Adevěrul, iunie 1931 (Anul 44, nr. 14544-14568)

1931-06-01 / nr. 14544

6 pagini AHOL 44 - Ho. 14544 * Luni 1 Iunie 1831 FnvnATnnt • al, v. beldiman isss—1897 lUflUftiuw, CONST. MILDE 1897—1928 f 750 Iei pe un an ! « ___ T Centrala: 306 «7, 324/73, 346/70. ABONAMENTE: 380 lei pe 6 luni Ia ^f8*6 $ LEI W IlISăf3SÍÍ, Sír. SflflSÍ. IlliS $Sáf*ÍBSlaiM ÜQ. 1^0—11 telefoane 353/54. r _________| 200 lei pe S­­um UUDIU | ____ _________ __ _ ___________Administrația: 307­69. SUSPENDAREA PRIMARULUI Primarul capitalei, d. Dobrescu, a fost suspendat. De asemenea şi d. Niculescu, ajutorul de primar. Ba şi cutare primar de sector, cum şi cutare alt primar de sector. Pă­cat că avem aşa de puţine sec­toare. Dar de ce toate aceste suspen­dări? De­sigur, nereguli, neorânduieli, abateri de la legi şi regulamente, cărcări de articole şi paragrafe, călcări grave, sinistre, catastrofale. Toate­ acestea se vor vedea. Foarte bine! Sau, foarte rău, cum vreţi! ■ Dar o întrebare: cum se face că toate ororile municipale se desco­păr — şi se sancţionează — exact in clipa de faţă când lupta electo­rală este în toiu? Cum se face că guvernul, atât de ocupat şi preocu­pat, mai are vreme şi pentru ase­menea lucruri? Este, de­sigur, un mod de a face dovada — strălucită şi definitivă — că guvernul nu influenţează alege­rile şi nu înţelege să facă nici o presiune asupra nimănui. Altfel, es­te­ evident că Bucureştii mai pu­teau aştepta câteva zile stăpânirea dezastruoasă sub­ care gemeau. Dar guvernul a vrut să curme răul cât mai curând, şi şi-a jertfit până şi ocupaţiile electorale, pentru a da toată atenţia intereselor municipiu­lui, înregistrăm procedurea urmată ca­ un act de pură administraţie, străin de ori­ce intenţie politică şi mai ales electorală.­­ Guvernul ţine să se consolideze la cârmă şi să-şi facă popularitate în toate straturile sociale. El crede, probabil, că şi-a ales caile cele mai potrivite. Toate acestea vor fi examinate îndelung șî-și vor avea urmările inevitabile. AsL In toate timpurile, guvernele în vremea crizei­ economice, au văzut în restrângerea cheltuiţilor inutile unul din leacurile împotriva crizei. Oamenii — şi în deosebi femeile — nefiind ■ însă­ în stare să-şi stăpâ­nească instinctele spre­ lux, guver­nele s’au văzut silite să intervie­­re prin măsuri şi legi. •­­ ‘ Astfel, sub domnia lui Alexandru Moruzi, principele a dat,următorul ordin domnesc pe care-l găsim po­menit intr'o notă î­n romanul „Ciocoii vechi ţi noul”: „Io Alexandru Constantin Moruz, Voevod şi Domn ţării româneşti, Dum. veil Cămărăşiu, primind dom­­nescul nostru pitan, să chemi pe toţi lipscanii la­­Cămară şi să le dai po­runca domniei mele pentru finde şi linaş, sadetica în cusături şi bas­male, ce sunt lucruri ce pricinuiesc o cheltuială zăd­arnică şi o stingere de obşte; ca cîte dintracestea se află acum la prăvăliile lor acelea numai să şi le vînză, IAR DE ACI ÎNAINTE să ştie că fără­ a avea voie să le deschisă şi să le vînză, se va pecetlui, şi făcându-se fapt la că­mara domniască se va scoate din ţara domniei mele afară şi mai mult nu vor fi îngăduiţi a le deschide şi a vinde aci. Drept aceea, ca să nu aibă pricini de îndreptare, că. n au ştiut, să le arăţi porunca Domniei male h­otărîtoare, ca s’o ştie. Aşiş­derea , să arăţi dumneata. . porunca aceasta la vel. vameş al Carvasara­­i.