Adevěrul, octombrie 1931 (Anul 44, nr. 14647-14673)

1931-10-01 / nr. 14647

ANUL 44 - No. 14647 Jok1 Octombrie 1931 6 pagini mvnATrinT * al, v. beldîman xssa—ft a FONDATORI. CONST. MILLE 185?/7\V X? ----------------------7-------------------.....................................................................v yr y “ 1 " Centrala": 306/67, 324/73, 346/70. ABONAMENTE: 3sS ÎS ?e î°tai 3 Lf^cfâb. BUCUreșfi. Sfr. Consl. Miile (Sărindar) No. 7—9-11 I nunam, ?Scu”w. 353,54. 1200 lei pe 3 Iuni dUbl,, / 11 ; *»&■ ...... încă ti’am experimentat sistemele blânde și legale, încât nu putem­ ști ce pot da ele — decât doar din experiențele altor țări, pe cari insă le ignorăm sistematic. ION TEODORESCU -- .■ ■ ■ • • V„ vÂ’ÎAii**' Xi* •^fpsjsb.-7 r ÎV^Vt'iv • • , NiRri'■ ■ ,-V;- fâfN? •■■sMfWf,­.'.J1'ii-T' î'âjS' V cM'M liWi», i,’*.­­r V»îv *• Moartea lui Ion Teodorescu Eri a încetat din viaţă, după o suferinţă chinuitoare şi grea, Ion Teodorescu. Am pierdut un coles bun şi blajin, un sfătuitor cuminte şi cumpănit,­­ iar presa, româneasca a pierdut un gazetar de merit şi de talent * Ion Teodorescu a trăit în gene­raţia mare de intelectuali, scriitori, ziarişti, oameni de ştiinţă şi artişti, despre care se poate spune, cu drept cuvânt, că au pornit la noi in tară manifestările culturale in spiritul şi în ritmul Occidentului. In istoria culturii româneşti se va vorbi cu admiraţie şi cu evlavie de zilele şi serile petrecute în rodnice discuţiuni de oameni ca Gherea, Caragiale, Coşbuc, Ion Gorun, Iancu Popescu, Toni Bacalbaşa şi atâţia alţii, cari şi-au găsit deja locul de cinste în judecata generaţiilor de astăzi. Ion Teodorescu n’a lipsit niciodată din acest cerc, in care s’au discutat şi aşternut drumuri noui în viaţa socială şi politică, în literatură, în artă şi in gazetărie. Cu humorul său generos şi nicio­dată agresiv, îmbrăca în forme a­­greabile şi apropiate ideile pe cari şi le însuşise din temeinice studii de filosofie şi de istorie, idei pe cari nu le-a mai părăsit şi a ştiut să le apere ai perseverenţă şi tă­rie timp de peste 40 de ani, până când moartea i-a smuls condeiul din mână. Timp de 40 de ani a mun­cit aproape zi cu zi la desţelenirea ogorului presei româneşti de la în­ceputurile sale, şi a închis ochii pentru vecie, când nu se uscase încă cerneala ultimului său manuscris. In perspectiva acestei activităţi de 40 de ani, opera săvârşită de Ion Teodorescu capătă un piedestal, pe care generaţia tânără de astăzi nu-l vede încă destul de desluşit. Ion Teodorescu a pornit ferm şi hotă­­rît ca un semănător de idei noui, aproape neînţelese pe acea vreme. Cu mentalitatea şi ochii noştri de astăzi, când mişcarea socialistă, su­fragiul universal, împroprietărirea agricolă, principiul egalităţii cetă­ţenilor in faţa legii şi pe tărâmul politic, — sunt principii fireşti, fără de cari nici nu ne putem închipui ţara şi societatea, nu putem aprecia după merit lupta îndrăsneaţă şi plină de curaj, pe­ care a dat-o de acum patru decenii, cu neşovăită energie şi stăruinţă, gazetarul care s’a stins ori. El şi activitatea lui, sunt incă prea aproape de noi, pentru ca să-l fi ridicat acolo, sus, unde a meritat să stea şi unde îl va aşeza fără în­doială istoria culturii