Adevěrul, august 1931 (Anul 44, nr. 14594-14620)

1931-08-01 / nr. 14594

AHOL 44—Ho. 14594 Sâmbătă 1 Anausil I» pagilll ABONAMENTE: 750 lei pe un an 380 lei pe 6 luni 200 lei pe 3 luni FONDATORI: AU V. BELDIMAN CONST. MILLE 18pr ' mt 1897-1 “ In străinătate dubla 3 LEI BIROURILE: București, Str. Const. Mille (Sărindar) Mo. 7­0—11 TELEFOANE: Centrala: 326/87, 324/73, 346/70. Direcția : 357/72. Provincia: 310/66, 353 54. Administrația: 307/69. ----- ------------tst-----------------------------------------­ Noua orientare a partidelor Cu toate că oamenii politici şi po­litica par a soma, s’au auzit în ulti­mul timp, ecouri, cari arată că toamna ne va găsi într’o situaţie po­litică schimbată. Nu înţelegem prin aceasta, că gu­vernul Iorga­ Argetoianu nu va mai fi, cum au crezut unii să poată a­­firma. In politica noastră internă, obicinuita, nu s’a petrecut nimic, nu poate să se petreacă în timpul va­canței nimic, care să justifice bănu­iala că actualul guvern va trebui să demisioneze. Dar cert este că in Octombrie, ministerul d-lui Iorga nu se va găsi in prezența aceleiaș situation­ inter­ne, în care a fost, din clipa când a dizolvat in modul ştiut, Camerele naţional-ţărăniste şi până în ziua în care a închis sesiunea extraordina­ră a Parlamentului ales de dânsul. Două deosebiri esenţiale vor fi. Prima, că partidul naţional-ţără­­nesc, îşi va fi recâştigat poziţiunea morală pe care a avut-o, în mo­mentul când regenţa l-a chemat la cârmă, după aproape zece ani de ostracizare. A doua, că partidul na­ţional liberal nu se va mai simţi legat prin obligaţiunile ce-i impusese coa­liţia electorală cu guvernul, ci se va prezenta hotărît ca partid de opozi­ţie. In ce priveşte partidul naţional­­ţărănesc, este clar că a fost întărit de rezultatul alegerilor, dar mai a­­les de efectul ce a produs retrage­rea demonstrativă de la şefie a d-lui Iuliu Maniu. Această retragere nu a fost atâta o­abilă manevră, cât a fost un însemnat act politic. Ea a repus printr’un simplu gest, parti­dul naţional ţărănesc, în locul ce prin ideologia şi structura sa, ocu­pase şi va ocupa în viaţa noastră publică. Dacă alegerile au dovedit vitalitatea sa, consecinţele ce a a­­vut retragerea d-lui Maniu, au demonstrat utilitatea sa în viaţa noastră de stat, au demonstrat chiar, că colaborarea practică şi morală a partidului naţional ţără­nesc este indispensabilă acţiune! dCs stilt •' v ‘ '' Cu partidul liberal lucrurile stau altfel. El a socotit necesar, din mo­tive cari nu relevau exclusiv de tactica politică de partid, și pe cari le-am apreciat la vreme, să se coa­lizeze cu guvernul d-lui Iorga, in vederea alegerilor. Din punct de ve­dere principial, această atitudine putea fi criticată. Marele partid li­beral, cu trecutul său, nu avea de ce să ezite a angaja singur lupta electorală, după ce, pentru întâia­ dată în lunga sa experienţă, nu fu­sese însărcinat să dea ţării ministe­rul, în clipa in care, el fiind în o­­poziţie, o schimbare de regim fu­sese socotită necesară. Mai ales că şi cei mai crînceni adversari ai săi, erau de acord, că avea şanse mari în alegeri. Ar fi suferit pe urma in­gerinţelor electorale, ar fi văzut pe d. George Brătianu, coalizat cu guvernul,­­ dar se poate cre­de că aceasta nu ar fi fost, în fond, lucru mare. Treizeci de depu­taţi liberali, douăzeci chiar, aleşi în luptă cu guvernul, ar fi reprezentat o forţă morală cel puţin egală, de nu chiar mai mare, decât cei opt­zeci cari s’au ales în condiţiunile ştiute. Totuşi