Adevěrul, februarie 1932 (Anul 45, nr. 14749-14773)

1932-02-01 / nr. 14749

MDL-4« Ho. 14749 Luni I Februarie 1982 6 pagini FONDATORI s 1888—un 1897—1928 ABONAMENTE: 750 lei pe an an 380 lei pe 6 luni 200 lei pe 3 luni In străinătate dublu si 3 LEI BIROURILE: București, Str. Const/ Miile (Sărindar) No. 7—9—II TELEFOANE : Centrala: 3-2470. Direcția: 3-2474. Provincia: 3-1066. Administrația: 3-2473. Oficiosul guvernului susține ideia teatrului de cartier. Inutil! Guvernul însuși constitue un teatru pen­tru țara întreagă! INTRE CONSTITUȚIE $1 ABSURD Sunt numai câteva zile de când suveranul, în discursul rostit la 24 Ianuarie, se felicita că se află încon­jurat de reprezentanții partidelor po­litice. Ba mai mult, suveranul își exprima dorința unei colaborări a acestor partide. Ca o replică bizară la această cuvântare, oficiosul d-lui președinte al consiliului ironizează „partidele de drept divin”. Ele au dreptul să trăiască — și aceasta în­seamnă un mare pas înainte, fiindcă până acum câtva timp li se refuza chiar și acest drept elementar. Au, deci, dreptul să trăiască. Au și drep­tul să guverneze. Dar nu totdeauna! Numai din când in când... Fiindcă, deocamdată, teh­nicienii mai au de revărsat încă o porție de fericire asupră-ne! Oricine „câștigă încre­derea suveranului și capătă atâtea locuri în parlament, câte să-i poată da o majoritate” poate forma gu­vernul. Perfect logic. Cu o singură con­diție: ca acele locuri în parlament să le capete prin propriile sale forțe. Or, guvernul actual le-a căpătat prin concursul unui partid — parti­dul liberal. Acel partid a rămas in opoziție. Până acum, într’o opozi­ție dulce. Acum, într’o opoziție care, judecând după presa liberală, se accentuiază până la dârjenie. Și atunci se pune întrebarea: când ți-ai confecționat o majoritate par­lamentară grație unui partid aliat și când acel partid desface alianța, îți retrage încrederea, — mai poți a­­firma că reprezinți țara? Când liberalii au început opozi­ția, guvernul le-a spus: Depuneți mandatele și prezintați-vă singuri in alegeri! Foarte bine. Numai că, riposta are două tăișuri. Unul către libe­rali. Celalt către guvern. De ce nu și-ar depune și majoritarii manda­tele parlamentare? De ce nu s’ar prezintă și ei — singuri — în fața corpului electoral? Să nu ne amăgim: partidul libe­ral a dat un gir guvernării actuale. In cele mai multe cazuri massele n’au votat candidații lansați de la centru — ca niște bizare rachete, — necunoscuți în circumscripțiile în care îi dusese hazardul, — ci au vo­tat pentru partidul liberal. Guver­nul n’a adus decât aportul presiu­nilor electorale. Atât și nimic mai mult. Când partidul liberal își retrage girul, când cetățeanul care a votat partidul liberal vede că guvernul nu mai are concursul acestui par­tid, — guvernarea aceasta mai este, mai poate fi constituțională? Evident — nu. Dar oficiosul d-lui președinte al consiliului, pornit pe calea parado­xului, mai susține încă ceva: fiind­că nu se poate realiza un guvern de concentrare, trebue să se men­țină ministerul tehnic! Adică, fiind­că nu poți uni două sau trei partide într-un guvern, să le înlăturăm pe toate și să facem un guvern în a­­fara partidelor și împotriva lor.