al mun­cii, e nepotu-meu, inginerul Blân­­du, d-ta nu știi atâta lucru? — Bine, n’am știut; dar poate că inspector la politie ar fi mai ușor... — Ce Dumnezeu, bre, omule, dar de unde vii? Din lună? N’ai aflat că inspector la politie e unchiu­­meu, Palievici? — Pune-mă atunci în comitetul de revizuire, gemu consternat ce­­tațeanm... — Imposibil; acolo e cumnatul­­meu, Zaharia Popovici. Amicul politic se gândi o clipă. — Dacă m’ai pune la Operă? zise el in cele din urmă. — N’ai noroc; la Operă l-am pus pe frate-meu, basistul Săveanu. — Dă-mi măcar o bursă la Lon­dra; oi găsi și eu ceva de făcut p’acolo. — Bursa pentru Londra e dată nepoată-mei, d-șoara Blându. Cetățeanului i se puse un nod în gât. — Nu mai ai cumva vre­ o ne­poată? întrebă el, înfocat. — De ce? — Vreau să divorțez și s’o iau de nevastă, poate cu chipul ăsta îmi găsesc și eu o întrebuințare. La care, d. Sauciuc, nepricepând ironia sângeroasă, răspunse can­did: — Ași avea un loc în magistra­tură, știi, locul ocupat până mai acum câtva timp de frate-meu. Nu vrei să-l iei? — Nu mulțumesc, păstrează-l pentru d-ta. Și se duse trântind ușa. Riguros autentic. Morala, s’o tra­gă cititorul. OASPEŢI STRĂINI D. PALEIRAC VALAT Scriitori francezi în trecere prin Bucureşti CHESTIA ZILEI PIATRA’N BALTA. O. ARGETOIANU. — Eu am aruncat-o: să vedem: o scoate care­va ? Tragedia comerciantului român Se vorbeşte mult de tragedia a­­gricultorului român cu drept cu­vânt. Nu­ se vorbeşte de loc, sau se vorbeşte prea puţin de tragedia co­merciantului român. Pe­ nedrept. Doar aceasta din urmă e tot atât de mar­e cât cea dintâi, şi dintr’un punct de vedere, mai mare chiar. Căci agricultorului îi mai surâde o speranţă în viitor. Pământul rămâ­ne pe loc, statul e preocupat de a­­jutorul ce trebue să-i dea şi o nouă recoltă bună în ţară ,­ sprijinită de o recoltă rea în alte parii, poate aduce odată cu binecuvântarea Ce­rului, avantajul unor preţuri mai bune. Comerciantul însă e la capătul puterilor şi nădejdiilor sale. De ani de zile se luptă el, pentru a trăi. ■ír aceasta a treb­a, nu numai, pentru existenţa sa, ci şi pentru menţinerea creditului ţării. Căci printr’însul activitatea economică a angajat creditul privat din străi­nătate şi printr’însul buna reputaţie şi solvabilitatea României sunt re­prezentate peste graniţe. ★ Evident că suferinţele comerţu­lui sunt, mai ales, în legătură cu cele ale agriculturei. Clientela cea mai bună şi mai numeroasă a co­merţului, o formează agricultorii. Un vechiu proverb german spune: Hat der Bauer Geld, so hat’s die ganze Welt, — adică , dacă are ţă­ranul bani, apoi are toată lumea bani. Dacă în Occident, struc-, tura societăţii capitaliste cu rolul covârşitor ce joacă în ea industria, a mai slăbit adevăratul conţinut în acest proverb, — la noi agricultu­ra e încă temelia vieţii economice, iar criza care bântue pe agricul­tori, se reflectă dureros în situa­ţia comercianţilor. Afară de acea­sta însă, în anii de după război, si­tuaţia comercianţilor s’a agravat din cauza unei modificări profunde a situaţiunei lor faţă de risc. Pe când înainte de războiţi se putea spu­­e la noi că oraşele trăesc pe seama satelor şi că în ce priveşte sarcinele impuse de stat, ele se îm­part în nod echitabil asupra tutu­ror, după războiu toată greutatea impunerilor fiscale a căzut asupra oraşelor. După societăţile pe acţiu­­ni, funcţionarii publici şi privaţi şi negustorii sunt cel mai greu impuşi şi singurii cari până azi au plătit efectiv birurile. . .