au fost atunci motive de prevedere politică şi de interes su­perior, cari justificau coaliţia electo­rală. Dar după ce alegerle au trecut, partidul liberal a comis greşala de a socoti că era legat de guvernul d-lui Iorga şi dincolo de lupta e­­lectorală. Urmarea a fost că în acţi­unea sa politică, el s’a aflat într’o postură nu tocmai favorabilă. El nu a stat în faţa guvernului, ca să lup­te cu acesta, ci a funcţionat ca o armată de atac guvernamentală, fără a fi la guvern. A asumat, depu­­nând votul său ca şi deputaţii di­recţi ai guvernului, răspunderea ac­telor şi legislaţiei acestuia. Se poate desigur obiecta că un partid de opoziţie nu trebuie să vo­teze, prin definiţie, contra guvern­­nului. Că dimpotrivă rostul opoziţiei în regimul parlamentar, este să coo­pereze, să colaboreze cu guvernul. Aceasta e desigur adevărat. Dar rostul opoziţiei nu este ca să vote­ze, prin definiţie, cu guvernul. Şi apoi, există o practică, o tradiţie parlamentară. Cea a partidului li­beral e cunoscută. El a fost totdea­una un partid de atac. El nu a obţi­nut poziţia ce a avut în viaţa publi­că prin blândeţe, ci prin lupte ade­sea violente şi necruţătoare. El n’a menajat niciodată vre­un guvern ie­şit din altă formaţiune decât a sa şi dacă împrejurările grave se iviau tactica sa nu era de a sprijini din opoziţie ministerul, ci de a reclama, tocmai în vederea împrejurărilor, puterea şi răspunderea pentru sine. Situaţia ce şi-a creiat prin coa­liţia cu guvernul, a trebuit să apară, având acestea în vede­re, potrivnică tradiţiei sale, na­turei sale, intolerabilă. Căci pen­tru a-şi da continenţă el a tre­buit să se lupte cu opoziţia naţio­­nal-ţărănistă ce face agrava încă postura sa de partid guvernamen­tal, care totuşi nu e la guvern. A­­mestecul de concesiuni faţă de gu­vern şi agresiune faţă de opoziţie, trebuia să puie în risc cea mai in­semnată forţă a sa: disciplina. Situaţiunea aceasta intolerabilă, nu putea să dureze mult. Hotărirea a trebuit să cadă când faza coaliţiei, a colaborărei cu guvernul, s’a ter­minat, pentru ca partidul naţional liberal să-şi reia rolul natural de partid de opoziţie. Dacă vroia să se indrumeze spre ţinta pe care tot­deauna a urmărit-o, de a lua răs­punderea guvernărei acestei ţări, nici nu putea să nu denunţe pactul cu guvernul. Cu cât l-ar fi sprijinit pe acesta mai îndelung, cu atâta ar fi fost identificat cu el şi cu actele lui, ar fi pierdut adică dreptul de a-i pretinde succesiunea. Numai des­­părţindu-se de guvern partidul na­ţional liberal îşi asigură posibilitatea de a-l ataca şi de a doza atacurile sale, cu acel crescendo, în care s’a arătat totdeauna maestru, cu ace! crescendo menit să se termine cu vijelia care să dărîme ministerul, pentru a-i face foc lui. Se vede deci de pe acum, că la toamnă guvernul se va găsi in faţa unei situ­afmni politice noui şi destul de dificile, incă partidele de opozi­ţie vor manevra izolate. încă d. Ar­­getoianu, care a dovedit doar că e ce! mai abil manevrar dintre oame­nii noştri politici, va putea folosi divergentele şi aversiunile dintre partide, in special dintre naţional­­ţărănişti şi liberali, sporite şi întări­­tate de campaniile presei acestora, — dar nu este exclus ca într’un mo­ment psichologic, frontul unic al o­­poziţiei să se realizeze, cum s’a re­alizat o clipă la sfirşitul sesiunei extraordinare a actualului parla­ment, — şi atunci, cine ştie dacă nu s’ar putea îndeplini minunea, para­doxul, ca guvernul chemat sp redu­că