Adevěrul, martie 1932 (Anul 45, nr. 14774-14799)

1932-03-01 / nr. 14774

«ROL 45 - Ho. 14774 * Marti­e Martie 1032 © pagîDl AU V. - Ji CONST. BL v\\° \ 1897—192* i'V . FONDATORI:­ ­ 750 lei pe an an ABONAMENTE: *380 lei pe 6 luni J 200 lei pe 3 luni­­ ——— — 3 LEI In străinătate dublu BIROURILE: București, Str. Ceash Miile (Sărîmiar) Ho. 7—9—11 TELEFOANE: Centrala: 3-2470. Direcţia: 3-2474. Provincia: 3-1066. Administraţia: 3-2473.­ ­ VIITORUL crede că „spre partidul liberal se îndreaptă toate speranţele ţării...“ Dar nu şi voturile ! Sărbătorirea d-lui Vaida Sărbătoririle se fin lanţ. începu­tul l’a făcut d. Iorga, cum era şi na­tural. Doar de la d-sa începe isto­ria românilor , a statului, a po­porului, a culturii şi a ritmului nou. A venit apoi rândul d-lui Goga. Trebue să menţionăm că poetul n’a fost sărbătorit decât pentru împli­nirea a 5 decenii. D. Goga este, se fine şi vrea să fie tânăr, spre deo­sebire de d. Iorga, pe care-l auzim de vre­o 3­1 de ani invocând vârsta şi experienţa în sprijinul ideilor sale, rămase încă necunoscute. In sfârşit a venit rândul d-lui Vaida, care, deşi are maniere şi gesturi tinereşti, nu s’a sfiit să-şi declare vârsta. A împlinit 60 ani şi prietenii şi partidul au ţinut să-l elogieze într’un cadru solemn. Ne este plăcut să recunoaştem că această sărbătorire — cu toată semnificaţia şi solemnitatea ei — nu est© lipsită de acea notă de mo­destie, care şade bine oamenilor serioşi. La Cluj, în cercul amicilor şi al admiratorilor, fără să se facă apel la contribuţia bugetului sta­tului, d. Vaida a fost obiectul unor sincere mărturisiri de prietenie. Nici parlament cu tămâie pregătită intro trudnică ipocrizie, nici foruri culturale subalterne gata să-şi arate devotamentul inalterabil in formule plate. O simplă adunare priete­nească, in care vorbele au pornit din inimă, chiar dacă dragostea şi admiraţia ar fi alunecat pe panta exagerării. Tocmai de aceia, cuvântările ro­stite au un interes interesant şi rodnic. «­ * S’au adus elogii celui sărbătorit. Fireşi . Nu se putea să nu se re­leve trecutul bogat în fapte al unui luptător, care a stat de veghe trei decenii la căpătâiul intereselor unui neam prigonit. Nu oricine şi-a fă­cut datoria sub vechiul regim, aşa cum şi-a implinit-o Vaida-Voevod. In vechiul regat, în generaţia din care fac parte, numele lui a răsu­nat cu im ecou prelung, din stân­cile Carpaţilor despărţitori până în zidurile universităţii ieşene, pe băn­­cia căreia ne trudeam minţile şi făuream planuri. Atunci, acum trei­zeci de ani, noi ştiam că Vaida- Voevod munceşte harnic la istoria poporului român. Cum ar fi posi­bil ca, astăzi, acest lucru să fie ui­tat ? . Dar, Vaida-Voevod este şi un luptător politic al zilelor noastre. Putem se avem — şi avem chiar — rezerve bine trasate asupra ideilor şi activităţii sale din ultimul timp. Asta nu ne poate însă impiedica să înregistrăm cu satisfacţie impor­tanţa evenimentului de la Cluj, a cuvântărilor rostite cu acea ocazie şi­ a prilejului ce a oferit pentru o bună, necesară şi sănătoasă mani­festare politică. Căci aceasta e deo­sebirea între sărbătorirea modestă dar reală a d-lui Vaida şi elogierile fastuoase şi totuş sarbede, pe car ni le oferă uneori oficialitatea. La Cluj a fost o manifestare de luptă cetăţenească încadrată într-o puternică afirmare de principii de­mocratice. S’a denunţat minciuna constituţionalismului aparent, s’au formulat postulatele unei