Adevěrul, mai 1931 (Anul 44, nr. 14530-14543)

1931-05-15 / nr. 14530

ANUL 44­­ No. 14630 * Vineri 15 Mai 1031 6 pagini FONDATORI s ^ ■“ff" 2g~S5 750 lei pe un an T „ ! W V m Centrala : 306 57, 324/73, 344/70, ABONAMENTE: 380 lei pe 6 luni îubÎu ® 3 LEI BIROURILE: BUCUlSSH, Str. CON­St. MÎHe (Sărindar) No. 7—0—11 telefoane: £Scia?I3Sw, 353/54, 200 lei pe 3 luni __ ___________ ___________________________________________ _______________­ ________ Administraţia: 307/69. Acum se dovedeşte că reforma administrativă e rea: a adus până, şi un decret-lege! ' Uf Ce fac „păzitorii Constituţiei“? S’a făcut. „Monitorul Oficial“ de ori a publicat acel decret­ regal, prin care prefecţii politici — vorba „Neamului Românesc“ — işi reiau atribuţiile. Îşi reiau atribuţiile ră­pite pe nedrept? — şi răpite de cine? Eufemismul oficiosului d-lui Iorga este delicios, dar are marele cusur că nu poate justifica actul violent şi anticonstituţional al sub­stituirii puterii legiuitoare prin cea executivă. Nu prefecţii îşi reiau atribuţiile, ci puterea executivă îşi asumă drep­turi şi prerogative ilegale în dauna puterii legiuitoare. Acesta e ade­vărul Decretul e Însoţit de raportul d-lui Argetoianu, care caută expe­­caţiuni, scuze, justificări. Legea administrativă n’a fost pusă încă, integral, în aplicare — spune raportul. Exact. Suntem în această situaţie din lipsă de fonduri Dar intre a nu aplica o lege în tota­litatea ei şi a o abroga — fie şi par­ţial — in dispreţul Constituţiei e o deosebire profundă, care nu poate explica ilegalitatea, întrucât priveşte faptul pretins că, la adăpostul „confuziei adminis­trative“ ce s’ar face din cauza ce­lor două categorii de prefecţi, înflo­resc ideile subversive, socotim că nu e nevoe să insistăm. E un argu­­ment eftin care nu poate înşela pe nimeni Adevărul este altul Decretul re­gal este expresiunea unei necesităţi electorale. Atât şi nimic mai mult. * Dovezi ? Sunt multe şi evidente. Vom invoca una numai: atitudinea partidului liberal. Ce face acest partid „păzitorul a­­şezămintelor noastre constituţio­nale"? Pur şi simplu: tace şi pro­fită. Tace, pentru că se mulţumeşte să Înregistreze faptul fără să-l înso­ţească de cel mai anodin comentar. , „Viitorul“ n’a suflat o vorbuliţă , contra ilegalităţii, care răstoarnă, principial toată ordinea politică de L stat 11 Profită, pentru că partidul liberal și este şi rămâne în carte­ cu guver­­­­nul şi mai departe, urmând să cu­leagă roadele stării de lucruri rea­lizate, anarhic, in dauna principiu­lui separaţiunii puterilor. Şi e vorba de Constituţia libe­rală, de acea Constituţie la care dL I. G. Duca a colaborat de aproape, de acea Constituţie pe care şi par­tidul şi d. Duca — într’o recentă tentativă a fostului guvern — de­clarau că o vor apăra urbi et orbi, cu orice riscuri. Pe atunci, asta era menirea partidului liberal Astăzi, când e vorba să se asi­gure reuşita a 100 de candidaţi li­berali — în ce hal a ajuns sărma­nul mare partid! — principiile au dispărut şi nimeni nu se gândeşte că se crează un precedent peri­culos. Aşa ştie partidul liberal să apere instituţiile constituţionale. * Ad. NOTE DIN pertractările pentru cartel ale d-lui dr. Lupu, — d-sa. in loc să se întărească, a slăbit politiceş­te prin pierderea a patru capi de listă, şefi de organizaţii. Noroc că d. dr. Lupu a tratat numai cu d. lorea! COMISIUNEA electorală a gu­vernului a lucrat toată noaptea de deunăzi• Intr’adevăr, e jenant ca aranja­rea listei transfugilor să se facă la lumina zilei... „AM găsit tara, — a spus primul ministru la Ploeşti. — ruinată ma­terialiceşte si moraliceşte?’