„ Noi am renunțat de multă vreme să mai cerem guvernului tehnic un fir logic în acțiunea lui. Dar indul­gența noastră nu poate merge atât de departe, încât să acceptăm ab­surdul. Guvernele nu sunt: nu trebue să fie nici de partid, nici de concen­trare, nici tehnice. Trebue să fie constituționale. Asta înseamnă că trebue să rezulte din libera consul­tare a corpului electoral. Sau, dacă nu, să aruncăm constituția la coș și să nu mai încercăm a demonstra imposibilul. Ad. NOTE CONSILIUL de inspectori a al­cătuit tabloul cu definitivările și titularizările profesorilor. Din acest tablou — după revi­zuirea d-lui Iorga — nu vor ră­mânea valabile decât pătrățelele și, poate, numerele de ordine... PARLAMENTUL va lua vacan­ță pe timp de­ o săptămână. ...De­ocamidată, DOMNUL Argetoianu a decla­rat că d-sa nu face politică. ...Declarație chiar de om politic. ★ II ..Neamul Românesc“ găsim următorul titlu: „Partide de drept divin“. N’o fi oare vorba de partidul ior­ghist? . OFICIOSUL guvernului spune că d. Argetoianu a făcut preșe­dintelui de consiliu „o lungă ex­punere a impresiilor culese in că­lătoria in Apus“. ...Numai „lungă“? Ar ★ Glose politice... SUBSTRATUL Să fie adevărată aserțiunea presei guvernamentale că agita­țiile funcționarilor și pensionari­lor au substrat politic? Tradusă în limbajul curent, a­­ceastă aserțiune înseamnă că funcționarilor și pensionarilor nu le pare de loc rău de reducerile suferite, sau chiar să le pară bine. Ei se agită totuși, dar nu din cauza lucrului în sine, ci în inte­res politic: vor să-i facă încurcă­turi guvernului. Nu ne vine a crede. E posibil ca revendicările funcționarilor și pensionarilor să ia formă politică, dar substratul acestor frământări , sau cum am zice: substratul substratului — este cât se poate de economic. Se discuta odinioară: da sau ba, interesele materiale predomină sau nu in acțiunile politice? Azi lu­crul nici nu se mai discută: mi­zeria generală, aiurea și la noi, este prea mare, nevoile vieții sunt prea strivitoare, iar consecințele acestei stări de lucruri sunt prea evidente. Reflexul politic e în afară de ori­ce îndoială. Substratul de care vorbește „Neamul Românesc“, o fi el cum o fi, dar substratul substratului e teribil! CONSTRUCȚIA „Neamul Românesc“ de aseară vorbește cu o superioară ironie despre partide. Atât de superioa­ră este această ironie, încât nu-și găsește expresia decât în ghili­­mete! In acelaș timp insă, în pagina patru citim următorul titlu: „Con­gresul partidului național-iorghist la Satu-Mare“. E drept că, de data aceasta, cu­vântul partid nu mai este încadrat în atât ele ironicele ghilimete. S’ar părea că e vorba de un partid serios! Oricum ar fi, noi credem că „Neamul Românesc“ ar trebui să-și pună de aconi pagina patra cu pagina primă. E destulă hara­babură în guvern. Să fie oricine măcar in oficiosul guvernului. Dacă partidele nu fac o para­chipară, să nu se vorbească de partidul național-iorghist. (Acest „iorghist“ în ziarul condus de d. prof. iorga are o savoare parti­culară!) Iar dacă există un par­tid național-iorghist, atunci să nu mai fie ironizate celelalte care — fără să fie iorghiste — există totuși­ Int. CARNETUL NOSTRU Sculptura picturală Printre treisprezece pictori, din grupul „Arta nouă“, care expun în Sala Ileana, un singur sculptor, Mili­ța Pătrașcu, îmbrățișează cu marmo­ra și bronzul, pereții colorați, din jur. Sculptura Miliței Pătrașcu, se cir­cumscrie într-un arc generos de plastică intelectuală. Ritmul acestei frământări senine, are ceva muzi­cal in realizarea lui sonoră și ceva pictural, în desfășurarea vizuală. Volumul cald al unei statui mă­rite în bronz, patina care alunecă de sub­ amprentele sensibile ale mân­­iei care modelează și