puterea parlamentară, să fie în­lăturat de ea. In tot cazul la toamnă va fi joc larg pentru jocul politic, — dacă- Dacă nevoile economice şi financi­are nu vor pune pe tapet proble­me, pe cari un guvern de partid, şi chiar, sau mai ales, un guvern fără partid, nu s’ar putea încumeta să le dezlege singur şi fără a face apel la toate forţele vii ale naţiunii. B. Brăniş­teanu Glose politice... RECOLTA După unii ea­ ar fi splendidă, un adevărat record. După alţii ea ar fi mijlocie. Este, desigur, caracte­ristic pentru organizaţia noastră de stat, ca, la sfârşitul lui Iulie, să mai existe controversa da­că re­colta e bună sau nu. In orice altă ţară din lume, n’ar mai fi umbră de îndoială. Statistici sigure ar spune precis cum stau lucrurile. Dar nu despre aceasta vrem să vorbim. Începutul lui August a însem­nat, de obicei, chiar şi în epoca post-belică, începutul exportului de cereale. Importanţa acestui ex­port, în ultimii ani, e un lucru ştiut de toată lumea. Dacă n’ar fi decât problema devizelor şi nu mai trebue alte complectări. Ex­portul înseamnă finanţarea recol­tei. Cine să facă această finanţare? Băncile din România? Se ştie că în împrejurările actuale acest lu­cru nu se poate. Lucrul e important şi pentru e­­conomia ţării şi pentru problema valutei. Impulsul ar trebui să plece de la Banca Naţională, care este în mă­sură să facă, metodic şi cu minte, întreg binele de care simte atâta, nevoie ţara. 11 va face? Vor înţelege condu­cătorii acestei instituţiuni marele interes al problemei puse? ANCHETE Noul guvern a venit la putere, între altele, şi cu programul spori­­rei prestigiului autorităţii. Nu cercetăm aci cum a realizat celelalte puncte ale programului său, în special punctele privitoare la viaţa economică şi financiară a ţării. Un lucru ştim însă şi anume că sporirea prestigiului autorităţii se realizează pe căile cele mai bru­tale: bătaia şi arestul preventiv. Ziarele sunt pline de cazuri de asemenea natură. S’a bătut până la moarte — cuvintele sunt la pro­priu nu la figurat. Vedeţi cazurile dela Craiova şi Lipcani. Cazul de la Constanţa e tot atât de gra­v, deşi nu s’a ajuns la moarte de om. De ce se îngăduie astfel de pro­­cedeuri? Râvnim oare o reputaţie şi mai proastă de cât în trecut? Miniştrii puşi în cunoştinţă de unele cazuri, au anunţat anchete. Să le vedem făcute, ca să credem că s’au făcut. Şi apoi, mai e o chestie: cum vor fi făcute. Şi altă chestie: ce va urma după? Pentru că, să vedeţi, nu doară că ne în­doim de bunele intenţii ale cuiva; şi nici că vrem să şicanăm, dar a­­vem o lungă şi tristă experienţă... Sever Ministerul de finanțe a hotar­­ să dea prime perceptorilor cari încasează cât mai multe dări. ...Perceptorii or fi având ei dreptul la recunoştința Statului pentru eforturile pe care le fac adunând biruri, dar socotim că tot mai vrednice de răsplată sunt eforturile celor cari plătesc!... ZIARIŞTI ŞI POLITICIAN! „Neamul Românesc“, într un ar­ticol prim, scris — pare-se — de d. preşedinte al consiliului, — pune problema raportului dintre ziarist şi omul politic. Ţinem să precizăm, dintru înce­put, că această problemă pe noi, cei de la ,Adeverul‘‘ şi „Diminea­ţa“, nu ne priveşte personal. Nefi­­ind oficiosul unui partid, avem — faţă de toţi oamenii politici — toa­tă libertatea de acţiune. Chestiunea nu priveşte decât pre­sa de partid şi pe ziariştii cari fac această presă. Suntem deci, la largul nostru, să discutăm această iritantă problemă. ★ „Neamul Românesc“ spune: „Ziarul e o unealtă de luptă. Şi lupta se dă între partide... In par­tide sunt şi oameni puternici, dar proşti sau leneşi, cari au nevoe să scrie altul pentru ei. Şi anume să scrie în nota miserabilă a sufletu­lui lor de rând. Şi ei se adresează ziaristului de profesie. Adesea, un tânăr cult, un scriitor, un gândi­tor, un poet. El scrie ce nu crede; e silit de a o face. Dar până la ce punct? Aici intervine conştiinţa ziaristului". Nu vom intra în discuţia proble­mei — foarte delicată şi de natură intim personală — dacă ziaristul este silit sau nu să scrie împotriva conştiinţei lui. Vorbim, fireşte, de ziaristul de care se ocupă şi „Nea­mul Românesc“, adică de cel care lucrează la o gazetă de partid. Pe cât ştim, când un ziarist s’a găsi, în conflict cu partidul la al căruia ziar colabora­t a putut pă­răsi, fără prea multe ezitări, re­dacţia. Şi, — iarăşi fără prea multe dificultăţi — şi-a putut găsi o în­deletnicire într’o altă redacţie cu care avea — sau credea că are mai multe afinităţi. Aceasta depin­de, bine­înţeles, de valoarea profe­sională a ziaristului. Dar, repetăm, nu aceasta intere­sează. Sau, în orice caz, nu aceasta interesează in primul rînd. Ci pro­blema în întregul ei. „Neamul Românesc“ recunoaşte că oamenii politici cer, ades, ziariş­tilor din redacţiile respective „să scrie în nota mizerabilă a sufletu­lui“ politicianist. Prin urmare, răul nu porneşte de la ziarişti. Răul porneşte de la omul politic. Deci şi vina n’o poate purta ziaristul, ci omul politic. Recunoaşterea aceasta este deo­sebit de preţioasă. Fiindcă de zece ani de zile, politiciani duc cea mai aprigă campanie împotriva presei. De zece ani de zile, politiciani­i care înjosesc presa, înjosindu-și zi­arele lor de partid — se erijează in moralizatori ai presei, în cenzori ai scrisului gazetăresc. Cu o hipo­­crizie ce nu poate fi îndeajuns re­liefată, în toată urîțenia ei, — oa­menii politici de îndată ce vin la guvern pregătesc — fiecare dintre­ ei — câte o lege a presei, care este­ de fapt o lege împotriva presei.­ Dar nu împotriva presei de partid, care — inspirată de politiciani — va continua aceleaşi campanii tri­viale şi calomnioase. Ci împotriva presei independente, singura în care sinceritatea şi decenţa există cu adevărat. In conferinţa d-sale, rostită la clubul vechiului partid ţărănesc (Li­bertatea presei, editura „Adevărul“) — d. Const. Graur arată cu o copi­oasă serie de citate textuale, cât de abjecte sunt campaniile totdeau­na interesate, totdeauna calomnioa­se — ale ziarelor de partid. Nu am la îndemână, — aci, unde scriu — textul acestui interesant capitol despre josnicia presei partidelor noastre, ca să reproduc câteva fragmente. Va fi însă suficient să spun că ani de zile „Voinţa Naţio­nală”, oficiosul liberal, l-a întrebat pe Take Ionescu din ce trăieşte, cu ce parale a dat masa din cutare seară, etc. — pentru ca nu mult după aceia, partidul liberal să re­curgă la colaborarea lui Take Io­nescu, iar — deunăzi — să-­ și slă­­vească memoria cu prilejul desveli­­rii monumentului său. Tot astfel, ani de zile, d. Dissescu a fost acu­zat de presa liberală, în chip direct, de venalitate,­­ pentru ca acuma d. Dissescu să fie fruntaş liberal, iar în FV raportor al Constituţiei liberale, al acelei Constituţii care... tindea să apere pe oamenii politici de calomniile ziariştilor! ★ „Neamul Românesc“ spune că ziaristul e silit să scrie împotriva conştiinţei lui,,dar... până la punct! Noi credem că nu e bine să scrie de