Adevěrul, septembrie 1931 (Anul 44, nr. 14621-14646)

1931-09-01 / nr. 14621

AUDI 44-Ho. 14621 * Mărfi 1 Septembrie 1931 6 pagini FOND A TORT • V- BELDIMAN 1888-1897 lUflUALUHI, CONST. MILLE 1897—1926 ' ............ I 380 lei pe 6 luni; *n 3 LEI BIROURILE: București, Str. Const. Mille (Sărindar) No. 1--9—1I I TELEFOANE: 1 200 lei pe 3 luni; ABONAMENTE: Centrala : 306/67, 324/73, 346/70. Direcţia: 357/73. Provincia : 310/66, 353/54. Administraţia : 307/69. Ieri, fiind Duminică, d. V. Iorga nu a făcut nici­ o declaraţie... ...Ce va mai desminţi astăzi, pre­şedinţia de consiliu? D. N. IORGA, PRESA $! POLITICIAN!!... D. preşedinte al consiliului conti-­­nuă să manifeste aceiaşi evidentă­­ supărare împotriva presei, care îl­­ nedreptăţeşte. Nu avem naivitatea de a crede că l-am putea convinge pe d. N. Iorga că, din când in când, este şi d-sa supus legii fatale a greşalei. Pentru d-sa, măsura deschiderii şcoalelor la 1 Septembrie, împotri­va legii care fixează data de 15,­­ este perfect justă. Interzicerea congresului Învăţă­torilor este, de­ asemeni, o hotărâre bună. Introducerea saboţilor în şcoalele primare nu are nicio nuan­ţă de ridica. Purtarea corespon­denţii ministerului de instrucţie la Mangalia şi la Văleni, nu suportă nicio critică. Dar să mai enumărăma toate celelalte măsuri luate de d. Iorga? Inutil. Le socotim, pe toate, deplin Îndreptăţite. Iar noi, care le criticăm, noi — „sanhedrinul ga­zetarilor” de care d. Iorga vor­beşte cu atâta Ironie — noi sun­tem nedrepţi, noi suntem pătimaşi, noi suntem vinovaţi. He! Gânditu-s’a însă, d. prof. N. Ior­ga la campaniile pe care le-a dus d-sa ani de zile, decenii întregi îm­potriva guvernelor sau, uneori, in favoarea lor ? A avut totdeauna dreptate ? N’a dat nici o lovitură nedreaptă ? D-sa se bucură — incontestabil de mari simpatii în rândurile ziariş­tilor. D-sa nu numai că nu este ata­cat, cum au fost alţii — care totuşi nu săvârşiseră aceleaşi greşeli, — dar este chiar menajat Am spus-o şi zilele trecute: orice şef de par­tid care — venind la guvern — ar a scris articole alarmiste ca ace­lea scrise de d. Iorga — ar fi fost atacat de zece ori mai violent de­cât d. Iorga. Cititorii îşi amintesc, de­sigur, campaniile vehemente, necruţă­toare desfăşurate de presă împo­triva lui Ionel Brătianu, împotriva lui Vintilă Brătianu ■— ca să cităm nu­mai dintre campaniile postbelice. Au răspuns şi aceştia, s’au apărat şi ei când acuzarea a fost gravă, —■ dar in răspunsurile, in apărările lor nu au pus acea notă de exas­perare, — pe care o vedem, cu multă părere de rău, azi. Chiar in clipa de faţă, presa ca­­re-l sprijină pe d. Iorga, desfăşură o campanie extrem de violentă îm­potriva unora din fruntaşii naţio­­nal-ţărănişti învinuiri de necinste, acuzări calomnioase apar in coloa­nele ziarelor guvernamentale. Din păcate, aşa înţeleg ziarele de partid sau , mai precis, aşa în­ţeleg partidele lupta politică. O îndreptare ? O dorim din toată inima. O dorim noi, presa indepen­dentă, — o dorim fiindcă noi nu ne-am coborât niciodată la atacul personal, la polemica ieftină, la lup­ta facilă care îşi are drept armă ca­lomnia. O dorim fiindcă totdeauna am atras atenţia politicianilor, că ei — cei care înjosesc presa prin ati­tudinea nepermisă a ziarelor lor — tocmai ei vor „să pozeze” în mora­lizatori, nu înălţători ai presei.