respirația a­­dâncă a măștilor sale, sintetizate în­tr’un stil hotărât, realizează la­olaltă, o sculptură picturală. Prin aceasta, opera Miliței Pătrașcu se reînoește mereu­. La început a părut închisă într’o paranteză de extremă stângă și totul părea că merge doar spre curiozitate. Astăzi, păstrând doar evadarea din canonul liniar impus de scolastică, sculptura sa intră pe poarta largă a operei serioase, care se impune prin volumul înscris în linii grave dar zâmbitoare și prin­­tr-o generoasă senzație de culoare. E mult, e foarte mult, în vremea noastră de totală stagnare a energiei creatoare, ași putea zice, în spațiul unei standardizări raționale a ele­mentului de artă sculpturală. Milița Pătrașcu iubește desenul, în afară de puterea ei, de a-l impune in masa de bronz sau de piatră. De­senul ei curge ca un fulger alb, pe luciul unei bucăți de marmoră nea­gră, prinsă în butucul unui lemn ve­­chiu. E spiritual și expresiv. Iată­ linia unei ape, din cari ies peștii chemați de o bucățică de pâine și deasupra pasările cerului, aduse de aceiași zâmbitoare ispită. Sau: O pi­sică își ridică ghiarele spre un șir de fluturi care sboară pe tangenta unei primăveri simple. Apoi relie­furi sgâriate în ritmul pietrelor asi­riene. Milița e poetă. O poezie do­mestică, primitivă și vioaie, trece prin văzduh. Pretutindeni o sensibilitate a­­dâncă, cu proecțiuni luminoase și pași grăbiți, tumultuos, spre o evo­luție generoasă. Arta ei, e un popas lucitor, la răscrucea drumurilor noi. Claudia Millian „Toți cer­ cine să dea?“ Cuvintele puse ca titlu la rându­rile de față sunt extrase din scri­soarea ce-mi trimite un cititor, care mă asigură că posedă două diplome universitare, dar nici o slujbă la stat ori la vreo instituție depinzând de stat. Nu e slujbaș, fiindcă n’a vrut să fie, având ambiția de a munci în mod independent și de a răzbi în viață prin propriile sale puteri și mjloace. „Singura mea legătură cu statul — îmi scrie cititorul acesta — este aceea de contribuabil, cari își dă partea lui la alimentarea bugetului public". După ce, prin destăinuirile aces­tea, își precizează situația sa per­sonală, se grăbește să dea curs in­dignării de care se simte cuprins. E indignat de tot ce vede petre­­cându-se în jurul său­ de nedrep­tățile ce pornesc de sus, de greșeli­le săvârșite zilnic de cei cei ne cârmuesc, de risipa neiertată ce se face cu banul public prin creațiuni de posturi inutile, de­numirile ce sunt o adevărată sfidare, o pălmuire a cumplitei sărăcii în care ne sba­­tem, de faptul că puterea e folosită ca un mijloc de îmbunătățire a si­tuațiilor personale și de creare de avantagii pentru neamuri, prieteni și partizani — într’un cuvânt, pe de două ori diplomatul nostru citi­tor îl indignează contrastul intre ceeace guvernanți noștri au datoria să facă și ceea ce ei fac în realitate. Decât, indignarea sa nu se măr­ginește la actele guvernului și ale autorităților depinzând de guvern. Ea este mult mai cuprinzătoare, re­­vărsându-se asupra tuturor parti­delor politice — ba chiar și asupra ansamblului cetățenilor. Vina acestora — adică a partide­lor politice și a cetățenilor este că nu reacționează cu toată energia și în mod deosebit, cu toată ones­titatea și dezinteresarea pentru a opri relele săvârșite de cârmuitori și a face imposibilă repetarea lor. „Agitația și campaniile de răs­turnare ale partidelor politice nu pornesc din datoria de a combate răul și de a înscăuna dreptatea și legalitatea, ci