fel împotriva conştiinţei lui. Iar dacă a pornit s’o facă, e greu să meargă numai... până la punct. Dar detaliul acesta n’are importanţă. Un ziarist poate refuza să scrie. Se va găsi un altul. E cazul impricina­­tului, care n’are dreptate. Un avo­cat, doi sau zece îi vor refuza cau­za. Se va găsi unul s’o pledeze. Până azi, nici un împricinat nu s’a înfăţişat în justiţie fără avocat fi­indcă nu avea dreptate! Ceiace interesează este altceva: este atitudinea politicianilor cari, după ce fac din gazetele lor supre­ma ruşine a presei, vin cu proecte de legi menite să oprească presa independentă în exerciţiul sincer, demn şi util al misiunii ei de con­trol al vieţii publice. Această hipocrizie trebue să în­ceteze. De­ aceia reţinem recunoaşterea oficiosului d-lui prim-ministru că politicianii sunt adevăraţii pângări­tori ai presei. O reţinem, pentru ziua când vreun guvern ar mai veni ia­răşi cu proecte de legi îndreptate împotriva presei independente. TUDOR TEODORESCU-BRANIŞTE* UN ABUZ Pentru d. ministru al Justiţiei Un conflict iscat între un gardist din Constanţa şi un lucrător cu so­ţia lui, a pus în evidenţă abuzul nemai­pomenit, sălbatec ce se face la noi cu arestul preventiv. Un con­flict ca oricare altul, din care gar­distul s’a considerat ultragiat. Se poate. Dar ultragiului nu i-a urmat un proces verbal, ca de obiceiu , ci arestul pur şi simplu. Lucrătorul şi soţia lui, mamă a patru copilaşi, dintre care unul de 6 luni, au în­fundat puşcăria „preventivă“ în aşteptarea judecării procesului. In­teresele ordinei publice cereau ca cei patru copilaşi să stea zile şi săp­tămâni, poate şi luni, nemâncaţi şi neîngrijiţi pentru ca domnul gar­dist să-şi ia satisfacţia „legală“, pe care şi-ar fi putut-o lua şi fără a­­restarea preventivă a odioşilor cri­minali... Cititorii „Dimineţii“ cunosc amă­nuntele, întâmplarea a făcut ca un om de inimă să dea, in a cincea zi dela arestarea părinţilor, de gru­pul cel*** 4 mititei, cari scânceau amfometţii, în­ coliba sărăcăcioasă dela­ periferia oraşului. I-a luat, i-a îngrijit, i-a hrănit şi i-a depus pe sala parchetului, ca un protest bine meritat contra abuzului ce se face cu arestul preventiv. Nu ştim ce a urmat după aceia, dar credem că d. ministru al justi­ţiei, pe care-l cunoaştem nu numai ca om de legi ci şi ca om de inimă, va lua măsuri ca parchetele să nu facă uz, cu atâta uşurinţă, de tex­tul care acordă dreptul la reţinerea în arest a inculpaţilor. Prevenţia este necesară când interesele in­strucţiei o cer, dar nu în asemenea procese lipsite de importanţă. In cazul special, arestarea ia şi as­pectul unui act neuman. Căci este inadmisibil ca mama să nu se fi plâns că are 4 copii fragezi, cari au absolută nevoie de îngrijirile ei. Am vrea să sperăm că întâmpla­rea aceasta dureroasă va servi la ceva, la adoptarea unor norme mai serioase în acordarea generoasei os­pitalități a aresturilor preventive... Ar fi necesar.­­ De mult se ocupă consiliul supe­rior al căilor ferate din Franţa cu experienţe asupra celei mai judi­cioase întrebuinţări din partea căilor ferate a automobilelor pe şinele dru­mului de fer. Cea mai concludentă din aceste ex­perienţe s’a făcut la 25 iulie pe ra­mura secundară Saint-Arnould-Cor­­tainville a liniei Paris-Chartres. E o zi care va marca o dată importantă în analele mijloacelor de comunica­ţie. Experienţa a avut un succes de­săvârşit şi a uimit pe toţi (între cari mulţi reprezentanţi ai presei) cari au asistat la ea. Ziarele franceze