. Repararea morală a si început prin apelul către toate... conştiin­ţele" si caracterele". ★ ZIARUL preşedintelui de consiliu spune că există două dictaturi: a curagioşilor şi a laşilor. Noi nu vrem dictatură­­de loc, dar dacă-i vorba să preferăm una din două..­ avem curajul să prefe­răm — în materie de crimă poli­tică — laşitatea!______________* 1 G­lose politice... CARTELURILE Un om politic de vază, plictisit de toate peripeţiile şi lucrăturile —învederate rit, nrmem tribitivelor cartelurilor, a declarat: — „Voi lăsa prin testament copi­lului meu să nu mai închee carte­luri toată viaţa !” Exclamaţia aceasta dă măsura peripeţiilor nostime ale tratativelor pentru stabilirea faimoaselor acor­duri electorale. Dacă n'ar fi decât atât, chestia n’ar fi prea gravă ! S’ar putea spune: O dovadă mai mult cât este de scăzut nive­lul moral al politicianismului. Dar s’a întâmplat altceva. S’a ajuns exact la contrarul ce­lor urmărite de guvernul Uniunii nationale. De fapt avem o listă guvemna­­mentalo - liberalo - săsească, com­plectată cu câţiva partizani ai d-lui Garoflid. Pentru rest,— toată lu­mea e in opoziţie. ci nu numai in opoziţie, dar intr’o opoziţie foarte violentă, datorită felului cum au fost tratate diferitele grupări si bresle. Intr'adevăr, georgistii au refuzat ei cartelul. Ceilalţi insă au fost purtati cu vorba. Până în ultimul moment i s’au lăsat d-lui dr. Lupu speranţa unei înţelegeri cu guver­nul si deabia ori s’a comunicat U­­niunii evreilor români că guvernul nu mai face cartel, deşi d- Argeto­ianu personal îl încheiase. Şi astfel, dela Uniune naţională, am ajuns la învrăjbire generală! CEREALELE In ultimul timp s’a constatat, cu mulţumire, o simţitoare sporire a preţurilor cerealelor. Lumea care nu cunoaşte însă realitatea lucrurilor va afla cu mi­rare că se face încă odată dovada cât de puţin serioase sunt la noi statisticele oficiale. Astfel, cu toate preţurile urcate, vânzările sunt foarte reduse. La început s’a crezut că expli­caţia trebue căutată in faptul că ţăranii fiind la munca câmpului, nu pot face în acelaş timp şi trans­porturi de cereale. Ori, în urma unor serioase in­­vestigaciuni, cei interesaţi, cumpără­torii şi întreprinderile de export, încep să se îndoiască de afirmaţia că într’adevăr mai avem marfă de exportat peste ceea ce este necesar nutreţului intern. Dacă s’ar dovedi, intr’adevăr, că stocul de export este mult mai redus decât s’a crezut, am fi în drept să ne întrebăm: care este rostul infinitului număr de insitu­­te si birouri de specialitate, care publică statistici peste statistici şi care pe cale de experienţă se dove­desc a fi greşite. Sever CARNETUl NOSTRU CIOCÂRLIA Aşa cum poezia ciobănească, a iz­butit să-şi desăvârşească o frumuse­ţe caracteristică în balada Mioriţei, ducând pe plaiuri de munte versul până la acele culmi de unde până şi veşnicia morţii apare senină — mu­zica plugarilor din câmpie îşi are un cântec osebit de toate celelalte doi­ne, şi neintâlnit la alt popon Orice lăutar bun cunoaşte din bătrâni ş a­­cest cântec fraged — acest poem fă­ră cuvinte — pe care cercetătorii muzicei populare nu l’au tălmăcit. Ciocârlia e un cântec făurit în brazdă — simţi că şi-a luat sborul din lan. Dintâi, arcuşul se apleacă şi se ridică pe vioară — ca un joc de spice, unduind in frământarea de vânt al dimineţilor, şi dintr’o dată in acorduri de coarde. Iată câ ţâş­neşte