din dorința egoistă de a beneficia ele de avantagiile puterei. Prin urmare, când partide­le se agită, ele cer puterea, iar nu îndreptarea relelor". Aceasta e credința cititorului nostru despre mișcările întreprin­se de organizațiile politice. O cre­dință pesimista, însă, din fericire, nu chiar așa de exactă. "Ü Dar vina cea mare pentru puțin îmbucurătoarea stare de lucruri, o poartă — aceasta tot după părerea cititorului nostru — cetățenii înșiși. Acești cetățeni în cari s’a încuibat o mentalitate, calificată de el ca „nenorocită”. Anume, toată lumea, toate cate­goriile sociale, toate profesiunile cer mereu de la stat, însă nimeni nu e dispus să dea sau, în tot cazul, dacă dă, caută să dea cât mai pu­țin și să ia în schimb cât mai mult-Părinții cer pentru copiii lor burse, scutiri de taxe, tot felul de înlesniri, pentru ca mai târziu să ceară slujbe la stat. Ca funcționari, cer să nu li se reducă salariile, iar ca pensionari, să nu li se reducă pensiile. Dacă agricultorilor li se acordă conversiunea datoriilor, vin și de­bitorii de la orașe și cer acelaș lu­cru. Proprietarii ipotecați cer în­lesniri la fel și o reducere a sume­lor ce datoresc, șome­rii cer aju­toare, toți cer, dar cine să dea ?" Desigur, că nu poate fi decât o glumă răspunsul : „Treaba statului, că de aia e stat”. Concluzia cititorului nostru este, precum ne putem aștepta, extrem de pesimistă. „Trăim, încheie el, în care se caracterizează mai vremuri mult prin decădere și anarhie morală, decât prin criză materială, iar la capătul acestei anarhii stă deschi­să prăpastia, care amenință să ne înghită pe toți". ■ Chestiunea relevată de cititorul­ nostru ni s’a părut deosebit de im­portantă și de toată actualitatea și de aceea am căutat să o expunem mai amănunțit. Aceasta însă nu în­seamnă că împărtășim în bloc punc­tul său de vedere și că recunoaștem ca juste și temeinice toate observa­țiile și constatările sale.­­ Dacă am începe, de pilda cu gu­vernul și cu actele guvernului. De­sigur,­guvernul sau — mai exact — guvernele săvârșesc multe și neier­tate greșeli. Noi, cei din prea inde­pendentă, ne-am spus și ne JfJm­em mereu cuvântul asupra acestor gre­șeli, pe care le înfierăm fără rezer­vă și șovăială. Le înfierăm și ce­rem cu toată hotărîrea să se revie asupra lor, iar cei vinovați de ele să suporte consecințele. ■t­r Insă, dacă ar fi să căutăm o cir­cumstanță oarecum atenuantă pen­tru autorii de greșeli, ea poate fi găsită în adevărul, constatat prin fapte, că puterea produce la mulți un fel de stare de beție, care î­l face să piardă noțiunea realității. Aceiași oameni, cari" văd foarte clar și ju­decă foarte sănătos când sunt în opoziție, aproape nu sunt de recu­noscut, atunci când, prin forța îm­prejurărilor, sunt aduși la cârma țării și în situația de a face ei mai bine, ceea ce vedeau că e rar­ și greșit. In afară , de această constatare, se întâmplă destul de des cu aceia cari vin la putere că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea dela târg. Intr’un fel vedeau lucrurile, când erau departe de ele și într'al­­fel văd că se prezintă atunci când sunt puși în mijlocul lor. Se ivesc greutăți, pe care nu le bănuiau; se izbesc de piedici pe care nu le pre­vedeau. Mai pierd apoi și perspectiva, po­sibilitatea de a avea o vedere cla­ră și de ansamblu a situațiunei, po­sibilitatea de a vedea situația, fără a fi influențați de presiunile conti­nui ale partizanilor, de nesfârșitele cereri și stăruințe ale acestora. Cât