Adevěrul, octombrie 1931 (Anul 44, nr. 14647-14673)
1931-10-01 / nr. 14647
ANUL 44 - No. 14647 Jok1 Octombrie 1931 6 pagini mvnATrinT * al, v. beldîman xssa—ft a FONDATORI. CONST. MILLE 185?/7\V X? ----------------------7-------------------.....................................................................v yr y “ 1 " Centrala": 306/67, 324/73, 346/70. ABONAMENTE: 3sS ÎS ?e î°tai 3 Lf^cfâb. BUCUreșfi. Sfr. Consl. Miile (Sărindar) No. 7—9-11 I nunam, ?Scu”w. 353,54. 1200 lei pe 3 Iuni dUbl,, / 11 ; *»&■ ...... încă ti’am experimentat sistemele blânde și legale, încât nu putem ști ce pot da ele — decât doar din experiențele altor țări, pe cari insă le ignorăm sistematic. ION TEODORESCU -- .■ ■ ■ • • V„ vÂ’ÎAii**' Xi* •^fpsjsb.-7 r ÎV^Vt'iv • • , NiRri'■ ■ ,-V;- fâfN? •■■sMfWf,.'.J1'ii-T' î'âjS' V cM'M liWi», i,’*.r V»îv *• Moartea lui Ion Teodorescu Eri a încetat din viaţă, după o suferinţă chinuitoare şi grea, Ion Teodorescu. Am pierdut un coles bun şi blajin, un sfătuitor cuminte şi cumpănit, iar presa, româneasca a pierdut un gazetar de merit şi de talent * Ion Teodorescu a trăit în generaţia mare de intelectuali, scriitori, ziarişti, oameni de ştiinţă şi artişti, despre care se poate spune, cu drept cuvânt, că au pornit la noi in tară manifestările culturale in spiritul şi în ritmul Occidentului. In istoria culturii româneşti se va vorbi cu admiraţie şi cu evlavie de zilele şi serile petrecute în rodnice discuţiuni de oameni ca Gherea, Caragiale, Coşbuc, Ion Gorun, Iancu Popescu, Toni Bacalbaşa şi atâţia alţii, cari şi-au găsit deja locul de cinste în judecata generaţiilor de astăzi. Ion Teodorescu n’a lipsit niciodată din acest cerc, in care s’au discutat şi aşternut drumuri noui în viaţa socială şi politică, în literatură, în artă şi in gazetărie. Cu humorul său generos şi niciodată agresiv, îmbrăca în forme agreabile şi apropiate ideile pe cari şi le însuşise din temeinice studii de filosofie şi de istorie, idei pe cari nu le-a mai părăsit şi a ştiut să le apere ai perseverenţă şi tărie timp de peste 40 de ani, până când moartea i-a smuls condeiul din mână. Timp de 40 de ani a muncit aproape zi cu zi la desţelenirea ogorului presei româneşti de la începuturile sale, şi a închis ochii pentru vecie, când nu se uscase încă cerneala ultimului său manuscris. In perspectiva acestei activităţi de 40 de ani, opera săvârşită de Ion Teodorescu capătă un piedestal, pe care generaţia tânără de astăzi nu-l vede încă destul de desluşit. Ion Teodorescu a pornit ferm şi hotărît ca un semănător de idei noui, aproape neînţelese pe acea vreme. Cu mentalitatea şi ochii noştri de astăzi, când mişcarea socialistă, sufragiul universal, împroprietărirea agricolă, principiul egalităţii cetăţenilor in faţa legii şi pe tărâmul politic, — sunt principii fireşti, fără de cari nici nu ne putem închipui ţara şi societatea, nu putem aprecia după merit lupta îndrăsneaţă şi plină de curaj, pe care a dat-o de acum patru decenii, cu neşovăită energie şi stăruinţă, gazetarul care s’a stins ori. El şi activitatea lui, sunt incă prea aproape de noi, pentru ca să-l fi ridicat acolo, sus, unde a meritat să stea şi unde îl va aşeza fără îndoială istoria culturii româneşti ce o vor scrie generaţii viitoare. Această istorie nu va vorbi insă despre Ion Teodorescu, decât ca despre un mare gazetar şi îndrumător ce a fost. Noi însă pe cari verva vii şi zâmbetul plin de bunăvoinţă al ochilor albaştri, ne-a smuls de multe ori la sfere mai senine din sbuciumul adeseori amar al profesiuneî, din momente de descurajare în faţa adversităţilor pornite din rea credinţă pentru ca să se înăbuşe o idee generoasă sau un ideal, — trebue să vorbim despre el ca om. Ion Teodorescu a fost un filosof, cum nu se mai întâlnesc în generaţiile de după el. A frământat în tinereţea lui toate