săgeată în avânturi ce par câ se agaţă de cer, suind din treaptă în treaptă nevăzută — in sboruri mici, în aruncături şi avânturi, stăruind câte o clipă in azururi, cu nemiş­care de fâlfâiri vesele, şi apoi sglo­­biu mai sus, ţie altă notă mai Înaltă, într’un alt cer mai adânc străveziu, din ritm în ritm, ca o ghirlandă ri­­dicându-se spre dreptele Înălţimi, până ce se topeşte bulgăraşul de pă­mânt moţat — ciocârlia — in aurul soarelui pentru care închizi ochii. Şi ii descântă soarelui un ciripit care nu e decât cel mai senin şi dulce chiot de viaţă în tăriile de deasupra curcubeelor, de unde cântecul de raze se resfiră — când mănunchi de flori de mătase — când apă vie stră­­limpezind voioşia tuturor. Şi atunci iar o înălţare ce trece în ascuţită veselire avânturile neîntre­cute — şi cântecul mai subţire decât un ac de argint, o să străpungă bol­ţile de azur — din care nu se mai vede pasărea, dar tot mai suie cân­tecul, răsunând tot văzduhul lovit de muchia viersului întraripat, străbătut de cântecul ce tot mai uşor stră­punge înbărbătat de încredere avân­tat până in desnădejdie, îndârjit să străbată necuprinsul ca să ajungă deodată dureros, sfredelind prin vă­mile de aur porţile raiului. Şi mai înalt... Cântecul s’a frânt. O prăbuşire se înşurupează în că­deri grăbite, spre prăpastia lumei noastre — arcuşul mai bate din aripi o încheiere de viaţă în tânguit pă­mântean — cât timp cântecul şi su­fletul au rămas poate între ceruri — şi numai bulgărul trupului a căzut In lan — deslegând iar jocul spicelor în arcuşe ce se ridică şi pogoară cât bieţii greeni încearcă iar acelaş în­ceput de cântec pământean. Adrian Maniu CHESTIA ZILEI PUMNUL „Am și eu pumn tare!" D. C. ARGETOIANU. — N*ași fi crezut!... Spuneam, în articolul de eri, că­ partidele noastre politice sunt de­parte de a fi dat ceia ce am fi fost in drept să aşteptăm dela ele. De aci neîncrederea pe care o inspiră și îndoiala cu care unii privesc vii­torul lor. Cam­ sunt cauzele acestei crize? Una pare a fi generală și întru­câtva inevitabilă, pentr­u­ că ţine de chiar natura lucrurilor. Alta are un caracter diferit, specific; ea stă sub acţiunea împrejurărilor loca­le, a timpului, a moravurilor... Să le luăm pe rând. Asociaţiuni libere, de oameni li­beri, partidele politice au ca unic scop cucerirea puterii pentru a a­­plica, în conducerea treburilor pu­blice ,ideile ,concepţiunile şi idea­lurile lor. Formaţiunea unui par­tid implică astfel de la început două lucruri: comunitatea de in­terese şi comunitatea de idei. Exis­tenţa sa mai implică alte două: o structură organică şi o activitate continuă în timp, în durată. Dar toate aceste condiţiuni — in­dispensabile, fără discuţie — nu fac numai forţa partidelor; ele sânt în acelaş timp şi cauza slă­biciunii lor. Căci, în fapt, comunitatea de interese şi de idei nu se poate rea­liza decât în sânul unor grupări o­­mogene (colectivităţi economice sau profesionale, grupări şi clase sociale...), iar partidul politic, ne­putând pretinde sarcina de a gu­verna decât în baza unui program exprimând o anumită concepţiune a vieţii colective, o doctrină, un sistem sociologic, economic şi po­litic general şi unitar, e silit să se organizeze cu elemente luate din toate grupurile sociale (chiar cu interese opuse) pentru a-şi asi­gura o cât mai întinsă acţiune a­­supra masei electorale. El e silit la aceasta încă şi din cauza luptei pe care trebuie să o ducă în contra celorlalte partide rivale şi concu­rente, pentru că un