despre cetățenii cari tot cer și nu se întreabă măcar odată cine să dea, situația din acest punct de vedere se prezintă cam într altfel de cum o vede și o înfățișează citito­rul nostru. In cererile acestea, trebue făcută o deosebire, o separație între cere­rile juste, legale și posibile și între cererile cari nu întrunesc aceste con­dițiuni. Să luăm de pildă, cererile pen­sionarilor. Ei nu resping ideia de reducere a pensiilor, ba chiar, dată fiind situația bugetului și în specia­l Crisei pensiilor, recunosc necesi­tatea acestor reduceri. Cer însă ca operația de reducere să se facă după norme juste și ome­nești, norme pentru a căror stabi­lire să se ia și avizul reprezentan­ților lor. Mai cer să fie scoși dintre pen­sionari cei ce s’au introdus în mod abuziv, precum sunt în dreptul lor, să ceară ca, la reduceri, să nu se taie prea puțin dela cei cu pensii mari și prea mult de la pensionari, cari nici până astăzi nu puteau face față nevoilor celor mai elementare ale vieții. Pot fi respinse astfel de cereri sau pot fi ele calificate ca exage­rate? . Desigur că nu. Ajungem la constatări similare, când cercetăm cu nepărtinire și ce­rerile formulate de celelalte cate­gorii de cetățeni, dintre care nu ex­cludem nici pe șomeri. Șomerii, de pildă, cer de lucru ca să-și câștige pâinea și nu­ sunt deloc bucuroși să trăiască din pomana statului. Recunoaștem însă că există o de­primare morală și o criză de încre­dere. Pentru locuirea acestei crize, se impune în primul rând ca guver­nul să dea exemplul virtuților pe care le cere să fie practicate de ce­tățeni. N. Batzaria Societatea Națiunilor și luptele sângeroase de la Shanghai Conflictul dintre China și Japonia a luat Miercuri noaptea un caracter excepțional de grav. O escadră ja­poneză a fost trimisă la Shanghai, unde a debarcat trupe sub motiv că trebue să apere viața și avutul ce­tățenilor japonezi din acel oraș, a­­menințați de către chinezi. Trupele japoneze au și cucerit o parte din oraș, bombardând in mod sălbatic o regiune întreagă și provocând astfel organizarea unor detașamente inter­nationale albe, pentru apărarea car­tierului european. Gestul neașteptat al Japoniei provocat emoție in lumea întreagă.­­ Ambasadorul Statelor Unite, precum și al Marii Britanii au făcut demer­suri foarte energice la Tokio, prote­stând împotriva debarcării trupelor japoneze la Shanghai și amenințând cu represalii deocamdată economice, dacă trupele japoneze nu vor fi re­trase. La Geneva emoția a fost cu atât mai mare, cu cât această bombă ja­poneză a căzut în mijlocul tratati­velor consiliului Societății Națiuni­lor. Prin acest demers consiliul a fost a diferendului dintre cele două mari puteri ale Extremului Orient. China a făcut un nou demers pe lângă con­siliu, cerând aplicarea articolelor 10 și 15 din pactul Societății Națiuni­lor. Prin acest demers consiliul a fost obligat să prezinte în cel mai scurt timp o formulă pentru soluționarea conflictului și dacă această formulă nu va găsi aprobarea celor două părți cari se află in conflict, atunci va fi nevoit să invite­ze Societății Națiunilor la o membrii internațională de represalii acțiune Împo­triva statului recalcitrant. Consiliul a fost pus prin urmare intr’un greu impas. Textul art. 15 din pactul Societății Națiunilor este categoric în privința urgentei pro­­ectului de soluționare a conflictului, precum și mai ales in ce privește o­­bligațiunea membrilor Societății Na­țiunilor de a participa la