româneşti ce o vor scrie generaţii viitoare. Această istorie nu va vorbi insă despre Ion Teodorescu, decât ca despre un mare gazetar şi îndru­mător ce a fost. Noi însă pe cari verva vii şi zâmbetul plin de bună­voinţă al ochilor albaştri, ne-a smuls de multe ori la sfere mai se­nine din sbuciumul adeseori amar al profesiuneî, din momente de des­curajare în faţa adversităţilor por­nite din rea credinţă pentru ca să se înăbuşe o idee generoasă sau un ideal, — trebue să vorbim despre el ca om. Ion Teodorescu a fost un filosof, cum nu se mai întâlnesc în generaţiile de după el. A frământat în tinereţea lui toate şcoalele şi si­stemele filosofice, s’a coborit până în adâncurile diverselor religiuni şi din această muncă serioasă şi sinceră şi-a creiat o filosofie a lui personală, statornicindu-şi un echi­libru sufletesc, cum nu se întâlneşte decât la apostoli sau la fanatici. Şi totuşi el n’a fost nici una nici alta. A fost un om bun, care se descă­tuşase de preocupări mărunte şi se obişnuise să cântărească oameni, fapte şi întâmplări sub specia eter­nităţii, înţelegea slăbiciunile ome­neşti şi le ierta. De aceia n’a auzit nimeni din gura lui cuvinte aspre iar slova lui a fost totdeauna în­demn la mai bine şi niciodată co­rosivă. Aşa a fost şi când nu era cu părul nins, cum l-am apucat noi de douăzeci de ani, înţelege oricine că durerea noa­stră, când ne despărţim de un ast­fel de om, nu poate avea nimic convenţional. De multe săptămâni trupul lui se chinuia în dureri groaz­nice, iar mintea lui ageră vedea sfârşitul apropiat. Şi totuşi, ziua de eri ne-a zguduit profund. Am pierdut un colaborator de mare valoare. El ne părăseşte după ce, timp de patru decenii, şi-a spus gândul în aceste coloane, zi, după zi, ediţie după ediţie. Ion Teodorescu a fost tovarăşul de luptă al lui A. V. Beldîman, al lui Anton Bacalbaşa, al lui Const. Miile. In apriga noastră strădanie de-a urma calea grea şi plină de jertfă pe care aceşti înaintaşi ne-au tras-o, ne este dat să deschidem incă un mormânt. In clipa aceasta de adâncă jale, ni-i dulce mângâierea că Ion Teodorescu a fost şi cu noi atâţia ani de zile şi că spiritul lui rămâne pentru totdeauna impregnat în con­ştiinţa noastră ca permanent în­demn şi sigură călăuză. Adevărul Ciudată şi primejdioasă political fac la noi partidele şi „persona­lităţile“. Când citeşti ziarele ofici­oase, şi cele inspirate clandestin de partide sau de guvernul personali­tăţilor, te cuprinde nedumerirea ; cum de e posibil ca oamenii cari au condus, conduc sau au pretenţia să conducă în viitor destinele ţârii să fie lipsiţi de atâta judecată ele­mentară, câtă trebue­e pentru înţe­legerea unei chestiuni simplisime, pentru adoptarea unei atitudini dic­tate de chiar instinctul de conser­vare. Iată exemplul cel mai edificator pe care ni-l oferă actualitatea. D. Romul Boilă a publicat la Cluj, un anteproect de Constituţie. Este evident că el are multe lacune şi greşeşte uneori ca tendinţă po­litică şi socială. Cu toate acestea — mai ales că se ştie că proectul nu est­e o trăsnaie a autorului ci îşi are sorgintea într’o stare de spirit a populaţiei — el putea fi discutat şi combătut. Aşa ar fi fost logic şi atitudinea aceasta ar fi dus mai repede la rezultatul dorit. Oamenii noştri politici însă nu în­ţeleg lucrurile aşa. Proectul d-lui Boilă manifestă tendinţi de des­centralizare — deci d. Boilă este un rău român, un trădător, în ser­viciul Budapestei. Naţionalii arde­leni, cari-i aprobă, sunt la fel. Şi pe această temă, citim zilnic, în­tregi coloane în cari se revarsă fu­ria, violenţa, tot canalul răutăi**, imaginabile. Aşa se combat „tendinţele sepa­ratiste“.