partid nu se poate socoti puternic decât dacă are mulţi membri şi multe clu­buri în cât mai multe centre. Partidul politic, nu poate rea­liza clar în majoritatea cazurilor, comunitatea de idei şi de interese necesară pentru a-i justifica exis­tenţa şi, a i-o asigura în timp, de­cât dacă e omogen adecă redus şi prin urmare slab, ceia ce înseam­nă încă, incapabil de a lupta şi rezista. Căci de îndată ce e puter­nic, adecă de îndată ce numărul membrilor săi sporeşte, structura sa devine eterogenă iar acţiunea sa expusă la tot felul de compro­misuri. Cu alte cuvinte, prin forţa lucrurilor, partidul politic prezintă în mod natural şi fatal un deze­chilibru organic, un viţiu consti­tutiv inevitabil, decurgând din imposibilitatea de a reauiza in mod complect şi armonic toate condi­ţiile necesare existenţei lui. Evident, observaţiunile acestea nu s’ar putea aplica deopotrivă şi cu aceiaşi valoare tuturor forma­ţiunilor politice, în genere. Eu n’am avut în vedere, formulân­­du-le, decât partidele noastre bur­gheze, cam­ aşa cum sunt organi­zate, conduc pe rând interesele ţării şi hotăresc în aceste timpuri nesigure de soarta noastră. Căci despre ele înţeleg să vorbesc şi nu­­mai despre ele. Noi n’avem decât două partide cari, prin începuturile lor şi prin rolul pe care l’au avut în desvol­­tarea vieţei noastre contemporane, pot fi considerate ca având rădă­cini mai adânci în organismul nostru naţional: partidul liberal, a cărui activitate domină aproape toată organizarea statului român independent şi partidul naţional, a cărui acţiune, în lupta pentru conservarea unităţii noastre etnice sub stăpânirea streină, a fost atât de hotărîtoare. Alăuri de ele, am putea aşeza partidul socialist care, cu toate greutăţile cu care a avut de luptat, cu toate eclipsele şi cri­zele sale trebue socotit, în bună credinţă, ca cea mai serioasă şi mai importantă rezervă a demo­craţiei de mâine. (N’am înţeles de ce, când a încercat formarea gu­vernului de uniune naţională, d.­ritulescu a ignorat cu desăvârşire pe socialişti, cari măcar simbolic, dacă nu real, reprezintau massele muncitoreşti, adecă ceva mai mult decât gruparea d-rului Lupu sau fracţiunea d-lui George Brătianu). Toate celelalte partide, mari sau mici, autonome sau dizidente, nu sânt de cât «raranfoaţiun ~ dalei vreau să spun: lipsita( spontaneitate), născute din aima­­tiuni, rancune sau resentimente personale, cari dacă flutură din când în când câteva idei dirigui­toare, in fond nu se mişcă şi nu lucrează decât sub impulsiunea pasiunilor de cari sânt stăpânite. In orice caz, toate laolaltă, isto­rice sau recente, partidele noastre oferă aceiaşi compoziţie caracte­ristică: un grup de conducători, mai mult sau mai puţin bine in­tenţionaţi, cari cugetă, decid şi lu­crează în numele massei de parti­zani şi massa aceasta, eterogenă şi flotantă, care-i acordă o încredere necondiţionată, pentru că prezenţa sa în cadrul partidului e determi­nată de lucruri cu totul străine ,de mobilul politic aparent. Să privim realitatea în faţă. Ce determină pe cutare modest cetăă­ţean,­­ funcţionar, lucrător, in­­­ustriaş, profesionist liber, mic sau mare proprietar sau om de afa­ceri, să se înscrie în partidul li­beral sau averescan sau ţărănist sau în oricare altul? Convingerea sa că doctrina sau ideologia con­ducătorilor merită preferinţa, că e singura care corespunde intere­selor reale ale ţării? De loc. Cel ce se înscrie într’un partid politic, e condus de interesul său personal de a-şi asigura