boicotul economic, financiar si moral, împo­triva acelei părți, care va refuza să se conformeze proectului de aplana­re, asupra căruia va cădea de acord consiliul. Prin urmare cu acest pri­lej se va putea verifica, dacă apara­­­­tul Societății Națiunilor, în condi­­țiunile în care se găsește astăzi, poa­te să funcționeze așa cum cer inte­resele pentru garantarea păcii mon­diale. Situația este atât de dificilă, încât se vorbește chiar și de posibi­litatea convocării intr'o sesiune ex­traordinară a tuturor membrilor So­cietății Națiunilor, pentru ca să se poată aviza la măsuri acceptate de către toți și nu numai la cele pe care consiliul ar fi obligat să le aplice, in baza articolelor 15 și 16 din pac­tul fundamental. Deocamdată, sub presiunea ame­nințării de a se aplica sancțiuni In­ternationale contra Japoniei agre­soare, prin intervenția Ligii Națiu­nilor, și in urma demersului drastic al Statelor Unite, ostilitățile au fost suspendate la Shanghai. Este evi­dent că prin indicerea acestui ar­mistițiu se ușurează în oarecare măsură căutarea unei formule de compromis pentru aplanarea dife­rendului. Cu toate acestea cercurile condu­cătoare de la Geneva continuă să fie neliniștite, pentru că surpriza japo­neză de la Shanghai a tulburat apele chiar în ajunul conferinței interna­­ționale de dezarmare. Astfel acele puteri, cari erau în fond protivnice dezarmării, vor avea putința să se folosească ca de un argument, de evenimentele de la Shanghai, in le­gătură cu neputința Societății Na­țiunilor de a proceda imediat și prin mijloace irezistibile pentru a împie­dica inutile vărsări de sânge. Este probabil că acest pretext va fi invo­cat de către unii participanți la con­ferința de dezarmare și că un chip logic va Îngreuna tratativele pentru adoptarea unei convenții internațio­nale de limitare serioasă a înarmă­rilor- L. P. Nasta CHESTIA ZILEI REVE­DER­E­A — Și cun ce te-ai ales din călătoria­ asta ? — Cin note și impresii ! AL. CIURCU, ACUM 25 DE ANI Odată cu împlinirea a zece ani de la moartea distinsului nostru colaborator Alexandru­ Ciurcu se împlinesc și 25 de ani de când a a­­vut loc un episod interesant din viața lui- vizita consiliului comu­nal din București la Viena. Mihai Cantacuzino, primarul Capitalei. Alex. Ciurcu,­primu­l a­­ju­tor de primar și câțiva consili­eri comunali au făcut o vizită consiliului comunal al Vienei. Timp de o săptămână, de la 17 la 21 ianuarie 1­907, vizita a fost o­ficială; o altă săptămână oaspe­ții au mai rămas la Viena, în vi­zită neoficială. Atât Mihai Cantacuzino cât și Alexandru Ciurcu au făcut o im­presie admirabilă. Amândoi vor­beau bine, aproape perfect nem­țește. Ciurcu fusese chiar student la Viena și în timpul prezenței lui în vizita oficială a și fost procla­mat membru de onoare al „Ro­mâniei june“, al cărui membru ordinar fusese cu decenii în ur­mă. Mihai Cantacuzino a impresio­nat prin avântul latin pe care-l aveau discursurile lui nemțești. Nu­­ am auzit niciodată vorbind în public, în românește. Dar a­­tunci — fusesem numit de curând corespondent la Viena al „Adevĕ­­rului“ și am asistat la toate re­cepțiile ce s’au dat in onoarea oaspeților bucureșteni — a im­presionat felul cum își termina discursurile, scăzând din ce în ce vocea, pierzând modulațiile ca o umbră estompată a unui desemn vioiu, pentru­ a arunca dintr’o­­dată, pe neașteptate, un „hoch“ sau „hurra“, ca o fanfară răsună­toare, care provoca entusiasmul ascultătorilor. Ciurcu vorbea­ cu