­Decât, această îndreptare nu poa­te veni dintr’o lege de sugrumare a libertăţii scrisului. Fiindcă o ata­re lege nu va lovi presa de partid, adică presa vinovată prin excesele ei O atare lege va lovi presa inde­pendentă, adică tocmai pe aceia care îşi exercită, în chipul cel mai civilizat, dreptul ei de control asu­pra vieţii publice. De­ aceia, nu înţelegem de ce — în fiecare clipă — d. prof. N. Iorga vine cu aceiaşi ameninţare: — „Voiu aduce o lege a presei­.” Cele mai grave învinuiri cari î s’au adus d-lui Iorga, n’au pornit din presă — ci din rândurile politi­cienilor. La 1907, nu presa, ci po­liticienii l-au arătat drept unul din autorii răscoalelor. Acum doi-treî ani, — nu presa, ci un om politic i-a adus in plină Cameră învinuirea pe care î-a adus-o şi pe care nu vrem s’o repetăm. Formula „îţi vâr pumnul în gură” nu­ i-a spus-o un ziarist, ci d. Argetoianu in incinta Adunării deputaţilor. Iar altă for­mulă — pe care nu găsim necesar s'o reamintim — i-a spus-o d. Gri­­gore N. Filipescu. Toţi aceştia sunt colaboratorii de azi ai d-lui Iorga. Ş i d-sa — flancat de cei care l-au insultat, de cei care l-au calomniat — vrea să ia măsuri împotriva presei. Să le ia! Nu se teme nimeni de acele măsuri. Dar in ziua când le va lua şi când — totuşi — politicienii vor continua să-l atace, să-l insul­te și să-l calomnieze, — să nu se mire. Căci d-sa face o re­gretabilă confuzie Intre presă și po­liticieni Legiferând înpotriva pre­sei nu va izbuti să... vâre pumnul in gura politicianismului, — ca să Utilizăm amabila formulă a d-lui Argetoianu, T. L. Glose politice... DEZMINŢIRILE Guvernul nu mai pridideşte cu dezminţirea declaraţiilor din urmă ale d-lui prof. N. Iorga. Un prim comunicat al d-lui Ior­ga exprima regretul primului-mi­­nistru de a fi pierdut un ceas cu o delegaţie, in sânul căreia se afla „un spion şi om de rea credinţă“. După această dezminţire , con­firmarea­ d-lui prim-ministru, a ve­nit al doilea comunicat: d. Iorga e în cel mai perfect, acord cu d. Argetoianu..­Nici acest comunicat n’a părut suficient. S-a cerut d-lui Butu, pre­şedintele delegaţiei de plugari do­brogeni, o scrisoare de dezminţire. Iar eri a mai venit o epistolă — de data aceasta a d-lui. prefect de Constanţa, în care acesta se jură că d. lorga n’a spus ceiace s’a spus că ar fi spus! Prea­­multe dezminţiri­.. Şi din prea multe locuri... In locul tutu­ror am fi preferat una singură: o dezminţire venind direct dela d. lorga, dar una francă, precisă, ca­tegorică. Dar această dezminiţie — sin­gura utilă — nu poate veni! Iar celelalte nu ne interesează... „VA URMA“ De altfel, pe calea pe care a apu­cat-o preşidenţia de consiliu, — romanul senzaţional al declaraţii­lor d-lui lorga ar putea fi cu „va urma”­S’ar putea obţine cu multă uşu­rinţă, o scrisoare de dezminţire de la vardistul din poarta casei d-lui prim-ministru, dela şofeurul d’sale şi dela fata,’n casă... Preşidenţia de consiliu uită însă, un lucru că toate aceste stăruitoa­re dezminţiri, care nu conving, pe nimeni, au și defectul de a părea tot atâtea certificate de bună pur­tare. Or, d. prim-ministru nu are nevoe de asemenea certificate. D-sa a dat­ un comunicat.. Punct. Des­­m'.nlirile celorlalţi sunt jenante pentru d- lorga. Int. NAZBATI ! CREATIA D-LUI N. IORGA Intr’un interview recent, d. prof. N. Iorga spune că d-sa vrea să creeze „un nou tip“ de prim-minis­­tru, decât cel cunoscut până acum... In privinţa aceasta, d. Iorga nu trebue să se mai ostenească: „noul tip“ — şi incă ce tip! — de prim­­ministru i-a şi creiat, aproape fără­ să-şi dea seama. Numai că nu este nou pur şi simplu, ci şi puţintel cam ciudat... Kix CARNETUL NOSTRU Sfârşit de vară? S’a aşternut un strat gros de ză­padă pe Bucegi. Nu cumva a’nce­­put, pe