­­ . Ce mirare, că o asemenea luptă nereală nu numai că nu-ş i produce efectul dorit peste munţi, dar duce la un efect contrar: îndârjeşte şi mai mult pe oamenii de acolo şi înăspreşte mai tare raporturile din­tre două populaţii româneşti, cari n’au decât o singură dorinţă — a­­ceia de a cimenta, prin sentimen­te frăţeşti, edificiul politic al unei ţări întregite. Şi, cel puţin dacă istoria noastră contemporană n’ar cuprinde învă­ţăminte utile în această direcţie! Dar în trecutul nostru apropiat pro­blema aceasta ni s’a mai pus odată şi ea a fost soluţionată, în inte­resul unei perfecte unificări, însă cu metode cu totul deosebite de cele întrebuinţate astăzi. Pe atunci oamenii erau mai cuminţi, mai pon­deraţi, mai puţin pătimaşi. ★ Era pe vremea lui Vodă Cuza şi mai ales, după 1866, la începutul domniei regelui Carol I. Moldova şi Iaşii se sacrificase în interesul unirii recent realizate. Capitala, mi­nisterele ■ şi­ toate autorităţile­­ im­portante fuseseră transportate la Bucureşti, iar Moldova şi Iaşii îşi vedeau mizeria viitoare apropiin­­du-se repede. Atunci a început în ţara de peste Milcov o mişcare pu­ternică în favoarea descentraliză­rii, menite să asigure Moldovei o viaţă suportabilă. Şi patriotismul moldovenilor luase chiar unele as­pecte primejdioase: se vorbea de separatism, de desfacerea unirii care aservise o jumătate de țară celeilalte. Cu toate acestea oamenii poli­tici de pe atunci — cei din Munte­nia — nu s’au aruncat asimra mol­dovenilor cu acuzațiuni de trădare; guvernul n­-a ameninţat. Tactica u­­nioniştilor a fost blândeţea, arăta­rea unei complecte înţelegeri, ce- l darea în faţa dreptăţii supreme. Când mişcarea separatistă luase­­ proporţii îngrijorătoare, guvernul­­ a dat publicităţii un jurnal al con­siliului de miniştri de la 18 Apri­lie 1866,­care sună aşa „Luând în considerare că, centra­lizarea excesivă A JIGNIT într’un mod periculos­ interesele ţării.­­ „Luând in considerare că oraşul . Iaşi s’a pus totdeauna în capul miş­cărilor naţionale şi a făcut sacri­ficii însemnate pentru consolidarea şi întărirea României; „Luând în considerare dorinţele exprimate de orăşenii laşilor ; „Având în vedere că ACESTE DORINŢE SUNT DREPTE ŞI LE­GALE, „Hotărăşte : „Se va numi un comite ad-hoc, ., care va lua in cercetare taxele o­­raşului laşi şi va propune uşurarea lor şi desfiinţarea celor vexatorii. Fiecare ministru, întrucât îl pri­veşte, se va ocupa cu proectele de legi privitoare la o LARGA DES­CENTRALIZARE A ADMINISTRA­ŢIEI”. Şi jurnalul e semnat de : Ion Ghica, Dimitrie Ghica, C. A. Ro­­setti, P. Mavrogheni, I. Cantacuzi­­no, Dimitrie Sturza, maior D. Leca- iar Lascar Catargiu, primul minis­tru, trimite prefectului jud. Iaşi ur­mătoarea adresă : „Una din cele dintâi îngrijiri ale Măriei Sale Carol I, la momentul