Şi, că de acum înainte ori cita de acest fel, numite mai sus lucruri za­darnice, va,găsi între mărfurile ce aduc lipscanii, pecetluindu-le de fa­ţă­ cu stăpânul­ acelei mărfi să le­­trimită'la Cămară Domniei mele. Şi însu­mi cu '!Domnul am poruncit . 1791 Martie 11. -* ) Şi , astfel Domnuţl a poruncit ca lipscanii să nu mai aducă „flude" Si ,­,linaş“. .,SADETICA în­ cusături şi basmale, tot lucruri ce pricinuiesc cheltueli zădarnice“. Astă­ri pornesc regulat spre noi ,vapoare şi trenuri încărcate în loc de flude şi sadetica, cu „fularuri­­de mătase, crépe de chinuri (se ci­teşte Crép de şin nu cum e scris crépi de chin), apoi crépe satin vo­ile georgette. Unde mai puneţi şa­lurile de Veneţia, vulpile albastre, covoarele de Persia şi Galeuril­e franceze, tot atitea lucruri zădar­nice pentru care trimitem aurul nostru bun peste graniţă. Dar cine ar îndrăzni să propuie ca­­ toate astea’ să fie aduse „pecet­luite de la Carvasara la Cămara domniască Şi-ar aprinde paie în cap! Doctorul Y grec CARNETUL NOSTRU LUXUL ŞI CRIZA : ACUM O SUTĂ DE ANI IN BUCUREŞTI CI0ĂIE1 POUT DE D. AUREL DOBRESCU fost­ subsecretar­ de stat­ la Domenii, a cărnii dispariţie ciudat! în împre­jurările actuale dă loc la tot felul de comentarii Glose politice... RECULEGERE •ccjILj-------------------------------------------------------­Corespondenţii din Chişinău ai diferitelor ziare pretind că, cu oca­zia prezenţei sale in capitala Ba­sarabiei, d. Iorga a declarat că va da dispoziţii ca Duminecă, ziua care precede alegerile, orice pro­pagandă electorală, de orice natu­ră să fie oprită. Aceasta pentru ca sătenii să aibă o zi de reculegere şi să poată medita in linişte cu ci­ne să voteze. Nu credem, până la proba con­trară, că o astfel de declaraţie să fi făvut loc şi o astfel de hotărâre să fi fost luată. Nu credem pentru că nici un text de lege nu ingădue astfel de mă­suri. Dar aci nu este vorba numai de legalitate. Căci măsura aceasta, dacă s’ar aplica, ar dovedi in mod peremptoriu că libertatea alegeri­lor a fost suprimată. Cum ? Foarte simplu. Oprirea oricărei propagande, în­seamnă oprirea circulaţiei,­­­­ cel puţin pentru membrii opoziţiei. A­­ceasta e evident. Or, dacă oamenii nu vor putea circula Duminică, cum vor putea fi prezenţi Luni dimineaţa, la localul de vot, delegaţii şi asistenţii opozi­­fiei ? Să fie prezenţi toţi, de cu Sâmbătă ? Şi asta pentru că aş­a vrea guvernul ? Dar mai există o posibilitate. Circulaţia liberă, dar oprirea cu for­ţă armată a propagandei, îşi dă sea­ma guvernul ce ar însemna acea­sta ? De aceia înclinăm a crede că hotărârea nu există şi dacă cumva a existat, ea nu va fi aplicată­ VIOLENŢELE „Viitorul” continuă atitudinea sa violentă faţă de partidul naţionl­­ţărănesc. întreg ziarul —­ in fiece zi — nu este decât un cap de acu­zare împotriva foştilor guvernanţi pe cari ii atacă cu o violenţă, ce nu a mai avut-o oficiosul liberal de când d. Duca a devenit , şef. Cetind ziarul nu se poate să nu te întrebi : ce ar,mai fi putut scrie oficiosul liberal dacă d. Duca ve­nea cu adevărat la putere ?. Şi aci stă comicul situaţiei: ofi­ciosul liberal se prezintă cum se prezintă, deşi itu-i la guvern. Dacă era la guvern, tot se mai înţele­gea, deşi a fi la guvern impune de fapt oarecare ponderaţiune. Impunea cel puţin odinioară. .As­­tăzi s’au prăbuşit toate. Pretind însă liberalii că e fatal să fie aşa, fiindcă