munte, melancolicul exod pastoral, de felul celuia pe care a­­nonimul bard il zugrăveşte precum urmează în „Cântecele de ţară“ a­­dunate de Tudor Pamfile: Tulesc one de vale Şi rămân stânele goale Rămân stâni Fără stăpâni Strunguţe Fără oiţe Scaune fără băciţe, Munte Fără oi născute ? O fi din partea verii o sistare provizorie de plăţi (după calendar, ni se mai cuvin oarecari „tranşe“ de căldură); o fi prima-i tentativă de evadare,­­ până una-alta, au prins s’o tulească de intre Predeal şi Breaza oiţele vilegiaturiste. Aţi văzut cum s’au înfăţişat tre­nurile de pe Valea Prahovei — cele spre Bucureşti — în zilele de Joi, Vineri şi Sâmbătă? Dacă ar mai fi fost pe coperişu­­rile vagoanelor şi nişte soldaţi cari să cucurugească şi să cotcodăceas­­că la vederea jandarmilor din sta­ţii, — te-ai fi crezut cu 12 ani mai tânăr, pe vremea marilor întoar­ceri­ la­ vatră de după război. Miroase a toamnă. Şi cum in capetele oamenilor pa­guba şi fluerul, gardul şi oiştea, drumul şi conacul, brânza şi barba merg alături, n’ai putea de fel nu­mi ciudat chipul în care se fac în­tovărăşirile tale de gânduri. Vezi co­­şarii şi te gândeşti la lemne, adică— pentru moment — la lipsa lemne­lor; te uiţi cum, lângă Hala de ve­chituri, rablele camionagiilor ron­­ţăe coji de pepene verde, şi ai (de pe acuma!) groaznica viziune a mu­tatului. Sânt — o ştim — asociaţiile aces­tea de idei autumnale, prea îmbi­bate de materialism. E vina noastră, însă, dacă trăim vremuri in cari până şi filozoful taie cu mai mult deliciu feliile de lubeniţă (şi strigă cu gura plină: „unde-i chiseaua cu zaharul pisat?“) decât ar desface un complex în componentele sale ? Bar­bu Lăzăreanu CHESTIA ZILEI I­NTIM Intr’un interview acordat ,pideverului“, d. Goga a tropus o nouă regrupare a forţelor politice. D. ARGETOIANU ! Su­nt adeptul d-tale, mă voi regrupa cu Duca. D. GOGA 5 Şi Iorga? D. ARGETOIANU ! Va rămâne personalitatea de-acum­­ luni. PROPUNERILE AGRICULTORILOR Sindicatele agricole din Mol­dova au prezentat un memoriu comun miniştrilor de finanţe şi a­­gricultură, prin care propun o altă soluţie decât cea adoptată de guvern prin prima de export, pen­tru susţinerea preţului grâului. Temeinicia punctului de plecare al acestui demers al o organizaţiilor agricole nu poate fi pusă în dis­cuţie. La preţurile actuale produ­cătorii de grâu perd in aşa măsură in­cât nu se pune numai chestiu­nea — prin sine îndeajuns de gravă — a ruinării agricultorilor — ci şi problema aprovizionării noastre cu grâu în anul ce vine. Căci după pierderile mari din a­­nul acesta, nu se va mai găsi agri­cultor care să cultive grâu. De altă parte, ineficacitatea re­gimului primei de export, de a a­­sigura cultivatorilor acel preţ mi­nimal pe care e îndreptăţit să-l ceară, impune examinarea propu­nerilor Sindicatelor agricole cu toată atenţiunea. Pe scurt, Sindicatele propun crearea unei organizaţii mixte, în­tre stat şi categoriile de producă­tori interesate, care să-şi asume sarcina de a cumpăra grâul pe un preţ minimal (40.000 lei vagonul) şi de a asigura desfacerea acestui grâu, în consumul intern şi la ex­port, în condiţiuni cari să excludă pagube pentru Stat. Sporul de preţ urmează să fie recuperat din sporirea preţului pâinei (la 6 lei kgr. pâine neagră şi 8 lei kgr. pâine albă). Propunerea se bazează pe o serie de calcule cari cată să demons­treze că toate categoriile de inte­resaţi — agricultori, morari, bru­tari, etc., îşi vor găsi socoteala ,în funcţionarea acestui sistem. Nu ne încumetăm să întreprindem ve­rificarea