conducer legale a statului, s’a repetat, și cu această ocazie, tot ce constitue fundamentul unei normalizări poli­tice. Așa trebuia să fie. Sărbătorirea unui luptător politic nu se putea estompa în fraze goale, ci în afir­mări programatice de interes ob­ştesc. Ardealul a sunat încă odată clopotul redeşteptării. Fi-va el au­zit măcar acum ? ★ De câtva timp, deşi Capitala este prinsă de o cronică înfrigurare, cu­­vintele hotărîtoare şi acţiunile cu răsunet ne vin de peste munţi. Ele nu sunt tari nici sgomotoase, dar trezesc în sufletele noastre un ecou simpatic. Este simpatia ce se naşte — uneori inconştient — din presti­giul atitudinii molcome dar persis­tente şi tenace, care dă impresia succesului final. Mai e mult până la urmă? Ce interes are întrebarea, când eşti convins de dreptatea cau­zei şi de triumful ei desăvârşit? întrebarea aceasta trebue să şi-o pună cei cari vor să ţină mai de­parte dreptatea sub obroc. Cât timp vor mai putea beneficia de o situaţie privilegiată şi nedreaptă? Să-şi frământe sufletul ca să gă­sească deslegarea. Până atunci, democraţia română îşi va urma, liniştită şi încreză­toare, drumul ei drept, care duce sigur la ţintă. M. Ieşanu Bucătăria propriu zisă — unde rolul de căpetenie îl joacă potrivi­rea din sare — începe după ploaia de pucioasă şi de foc căzută asupra Sodomei şi Gomorei. Când, in toiul pedepsirii cetăţilor acestora şi a stricării câmpiilor de prin prejur, nevasta lui Lot — pre­­venită că fatală îi va fi dorinţa de a vedea ce se petrece înapoia ei — se uită totuş îndărăpt: ea se preface­­(brusc) într’un stâlp de sare. Bine­cuvântată curiozitate ! Ca şi a ma­mei Eva. Căci dorului acesteia de-a intra în tainele celor neîngăduite îi, datorim , alcovul şi leagănul, iar curiozitatea soaţei lui Lot avea să ne dăm pe vestita serie a culinarei biblioteci din care Le­­vray cuisi­­nier fram­çois tipărit la Amsterdam şi. La cuisinevie bourgeoise apărută la­ Bruxelles în 1779 au slujit, o bună bucată de vreme, ca modele. Avem şi în româneşte o literatură a Bunei menajere, a Cărţii practice de bucate, a Ştiinţei mâncărurilor, a pregătirii de paste făinoase şi de dulceţuri, etc. Din lucrările călăuzitoare în studiul economiei domestice, şi’n deosebi într’al gastronomiei celei fără de excese, tratatele d-nelor E­­caterina colonel Steriad, Gabrielle Tăzlăuanu, A. Petrini, Henriette Krupenski Sturdza, Ecaterina dr. S. Comşa au depăşit cu mult manua­lele practice de enumerare seacă a reţelelor sumare, iar cartea surorilor Henriette şi Aurelia Sachelarie este nu numai, substanţială, dar şi gus­toasă. Fac mărturisirea că operele aces­tea m­i-au sporit mult cunoştinţele­­(o, pur teoretice!) pe cari le aveam în ce priveşte meşteşugul nuanţării in toate genurile de friptură. Frige­­rile înăbuşite ca şi prăjirea vioae ; rumenirea, pe grătar de­­asupra unui­ mangal încins sau a unei spuze discrete, în tigae mare, în cratiţă mică, în frigare de lemn sau in frigare de­ fier, intre două capace cu jăratec, în tavă la cuptor,, pe plită ferbinte, cu tingirea * clăti­nată, cu mici opăriri de saramură în clocote"'sau cu stropire de must din propria friptură a­­animalului , pe toate le cunosc, şi cred că n-aş greşi dozările­. O complectare ,aş­­vrea, totuş, să fac. Arta aceasta nu e numai vest­­europeană. Au cunoscut-o şi voi­nicii codrilor de pe la noi, după cum ne arată un cântec al lăutaru­lui gorjan Băcioiu (cântec publicat în primul tom