naţional-ţărăniş­­tii sunt singurii adversari şi deci trebue să te baţi cu ei. In primul loc, e aci o chestie de măsură. Şi apoi, un ziar mare, ofi­cios de partid, nu poate găsi el material interesant de critică iară sa spuie pe toate tonurile: hoţi, pungaşi, defraudatori,­­ etc., etc. ? Critica obiectivă nu există ? Anali­za situaţiilor şi indicarea metode­lor de remediere nu merită onoa­rea unor inserări ? Triste vremuri trăim, cu atât mai mult cu cât de pe urma greşelilor de acum ale liberalilor nu vor sufe­ri numai ei, ci, după cât pare, în­săși politica țării. Sever. Guvernul se plânge că opoziţia insultă pe primul ministru şi pe miniştrii... In acelaş timp, presa guvernului îl prezintă pe d. luliu Maniu ca pe un „şef de bandă“. M­inistrul de justiţie şi problema falimentelor O situaţie pe cât de îngrijorătoare pe atât de complexă D. ministru de justiţie a dat pu­blicităţii trei circulari ce a adresat autorităţilor judecătoreşti, prin cari se invită să supravegheze, cu toa­tă asprimea, împrejurărilor în cari falimentele se declară şi se lichi­dează, împrejurări cari, după sta­tisticele existente, i se par cu deo­sebire îngrijorătoare pentru desfă­şurarea com­­erţului in­ăritm si pen­tru creditul tării in străinătate. De­sigur, constatările d-lui mi­nistru sunt juste şi preocuparea sa îndreptăţită. Dar nu este mai puţin adevărat că d-sa preocupându-se numai de freqvenţa falimentelor, de înceti­neala lichidării lor, de indulgenţa judecătorilor faţă de ceea ce­­ am putea numi în delicateţele profesio­nale ale comercianţilor, nu vede decât o singură latură a chestiu­nii, nu­­se preocupă decât de­­par­tea­ finală a unui proces ale cărui începuturi sunt mult mai îndepăr­tate, este surprins numai de con­secinţele unei stări de lucruri ale cărei cauze sunt mult­ mai grave mai adânci şi cu totul de altă na­tură decât numai de cele semnala­te în circulările amintite. * Ministrul de justiţie a rămas în­că magistratul flamangiu, deprins să judece rece, şi după principiile imuabile de drept, cauzele ce i se prezintă, lăsând însă la o parte mementul omenesc şi social de ca­re omul de guvern e dator să fie preocupat în primul rând. Numărul­­mare al falimentelor, cota minimă ce rezultă din lichi­dare, nu se datoresc neglijenţei instanţelor judecătoreşti, nici in­dulgenţii lor. Judecătorii sunt doar datori­ să fie cumpăna dreaptă în­tre debitorii cari susţin că toţi cre­ditorii sunt cămătari şi creditorii cari cred că toţi debitorii sunt de rea credinţă. In situaţia economică dezastru­oasă- iri care ne găsim, numai ame­liorarea posibilităţilor de viaţă a comerţului şi industriei însăşi ar putea restabili creditul în străină­tate, care ar rămâne altfel tot atât de precar ca şi azi, chiar dacă tem­niţele ar fi umplute cu faliţi şi a­­verile lor lichidate cât ai clipi din ochi. Şi pe de altă parte judecătorii cari în această materie reprezintă puterea represivă a statului, au cu atât mai puţin drept să fie de o ex­cesivă seveitate, cu cât ştiu câtă vină are şi statul ca debitor în a­­ceastă­ stare îngrijorătoare econo­mică şi morală în care ne găsim. Este ştiut doar că statul datoreş­­te încă din 1918 peste cinci miliar­de lei drept despăgubiri de răs­­boi­. Intrebatu-s’a d. ministru de justiţie cât din această sumă revine negustorilor şi industriaşilor şi ce capital reprezintă pentru comerţul