sosirii sale pe tronul României, a fost a se informa de starea oraşului Iaşi şi a judeţelor din partea de peste Milcov, cari au făcut atâtea sacrificii pentru realizarea mâtir­­uitorului principiu al Unirii. „Mărria Sa a privit cu mare du­rere suferinţele cauzate acelei părţi a ţării PRIN VIŢIOASA A­­PLICAŢIUNE DATA PRINCIPIU­LUI UNIRII. „Acum deodată Măria Sa a a­­probat proectele de legi decise a le supune încuviinţării Adunării Le­gislative, spre a da acelor judeţe, precum şi vechei capitale a Moldo­vei, legitimele satisfacţiuni la cari au dreptul. „Măria Sa m’a însărcinat a a­­nunţa locuitorii oraşului că va mer­ge la Iaşi, unde se va opri mai mult timp, spre a studia în persoa­nă, la faţa locului, toate nevoile a­­celei părţi a ţării, precum şi mij­loacele de a vindeca toate suferin­ţele ce i s’au cauzat şi de a în­destula toate cererile legitime”. Şi, după câteva luni, principele Carol s’a dus la Iaşi, în August 1866. Primit de primarul oraşului, Dimitrie Gusti, acesta îi înmânea­ză, fără s jena, un memoriu, în care se spunea : „Sistemul eronat al centralizării făcu ca, pe lângă sacrificiile vo­luntare şi necesare să li se sacri­* fice, făra nici o necesitate, şi in­teresele cele mai drepte, aşa încât sacrificiile în loc de a da un titlu de recunoştinţă şi a face să fie considerat laşul ca a doua capitală a României, îl aduse mai întâi la uitare şi apoi, când a cutezat să reclame oarecari îmbunătăţiri drepte şi necesare, atunci a fost taxat de cuib al reacţionarilor. „Iar politica rău nimerită duse la ideia că acest oraş trebue nimi­cit pentru ca să se nimicească ca el şi IDEIA PRO­VINCI­ALISTICA DE MOLDOVA. „Sistemul viţios al centralizării, în care un oraş ca Bucureştii dă tonul la o ţară întreagă, ne aduce la culmea suferinţei. „Apăsarea şi nedreptatea, trebue să o mărturisim, dădu loc inciden­tului de la 3 Aprilie, incident trist în care Iaşii văzu sângele fiilor săi curgând pe pavelele sale, drept sa­crificiu ce făcu cauzei Unirii”. Iar domnitorul nu se supăra de cutezanţa primarului, care i-a în­mânat direct un asemenea memo­riu şi, cu data de 23 August 1866, îi comunică următorul autograf : „Suferinţele voastre vor fi uşu­rate, DESCENTRALIZAREA AD­MINISTRATIVA va satisface a doua mea capitală şi contopirea in­tereselor va cimenta marele act al unirii politice cu generoasele voas­tre dom­nii”. . . St Tata o interesantă pagină de is­torie, din care oamenii noştri poli­tici, împreună cu şeful guvernului, ar avea multe de învăţat­ Ce s’a ales din toate promisiunile făcute la 1866 Moldovei, e o chestie care nu interesează acum. Dar dacă u­­nirea perfectă a fost realizată, de­sigur că meritul revine oamenilor de atunci, cari au ştiut să ogoiască durerile cu vorbe bune şi cu blân­deţe şi n’au ofensat o jumătate de ţară şi pe conducătorii ei cu acu­­zaţiuni nedrepte şi defăimătoare. Em. Socor O pagină, de istorie Glose politice... Cum a fost tratat regionalismul altădată şi cum e tratat acum S­té NOTE „NEAMUL Românesc” Mi bate joc de partidele politice care „se află în epoca de înfrigurare a mo­dificărilor de programe". Ce bine-i să n’ai nici partid, nici program ! * DIN scrisoarea d-lui Ior­ga către d. Fortunescu : „Nu vă pot spune in