acestor calcule, făcute de profesionişti. De asemenea, soco­tim că după experienţa primei de export şi a timbrului pe pâine, care fără “Să aducă un real folos agricultorilor, au scumpit preţul pâinei, n’ar fi locul să se cumpă­nească prea mult dacă se poate cere consumatorilor de pâine a­­cest sacrificiu în favoarea agricul­torilor. Singurul lucru care ne preocupă este dacă se poate înfăptui la vre­me şi în bune condiţiuni, vastele organizaţii care le cer* fure tiliflarea sbwmului propus. Chiar dacă n’ar fi experienţele triste ce s’au făcut la noi, cu organizaţii etatiste — chiar mai puţin cuprin­zătoare — avem experienţa altor ţări, cari arată cât de greu se în­­făptueşte o asemenea organizaţie şi cât de îndoelnice sunt rezulta­tele pe care le dă. Totuşi nu încape nici o îndoială că o îndreptare a situaţiei de a­­cum se impune fără întârziere şi că propunerile Sindicatelor agri­cole pot furniza, dacă nu o soluţie integral adoptabilă, cel puţin o in­dicaţie asupra direcţiei în care gu­­vernul trebue să caute soluţia ni­merită. F. Nu de mult domnul Massimo Bontempelli, poet, romancier şi dramaturg italian a fost numit membru al Academiei, cu încuvi­inţarea domnului Mussolini, al că­rui pumn politic impresionant a fost odată dulce mână de scriitor. Numirea (şi nu alegerea membri­lor unei asociaţii speciale pe te­meiul unui principiu de calitate) își are meritul ei. De cele mai ade­seori la „alegere“ principiul de lux e dat uitării sau devine cu vremea surdo-mut la noile valori. Și n’a fost un caz special de nedreptate faptul că Eminescu sau I. L. Cara­­giale n’au făcut parte la vremea lor dina Academia Română, ci o le­ge firească a asociaţiilor de calităţi, care se repetă — ca orice lege— în­­ toate ţările, la toate popoarele cu Academii. Din aceiaşi pricină Aca­demia Poeziei de la Berlin înte­meiată în vremea din urmă ,trece prin crize repetate şi am avut de de F. ADERCA curând cazul extraordinar, adică neivit încă la nici o Academie, ca vre­o câţiva academicieni să se so­­coată insultaţi în principiul lor de lux şi (spre a ni păstra nealterat şi fecioară) să-şi dea demisia. Nu mai vorbim de cazul când toate valorile asociate fi­ind de la un anumit sols­­ţiţiu devalorizate de banalitate, să se perpetueze alegându-şi tovarăşi şi urmaşi la acelaş monoton ,diapa­zon — generaţie după generaţie, întru eternitate. Dacă numirea d-lui Massimo Bontempelli e o faptă bună, noul academician aducând între tova­răşi un creer destul de complex (ceiace sar fi împiedecat să fie vreo­dată ales, cum se face, prin vot) — m­ai­ puţin bune ni se par însă re­compensele şi privilejiile care cad odată cu gloria pe capul bietului academician. In primul rând e ridicat la ran­gul ocupat în Stat numai de băr­baţii politici cari prin merite de calitate variată şi variabilă ajung ceia ce obicinuim să numim „mi­niştri“ — cuvânt care de fapt în­seamnă „slujitor”, slujitor cu foar­te mulţi slujitori. D-lui Massimo Bontempelli trebue să i se zică de­­acum înainte „Excelenţă”, la teatru ca şi la bae, la Academie ca şi acasă în sufragerie­­Este obligat apoi să­­primează, iscălind un stat de pla­tă, o leafă lunară de 3.000 de lire (cam 24.000 de lei), prin care i se în­­chide posibilitatea tuturor inspira­ţiilor din mizerie, care a dat totuşi lui Goroki prilejul să scrie „Vaga­bonzii“, lui Knut Hamsun să ,scrie „Foamea“, lui Balzac să alcătuiască acea cumplită „Comedie omeneas­că”. Domnul Massimo Bontempelli mai primeşte un carnet de călăto­rie gratuită de clasa I pe toate căile ferate şi