ţării aceste sume întrebuinţate de proprietarii lor pentru valorificarea bogăţiilor naţionale ? Afară de aceasta statul mai da­­toreşte furnizorilor săi comerciali peste trei miliarde lei­ Mai rău platnic decât cei mai îndărătnici debitori, statul nu este oare mai de condamnat decât acei faliţi neno­rociţi ce ar urma să înfunde închi­sorile fiindcă nu au putut face faţă plăţilor din cauză că nici ei nu au încasat creanţele lor dela autorită­ţile publice ? Un caz precis dintr’o mie: un droghist din Bucureşti are de primit patrusprezece milioa­ne lei de la Primăria Capitalei ca­re i-a expropriat definitiv imobilul încă din anul 1925, şi este declarat în stare de faliment la 1929 fiind­că datora patru milioane lei. Nu contribue oare asemenea fapte mai mult la sdruncinarea creditului Ţării decât administrarea prea len­tă a falimentelor ? * Ş: nu trebue să uităm nici mo­dul anarhic în care statul Înţelege sa legifereze; nu putem trece cu vederea acel noian de legi, unele­­constituţionale, * altele retroacti­ve, cari lovesc direct şi fără nici o despăgubire averile particulare ale industriaşilor şi comercianţilor, violând cu uşurinţă şi seninătate drepturile lor câştigate. Mai există, oare vre-o ţară civi­lizată in care noţiunea dreptului de proprietate, care este la baza edificiului social, să fie atât de u­­şor nesocotită, călcată, nesiguranţa asupra situaţiei juridice mai mare, schimbările de concepţii în legis­laţii mai freqvente şi mai radicale ca la noi ? Statul creează haosul din nedi­­băcie sau din nepricepere, iar fali­mentele sunt şi ele unele consecin­ţe triste, dar fatale şi sigure, a a­­cestor greşeli de neiertat. Şi ,să mă ierte de ministru de justiţie, dar, statul, care expropria­­ză prin legi deghizate şi fără jus­tă despăgubire, bunurile particula­re în folosul său ori în folosul al­tora, şi atinge astfel drepturile câş­tigate, mi se pare că-i tot atât, ne­cinstit şi de condamnat ca şi ne­gustorul care îţi doseşte activul în dauna creditorilor. Iar judecătorul, care deţine pu­terea de represiune de la stat, mai are oare în aceste împrejurări au­toritatea suficientă de a fi aspru când îşi exercită funcţiunea în nu­mele unui asemenea stăpân ? ★ Se cuvine ca ministrul dreptăţii să-şi spună cuvântul său circular şi în această chestiune. Lascăr Antoniu NOTE CU prilejul campaniei electorale au sosit in ţară numeroşi cores­pondenţi străini. Alegerile „à la roumaine’’ au de­venit o curiozitate mondială... * LA Timişoara, d. Argetoianu a declarat că „guvernul la nevoe va trece peste legi” (Adică, va conti­nua să treacă.) Iar cât priveşte nevoile — la tot vasul câte una. De pildă, reuşita în alegeri. ★ SE spune că guvernul va inter­zice propaganda electorală o zi înainte de alegeri — pentru ca ce­tăţenii să mediteze în linişte. D. Argetoianu trebue să-i ia pe alegători din scurt. Cum îi lasă să mediteze — nu­-l mai votează. CAMERA FRANCEZĂ A DAT SATISFACŢIE D-LUI BRIAND Joi după amiază Camera franceză a avut una din setem­­e de ateri, d. Brianţi a prezentat Adunării depu­taţilor rezultatul activităţii sale de la Geneva, iar Camera a avut să se pronunţe, dacă stărueşte să sprijine politica de pace şi de înţelegere creiată şi îndrumată de către minis­­trul de externe. Cu acest prilej reprezentanţii par­tidelor de dreapta au încercat prin toate mijloacele şi cu toate violen­ţele de