un sprijin în viaţă, de a-şi satisface unele ambiţiuni, legitime sau nu, de a parveni, de a putea ocupa demnităţi publice, de a se îmbogăţi intr’un fel sau in­­tr’altul. Unii merg, în privinţa a­­ceasta destul de departe, legân­­du-şi soarta de aceia a unui per­sonaj­ influent pentru a deveni, re­nunţând la propria lor personali­tate, simpli sateliţi umili ai per­sonajului; sau se duc să sporească numărul celor cari formează clien­tela politică a conducătorilor, cli­ca, „partizanii devotaţi“, cum igi spun sau li se spune, pentru a me­naja un rest de pudoare. Pentru toţi aceştia, evenimentele impor­tante ale vieţii lor atârnă direct de mişcarea periodică a vieţii po­litice. — Am venit la putere! e strigă­tul sincer de uşurare, de satisfac­­ţiune, de fericire, cu care acesta salută schimbarea de regim. Şi strigătul acesta evocă revărsarea Pactolului, împlinirea făgăduelilor şi a speranţelor nutrite în anii de griji şi de privaţiuni. Pentru unul sau pentru altul, el înseamnă: „voi­­ numit în slujbă“ sau „voi pu­tea asigura întreprinderile mele“ sau uni­­i­­ depu­tat“ sau înt­i voi fi ministru, în fine...” Iată ce sânt partidele noastre. Nu cred c’am pus în înfăţişarea lucrurilor cea mai mică exagera­­ţiune. Iată adevărul curat, limpe­de, — aşa cum îl cunoaşte toata lumea. Sus, un grup de conducă­tori, în mare parte ambiţioşi, in­corigibili şi lipsiţi de scrupule. Jos, o clică eterogenă, nerăbdătoare şi flămândă. Ce poate ieşi bun din această îm­perechere? De aceea conducătorii sânt tot­deauna prizonierii clientelei lor, câtă vreme nu sânt sclavii ambi­ţiunilor şi pasiunilor lor proprii. De aceia partidele sânt absolute, ireductibile şi incompatibile, ge­loase unul de altul, incapabile de a se pune de acord între ele, mă­car asupra celor mai fundamen­tale probleme ale vieţii sociale, fiecare crezându-se în drept de a relua de la capăt, de a revizui şi de a reface opera predecesorilor ca şi cum, cu venirea lor la pu­(Citîti continuarea in pag. 6-a) DISCUȚII Criza partidelor Alegerea prezidenţială din Franţa » Camera şi Senatul francez se în­trunesc astăzi la Versailles în con- t gres naţional, spre a alege pe noul preşedinte al republicei franceze. Mandatul d-lui Doumergue a expi­■ rat, după ce d-sa a îndeplinit a­­­­ceasta înaltă funcţiune timp de 7 ani, adică întreaga perioadă pen­■ tru care a fost ales. I­­ntre candidaturile serioase pen­tru preşedinţia republicei franceze contează până acuma trei : Aristi­­­­de Briand, ministrul de externe, Paul Doumer, preşedintele Sena­tului şi d. Jean Hennessy. Lupta serioasă se va da însă, du­pă toate probabilităţile, între cei doi dintâi. D. Briand a acceptat candidatura sa, la presidenţia re­­­­publicei numai în urma unor stă­­­­ruinţe deosebite din partea amici­­lor săi politici. Cu drept cuvânt, , marele pui de stat credea că mi­siunea lui mare pe arena mondială, nu este încă terminată, acţiunea uriaşă pornită din 1922 şi susţinută cu energie şi cu stăruinţă, n’a ajuns încă în faza în care să poată fi văduvită fără pericol de îndrumă­torul şi animatorul său. D. Briand şi-a fixat ca un scop al vieţii sale, să realizeze consoli­darea adevărată a păcii în lume şi să redea continentului european vigoarea dinainte de răsboi, pentru ca să-şi poată recuceri locul de conducere, pe care l-a avut atâtea secole. De aceia a ezitat să pri­mească propunerea prietenilor săi­­de a candida la preşidenţia repu­blicii. Voia să rămâe şi mai departe ministru de externe al Franţei spre a conduce