­­. Ştiu cu câtă înlesnire se­ vorbeşte de frauda fiscală în legătură cu comerţul,­­ dar starea în care a­­cesta se află acum, confirmă ex­­cesivitatea fiscalitatea faţă de co­merţ, chiar dacă în unele cazuri acesta a căutat să se eschiveze de laţul ce-i punea de gât, agentul de percepţie. Căci dacă în aceste con­diţiuni, comerţul a ajuns în marea lui majoritate, în halul în care se ştie că este, ce ar mai fi devenit dacă se executa în totul după pre­tenţiile legii? •­ Sunt ani de zile de când ne ridi­căm în acest ziar contra fiscalităţii excesive. Nu odată am prezis că cu această excesivitate, fiscul va sfârşi prin a ucide vaca pe care o mulge, cloşca de la care aşteaptă ouăle de aur. Lucrul se adevereşte acum lite­ralmente. Dobânzile mari, căci nu numai proprietarii şi agricultorii, ci şi comercianţii, au suferit consecin­ţele crizei monetare şi financiare, chiriile mari şi impozitele excesive, au înghiţit nu numai capitalul ne­gustorului, dar şi capitalul credito­rului străin, dela care negustorul a adus mărfurile sale. Oricine a avut ocazia să arunce o privire în regis­trele firmelor comerciale, cari s’au văzut silite să înceteze plăţile, con­firmă constatarea aceasta. Şi sunt cazuri, sunt falimente,­ în cari se plătesc încă impozite din ce a mai rămas din averea creditorilor, du­pă ce debitorul, adesea or­rectitudine şi onestitate comercială, a încetat de mult de a mai avea o existenţă, fie ea cât de modestă. Să nu ni se spuie că exagerăm. Să nu ni se spuie că sunt şi faliţi ne­cinstiţi, de rea credinţă. Căci, a­­ceştia au fost în toate timpurile şi sunt şi azi, din fericire, o excepţie. S’ar putea chiar spune că acest gen de faliţi s’au salvat la vreme, înain­te ca criza să fi luat proporţiile de astăzi. Tocmai comercianţii corecţi însă, cei cinstiţi, cei cari au ţinut şi ţin la numele, la reputaţia lor, s’au luptat, au jertfit avutul lor, au plătit dobânzi oneroase, pentru a putea face faţă Angajamentelor lor, în speranţa că ziua de mâine va a­­duce îndreptare­-i mult aşteptată şi cu ea salvarea... Acum se pare că totul sa ispră­vit. O poliţă protestată nu mai este o ruşine sau o pată. Cei mai ener­gici, cei mai iremediabili optimişti, au depus armele. Se vorbeşte de ajutorarea agricultorilor, se vorbe­şte de ajutorarea proprietarilor, — cine vorbeşte de ajutorarea negus­torilor? Nimeni. Tot ce-i apasă, merge înainte, ca şi când nimic nu s’ar fi întâmplat. Şi trebuie să meargă, căci de unde să-și acopere statul nevoile sale, decât tot dela aceia pe cari o asietă de impunere unilaterală, a contribuit să-i aducă acolo unde se găsesc astăzi? *■ In această stare sufletească s’au adunat negustorii la congresul Sfa­­tului Negustoresc. Au vroit să ma­nifesteze pe calea Victoriei. Nu tre­buiau împiedicaţi. Mai oribil este că au fost loviţi. Ei nu sunt revoluţio­nari. Ei nu vroiau să se ducă la Pa­lat spre a cere puterea sau spre a tulbura pe Suveran. Ei au vroit să atragă atenţiunea şi asupra stării lor. Au vroit şi vor, ca să se ţie seamă de capacitatea de impunere, mai exact de incapacitatea de a mai suporta sarcinele din trecut. Soarta lor e cu atât mai tragică, cu cât guvernul nu poate renunţa azi la ele. E blestemul greşelilor fiscale, ca şi a celor politice, că din ele nasc mereu greşeli. Dar comer­ciantul român, comerţul român, are şi el dreptul la o înţelegătoare compătimire, are şi el dreptul ca cei cărora Ie revine conducerea ţă­rii şi acţiunea­ de combatere a cri­zei, să se gândească la el. Acesta a fost şi rostul manifes­taţiei de Luni, când în întreaga Ca­pitală magazinele au rămas închi­se. Faptul că această manifestaţie a raliat, se poate spune, unanimi­tatea comercianţilor, e mai mult de­cât semnificativ. In urmă cu doi ani o asemenea unanimitate nu ar fi fost posibilă. Negustorului îi pla­ce să-şi vadă de treabă. Nu renunţă el chiar numai a o oră de vânzare, dacă în ea găseşte sursa de a-şi câştiga existenţa. Dar acum co­­cerţul său nu-i mai oferă această resursă. A ajuns la dânsul mai ma­re daraua decât ocaua. E timp ca soarta lui să formeze şi ea obiectul de preocupare al guvernanţilor. Căci cel din urmă care poate dis­cuta utilitatea comerţului, este sta­tul nostru, care în anii post-betici a clădit o bună parte a veniturilor sale pe impozitele directe şi in­directe ce a perceput de la comer­cianţi. B. Brănişteanu