au dări de sea­mă entuziaste. Sub titlul „mariajul pneului şi al şinei“ (expresia aceasta e a casei care a furnizat automobilele) descriu cum s-a efectuat călătoria pe acea­stă linie secundară, unde înainte circulau vagoane greoaie transpor­tând cele mai adesea­ ori numai câţi­va călători cari se sufocau de fumul cărbunelui devorat în cantităţi enor­me de locomotivă. A fost acum o că­lătorie miraculoasă într’un fel de simple autocare pe şine; vagoane usoate automobile aşezate pe ban­dagii subţiri alunecând lin, fără zgo­mot, fără nici un sdruncin, cu o vi­teză mijlocie de 80—100—120 km. pe oră şi cu frânare instantanee ! S’au pus înadins pietre pe şine şi pneul le înghite fără nici un şoc. Nici o zguduire, nimic ! Experienţa se face deocamdată pe liniile mici, secundare. Consiliul su­perior al c. f. franceze anunţă că are intenţia să le generalizeze şi pe li­niile mari. Noi de mult am cerut di­recţiei c. f. r. să înlocuiască trenu­rile secundare care lucrează în defi­cit, prin transporturi cu autocare pe şosele. Iată că apare o inovaţie şi mai revoluţionară. Progresele tehnice fac salturi uriaşe zilnice de care e atât de greu să te ţii! N’ai apucat să a­­dopţi unul şi a şi apărut un altul nou faţă de care celelalte apar de­modate. Doctorul Ygrec ★ CARNETUL NOSTRU Automobile pe şine Un Boccacio modern de C. SATE­A­NU Autobiografia Câteva traduceri răsleţe apărute şi la noi au făcut cunoscut, într’un cerc încă restrâns, pe acest scrii­tor italian, considerat ca un Boc­cacio contemporan. Cum operele de valoare ale literaturii universale pătrund în ţările latine numai prin traducerile sau prin aprecierile cri­ticei franceze, îl vom prezenta pe Pitigrilli prin câteva caracterizări datorite unor literaţi reputaţi din Franţa şi Italia. ★ Paul Reboux, maestrul nuvelis­ticei moderne, afirmă că povestirile lui Pitigrilli constituesc „o groaz­nică şi concentrată filosofie expusă într’o formă ilariantă“. Pierre Mac Orlan: „Dacă toţi umoriştii italieni ar poseda vigoa­rea ironiei şi comicului lui Pitigril­li, nu ştiu cine ar cuteza să mai vorbească de spiritul Parisian ca lui Pitigrilli fiind numai specialitatea noastră“. Allesandro Veraldo. ..Umorul i­­ritant al lui Pitigrilli aparţine ace­lor lucruri care înviorează viaţa. Cetesc nuvelele sale cu o deose­bită plăcere, chiar dacă uneori nu mă împac cu ideile lui, dar le ce­tesc fiindcă Pitigrilli este unul din­tre puţinii scriitori italieni care nu-şi plictiseşte cetitorii“. Luigi Antonelli: „Singurul re­proş pe care îl­ fac­ lui Pitigrilli e că-i prea spiritual“. . Salvator Gotta : „Un umorist ve­ritabil, amuzant şi profund : el se distinge print’o extraordinară şi delicată sensibilitate şi printr’o teh­­nică absolut personală“. Mario Puccini: „Pitigrilli expu­ne printr’o mare fineţă cele mai moderne stări sufleteşti. Nuvelele lui împrăştie un parfum parizian. Sub cunoştinţele sale universale se ascunde un povestitor de rasă. El ştie să nareze ca nimeni altul în ziua de azi. Şi ştie să şi distreze!..