în această calitate şi graţie renumelui pe care a ştiut să şi-l cucerească cu cuvântul său înaripat şi cu proectele sale mi­nunate, în faţa lumii întregi. La 15 Mai, comitetul european, creiat de d. Briand, va avea să discute proectul său pentru refa­cerea economică a Europei, în aşa fel, încât să se pue temelia apro­­pierii sincere între ţările continen­tale. D-sa a reuşit să impue acest proect consiliului de miniştri fran­cez şi comisiunilor parlamentare pentru afacerile externe. Desvolta­­rea lui este aşteptată la Geneva cu înfrigurare. Şi totuşi, în ultimul moment, d. Briand a cedat, acceptând să can­dideze la preşidenţia republicii. Dacă va reuşi în aceste alegeri, atunci va primi din partea naţiunei franceze suprema distincţie şi va avea prilejul de a se odihni după atâţia ani de muncă agitată şi de sbucium. Vor fi amândouă bine­meritate. Insă Europa şi poate lu­mea întreagă, va suferi o pierdere din cele mai regretabile. Ar dispare de pe arena activă internaţională autorul celebrului a­­cord de la Locarno, autorul pactu­lui Briand­ Kell­igg, prin care răs­­boiul a fost înlăturat din mijloacele admise pentru realizarea de sco­puri politice nationale, inspiratorul planului Young și autorul eliberă­rii înainte de termenul fixat al te­ritoriilor din Germania, care fuse­seră ocupate de armatele intera­liate. Iar proectul covârșitor pen­tru organizarea Uniunii federale europene îşi va pierde pe susţină­torul lui, fără a cărui energie, pro­babil că nu va căpăta niciodată viaţă. Izolat la Elysée, prin voturile de supremă admiraţie ale reprezen­tantei poporului francez, d. Briand va fi condamnat să păstreze atitu­dinea rezervată a preşedintelui de republică şi numai din când în când va putea să se manifesteze în favoarea proectelor pe cari le-a creiat şi de a căror realizare, tre­bue să o mărturisim, depinde sta­bilitatea păcii pe continentul no­stru. Ce se va întâmpla când Franţa va fi lipsită de abilitatea diploma­tică a d-lui Briand, de voinţa lui neclintită de a şterge cât mai cu­rând şi cât mai temeinic urmele primejdioase lăsate de răsboiul mondial în suflatele naţiunilor? In primele momente o atitudine prea dârză, un cuvânt prea tare, un gest nervos, poate să provoace situa­­ţiuni foarte grave. Spiritele nu s’au liniştit încă îndestul pe continentul nostru şi orice scântee poate pro­voca, în starea de nevroză în care ne mai găsim, surprize dureroase, poate chiar catastrofale. De aceia ziua alegerii dela Ver­sailles ne pune în faţa unei situa­­ţiuni dureroase: îi dorim d-lui Briand acest omagiu al naţiunei franceze, de a-l aşeza pe scaunul preşidenţiei de republică, dar ne îngrijorează posibilitatea retrage­rii lui de pe arena politicei mon­diale. Liviu P. Nasta Peregrinările politice Peregrinările continuă şi „porum­beii călători” umplu cerul politic. Perspectiva puţin veselă de „a ră­mânea pe din afară’’ topeşte convin­­gerile, spulberă principiile şi dis­truge legături, uigajfea-ientd Şi Pe-1' etegii. Acest „auto da fa” grăbit ?i pu­­ţin discret a caiace s’a socotit că alcătueşte in adevăr un crez poli­tic serios al atâtor oameni socotiţi serioşi, se face de anii, de nevoe, iar de alţii, sub imboldul unei ne­stăpânite ambiţii de a fi ceva, de a însemna ceva. Primei categorii aparţin cetăţenii pentru care „politica” este o profe­siune şi singura lor profesiune. O­­bişnuiţi să trăiască de mai mulţi ani de zile, fie din deputăţie, fie din vreo altă funcţie destul de gras plă­tită, dar care nu reclamă nici