deajuns cât de m­ult am preţuit silinţele d-voa­­stră”. Dar nici nu-i nevoe. Decretul de mazilire e destul de clar. Independenţă şi realitate Acum mai mulţi ani, pe când mă găseam la Londra, l-am întrebat pe un englez, care, de bine, de rău, pu­tea să îndruge câteva cuvinte în limba franceză, de ce englejii — bine­înţeles, era vorba de intelectuali — nu-şi dau osteneala să înveţe şi vreo limbă străină. „Parce que la terre c’est l’ Angler terre“, îmi răspunse Interlocutorul meu, punând în acest joc de cuvinte toată morga britanică, tot orgoliul unui popor convins că menirea lui este de a stăpâni întregul glob pă­mântesc şi de a face din omenire o colonie britanică mai mult sau mai puţin liberă. Dar şi in afară de englezi, cine n’admira puterea fără seamăn a Ma­rei Britanii şi cine nu era încredin­ţat că această putere este absolut indestructibilă? In aceiaşi ordine de idei, cine ar fi putut bănui măcar că Anglia nu e un stat independent în cea mai largă şi mai adevărată accepţiune a cuvântului? Dar şi pentru această stăpână a mărilor şi oceanelor şi stăpână a­­re aproape un sfert din întinderea şi din populaţia pământului, au survenit cunoscutele greutăţi eco­nomice şi financiare, greutăţi pe cari evenimentele din India şi situ­aţia din celelalte ţări n’au făcut decât să Ie complice şi să le înăs­prească.­­ Şi „deodată Anglia a descoperit că­­nu­ e naţiune­ independentă, ci o parte dintr'un sistem internaţional“. Mărturisirea cuprinsă în fraza ce am subliniat, nu e a noastră. Figurează într’un prim articol al uneia din cele mai importante pu­­blicaţiuni periodice de la Londra. Autorul aceluiaş articol vorbeşte a­­poi de „lanţurile lipsei de indepen­denţă“, lanţuri, zice el, „cari au fost simţite in ziua când englezii şi-au dat seama că nu sunt un stat credi­tor, ci unul debitor“. Dacă un stat, cum e Marea Brita­nie, nu se simte independent şi pen­tru a mai uşura greutatea şi strân­­sura lanţurilor, se vede constrâns să facă apel la solidaritatea interna­ţională, cât de puţin independente ar trebui să se simtă statele şi na­ţiunile, cari n’au nici­­pe departe pu­terea, bogăţiile şi resursele Angliei? Realitatea, adică imperoasele ne­­cestăţi economice, lipsurile crescân­de spectrul din ce în ce mai pericu­los al şomajului, ii silesc pe oameni la recunoaşterea adevărului că din ce în ce au mai mare nvoe unii de alţii şi că, prin urmare, o indepen­denţă absolută nu există. E o mărturisire care supără, poa­te, un sentiment de amor propriu şi jicneşte multe ambiţiuni. Decât a­­ceasta e realitatea asupra căreia e în zadar să închizi ochii. Această forţă de neînlăturat a realităţii i-a silit pe englezi să facă încă o jertfă într’o chestiune socoti­tă de ei până mai acum in urmă, ca o chestiune de prestigiu şi ca o dovadă de soliditate a puterii lor fi­nanciare. Este vorba de măsura prin care Banca Angliei a renunţat la con­vertibilitatea în aur a lirei sterline. Când, prin anul 1925, stabilise lira sterlină hârtie la paritatea aur, ar­gumentul hotărîtor pentru măsura aceasta a fost o chestiune de presti­giu şi de afirmare a puterii britani­ce. S’a ajuns la convingerea că rea­lităţile economice şi imperioasele nevoi ale vieţii trag mai greu in cumpănă decât