şcoalele şi sistemele filosofice, s’a coborit până în adâncurile diverselor religiuni şi din această muncă serioasă şi sinceră şi-a creiat o filosofie a lui personală, statornicindu-şi un echilibru sufletesc, cum nu se întâlneşte decât la apostoli sau la fanatici. Şi totuşi el n’a fost nici una nici alta. A fost un om bun, care se descătuşase de preocupări mărunte şi se obişnuise să cântărească oameni, fapte şi întâmplări sub specia eternităţii, înţelegea slăbiciunile omeneşti şi le ierta. De aceia n’a auzit nimeni din gura lui cuvinte aspre iar slova lui a fost totdeauna îndemn la mai bine şi niciodată corosivă. Aşa a fost şi când nu era cu părul nins, cum l-am apucat noi de douăzeci de ani, înţelege oricine că durerea noastră, când ne despărţim de un astfel de om, nu poate avea nimic convenţional. De multe săptămâni trupul lui se chinuia în dureri groaznice, iar mintea lui ageră vedea sfârşitul apropiat. Şi totuşi, ziua de eri ne-a zguduit profund. Am pierdut un colaborator de mare valoare. El ne părăseşte după ce, timp de patru decenii, şi-a spus gândul în aceste coloane, zi, după zi, ediţie după ediţie. Ion Teodorescu a fost tovarăşul de luptă al lui A. V. Beldîman, al lui Anton Bacalbaşa, al lui Const. Miile. In apriga noastră strădanie de-a urma calea grea şi plină de jertfă pe care aceşti înaintaşi ne-au tras-o, ne este dat să deschidem incă un mormânt. In clipa aceasta de adâncă jale, ni-i dulce mângâierea că Ion Teodorescu a fost şi cu noi atâţia ani de zile şi că spiritul lui rămâne pentru totdeauna impregnat în conştiinţa noastră ca permanent îndemn şi sigură călăuză. Adevărul Ciudată şi primejdioasă political fac la noi partidele şi „personalităţile“. Când citeşti ziarele oficioase, şi cele inspirate clandestin de partide sau de guvernul personalităţilor, te cuprinde nedumerirea ; cum de e posibil ca oamenii cari au condus, conduc sau au pretenţia să conducă în viitor destinele ţârii să fie lipsiţi de atâta judecată elementară, câtă trebuee pentru înţelegerea unei chestiuni simplisime, pentru adoptarea unei atitudini dictate de chiar instinctul de conservare. Iată exemplul cel mai edificator pe care ni-l oferă actualitatea. D. Romul Boilă a publicat la Cluj, un anteproect de Constituţie. Este evident că el are multe lacune şi greşeşte uneori ca tendinţă politică şi socială. Cu toate acestea — mai ales că se ştie că proectul nu este o trăsnaie a autorului ci îşi are sorgintea într’o stare de spirit a populaţiei — el putea fi discutat şi combătut. Aşa ar fi fost logic şi atitudinea aceasta ar fi dus mai repede la rezultatul dorit. Oamenii noştri politici însă nu înţeleg lucrurile aşa. Proectul d-lui Boilă manifestă tendinţi de descentralizare — deci d. Boilă este un rău român, un trădător, în serviciul Budapestei. Naţionalii ardeleni, cari-i aprobă, sunt la fel. Şi pe această temă, citim zilnic, întregi coloane în cari se revarsă furia, violenţa, tot canalul răutăi**, imaginabile. Aşa se combat „tendinţele separatiste“. . Ce mirare, că o asemenea luptă nereală nu numai că nu-ş i produce efectul dorit peste munţi, dar duce la un efect contrar: îndârjeşte şi mai mult pe oamenii de acolo şi înăspreşte mai tare raporturile dintre două populaţii româneşti, cari n’au decât o singură dorinţă — aceia de a cimenta, prin sentimente frăţeşti, edificiul politic al unei ţări întregite. Şi, cel puţin dacă istoria noastră contemporană n’ar cuprinde învăţăminte utile în această direcţie! Dar în trecutul nostru apropiat problema aceasta ni s’a mai pus odată şi ea a fost soluţionată, în interesul unei perfecte unificări, însă cu metode cu totul deosebite de cele întrebuinţate astăzi. Pe atunci oamenii erau mai cuminţi, mai ponderaţi, mai puţin pătimaşi. ★ Era pe vremea lui Vodă Cuza şi mai ales, după 1866, la începutul domniei regelui