N­OTE CONTINUA discuţiile relative la suprimările şi la reducerile de funcţionari în bugetul statului. Patronii au şi prins ideia, în în­treprinderile particulare, suprimă­rile şi reducerile sau fi făcut. A şi avut loc o în‘'■unire de pro­testare. Iată primul efect al politicii de comprimare. * NESOSIND bugetele departa­mentelor la ministerul de finanţe, — d. Mi­hai Popovici a pornit din minister în minister după bugete. Dacă nu vine muntele la om... ★ SE anunţă venirea d-lui Iuliu Maniu. Nu-l lăsa inima să scape o aşa încurcătură... S’a putut echilibra un singur buget: al d-lui Pan­ Halippa — care nu cuprinde nici o suprimare, deși tocmai acest „minister fără por­tofoliu“ s’ar fi putut suprima în întregime... și nimeni, afară de ti­tular, n’ar fi regretat. ★ CARNETUL NOSTRU urccace şi românce Nu sunt puţine zile de când pri­măria municipiului Bucureşti, care numără printre consilierii ei şi câte­va reprezentante ale sexului frumos, a constatat că inferioritatea juridică in care e menţinută femeia de legis­laţia noastră civilă, crează o situaţie cu totul bizară. Anume, doamnele consiliere comu­nale au, potrivit legii, dreptul de a administra averea municipiului. In­să, aceleaşi doamne consiliere s’au — tot potrivit legii — dreptul de a-şi administra propria lor avere. Aşa­dar, când e vorba de a dispune de banul altuia, românca măritată e majoră, are toată capacitatea juridică şi toată latitudinea legală. Insă, de în­dată ce vrea să dispună de un ban care îi aparţine în toată proprieta­tea, îşi pierde orice drepturi, orice capacitate juridică şi legală şi e so­cotită ca o minoră, care trebue ţinu­tă toată viața, sub tutela soţului. E mai mult decât o anomalie. E un adevărat non-sens. „Par’că am fi turcoaice", mi-a ob­servat o doamnă cu care vorbeam în chestiunea aceasta. Repet aci un rezumat lămuririle ce mi-ara permis să dau distinsei mele interlocutoare. In ce priveşte situaţia juridică şi socială a turcoaicelor sau, mai exact, a femeilor mahometane din Turcia, trebue să se facă o profundă deose­bire între situaţia lor de mai înainte de marile şi radicalele reforme ale lui Mustafa Kemal Paşa şi situaţia lor după introducerea acestor re­forme. :■ Mai înainte de aceste reforme, a­­tunci când situaţia femeiei mahome­­tane era reglementată de legislaţia religioasă, turcoaicele se găseau din mai multe puncte de vedere într’o stare de inferioritate faţă de femeile române. Totuşi, din punctul de vedere al capacităţii civile, ele se prezintau in condiţiuni de superioritate. Şi ceea­­ce interesează în materie, ele se bu­curau de dreptul de a-şi administra propria lor avere şi de a dispune de ea, fără să fie obligate a cere con­­simţimântul bărbaţilor lor şi fără ca aceşti bărbaţi să le poată împiedica sau să se poată amesteca. Iată, prin urmare, că şi in vremea când se credea despre turcoaice că ar fi nişte roabe nenorocite, ele se bucurau de un drept pentru a cărui cucerire femeia română trebue să lupte de acum încolo. Cât despre situaţia juridică, poli­tică şi socială a turcoaicelor după introducerea în Turcia republicană a codului civil elveţian şi după aplica­rea celorlalte reforme cu adevărat revoluţionare, deosebirea din aceste puncte de vedere intre turcoaice şi românce este mult mai accentuată — bine­înţeles, in avantajul turcoaice­lor, cari au dat Republicii turceşti şi un ministru. N. Esfaaria NAZBATI­I PULVERIZĂRI DIVERSE de Oficiosul liberal vorbeşte ,pulverizatorii de cuvinte”. ...Tari (­ mult mei preocupată însă, de pulverizatorii de fonduri bugetare,­­ de ieri, de azi şi de mâinel Ki. LEGEA AVOCAŢILOR de C. T. PETRESCU Avocat Un proect de lege pentru organi­zarea corpului de avocaţi se află depus încă din sesiunea trecută pe biroul Camerei, în aşteptarea votă­rii lui de Corpurile legiuitoare. Zilele trecute o delegaţie, com­pusă din membrii Uniunii avocaţi­lor şi mai mulţi confraţi parlamen­tari, a