chestiuni de presti­giu aparent şi de demnitate teore­tică. O fi existând, pe semne, şi la en­­gleji un proverb asemănător cu al nostru că „obrazul subţire se ţine cu cheltuială mare”. Insă nevoile e­­xistenţei s'au dovedit mai imperioa­se decât obligaţia de a îngriji de fi­neţea obrazului. Din cele de mai sus se desprinde şi pentru noi şi mai ales pentru gu­vernanţii noştri, un învăţământ des­tul de preţios, învăţământul că vre­mea de astăzi nu mai îngădue să ne îmbătăm — cum spune o vorbă — cu apă rece, căutând adică justifica­­rea unor cheltueli ce pot fi evitate şi a unor atitudini în consideraţii, nu şi argumente ce nu-şi mai au rostul. N. Barzaria ! LEGEA Oamenii noştri politici n’au decât o singură grijă: să reglementeze presa. Toate au fost rezolvite cu bine vi ţara aceasta- Nu mai există decât un singur lucru de remediat: relele provocate de presă. Perspectiva de a tămădui şi a­­ceastă ultimă racilă românească ii surâde şi d-lui C. Hamangiu, mi­nistrul justiţiei. D-sa pregăteşte un proect de lege. Din expunerea făcută nu se prea poate întrevedea bazele principiale exacte ale legiferării de mâine. Aşteptăm să re cunoaştem în mod mai precis. Vom observa, însă, un lucru. Se purcede de la o premisă greşită. Foarte puţini îşi dau seama că presa nu este de­cât oglinda socie­tăţii şi­ că­ ea nu este nici mai bună, nici mai rea decât restul societă­ţii româneşti. Produsele aceluiaş sol sunt la fel. Trăim cu toţii în Ro­mânia şi toate se aseamănă. Când se porneşte dar de la ideia că numai presa cată a fi remediată — fiindcă ar fi singura care nu se prezintă in mod destul de strălucit — se comite o eroare-Dar mai este un lucru. O lege a presei trebue să asigu­re o deplină libertate şi o promptă răspundere. Cine urmăreşte mai mult şi mai cu seamă cine crede a putea anunţa restricţii, pe cale de texte întortochiate, acela nu va fa­ce o lege bună a presei. URMĂRIRE Se vorbeşte mereu, în ultimul timp, despre vânzările silite, ordo­nate de fisc şi se ridică critice in privinţa modalităţilor de execu­tare. Alta este însă chestiunea pe ca­re o relevă oficiosul liberal. Ope­raţiile majorieste cari se fac, în do­meniul executărilor — de multe ori cu concursul perceptorilor — în ce priveşte afacerile puse la cale prin mijlocirea unor interpuşi. Ceva mai mult. Cei iniţiaţi pre­tind chiar a cunoaşte cazuri ficti­ve. Averea oamenilor a fost urmă­rită în forme cari nu cadrează cu legea, pentru ca interpuşii să poa­tă intra imediat în stăpânirea unor valori reale, obţinute pe nimic. Dacă este astfel, atunci, evident, lucrul e grav. Urmăririle silite sunt, prin natura lor, enervante pentru mulţime, fie şi în vremurile normale- In vremuri excepţionale, cum sunt cele de astăzi, ele pot deveni un motiv de nelinişte so­cială. Trebue dar procedat cu bă­gare de seamă. Când, însă, peste suferinţa gene­rală a unor urmăriri silite vine să se supra­puie o operă ticăloasă de sărăcie a celor urmăriţi, în scop de a înbogăţi interpuşi, atunci se comite o adevărată crimă. Cei vinovaţi trebuesc pedepsiţi cu ultima asprime. Sever Criza din Anglia D. MACDONALD care înainte de a fi înlăturat criza financiară, trebue să se ocupe de criza politică, în legătură cu alege­rile viitoare

Next