pe toate vapoarele Italiei— ca să fugă de acasă oridecâte ori îl cicăleşte soţia sau îl doare capul. Toate aceste înlesniri pe care d. Mussolini le­ dărueşte scriitorilor recunoscuţi, celor mai puţin răs­plătiţi adică dintre producătorii de valori, va lăsa pe gânduri mulţi dintre confraţii d-lui Massino Bon­tempelli, din alte ţări latine cărora nu li se spune totdeauna măcar „domnule“, care nu sunt siguri de pâinea familiei pentru a doua zi, care nu cunosc voluptatea chi­riei plătite pe un an înainte și cari nu-și pot îngădui totdeauna luxul unui bilet de tren până la Giurgiu, la malul Dunării. Domnul Massimo Bontempelli se poate re­pezi oricând de la Roma la Flo­renţa să vadă trandafiri, dela Flo­renţa la Milano să audă nuditatea de naiadă a vocii doamnei Gulliel­­metti sau să urce pe un iacht alb la Neapole spre a vizita cu tot ră­gazul, culoarea cerului meditera­nean şi visul copacilor din Ch­e­­renaica... Dar se face o greşală!... Se făp­­tueşte o nedreptate!... De unde credinţa că Poetul e a­­semenea unui domn negustor de mătăsuri care după ce şi-a vândut ciorapii, îşi poate îngădui dezmie­­darea de a dormi două luni la Si­naia, între munţi?... Este oare Poe­­tul un fel de slujbaş superior la Siguranţa generală care după ce a descoperit un complot sau o orga­nizaţie de spionagiu cu riscul vie­ţii, îşi acordă recreaţia unei vizite, şase luni, la Cazinoul din Monte-Carlo?... Este Poetul măcar un domn profesor care după un an­­de studii în laborator şi seminar’­­ simte neapărat nevoe să vadă ba­letul de la Moulin-Rouge din Pa- I­ris sau măcar încăperile (parfu-­i­mate şi azi) ale fostelor seraiuri " de la Instambul ?... Excelenţa Sa Imaginaţia, nu are nevoe de toate aceste luxuri, care sunt tot atâtea pumnale deghizate înfipte în inima ei prea încreză­toare. Dante n’a scoborît în Infern cu bilet de clasa I, nu i s-a zis „Ex­celenţă“ şi nici nu depunea în fiecare lună 3.000 de lire la Bancă. El purta pe uliţele Florenţei capul unui scăpat din ocnă şi privea cu ochii unui sculat din morţi. In nici un ceas al vieţii inima lu­i n’a avut o cadenţă oficiala. Şi de pe urma acestui nemaipomenit silui­tor de taine şi încruntat denun­ţător, omenirea a rămas cu Biblia neagră, a cărei pereche de atunci n’a mai alcătuit-o nimeni. Cine e ’n stare să-şi închipue un Dostoievschi trecut pe statul de plată a Preşedinţiei consiliului Citiţi continuarea in pag. II-a I Nebunul şi strigoiul — I ii —■—■— ■■'..ii ■ Ce ne’nvaţă o... „spurcată împreunare“ Interpret­ari în jurul ci­olanului In ziarul nostru s’a comentat, din diferite puncte de vedere, feno­menul politic în adevăr extraordi­nar produs de curând în Anglia. Şi vor mai fi multe reflecţii de fă­cut. Astăzi vrem să stăruim asupra unei singure laturi a chestiunii: marele sacrificiu — sacrificiul per­soanei lor — pe care au consimţit să-l facă cei doi fruntaşi politici: MacDonald şi Baldwin. MacDonald e socialist, e şeful, până acum, respectat şi iubit, al socialiştilor englezi. El n’a şovăit să treacă din fruntea unui guvern labourist în fruntea unuia foarte a­­mestecat, cu simţitoare preponde­renţă conservatoare, hotărât reac­ţionară. Balwin, la rândul lui, este şeful partidului — vai, cât de ab­surd de anacronic îi sună numele! — este şeful partidului conserva­tor, care se mai strădueşte astăzi să păstreze tot ce este, ba chiar să reînvie multe din câte au fost. Şi el a primit să intre în guvernul prezidat de MacDonald! Dacă ar fi să mai utilizăm ve­chea noastră terminologie politică, Mac­Donald ar fi un nebun şi Baldwin un strigoiu; iar acordul dintre ei s’ar chemă spurcata îm­preunare. Această brutală nomen­clatură nu este opera subscrisului; îi puteţi verifica impozanta vechi­me în colecţiile ziarelor de pe vre­muri. Şi totuşi, unul Dumnezeu ştie că între extremele dela noi deo­sebirea era atât de mică, în­cât.