limbaj, să ştirbească auto­ritatea d-lui Briand şi să influenţe­ze Adunarea deputaţilor în defavoa­­rea sa. S-au urcat la tribună toţi adversarii lui Aristide Briand şi ai politicei inspirată de principiile democraţiei moderne şi a legilor de conservare europeană. Prin urmare d. Briand n’a fost atacat şi judecat numai pen­tru politica sa externă, ci şi pentru atitudinea sa în politica internă. A fost acuzat că lucrează pentru refa­cerea blocului partidelor de stânga şi deci pentru consolidarea directi­velor democratice in politica Fran­ţei. Replica d-lui Briand a fost scurtă. A vorbit simplu şi fără exces de o­­ratorie, expunând în cuvinte puţine succesele reale pe care Franţa le-a obţinut şi de astădată la Geneva. Rezultatul a fost că majoritatea sdrobitoare a deputaţilor i-a votat Încredere d-lui Briand şi astfel Ca­mera franceză a ratificat pentru a nu ştiu câta oară politica externă a acestui apostol al păcei şi al înţele­gerii dintre popoare. Cu alte cuvinte Adunarea deputaţilor a ţinut să re­pare prin manifestaţia de joi noap­tea, nedreptatea ce i s’a făcut d-lui Briand la Versailles. Prin acest vot de încredere pen­tru d. Briand s’a întărit în mod lo­gic şi situaţia întregului cabinet. Primul ministru a ţinut de altfel să declare în Cameră solidaritatea perfectă care există între toţi mem­brii guvernului şi ministrul de ex­terne. Partidele de dreapta au ieşit înfrânte din această întâlnire, care l-a reintegrat pe Aristide Briand în vechea sa autoritate. L. P. Nasta NAZBATI I MĂSURI D. prefect de Muscel scrie în „Neamul Românesc“ : „Am luat măsuri ca să se împie­dece insultarea primului ministru“. ...Şi, ca să se împiedece definitiv acest lucru, ar fi nimerit să se in­terzică pur şi simplu întrunirile şi discursurile ! Rix D. BRIAND I Aurel Niculescu-Braţu de ŞERBAN CIOCULESCU Am citit în ziare ştirea morţii lui Braţu. Cu câteva zile înainte şezusem în faţa sa, la Capşa. Un tânăr actor de talent, d. Pinţi, po­vestea o anecdotă, în râsul gene­ral. Râdeam cu toţii, fără expresie, dar numai surâsul lui Braţu, în­tre parantezele rictusului, era filosofic. Observaţia am făcut-o interior, pe loc, şi nu era decât ve­rificarea unei experienţe noui. In Capsa reporterilor, a literaţilor, a actorilor şi a politicianilor, Bratu a fost totdeauna pentru mine, fi­losoful antic. L-am cunoscut în ultimii săi ani, când după impresia obştească, nu rămăsese decât o ruină, dar o ru­ină admirabilă. Capsiştii vechi, şi foştii clienţi ai Terasei sau ai lui Kuebler, îl cunoscuseră în splen­doarea tinereţii, când un Stork îi turna chipul în bronz, reţinut de principesa Maria (1909), când un Iser sau un Ressu îi creionau tră­săturile de medalie. Pe atunci, Bratu era consul general şi, cum se spune, o figură bucureşteană. Conversaţia sa era legendară. Se povesteşte şi astăzi despre mono­logul său tiranic, care nu suporta întreruperi. Când vorbea Bratu, nimeni nu putea plasa un cuvânt, îmi închipui causeria sa de pe vremuri, scânteietoare şi sucu­lentă ca aceia a bunului abate Jé­­rôme Coignard, din faimoasa „Rotisserie de la Reine Pédauque“ a minunatului causeur care a fost Anatole France. Speţa capsiştilor, aşa de bine fixată de maestrul T. Arghezi în articolul său răsunător despre „Capşa şi Capşismul“ (Lumea, I, 21, 29 Martie 1925) se caracteri­zează prin scepticism. „E adevărat că la Capşa se