totul altfel. De origină ardelean, el pătrunse­se nu numai educația, dar și firea germană. Discursurile lui plăceau pentru că erau turnate pe cala­pod nemțesc. Nu se deosebeau prin nimic de discursurile vreunui „Herr Professor“, sfătos de la o universitate germană, plină de miez, dovedind o cultură temei­­nică, fără patos, fără pretenție. În timpul cât a fost ajutor de primar, Ciurcu își întrerupsese activitatea de ziarist. Dar cuno­ștea mentalitatea presei și în spe­cial probitatea care domnea la „Adevĕrul“. întruna din zile, a­­șteptam la „Hotel Elisabet“ unde locuia delegația română, pentru a face cu toții o escursie. In tim­pul așteptării, am scris un art’col ,de impresii, în care făceam elogii­­ lui Mihai Cantacuzino, arătând feluiri» înziș­i șfron­ee,cască sufle­­­tele vieneze. Membrii delegației, coborând din camere, au dat de mine. Pas­cal Toncescu îmi ia din mână manuscrisul și citește cu voce ta­re ce am scris. Mihai Cantacuzino ascultă și zâmbește ironic. Era i­. conflict cu „Adevĕrul“, care sus­ținea pe ministrul de finanțe Take Ionescu, dar nu se avea bine cu primul ministru, G. Gr. Cantacu­zino, nababul, tatăl lui Mihai. Și Mihai Cantacuzino îmi spune: — De­geaba scrii, Umere. Cum, îți închipui că o să publice Min­e așa ceva despre mine? Dar Ciurcu intervine i­mediat: — Nu cunoști presa, domnule pri­mar. Te înșeli dacă îți închipui că Miile o să refuze articolul. S’a pariat pe două sticle de șampanie: un pariu la care eu trebuia să fiu în câștig, in orice caz. Articolul a apărut în adevăr, dar nu mai știu dacă Ciurcu a căpătat șampania și cu cine băut-o, căci până să ajungă ma­a­nuscrisul la București și apoi zia­rul la Viena, delegația s’a întors acasă. ‘ Pentru mine, ca începător­iu ale presei, m’a interesat că omul politic, nu putuse serb­a atitudi­nea presei, pe când Ciurcu, gaze­tarul, și-a dat seama că patima excesivă nu sălășluește la „Ade­­verul“. De câte ori, în decursul acestor 25 de ani nu m’am con­vins ide acelaș lucru! G. Gama N­A­R­B­A­Ț­I­I EXCEPȚIA Vorbind de partide, „Neamul Ro­mânesc“ se găsește o vină: șefii sunt absenți. Partidu­l iorghist face o excepție: șeful — d. iorga — e prezent, însă e absent... partidul! Rix Johann Christian von Engel despre loan-Vodă cel Cumplit de SCARLAT CALL­­MACH I Cu toate că viața și faptele vi­teazului domn al Moldovei loan- Vodă cel Cumplit sunt bine cu­noscute și studiate, totuși, pagini­le, închinate lui, de către cunos­cutul istoric Johann Christian von Engel, merită să fie redate în foi­letonul ziarului „Adevărul“. Mo­tivele care m’au îndreptățit să cred astfel sunt două: a) loan- Vodă cel Cumplit fiind unul din eroii Moldovii din trecut, trebue să cunoaștem cât mai bine tot ce s’a scris despre el; b) cartea lui J. Ch. von Engel, în care găsim textele privitoare la luptele și moartea năpraznică a voevodului moldovean, nu e rară, cu toate a­­cestea nu se prea găsește în bi­bliotecile noastre publice și nici nu poate fi consultată de cei mai mulți. Lucrarea lui von Engel are ur­mătorul titlu: „Geschichte der Ukraine und der ukrainischen Co­­saken, wie auch der Königraiche Italitsch uni Wladimir. Verfasset van Johann Christian von Engel. Halle, bey Johann Jacob Gebauer, 1796“. (Istoria Ucrainei și a Ca­zacilor ucrainieni, împreună cu cea a regatelor Italiei și Wladi­mir... etc.). Și iată ce găsim la pag. 71 și următoarele: (71-74): „A doua perioadă. — Cazacii și U­­craina sub stăpânirea Polonilor dela 1569-1654... Campania