avut o consfătuire cu mi­nistrul justiţiei — el însuşi un frun­taş membru al baroului — în vede­rea modificărilor, ce ar mai trebui să sufere proectul pentru a i se da redacţiunea definitivă. Un fapt e cert: legea pentru or­ganizarea corpului de avocaţi tre­bue votată şi­­cât mai neîntârziat. Actuala lege nu mai corespunde cerinţelor de azi ale barourilor. Meritul noului proect e că prinde din duhul vremurilor, de adâncă frământare de azi, poruncile ceasu­lui de faţă, conţinând, în acelaş timp, principii şi norme cari să a­­sigure o normală desvoltare în vii­tor acestei asociaţii profesionale. După cum spune foarte judicios eminentul nostru confrate, d. Vasi­le Toncescu, raportorul legii, în in­teresanta expunere ce prefaţează proectul: „pentru prima oară se legiferează în România, îndatoriri­le profesionale ale avocaţilor şi se sancţionează toate abaterile lor; pentru prima oară, se organizează, în spirit larg, pe de o parte asis­tenţa judiciară a justiţiabi unor ne­voiaşi, pe de altă parte asistenţa socială a confraţilor strâmtoraţi, prin înfiinţarea Caselor de ajutor şi de pensiuni ale barourilor“. In atmosfera de decădere morală care a cuprins, de la război încoace, mai toate categoriile sociale, S-au desvoltat şi barourile. Se impune o reacţiune care să redea acestei corporaţii înaltul simţ de moralitate ce trebue să ca­racterizeze pe toţi cei ce concură la administrarea unuia din cele mai importante servicii publice : acela al justiţiei. Apărătorul generos al „văduvei şi al orfanului“ trebue să continue a păstra, nealterat, prestigiul tradi­ţional al profesiunii, înlăturând din corporaţie pe toţi samsarii şi trafi­canţii de influenţă cari înjosesc breasla. Dar în afară de aceste dezidera­te de ordin moral, trecute în noua lege ca dispoziţiuni categorice, sancţionate cu penalităţi severe, găsim înfăptuindu-se, practic, o­re­(Citaţi continuarea în pagina Ii-a) mma Pentru d. G. Ibrăileanu Studii juridico­­socio­logice de M. GRAUR „Juges-citoyens ou juges de men­di?".­O interesantă broşură a d lui Tor­a Drap Problema judecării criminalilor are o importanţă deosebită. „Ea este strâns legată de problema de­mocraţiei", zice d. Tom­a Dragu in introducerea broşurii sale recent a­­părută la Paris şi care se prezintă ca un eseu sociologic extrem de interesant. Căci înainte de a de­monstra necesitatea acestei institu­ţii democratice a Curţilor cu juri şi a răspunde la întrebarea dacă ma­gistraţii de carieră sau cetăţenii tre­bue să judece pe criminali, autorul susţine că regimul parlamentar — adică guvernarea colectivităţii prin aleşii ei, graţie votului universal — precum şi instituţia juriului sunt cheia de boltă a oricărui regim real­­care mente democratic într’o ţară. Pre­are la activul său un trecut de co­­tutindeni unde există dictatură. Curţile cu juraţi au fost desfiinţate, iar vântul de reacţiune care suflă asupra Europei de după război, ex­plică recrudescenţa criticilor făcute juriului. Această constatare este de sigur întemeiată şi de natură a da de gândit acelora cari mai contestă strânsa legătură dintre regimul de­mocratic şi instituţia juraţilor. Cu drept cuvânt d. Dragu ob­servă că dictaturile de dreapta şi de stânga — comunismul rusesc regimul fascist — îşi dau mâna pen­tru a înăbuşi libertăţile. Mai întâi d-sa trece în revistă criticile care s’au adus instituţiei juriului de către adversarii ei. S’a spus că juraţii sunt ignoranţi, deci incapabili de a judeca. Magistralii Sau, mai precis, pentru obrazul universităţii ieşene. Căci, după cum veţi vedea îndată, nu e vorba atât de d. Ibrăileanu, cât de prestigiul supremului aşezământ de cultură din capitala Moldovei. D. Ibrăileanu ocupă după cum se ştie, catedra de literatura română, la facultatea de litere din Iaşi. D-sa este, de un an, greu bolnav. Se află, deci, un concediu medical. Dar boala se prelungeşte din nefericire. Şi­ a­­tunci, câţiva dintre