tăgăduiesc gloriile incontestabile... Superioritatea cap­­şismului consistă în aceia că ex­clude conformaţia tabu". Nu e deci de mirare că la Capşa nici Bratu nu era tabu. Se poves­teşte, de pildă, că erudiţia sa os­tentativă a plictisit pe Chendi, ca­re i-a întins o cursă, cerându-i un articol pentru Viaţa literară. Fai­ma lui Virgiliu, cu nu ştiu câte guri şi aripi, colportează că arti­colul lui Bratu, în cuprinsul unor coloane scurte, conţinea treizeci de nume proprii şi douăzeci de ci­tate. Nu ştiu dacă e adevărat. Aci se pare că s’a împotmolit cariera scriitorului Bratu. Adevărată sau nu, anecdota are un substrat real. Braţu era un vor­bitor născut. Asemenea genii (eti­mologic: in genium-fire, caracter) se realizează exclusiv verbal. Os­car Wilde, prototipul geniului ver­bal, îi spunea lui Gide: „tot ge­niul meu l-am pus în viață", cu subînțelesul ratării sale ca scrii­tor. Dacă un Oscar Wilde nu s’a rea­lizat în scris, de ce i-am pretinde aceasta lui Bratu? ★ De pe urma lui nu au rămas de­cât câteva cuvinte. Nu este sufi­cient? „La început a fost cuvân­tul“. Braţu a fost un magician al logos-ului. Câţi s’ar putea lăuda măcar cu atât? In orice împreju­rare, Braţu avea cuvântul situa­ţiei. Din adversarii fascismului, cine a fost capabil de o execuţie în­­tr’un cuvânt, ca Bratu? Eterna Capsă, la o masă. Maes­trul Castaldi, perorează entusiast: — Mussolini, e un Cesare! Bratu: — Sidoli! Nu e decât un cuvânt, dar care loveşte mai eficace decât o tiradă, o satiră sau un pamflet, CHESTIA ZILEI PRECAUȚIUNE — Să bag bine de s­ea­mă , unde dau cu chec­a și unde cu șurubul. (Citiţi continuarea în pag. II-a) Este ţara permanent guvernamentală ? O cercetare serioas­ă dovedeşte că nu o părere foarte răspândită în diverse straturi, atât la noi, cât şi în străinătate, este că ţara noastră trebue socotită ca guvernamenta­lă din principiu. In special când se discută ches­tiunea reformei electorale se aude mereu obiecţiunea că, în compara­ţiile ce se fac cu diversele sisteme electorale din străinătate, trebue să ţinem seama de faptul special că, la noi, ţara este întotdeauna guver­­namentală. Socotim această obiecţiune ne­întemeiată. Ea se reazămă pe fap­tul necontestabil că în România mi­că dinainte de războiu guvernele obţineau în permanenţă aproape u­­nanimităţi, iar în România Mare opoziţia nici­odată n’a putut obţine un număr prea mare de mandate. Dar aceasta nu înseamnă că ţara e guvernamentală. Trebue ţinut sea­ma de felul cum s’au obţinut aceste majorităţi. Dacă guvernele n’ar fi uzat de mijloace nepermise de constrânge­re , dacă mulţimea ar fi alergat de bună voie la urne, pentru a vota cu guvernul, s’ar putea spune că ţara e guvernamentală. Dar lucru­rile nu s’au petrecut nici odată ast­fel : înainte de război, atât în ve­chiul regat, cât şi în Ardeal, ţără­nimea trebuia să dea adevărate lupte eroice, pentru a putea alege pe cine vroia ea. Şi, mai ales in Ardeal, numai sistemul electoral nedrept făcea ca românii să aibă atât de puţini deputaţi în Cameră. După războiu, mai este oare ne-NIGULESCU BRATU Bust de bronz executat de maestrul Storck (Colecţia reginei Maria 1909). Şi cuvintele sale sunt fără nu­măr, circulă, fac serie şi la reper­toriul vorbelor autentice, se ada­ugă, fără posibilitate de control, suma spiritelor care i se atribue, dar e ştiut că „on ne prâte qu’aux riches". Un