cuno­ştinţe speciale, nici vreo muncă is­tovitoare, cetăţenii aceştia,şi chiar dacă ar fi avut mai înainte o mese­rie sau o profesiune, au uitat com­plect de ea. Preocuparea lor a fost cu totul alta: să fie mereu în slujba ţării, ceea ce înseamnă ca ţara, prin bu­getul ei, să aibă mereu grijă de dân­­şul. Altfel, sunt ameninţaţi să se gă­sească, din punctul de vedere mate­rial, în situaţii din cele mai neplă­cute. Periodica schimbare la faţă a ce­tăţenilor din categoria aceasta are deci o circumstanţă uşurătoare : ne­voia de a-şi asigura mijloacele de existenţă. Nu ştiu insă dacă această circumstanţă uşurătoare nu cade înaintea faptului că oamenii de care ne ocupăm, sunt profesioniştii po­litici, dar în sensul de profesionişti ai trândăviei şi parazitismului. Sunt „non-valori” sociale, constituind o pildă rea şi dăunătoare, mai ales că pe cartea lor de vizită stă scris: „guvernamental in permanenţă”. Cei mai puţin simpatici, deci cei mai puţin scuzabili „porumbei călă­tori" sau „aviatori politici", cum­­ se mai spune, sunt politicienii cari, fără să fie constrânşi de nevoia de a câştiga o pâine, fac periodic sal­turile dintr’un lagăr politic intr al­tul, mânaţi de ambiţia de a-şi satis­face nesăbuite vanităţi personala. Jertfind fără scrupul, in convin­geri şi principii, pe care nu le-au avut sau in care n’au crezut nici o dată, ci făcând jertfa sentimentu­lui de demnitate personală şi de bună reputaţie in sociatata, oamenii aceştia sunt cu atât mai puţin de scuzat, cu cât in marea majoritate a cazurilor, ei sunt datori, prin cul­tura ce posedă şi prin înalta situa­ţie socială ce ocupă, să dea exemplu de mai multă tărie de caracter, de mai multă consecvenţă în conduita lor publică. Mai ales că au putinţa materială să o facă. Printre ei sunt profesori universitari, sunt avocaţi ca o clientelă numeroasă, sunt oa­meni care nu cunosc şi n’au să cu­noască lipsurile materiale ale vie­ţii. Totuşi tn rândurile unor astfel de oameni „fripturismul” face mai multe ravagii. Tocmai ei sunt aceia la care fapta este In cea mai fla­grantă contrazicere cu vorba. Ne aducem aminte că acum câţi­va ani şeful unui partid politic dă­duse, în ziua venirei sale la putere, ordin ca nimeni să nu mai fie pri­mit ca membru in partid şi ca re­gistrele partidului să fie închise până în ziua căderei de la guvern. Nu ştiu dacă ordinul acesta a fost sau nu aplicat. O asemenea mă­sură este Insă nimerită şi mai ales foarte morală. Strictă interdicţie pentru a trece dintr’un partid de o­­poziţie la partidul ce deţine pute­rea. Insă, deplină libertate de a face contrariul. In felul acesta s’ar putea contri­bui intru câtva la asanarea atât de puţin a frumoaselor moravuri ale vieţii publice. N. Balzaria NAZBATil CHEILE... Dizidenţii unei grupări au plecat cu cheile cluburilor. Dacă-i periculos de încredinţat po­­liticianilor cheia de la o sală goală, — ce-ar fi, Doamne, să le scapi în mână cheile casetelor de fier!?... Kix SCRIITORII ŞI MORALA de VICTOR EFTIMIU Se pare că una din preocupările actualului guvern — în care figu­rează atâţia profesori şi vor figura atâţia preoţi, ca prefecţi şi parla­mentari — este moralizarea învă­ţământului, suprimarea roşului de buze şi urmărirea publicaţiilor prea îndrăzneţe. In literatură, deasemeni, nu vor mai fi tolerate anumite subiecte li­cenţioase. Marile probleme economice îşi vor găsi, în felul acesta, un înce­put de soluţie şi ţara va prospera, cum e şi firesc, de pe urma înaltei solicitudini a guvernanţilor de