“ ★ Aceste laconice dar precise ca­racterizări ale unor personalităţi literare marcante, sunt suficiente ca să trezească interesul cetitoru­lui pentru a-l cunoaşte pe Pitigrilli, şi implicit opera sa. Pentru a spori însă acest interes şi a învedera fantezia şi ironia lui Pitigrilli îl vom lăsa să-şi facă el singur portretul,, adică autobiogra­fia, care este o eloquentă, savuroa­să şi spirituală auto-critică : — „N’am nici o credinţă şi, îm­­bătrânind, simt imperioasa necesi­tate de a crede. E un priapism mis­tic. Am căutat credinţa într’o mă­năstire dominicală, la un călugăr foarte învăţat. Dar la întrebările ce i le-am pus, el mi-a răspuns cu atâta răceală şi fără nici o putere de convingere, încât a făcut din mine un şi mai mare ateu. Altă dată un frate de cruce, cu barba lungă şi cu plete mari, după ce desemnă în aer spaţiul unui me­tru cub, mi-a spus cu glas solemn : —­­Şti­u că există­ un Dumnezeu. Scriitorului acestor rânduri i-a fost dat să vadă o carte de citire, introdusă, cu aprobarea autorită­ţii respective, în şcolile unui po­por vecin. In cartea aceasta se spu­nea că ţara locuită de acel popor este aşezată tocmai în centrul pă­mântului şi că, prin urmare, capi­tala acelei ţări forma chiar buri­cul pământului. Autorul făcea şi dovada afirma­ţiilor sale. Spunea că din orice parte a pământului ai porni, so­seşti tot în ţara aceea şi tot în ca­pitala ţării. Ai fi ispitit să râzi de astfel de năzbâtii. Când te gândeşti însă la urmările lor, la marele tău ce-l cauzează, la prăpastia ce sapă pe„ Există un singur Dumnezeu!“ Eram profund emoţionat. In fi­gura lui maestoasă se afla o sigu­ranţă convingătoare. Multă vreme am rămas subt impresiunea aces­tor cuvinte magnetice. Dar într’o zi mi l’am închipuit pe acest mo­nah bătrân, îmbrăcat într’un par­desiu elegant, tuns, ras, frizat, şi cu mustăţile după moda america­nă... Şi cuvintele lui nu mă mai impresionau ! Căci ceea ce m’a im­presionat a fost barba sa impună­toare... Şi în chipul acesta mi-am expli­cat vraja vechei biserici — farmec ce constă în vechimea ei, în vechi­le altare şi strane mirositoare a tă­mâie şi în morminte cu pietre fu­nerare şi epitafuri indescifrabile... Bisericele noui, de curând ridi­cate, n’au farmecul atracţiei şi ele trebue să aştepte multă vreme până îşi asigură un număr statornic bigotismul snobului. Am mai căutat credinţa în isto­ria ştiinţelor naturale, şi biologice. Dar ştiinţa are puterea de a întă­ri credinţa numai într’acela care e susceptibil de ea — sau o ucide în­­tr’acel care e susceptibil de ate­ism. Dacă eşti predispus a crede în D-zeu, atuncea găseşti în fiece lucru semnul unui spirit sfânt. Un cârnătar mistic ar exclama : „Cât de mare a fost bunul Dumnezeu ! După­ ce a creat porcii pentru a umplea cârnaţii, el s’a mai gândit să-i înzestreze şi cu mare spre a putea ţine tocătura !...“ Am căutat credinţa printre „Sal­vation Army“ ca şi în rândurile teosofilor. Membrii „Crucei Roşii” sunt histerici uniformi, teosofii sunt nişte orbiţi, iar teosofia este bigotismul snobului”. ★ Şi în altă ordine de idei, Piti­grilli continuă : „A scrie o autobiografie e cam tot una cu faptul de a arăta publi­cului rufele noastre cele mai inti­me. O voi face însă deşi sunt de părere că aceasta nu însamnă un act real, căci pentru un atare pri­lej îţi pui rufele cele mai curate. Pot­ scrie numai primul capitol, fiindcă al doilea trebue abia să-l trăesc. Vrâsta : 26 ani. înălţimea : 1 m. 75. Culoarea fetei : trandafirie. (Citiţi continuarea in pag. 2-a) NOTE ZIARELE arată că la Cluj con­silierii comunali au gospodărit a­­tât de prost, încât au cheltuit până şi garanţiile particularilor. Dacă faptul se adevereşte, a­­tunci consiliul comunal din Cluj nu mai prezintă nici o garanţie. UN ziar vorbind de alegerile parţiale de la Neamţ, crede că ele se vor desfăşura cu tot cortegiul de scandaluri şi bătăi, deşi vor fi în timpul vacanţei. Ca de obicei, ziarul exagerează. Noi credem că se va rupe