Carol I. Moldova şi Iaşii se sacrificase în interesul unirii recent realizate. Capitala, ministerele ■ şi toate autorităţile importante fuseseră transportate la Bucureşti, iar Moldova şi Iaşii îşi vedeau mizeria viitoare apropiindu-se repede. Atunci a început în ţara de peste Milcov o mişcare puternică în favoarea descentralizării, menite să asigure Moldovei o viaţă suportabilă. Şi patriotismul moldovenilor luase chiar unele aspecte primejdioase: se vorbea de separatism, de desfacerea unirii care aservise o jumătate de țară celeilalte. Cu toate acestea oamenii politici de pe atunci — cei din Muntenia — nu s’au aruncat asimra moldovenilor cu acuzațiuni de trădare; guvernul n-a ameninţat. Tactica unioniştilor a fost blândeţea, arătarea unei complecte înţelegeri, ce- l darea în faţa dreptăţii supreme. Când mişcarea separatistă luase proporţii îngrijorătoare, guvernul a dat publicităţii un jurnal al consiliului de miniştri de la 18 Aprilie 1866,care sună aşa „Luând în considerare că, centralizarea excesivă A JIGNIT într’un mod periculos interesele ţării. „Luând in considerare că oraşul . Iaşi s’a pus totdeauna în capul mişcărilor naţionale şi a făcut sacrificii însemnate pentru consolidarea şi întărirea României; „Luând în considerare dorinţele exprimate de orăşenii laşilor ; „Având în vedere că ACESTE DORINŢE SUNT DREPTE ŞI LEGALE, „Hotărăşte : „Se va numi un comite ad-hoc, ., care va lua in cercetare taxele oraşului laşi şi va propune uşurarea lor şi desfiinţarea celor vexatorii. Fiecare ministru, întrucât îl priveşte, se va ocupa cu proectele de legi privitoare la o LARGA DESCENTRALIZARE A ADMINISTRAŢIEI”. Şi jurnalul e semnat de : Ion Ghica, Dimitrie Ghica, C. A. Rosetti, P. Mavrogheni, I. Cantacuzino, Dimitrie Sturza, maior D. Leca- iar Lascar Catargiu, primul ministru, trimite prefectului jud. Iaşi următoarea adresă : „Una din cele dintâi îngrijiri ale Măriei Sale Carol I, la momentul sosirii sale pe tronul României, a fost a se informa de starea oraşului Iaşi şi a judeţelor din partea de peste Milcov, cari au făcut atâtea sacrificii pentru realizarea mâtiruitorului principiu al Unirii. „Mărria Sa a privit cu mare durere suferinţele cauzate acelei părţi a ţării PRIN VIŢIOASA APLICAŢIUNE DATA PRINCIPIULUI UNIRII. „Acum deodată Măria Sa a aprobat proectele de legi decise a le supune încuviinţării Adunării Legislative, spre a da acelor judeţe, precum şi vechei capitale a Moldovei, legitimele satisfacţiuni la cari au dreptul. „Măria Sa m’a însărcinat a anunţa locuitorii oraşului că va merge la Iaşi, unde se va opri mai mult timp, spre a studia în persoană, la faţa locului, toate nevoile acelei părţi a ţării, precum şi mijloacele de a vindeca toate suferinţele ce i s’au cauzat şi de a îndestula toate cererile legitime”. Şi, după câteva luni, principele Carol s’a dus la Iaşi, în August 1866. Primit de primarul oraşului, Dimitrie Gusti, acesta îi înmânează, fără s jena, un memoriu, în care se spunea : „Sistemul eronat al centralizării făcu ca, pe lângă sacrificiile voluntare şi necesare să li se sacri* fice, făra nici o necesitate, şi interesele cele mai drepte, aşa încât sacrificiile în loc de a da un titlu de recunoştinţă şi a face să fie considerat laşul ca a doua capitală a României, îl aduse mai întâi la uitare şi apoi, când a cutezat să reclame oarecari îmbunătăţiri drepte şi necesare, atunci a fost taxat de cuib al reacţionarilor. „Iar politica rău nimerită duse la ideia că acest oraş trebue nimicit pentru ca să se nimicească ca el şi IDEIA PROVINCIALISTICA DE MOLDOVA. „Sistemul viţios al centralizării, în care un oraş ca Bucureştii dă tonul la o ţară întreagă, ne aduce la culmea suferinţei. „Apăsarea şi nedreptatea, trebue să o mărturisim, dădu loc incidentului de la 3 Aprilie, incident trist în care Iaşii văzu sângele fiilor