­.. nici până azi n’o poţi dibui cum se cade; diferitele carteluri, acorduri şi alianţe cari au putut face sen­zaţie, pe vremuri, în politica româ­nească, au fost deci, în fond, nişte inofensive păpuşerii. Pe când în Anglia deosebirile de doctrină, de atitudine şi chiar de sentimente au fost şi sunt atât de mari, în­cât e în adevăr uimitor că reprezentanţii a­ doua extreme s au putut uni. De­sigur, lucrul nu le-a fost uşor. Şi MacDonald şi Baldwin au tre­buit sa facă o mare sforţare, ei au trebuit să-şi calce teribil pe inimă, pentru ca să se poată constrânge până într’atât. Dar de ce-au făcut-o? Pentru un motiv de-o simplicita­te extremă, care spune totul deşi multora nu le va spune nimic, pentru că au socotit că aşa cere interesul ţării. Judecat-au bine? Judecat-au gre­şit? Fie­care poate să-şi aibă păre­rea lui. Timpul va dovedi cine a a­­vut dreptate — dacă nu va prefera cum­va să arate că n’a avut-o ni­meni. S’au mai văzut și de astea! Ori­cum, rămâne faptul că Mac­Donald și Baldwin au făcut ce-au socotit necesar în momentul dat, cu toată conștiința jertfirii de sine. * Scriind cuvintele subliniate, am sentimentul că provoc mii şi mii de zâmbete amuzate — atâtea zâm­bete câţi cititori avem. Jertfă? Haida-de! Cine nu vrea portofo­liul? Căci portofoliul înseamnă o­­noarea, puterea, o infinită reţea de avantagii şi, — ce mai la deal la vale? — înseamnă pur şi simplu ciolanul, ca să ne înfruptăm iarăşi din dicţionarul politic naţional. Aşa se traduce la noi dorinţa de a fi ministru, — şi cine, la noi, nu do­reşte să fie ministru? E adevărat că ministerul e mai frumos înainte de a-1 avea decât după ce l’ai căpătat. In general, miniştrii în funcţie se plâng, pentru că pe lângă multe plăceri au şi pu­ţine dureri- Nimic nu e perfect în lumea asta. Iată, de pildă, câtă me­lancolie, vecină cu desnădejdea, ţâşnea din sufletul d-lui C. Arge­­ toianu în şedinţa Camerei de la 11 Februarie 1921. D. C. ARGETOIANU, ministru de interne. — D-lor, lăsaţi la o parte patimile politice. Vă asigur, d-le Coltor, că dacă aţi fi în locul meu aci, nu ar merge lucrurile mai bine de­cât merg. (Ilaritate). Nu vă daţi seama de fericirea d-voastră, că în timpuri atât de grele sunteţi pe băncile opoziţiei. D. C. SPINEANU. — Vă dorim la fel. D. C. ARGETOIANU. — D-le Spi­­neanu, eu o doresc mai mult de­cât d-ta, fiindcă cred că pe banca aceea aşi face mai bună figură de­cât d-ta (Ilaritate, aplauze). Dacă pe dv. nu va prea înduio­şează amărăciunea de Atunci a d-lui Argetoianu, fiţi fără grijă, noi nu vă vom face nici o dificul­tate. Constatăm, de altminteri, ca după acea melancolică spovedanie a d-lui Argetoianu soarta a pus ca­păt suferinţelor d-sale, înlesnindu-i mult visata cădere de la cârmă. Dar de atunci încoace experienţa nu i-a servit la nimic, în loc să e­­vite din răsputeri ori­ce recidivă, d. Argetoianu a primit cu angelică re­semnare ministerul, ori de câte ori împrejurări haine i­ l’au rearuncat în spinare. Insă cazul d-lor MacDonald şi Baldwin, in situaţia de astăzi, e totuşi altfel. Nu încape nici o îndo­ială că în timpuri atât de catastro­fale e mai plăcut să nu fii ministru decât să fii, mai ales într’o ţară în care răspunderea — şi nu atât cea juridică — este mai mult decât o vorbă: este un fapt! In faţa u­­nor probleme cumplite a căror so­luţie nimeni n’o are în buzunar — şi nimeni nu este atât de naiv în­cât să creadă c’o are — d-nii Mad- Donald şi Baldwin au mai mult de­cât intuiţia ipohondrică a d-lui Ar­getoianu din 1921; ei au ştiinţa concretă că e pur şi simplu deli­cios să fii astăzi în opoziţie, pentru ca mai târziu să poţi spur­.: „Ei, dac’aşi fi fost eu la cârmă!”