cel mult câte o coastă sau câte un picior,­­ alegerile fiind parţiale. ★ MINISTRUL de interne a che­mat, pe inspectorii administrativi ca să le explice reforma adminis­trativă. De astădată cred­ c-a greșit-o. Ca să explice reform­a administrativă nu trebuia să cheme pe inspectori ci pe jandarmi, că ei au s’o aplice. CHESTIA ZILEI DUPĂ AUDIENȚĂ — Dacă i s’ar putea cit­i după mutră ce-o fi vorbit! ■■■ ÎNDRUMAREA pacifista A ŞCOALEI Ce este astăzi, din punctul de vedere naţionalist, învăţătura în şcoală? Intrebărei acesteia, d. prof. N. Iorga, preşedintele consiliului de miniştri, i-a răspuns în interview­­ul acordat ziarului „Manchester Guardian“ prin definiţia urmă­toare: „o continuă lecţie de ură, de ambiţie şi de orgoliu“. Ură împotriva celorlalte popoa­re şi în deosebi împotriva vecini­lor, arătaţi mereu în ipostaza unor duşmani faţă de care trebue să stai mereu la pândă şi cu arma în mână. Ambiţie în sensul că se in­suflă tineretului de pe băncile şcoa­lei credinţa că naţiunea căreia îi aparţii stă din toate punctele de vedere mai presus decât toate cele­lalte naţiuni de pe pământ, că nu­mai ea posedă toate calităţile şi virtuţile, rămânând pentru cele­lalte toate păcatele şi defectele. Aceasta complectată printr’un orgoliu nemăsurat, care nu se dă îndărăt dela falsificarea istoriei şi dela denaturarea realităţii. Aproape nu e popor în Europa care să fi putut să se lecuiască de metehnele acestea. In orice carte de şcoală şi în orice altă tipăritură menită să formeze educaţia tine­retului, ura împotriva celorlalţi, împotriva străinilor, prezintaţi în culorile cele mai puţin simpatice, ambiţia exaltată şi nemăsuratul orgoliu străbat şi se etalează în toate paginile. S­tru o apropiere sufletească şi o mai bună înţelegere şi preţuire în­tre indivizi şi popoare, vezi că nu e materie de râs, ci te găseşti in faţa unei chestiuni de o deosebită gravitate. In aceiaşi ordine de idei, învă­ţătura şi educaţia din şcoală se inspiră de la concepţia că bună­starea şi fericirea unui popor nu se pot întemeia decât pe nenoro­cirea unui alt popor sau a câtorva popoare, pe grămezi de ruine şi pe grămezi de cadavre. Fireşte, în astfel de concepţie este complect falsificată şi noţiu­nea de patriotism. Patriotismul nu mai este — ceea ce trebue să fie —■ un sentiment frumos şi cu­rat de dragoste de neam şi ţară, un sentiment care implică dato­ria, ba chiar coincide cu datoria de a munci în sens pozitiv şi con­structiv şi în sfera activităţii tale, oricât de modestă şi de restrânsă ar fi această sferă, pentru ridica­rea şi consolidarea ţării şi a nea­mului din toate punctele de ve­dere. A fi patriot înseamnă după con­cepţia ce am arătat, a urî şi a căuta să nimiceşti pe toţi câţi nu vorbesc graiul tău, nu aparţin reli­giei sau originei tale etnice ori nu locuesc între graniţele ţării tale. Acesta e naţionalismul extre­mist, primejdios despre care d. prim ministru a spus cu drept cu­­vânt că „dacă voim să-l smulgem, (Citiţi continuarea in pag. II-a) ★ ______NA2BATI­I MĂGARUL LUI NASTRATIN Guvernul a hotărât, din motive probabil mistice, să nu se mai plă­tească lefurile funcţionarilor decât la 20 ale lunii, în loc de zi ’ntâi. Ce o să facă funcţionarii, cu le­furi de mizerie, de la 1 până la 20, ră­mâne mister. N’o să­ mai mănânce — altceva nu le rămâne de făcut. Şi aşa guvernul face începutul e­­ducaţiei funcţionarilor, după reţeta lui Nastratin cu măgarul, care a murit tocmai când ajunsese să nu mai mănânce de loc. KIX

Next