din „Materialurile folcloristice“ ale lui Gr. Tocilescu): Şi mi-1 frige Pă cârlige D’un berbece sugător şi mititel Nu mi-1 frige cum să frige, Mi-1 întoarce pân cârlige Ca să-i paie carnea dulce. Pă d’o parte mi-1 afumă Ca să-i paie carnea bună... Pă d’o parte curge sânge Ca să-i paie carnea dulce. Paie, în Oltenia, ţine locul lui să pară, după cum să sare înlocueşte pe să sară, precum—în Vlaşca şi Te­leorman — să spaie e locţiitorul lui să sperie, ori să sparie : „Sări lelea să mă spaie“. Briobu Lăzăreanu NA28ATII DAR PARALELE? D. prof. N. Iorga a declarat in Se­nat: „Creditul are nevoe de trei lu­cruri: de mai multă muncă, de mai multă solidaritate şi de mai puţină schimbare de programe“. ...Ce te faci însă, cu toate acestea ,dacă nu sunt parale? Fiindcă, mai înainte de orice, creditul are nevoe de parale! Rox CARNETUL NOSTRU Buna menajeră D. AL. VAIDA-VOEVOD NOTE „NEAMUL ROMANESC" des­­minte zvonul că ar fi vorba sa se formeze un guvern „de vacanţă". Intr’adevăr, ce ne mai trebue al­tul? DUPĂ raportul d-lui Auboin, „încasările de pe taxele de consu­maţie sunt mulţumitoare Bine că cel puţin mâncăm cum­­se­cade / „CARE alt guvern a putut să ieftenească, — întreabă d. Iorga, — zahărul de care m­ai ales copiii nu pot fi lipsiţi“ ? Vra­ să­ zică d. Iorga — după ce a desfiinţat şcolile —­ a făcut ceva şi pentru copii, ca o compensaţie... ★ CETIM în oficiosul guvernului. „Ţara vede şi înţelege toate; ea va răsplăti pe fiecare după faptă“. Şi de ce se bucură guvernul? * ★ CHESTIA ZILEI CE NU SE POATE La înapoiere­a d-lui Titulescu la Geneva, d. Ghika a plecat de la conferinţa dezarmării. ZIARERE GHEORGHE ŞINCAI Duminică s’a desvelit in Bucu­­reşti, în cadrul unei demne solem­nităţi, linstul unuia din marii croni­cari şi apostoli ai deşteptării naţio­nale româneşti, născut acum 179 de ani (27 Februarie) în comuna Samşud din Transilvania , Gheor­­ghe Şincai. Şincai a fost din marea genera­ţie de cărturari ai Blajului, cari au pornit pe baza inspiraţiilor şi cer­cetărilor de la Roma, mişcarea de renaştere naţională, stabilind şi popularizând obârşia noastră de la romani. La vârsta de 20 de ani Gheorghe Şincai, după ce se dis­tinsese în şcolile secundare, era profesor de retorică şi de poetică la Blaj, împreună cu Petru Maior, a fost trimis mai târziu la Roma în celebra universitate a jesuiţilor „Academie de propaganda fide”, unde timp de 6 ani răscoli bibliote­­cile Vaticanului, adunând un bogat material asupra istoriei adevărate a poporului român, care i-a şi ser­vit mai târziu pentru redactarea operii sale de căpetenie : Cronicul românilor. De la Roma Gheorghe Şincai a fost invitat la Viena din ordinul Măriei Therezia şi împreu­nă cu Simion Micu-Krein, porni ac­ţiunea practică şi efectivă pentru demonstrarea originei latine a po­porului românesc, in 1870 a tipărit, împreună cu Simion Micu cea din­tâi gramatică a limbii româneşti în limba latină. Și la Viena cutre­­eră bibliotecile spre a-şi complecta materialul istoriei românilor. înarmat cu această pregătire a­­leasă, Gheorghe Şincai se întoar­ce apoi la Blaj, unde timp de 12 ani a fost director şi inspector al şcolilor întreţinute de biserica Bla­jului. In aceşti 12 ani a reuşit să înfiinţeze nu mai puţin de 300 de şcoli, imprimând în acelaş timp pro­gramelor concepţia istorică pe care s’a întemeiat apoi întreaga mişcare de renaştere culturală a poporului ro­mân. In toată activitatea sa istori­că şi