săi curgând pe pavelele sale, drept sacrificiu ce făcu cauzei Unirii”. Iar domnitorul nu se supăra de cutezanţa primarului, care i-a înmânat direct un asemenea memoriu şi, cu data de 23 August 1866, îi comunică următorul autograf : „Suferinţele voastre vor fi uşurate, DESCENTRALIZAREA ADMINISTRATIVA va satisface a doua mea capitală şi contopirea intereselor va cimenta marele act al unirii politice cu generoasele voastre domnii”. . . St Tata o interesantă pagină de istorie, din care oamenii noştri politici, împreună cu şeful guvernului, ar avea multe de învăţat Ce s’a ales din toate promisiunile făcute la 1866 Moldovei, e o chestie care nu interesează acum. Dar dacă unirea perfectă a fost realizată, desigur că meritul revine oamenilor de atunci, cari au ştiut să ogoiască durerile cu vorbe bune şi cu blândeţe şi n’au ofensat o jumătate de ţară şi pe conducătorii ei cu acuzaţiuni nedrepte şi defăimătoare. Em. Socor O pagină, de istorie Glose politice... Cum a fost tratat regionalismul altădată şi cum e tratat acum Sté NOTE „NEAMUL Românesc” Mi bate joc de partidele politice care „se află în epoca de înfrigurare a modificărilor de programe". Ce bine-i să n’ai nici partid, nici program ! * DIN scrisoarea d-lui Iorga către d. Fortunescu : „Nu vă pot spune in deajuns cât de mult am preţuit silinţele d-voastră”. Dar nici nu-i nevoe. Decretul de mazilire e destul de clar. Independenţă şi realitate Acum mai mulţi ani, pe când mă găseam la Londra, l-am întrebat pe un englez, care, de bine, de rău, putea să îndruge câteva cuvinte în limba franceză, de ce englejii — bineînţeles, era vorba de intelectuali — nu-şi dau osteneala să înveţe şi vreo limbă străină. „Parce que la terre c’est l’ Angler terre“, îmi răspunse Interlocutorul meu, punând în acest joc de cuvinte toată morga britanică, tot orgoliul unui popor convins că menirea lui este de a stăpâni întregul glob pământesc şi de a face din omenire o colonie britanică mai mult sau mai puţin liberă. Dar şi in afară de englezi, cine n’admira puterea fără seamăn a Marei Britanii şi cine nu era încredinţat că această putere este absolut indestructibilă? In aceiaşi ordine de idei, cine ar fi putut bănui măcar că Anglia nu e un stat independent în cea mai largă şi mai adevărată accepţiune a cuvântului? Dar şi pentru această stăpână a mărilor şi oceanelor şi stăpână are aproape un sfert din întinderea şi din populaţia pământului, au survenit cunoscutele greutăţi economice şi financiare, greutăţi pe cari evenimentele din India şi situaţia din celelalte ţări n’au făcut decât să Ie complice şi să le înăsprească. Şi „deodată Anglia a descoperit cănu e naţiune independentă, ci o parte dintr'un sistem internaţional“. Mărturisirea cuprinsă în fraza ce am subliniat, nu e a noastră. Figurează într’un prim articol al uneia din cele mai importante publicaţiuni periodice de la Londra. Autorul aceluiaş articol vorbeşte apoi de „lanţurile lipsei de independenţă“, lanţuri, zice el, „cari au fost simţite in ziua când englezii şi-au dat seama că nu sunt un stat creditor, ci unul debitor“. Dacă un stat, cum e Marea Britanie, nu se simte independent şi pentru a mai uşura greutatea şi strânsura lanţurilor, se vede constrâns să facă apel la solidaritatea internaţională, cât de puţin independente ar trebui să se simtă statele şi naţiunile, cari n’au nicipe departe puterea, bogăţiile şi resursele Angliei? Realitatea, adică imperoasele necestăţi economice, lipsurile crescânde spectrul din ce în ce mai periculos al şomajului, ii silesc pe oameni la recunoaşterea adevărului că din ce în ce au mai mare nvoe unii de alţii şi că, prin urmare, o independenţă absolută nu există. E o mărturisire care supără, poate, un sentiment de amor propriu şi jicneşte multe ambiţiuni. Decât aceasta e realitatea asupra căreia e în zadar să