asemenea nabab al cu­vintelor de spirit a fost Bratu. S’ar putea scrie un capitol în­treg numai cu referire la scurta sa carieră didactică. Demisionase din cariera diplomatică, sub motivul mândru că „în ţara în care gladia­torii au ajuns proconsuli (un fost boxeur fusese numit prefect) şi histrionii pretori (un fost actor in­trase în magistratură). Bratu nu mai poate fi consul". Primise un post de suplinitor, într’un liceu de provincie. La o conferinţă de clasă, se discuta cu gravitate sancţiunea meritată de voe să reamintim mijloacele de cam­ uzau guvernele, pentru a ob­ţine majorităţi în contra voinţii ale­gătorilor? Se poate spune că ţara este guvernamentală, când guver­nele puneau să se fure urnele, să se falsifice procesele verbale pen­tru a-şi vedea proclamaţi candida­ţii ? Iată, de pildă, ce s’a petrecut la alegerile pentru camerele agricole din 1926. Guvernul liberal nu şi-a dat seama de importanţa acestor alegeri şi n’a luat măsuri pentru falsificarea lor. Rezultatul ? Opozi­ţia a reuşit pretutindeni. La ale­gerile comunale din acelaş an, de asemenea opoziţia a reuşit aproape pretutindeni, deşi se luaseră de că­tre guvern toate măsurile pentru a-şi instala partizanii săi la comu­ne. Cea mai bună dovadă că chiar conducătorii partidelor oligarhice s’au convins că ţara nu este guver­namentală o avem în faptul că în legea electorală s’a acordat, fai­moasa primă partidului care are mai multe voturi. Dacă tara ar fi realmente permanent guvernamea­tală, partidul de la putere ar fi si­gur că pe baza acestei impreju­­rări ar avea majoritatea si n’ar fi căutat să-și asigure guvernarea pe cale artificială. Numai într’o ţară neguverna­­mentală, de opinie publică, cu opo­ziţie puternică — aşa cum era la noi opoziţia naţional-ţărănistă în 1926 — se poate imagina siluirea opiniei publice prin astfel de dis­poziţii legale. Că siluitorii au prevăzut bine, lu­crurile s’a dovedit prin rezultatul alegerilor din 1926. Cu toate că guvernul de atuncea se afla în car­tel cu ungurii și cu germanii, el n’a obținut de cât 52 la sută din numărul voturilor. Or, în alegerile din 1928 s’a văzut că ungurii sin­guri au aproape 8 la sută din nu­mărul total al voturilor. Cele două partide naționale minoritare trebue deci să aibă, la un loc, cel puţin 12 (Citit­ continuarea în pag. II-a) un elev, care se făcuse vinovat pen­tru că fumase. Profesorii propu­neau sancţiuni aspre pe ameţitoa­re octave. Eliminare pe un tri­mestru, eliminare până la finele anului, cu sau fără drept de exa­men, eliminare definitivă din toate şcolile de stat. Se pronunţă titularii definitivi, titularii provi­zorii, suplinitori cu vecinie. E rân­dul lui Bratu. — Nu-mi mai rămâne, domni­lor, să propun decât decapitarea culpabilului. Proteste generale: Domnule, Nu-ţi permitem, nu eşti serios! Reacţiunea e tipică şi elocventă Omul de spirit e eliminat de cor­pul social pentru neseriozitate Armătura societăţii e respectabili­tatea. Domnii profesori în consi­liu au exprimat în contra lui Bratu verdictul societăţii ofensate de in­sul care-şi permite să fie­ spiritual, când nu trebue să fii decât serios, conform capitolului, articolului şi aliniatului respectiv. Această societate consolidată pe principii­­şi paragrafe, l-a catego­risit definitiv: ratat. Şi dacă Bratu ar fi fost într’adevăr un ratat... Ce înseamnă un ratat? Ratat nu e

Next