pedagogică, Gheorghe Şincai a fost propovăduitorul idealurilor de libertate şi de dreptate, pe care căuta să le înfăptuiască Iosif al II-lea, fiul Măriei Therezia, în scurta sa domnie de 10 ani. Con­­vins de adevărul etern al părerilor pe cari le susţinea, Gheorghe Şin­cai a intrat în conflict cu elemen­tele reacţionare, cari au ajuns la conducerea treburilor publice după moartea lui Iosif al 11-lea, încer­când să tipărească o parte din studiile sale istorice, propriul său episcop a calificat această operă ca o lucrare subversivă şi a fost de părere că profesorul trebuie destituit şi că era „carcerae dig­­nus”. A fost trimis deci în judecată, a stat în închisoare până când ţi­­nându-se seama de personalitatea sa a fost achitat, fără să mai poată funcţiona însă în învăţământ. Za­darnice au fost drumurile sale la Viena, unde căuta dreptate împo­­triva condamnării sale fără temei. Până la sfârşitul vieţii în 1816, a pribegit de la un foc la altul, trăind modest, dar continuând să lucreze fără încetare la marea sa operă istorică. In 18­05 Gheorghe Şincai, constatând cu satisfacţie că să­mânţa aruncată de către el şi de către Simion Micu prinsese, a tipă­rit în româneşte cea dintâi grama­tică a limbii noastre, fireşte ţinând seama în primul rând de sublinie­rea laturei etimologice. Cronica sa n’a văzut lumina ti­parului decât la­­1853, când a fost scoasă de sub teasc sub îngrijirea unui alt ardelean de seamă, a lui Aureliu Triboniu Laurian, cu mij­loacele băneşti oferite de către Domnul Moldovei Grigore Ghica Vodă. De atunci „Chronicul româ­nilor” a fost retipărit în multe edi­­iii Şi a fost într’adevăr temelia conştientă pe care s’a clădit apoi opera de renaştere culturală şi po­litică a poporului român. Ideea de unitate naţională a ro­mânilor a pornit din izvoarele cer­­cehte cu sârguliia­ la­ Roma de cătr­e­ Gheorghe Şincai, Micu Klein, Petru­ Maior şi Chichindeanu, şi interpretată de toți aceştia în sen­sul unor dovezi istorice definitive, că noi suntem poporul băştinaş din Dacia Felix şi prin urmare se cu­vine să stăpânim aceste ţinuturi. Desvelirea monumentului de la Bucureşti al lui Gheorghe Şincai trebuie să fie deci nu numai un gest de recunoştinţă faţă de ma­rele dascăl şi român­, ci se cuvine să ne aducem aminte cu toţii de locul de seamă pe care l’a cucerit Ardealul încă înainte de 1800 în viaţa culturală a poporului nostru ,şi de serviciul mare pe care l’a adus Blajul ca cetate intelectuală, de unde a pornit acţiunea mare de renaştere naţională a poporului românesc şi deci ideea de unitate a noastră, a tuturor. Liviu P. Nasta D. N. Iorga, Lessing şi Cap bătut D. N. Iorga, aşavănt şi artist, este mare orator; şi unul din elementele cari îi alcătuiesc talentul Oratoric este spiritul, un spirit viu şi prompt, de aprig pamfletar.­­ Excelentă în­zestrare pentru un luptător opo­zant,­­ excesivă şi deci mai mult sau mai puţin stricătoare pentru un şef de guvern. Aceste reflecţii d. Iorga nu le-a prilejit adesea, de când ocupă înalta demnitate de prim-ministru. Pentru ultima dată— ultima până în momentul când scriem aceste rânduri — prin răspunsul dat în parlament la o întrebare a d-lui A. C. Cuza. Fostul profesor de la Iaşi a c­rezut că are să se plângă de un învăţă­tor din Basarabia, care ar fi făcut te miri ce. Fostul profesor şi-a con­centrat deci toată dulceaţa sufle­tească pe care i-o cunoaştem şi l a întrebat pe primul-ministru: ce mă­suri are de