azi, pentru salvarea sufletului naţional. Un vechi prieten , profesor de liceu, tată de familie, e terorizat de ideia că şcolarilor nu li se dă educaţie necesară şi că toată „stri­căciunea” tine­rimei de azi se da­­toreşte lipsei de învăţături morale. Nevinovatele mlădiţe ale neamului nu trebuie duse la teatru, nu tre­buie lăsate să circule pe stradă şi să vadă revistele cu nuduri, exinse la toate chioşcurile, etc. Am impresia că vechiul meu prieten, — ca mulţi semeni a săi — trăeşte dincolo de realitate. Părinţii şi profesorii cunosc prea puţin pe copii. Ii cred mai nevino­vaţi de cum sunt. Instinctiv, copi­lul se ascunde de profesor şi de părinte. Va şti, din instinct, unde este cartea oprită şi o va ceti as­cuns în pod. Pe urmă nu va mai face nici aceasta, că nici cărţile n’au să-l înveţe mare lucru. Cunosc mame cari îşi închipuie că odrasla lor e un înger; faţă de străini, îngerul surâde cu indul­genţă de candoarea mamei. Discută chestiuni de sentiment şi de anatomie, cu o indiferenţă, cu o desinvoltură care te dezarmează. Francezii, care au rezolvat de multă vreme probleme sufleteşti şi alim­entare, tratează lucrurile aces­tea cu un surâs indulgent. Mai pu­ţin rigizi de­cât austerii, ireproşa­bilii bucureşteni, ei au soluţii ama­bile, spirituale, pentru orice pro­bleme. Am văzut, mai acum câţiva ani, la Paris, afişul unei piese decolta­te, din acelea care la noi se nu­mesc „numai pentru domni şi doamne”* Direcţia teatrului parizian preve­nea în felul acesta pe specta­tori : „Domnişoarele sunt rugate să nu-şi aducă mamele la această re­­preze­nţie“... ★ Să-i dea Dumnezeu­ copilului să­nătate fizică şi va găsi el singur, în viaţă, echilibrul moral ! Să-i dea Dumnezeu părinţi sănă­toşi cari să nu-i ofere ei înşişi exemplul imoralităţii, prin viaţa lor de toate zilele, prin relaţiile lor, — şi n’are nimeni nevoie să închi­dă teatrele, muzeele sau chioşcu­rile de ziare, cu reviste mai mult sau mai puţin „academice“. * Cum trebuie autorul dramatic să privească viaţa şi oamenii, ce-i es­te permis să pună pe scenă, până la ce punct se poate el coborî la nivelul publicului, a­par întrebări inedite celor ce vin întâia oară în contact cu viaţa teatrală; ele însă au vechime de mii de ani... Athe­­nienii vechi le-au pus în secolul lui Pericles în epoca marilor drama­turgi şi, fără sa le rezolve, fără sa răpească poetului libertatea de-a seri tot ce vrea, au promovat ope­­rele de înfrăţire cu divinitatea, ma­rile sentimente, entusiasmele, a­dâncile coborâri în suflete şi înăl­ţările. Nici o cenzură. Aristofan putea­­batjocori în voie oameni şi institu­ţii, fără să cruţe nici pe zei şi pe interpuşii lor , sacerdot». După epoca de grandoare a lu Eschil şi Sofocle —­­cel dintâi în­vingător la Salamina, erou naţio­nal şi mare preot — al doilea nob­ athenian, numit comandant al fla­tei ca răsplată pentru „Antigona’V­iaţă, ridicându-se în teatru şi stră­lucind, Euripide, fiul cârciumarulu Mnesarchos şi al unei vânzătoare de zarzavat. Euripide e primul realist. El crt­ează oameni cu pasiuni şi patini împinse până la viţiu şi aduce­­ înscenările pieselor sale element cari să impresioneze massele, nă­văliri de leproşi, orgii, oamenii­­spăimântătoare, beţivi pitoreşti. Face elogiul slăbiciunilor ome­neşti şi recoltează sufragiile sgo­­motoase ale mulţimilor. Sofocle, bătrân şi venerat, direc­tor de teatru, recunoaşte geniul urmaşului său, pe care-l iubia şi-l admira­­la moartea lui Euripide. (Citiți continuarea in pag. II-«|

Next