colegii d-sete — niciodată cuvântul „b­­leg” n’a avut un răsunet atât de ciudat­­ — câţiva din colegii d-sale au urzit un mic complot de o ferocitate caracteristi­că tuturor comploturilor univers­i­tare. Se plănueşte nici mai mult nici mai puţin — decât scoaterea la pen­­sie a profesorului G. Ibrăileanu. Nu voiu spune aici, — ce Înseamnă Ibrăileanu in cultura românească. Ar fi inutil. Cititorii o Ştiu, cu toţii. Ar trebui, poate, s’o spun pentru cei cari au pus la cale abjecta lovitură de culise universitare. Dar aceştia sunt prea puţini. Criticul fin, omul care cultivă idei­de carieră sunt fără defecte? Dar argumentele cu cari­e. Dragu tinde să legitimeze această instituţie de­mocratică sunt foarte sugestive. D-sa, punându-şi chestiunea : cine este mai în măsură să judece pe criminali, simplii cetăţeni sau magistraţii de profesie? citează o serie de autori, între cari şi pe Na­poleon şi apoi se întreabă dacă criminalii pot fi judecaţi, cu inima, cu inteligenţa sau cu intuiţia, pro­clamând — după tendinţa filozofiei moderne — superioritatea inimii a­­supra raţiunii. La lumina acestui principiu, se poate afirma că jude­cata sentimentală a oamenilor din popor, cu inteligenţa lor neimpreg­­nată de studiile juridice şi de prac­tica, legilor, e mai sinceră, mai justă şi mai adeqvată realităţii lucrurilor, adevărului, decât judecata rece şi nemiloasă a magistraţilor de carie­ră. D. Dragu explică raţiunea de a exista a juriului care are misiunea de a hotărî asupra vinovăţiei acu­zatului, adică asupra chestiunii dacă el este vinovat sau nu de crima care i se atribue, iar nu asupra chestiunii dacă este autorul faptu­lui material. Pe când magistraţii reprezintă organizaţia socială, statul,­ în nu­mele căruia judecă, juraţii desem­naţi prin hazardul tragerii la sorţi, le şi care trăeşte între idei — cu vo­luptatea, cu pasiunea crescătorilor de paseri, intre colivii, nu poate fi scos la pensie ca un belfer oarecare. Literatura românească îi datoreşte măcar atâta lucru, acestui pustnic, retras din viaţă — dacă va fi fost vreodată in tumultul vieţii, — retras în chilia lui de singuratec şi cunos­când numai supremele desfătări ale spiritului. O viaţă care s’a împărţit armonios şi fecund între manuscris şi slova tipărită, între bibliotecă şi catedra universitară — nu poate fi smuls­ă brutal din rosturile ei, ori­cât ar dori-o câţiva pripiţi amatori de catedre nemeritate. In anul acesta de boală, d. Ibrăi­leanu* a dăruit cititorilor de elită o­­carte de gânduri fine. Privind viaţa. Cel care a semnat paginile acelea,— acum, bolnav, — nu poate fi scos la pensie. Decât dacă profesorii de la Iaşi — a căror majoritate este alcătuită din oameni de elită — ar consimţi să se acopere de ruşine, Tudor Teodorescu-Branişte sunt însăşi societatea în integrali­tatea ei, şi judecă subiectiv. D. Dragu se ocupă de psihologia criminalului şi de concepţiile asu­pra genezei crimei, repudiind teo­ria biologică a şcoalei pozitiviste şi găsind această geneză în baza vi­cioasă a organizaţiei sociale. Cri­ma ar fi produsul raporturilor in­­ter-individuale sociale, un fenomen social produs de organizaţia socială bazată pe proprietatea individuală. Iată de ce este just ca judecarea cri­minalilor să fie încredinţată socie­tăţii însăşi, judecătorilor-cetăţeni cari o reprezintă, căci societatea este sursa crimei. Or, judecătorii de meserie nu pot fi niciodată in­terpreţii fideli ai opiniei şi ai mo­ralităţii sociale curente, ci repre­zentanţii unei caste; ei sunt şi vor rămâne „intermediarii dreptăţii“, cu mentalitatea deformată de practici meseriei. „Reprezentând o clasă, d­ar posed­antă, aceşti judecători, dat fiind mentalitatea strâmtă și b­­luză de clasă, nu vor fi nici pofta la unison cu mentalitatea și mva­­litatea mijlocie a grupului social întreg. Mentalitatea lor este inaccesi­bilă nofiunii dreptufii juste, jisti­(Citiți cominuarea în pagina ll-a)

Next