nenorocită a lui Swierhowskt, sau Swierezewski in Moldova... încă în vremea lui Henric de Va­lois, Ivonia, domnul Moldovei, ceru­se sprijin, căci vecinul său voevodul din București, Alexandru, îl pone­­gria, făgăduind Turcilor că fratele său Petrule ar plăti mai mult tribut, dacă ar fi înscăunat in locul lui Ivo­nia (loan-Vodă). Dar, din pricina bunelor relații care domniau atunci, între Turci și Poloni, aceștia din urmă nu putură să-i satisfacă dorin­ța, de aceea Ivonia își îndreptă pri­virile către Swierkowski și Cazaci, despre cari auzise, că juraseră veș­nică dușmănie Tătarilor. Aceștia se pregătiau tocmai să se împrăștie și să se întoarcă pe la casele lor­. El trimise un sol cazacilor, cari, aflând vestea, începură să petreacă cu pof­tă. Fără să­ mai aștepte învoirea curții leșești, plictisiți că nu li se îngăduia, de către Poloni, începerea campa­niei împotriva Tătarilor, 1300 de ca­zaci sub comanda lui Swierkowski, porniră spre Moldova. Górecki nu­mește pe fiecare din polcovnici, sau comandanți ai trupelor. Swierkow­ski, spune el, era un om vânjos și un bun cunoscător al artei militare, el comanda 200 de oameni, Bersar­ 2Q0, Koslow 200, Staasen 200, Iant­­schi 100, Sokolowski 100,... * Ei fură bine primiți de Ioan-Vodă, care ieșise întru întâmpinarea lor, întovărășit de boieri și de garda lui personală. In tabăra valahă bubuiau tunurile. După un ospăț bogat, ivo­nia dădu poruncă să se aducă, în dar, conducătorilor cazacilor vase de arginet, umplute cu ducați, pentru ca, după cum spunea el, să-și poată re­veni în fire după oboseala drumului și pentru ca să-și poată limpezi tru­purile prăfuite. Cazacii mirați și ru­șinați de aceste daruri, nu voiră, la început, să le primească: ei spuseră, că nu din dorul de a câștiga bani, au dat ascultare chemării lui Ivo­­­nin, ci din pofta de a se lupta cu dușmanul creștinătății, dar, totuși, fură siliți să primească darurile și cele șase vase cu vin minunat, care trebuia să-i facă să uite apa Nipru­­lui, pe care, din lipsă de vin, erau nevoiți s’o bea. In afară de acestea, domnul Mol­dovei le făgădui o soldă zilnică. Swi­erczewski răspunse: despre aceasta vom vorbi numai atunci când ne vom fi împlinit rostul venirii noas­tre. Cazacii nu se tem de numărul Turcilor și reușita luptei depinde de măsurile de prevedere. Intre timp, orișicine ar fi putut spune ce se va întâmpla, numărul Turcilor fiind de 32.000, plus regi­mentele valahe ale lui Aexandru. Oricât de vitejește s’ar fi luptat Cazacii, ori­cât de îndemânatic ar fi fost Swierczewski in recunoașterea pozițiilor și in aflarea numărului dușmanilor, oricât ar fi știut să se folosiască de terenuri prielnice de capcane bine făurite, oricâte întâl­niri victorioase ar fi avut, totuși, războiul era dintru început pierdut. Swierczewski cu cazacii săi și cu 6000 de valah­i formară avangarda și se năpusti asupra oștii turcești, răspândite și nebănuitoare, în apro­piere de Brailow; o dete peste cap, cu ajutorul oștii în fruntea căreia era Ivonia, făcu un măcel cumplit și cuceri toată tabăra. Starovolsci ex­plică această izbândă astfel: Swi­­ercezwski părăsise tabăra, lăsând, însă, în urma lui să ardă mai multe focuri (wachfeuer). Turcii atacară tabăra părăsită, iar Cazacii și Mol­dovenii se năpustiră, pe la spate, a­­supra lor. Petrylo și Alexandru erau nevoiți să privească, din Brăila, cum Ivonia jefuia țara acestuia din urmă. Orașul Brailov fu luat cu asalt și (Citiți continuarea în pag. II-a)

Next