închizi ochii. Această forţă de neînlăturat a realităţii i-a silit pe englezi să facă încă o jertfă într’o chestiune socotită de ei până mai acum in urmă, ca o chestiune de prestigiu şi ca o dovadă de soliditate a puterii lor financiare. Este vorba de măsura prin care Banca Angliei a renunţat la convertibilitatea în aur a lirei sterline. Când, prin anul 1925, stabilise lira sterlină hârtie la paritatea aur, argumentul hotărîtor pentru măsura aceasta a fost o chestiune de prestigiu şi de afirmare a puterii britanice. S’a ajuns la convingerea că realităţile economice şi imperioasele nevoi ale vieţii trag mai greu in cumpănă decât chestiuni de prestigiu aparent şi de demnitate teoretică. O fi existând, pe semne, şi la engleji un proverb asemănător cu al nostru că „obrazul subţire se ţine cu cheltuială mare”. Insă nevoile existenţei s'au dovedit mai imperioase decât obligaţia de a îngriji de fineţea obrazului. Din cele de mai sus se desprinde şi pentru noi şi mai ales pentru guvernanţii noştri, un învăţământ destul de preţios, învăţământul că vremea de astăzi nu mai îngădue să ne îmbătăm — cum spune o vorbă — cu apă rece, căutând adică justificarea unor cheltueli ce pot fi evitate şi a unor atitudini în consideraţii, nu şi argumente ce nu-şi mai au rostul. N. Barzaria ! LEGEA Oamenii noştri politici n’au decât o singură grijă: să reglementeze presa. Toate au fost rezolvite cu bine vi ţara aceasta- Nu mai există decât un singur lucru de remediat: relele provocate de presă. Perspectiva de a tămădui şi această ultimă racilă românească ii surâde şi d-lui C. Hamangiu, ministrul justiţiei. D-sa pregăteşte un proect de lege. Din expunerea făcută nu se prea poate întrevedea bazele principiale exacte ale legiferării de mâine. Aşteptăm să re cunoaştem în mod mai precis. Vom observa, însă, un lucru. Se purcede de la o premisă greşită. Foarte puţini îşi dau seama că presa nu este decât oglinda societăţii şi că ea nu este nici mai bună, nici mai rea decât restul societăţii româneşti. Produsele aceluiaş sol sunt la fel. Trăim cu toţii în România şi toate se aseamănă. Când se porneşte dar de la ideia că numai presa cată a fi remediată — fiindcă ar fi singura care nu se prezintă in mod destul de strălucit — se comite o eroare-Dar mai este un lucru. O lege a presei trebue să asigure o deplină libertate şi o promptă răspundere. Cine urmăreşte mai mult şi mai cu seamă cine crede a putea anunţa restricţii, pe cale de texte întortochiate, acela nu va face o lege bună a presei. URMĂRIRE Se vorbeşte mereu, în ultimul timp, despre vânzările silite, ordonate de fisc şi se ridică critice in privinţa modalităţilor de executare. Alta este însă chestiunea pe care o relevă oficiosul liberal. Operaţiile majorieste cari se fac, în domeniul executărilor — de multe ori cu concursul perceptorilor — în ce priveşte afacerile puse la cale prin mijlocirea unor interpuşi. Ceva mai mult. Cei iniţiaţi pretind chiar a cunoaşte cazuri fictive. Averea oamenilor a fost urmărită în forme cari nu cadrează cu legea, pentru ca interpuşii să poată intra imediat în stăpânirea unor valori reale, obţinute pe nimic. Dacă este astfel, atunci, evident, lucrul e grav. Urmăririle silite sunt, prin natura lor, enervante pentru mulţime, fie şi în vremurile normale- In vremuri excepţionale, cum sunt cele de astăzi, ele pot deveni un motiv de nelinişte socială. Trebue dar procedat cu băgare de seamă. Când, însă, peste suferinţa generală a unor urmăriri silite vine să se suprapuie o operă ticăloasă de sărăcie a celor urmăriţi, în scop de a înbogăţi interpuşi, atunci se comite o adevărată crimă. Cei vinovaţi trebuesc pedepsiţi cu ultima asprime. Sever Criza din Anglia D. MACDONALD care înainte de a fi înlăturat criza financiară, trebue să se ocupe de criza politică, în legătură cu alegerile viitoare