. Mulţi au râs de răposatul Bü­low, care se lăuda că dacă ar fi fost el cancelar în 1914, războiul n’ar fi izbucnit. Ori un om politic de marea valoa­re a lui Stresemann lua în serios această aserţiune auto-elogioasă, şi-i făcea lui Bu­low acest credit retroactiv. Cu toate astea, MacDonald şi Baldwin, cari au izbânzi la activul lor, şi-au pus în cumpănă toată glo­ria lor trecută, aruncându-se de bună-voie în cea mai tragică aven­tură. Şi nu mai sunt atât de tineri încât să-şi poată face iluzii în po­triva evidenţii. De altfel, MacDo­nald a şi declarat-o: el îşi dă sea­ma că „gestul” de acuma înseam­nă sfârşitul lui politic. Tot aşa a spus şi Snowden, tovarăşul care l’a urmat şi în acest guvern, pe când Henderson l’a părăsit — şi nu doară pentru că n’ar fi fost şi el capabil să se jertfească, ci pentru că, de astădată, n’au mai fos­t de aceiaşi părere. Nu ştim dacă bine sau rău au procedat cei doi oameni politici, pentru că nu ştim nici ce i-a deter­minat să procedeze nici care le este planul de acţiune. Sigur e nu­mai că au făcut o mare jertfă pen­tru ceea ce au socoti necesar şi bine. O înregistrăm bucuros nu pen­tru plăcerea de­ a le aduce laude, deşi credem că li se cuvin: această grijă o vor avea alţii, în ţara lor, unde, de altminteri, nu vor fi scu­tiţi nici de atacuri. Vrem să tra­gem încheierea cuvenită pentru discuţiile noastre de­ aici. Se vor­beşte la noi cu atâta patos de ti­căloşia fără leac a politicii şi de ticăloşirea inevitabilă a tuturor a­­celora cari fac politică. Şi vina este aruncată mai cu seamă asupra partidelor şi asupra sistemului de a se face politică prin mijlocirea partidelor. Ţara, zic reformatorii à rebours, trebuie lăsată în grija personalităţilor, nestingherite de nimeni şi de nimic în capacitatea lor de-a face binele. Iată însă că se petrec lucruri ex­traordinare în Anglia, ţara clasică a parlamentului şi a partidelor.. In primul rând, vedem că în fruntea partidelor şi, implicit, in fruntea vieţii politice, se ridică personalităţile cele mai de seamă, a căro­r valoare cei de acolo pot s’o aprecieze din vreme, iar noi, de la distanţă, o constatăm numai în ocazii excepţionale. Acolo se manifestă şi se desvoltă, în cursul anilor, un MacDonald, un Baldwin, pentru ca, la momentul oportun, să poată fi utilizaţi. Altfel, fără poli­tică şi fără partide, cine era să le ştie de ştire? Cine ar fi bănuit mă­car de unde i-ar putea culege? Iar dânşii, chiar descoperiţi prin minu­ne, cum ar fi putut avea adunate (Citiţi continuarea în pagina II-a) ★ D. MACDONALD D. BALDWIN NOTE ” Iată care-al meu crez e: Dând şcolarilor saboţi, Profitând, elevii toţi Şcoala or s’o saboteze! D. Gred. „ INTR’UN interview, d. Iorga a­ spus: ,JEu vreau să creez un nou tip de preşedinte de consiliu — altul decât cel până la mine“. Asta... a reuşit! * SOARTA preşidenţiei d-lui Ior­ga e pecetluită. Înainte de deschi­derea parlamentului, d-sa va fi si­lit să părăsească guvernul. Nimic nu se schim­ba. Ba ceva: un loc de cărămidă — va cădea de­sigur o piatră arheologică... ★ JANDARMERIA devine aeriană. Era, și timpii!, că prea fusese terre-ă-terre...

Next