gând să ia în potriva învăţătorului ai pricina? D. Iorga a răspuns că va cerceta cazul şi dacă va constata că învă­ţătorul a săvârşit vre-o abatere, va proceda în consecinţă. Cum vedeţi, d. Iorga a răspuns foarte bine. In general nu se poate pedeapsă fără cercetare, ori­cine ar fi reclamantul, cu atât mai mult când se întâmplă ca reclamantul să fie d. Cuza, pe care, slavă Dom­nului, d. Iorga îl cunoaşte perfect, dintr’o lungă colaborare, şi-l ştie doară că e capabil să ajungă la în­cheierile cele mai... originale (ier­taţi cuvântul!). Aşa­dar, d. Iorga a răspuns foarte bine. Şi această fază a chestiunii s’ar fi oprit aci,, dacă d. Iorga ar fi fost un simplu prim-ministru, ca ori­care altul, iar nu, cum este, mare o­­rator, dublat de un aprig pamfletar, plin de spirit viciu şi prompt. Or, pe învăţătorul acela îl chea­mă Capbătut. Şi atunci, sub presiu­nea humorului năvalnic, d. ■ Iorga n’a putut să­ numi arunce o săgeată virulentă; d. Iorga a spus: „dom­nul acela Cap bătut, care nu este bătut unde trebuie...”. Fireşte: ilaritate, aplauze, chef şi voie bună pe... spinarea bietului în­văţător, care, la urma urmii, poate că n’are nici-o vină, căci — nu-i aşa? — d. Iorga a promis abea că va cerceta, aşa că rămâne de vă­zut ce-a fost dacă a fost, şi cum­ a fost ce-a fost. Prin urmare, râde parlamentul, râd ziarele, râde Monitorul O­­ficial, râde ţara întreagă, inclusiv copiii de şcoală, iar bietul Capbă­­tut, în satul lui din fundul Basara­biei, poate, cel mult să­ plângă de a­­tâta obidă, căci, el n’are cum, să se apere: nici talentul oratoric şi vi­goarea de pamfietar a d-lui­ Iorga, nici locul de prim-ministru de la înălţimea căruia să-şi arunce pe tot globul scânteile de spirit, şi la urma­­urmei nici dreptul de a polemiza cu­ mai-măria între mai-mării: şe­ful suprem al guvernului! Şi, ne gândim , la o vorbă a lui Lessing, Frideric 11, marele rege al Pru­­,­siei şi amicul lui Voltaire, avea straşnice înclinări literare; el îl invidia pe Rénal şi spunea ci & prefera să fi scris tragedia Athalie in loc să fi făcut războiul de şapte ani. Mult talent literar nu ştim da­că avea; dar­ avea spirit, moştenit poate deja­­ străbunica-i franceză. Şi spiritul ei şi-l exercita pe spi­narea slujbaşilor lui militari şi ci­vili, în poruncile şi rezoluţiile să­getătoare cu cari îi copleşea. Oa­menii sufereau şi nu răspundeau, că n’aveau cum. Şi atunci Lessing a scris: „Dumnezeu n’are humor, iar regii nu trebue nici ei să-l aibă. Căci dacă un rege are humor, cine ne garan­tează în potriva primejdiei posibile ca el să facă o enunţare nedreaptă, numai pentru că astfel va putea să plaseze o vorbă de spirit?.”. Pe vremea aceea regele guver­na; prin vorbele de mai sus (le ci­tăm după Franz Mehring: die Les­­sing-Legende), autorul caută să a­­bată pe regele-guvernant de la un obiceiu nepotrivit și supărător. Astăzi regii nu mai guvernează. Dacă ar trăi astăzi. Lessing s’ar­ a­­dresa primilor miniștri cu rugămin­tea să renunțe practicarea humo­rului. De sigur, alde Poincare, Tardieu, MacDonald n'ar avea nevoie de un asemenea îndemn.­ Un Clemenceau, im P. P. Carp. probabil că da. D. N. Iorga, de sigur că da, de o mie de ori da! In cazul special, nu numai că­ d. Iorga a realizat o victorie prea u­­şoară asupra bietului Cap bătut — vai de capul lui! — dar a şi, antici­pat asupra propriei sale cercetări, a­ şi angajat oare­cum autoritatea guvernului şi a influenţat rezulta­tul, căci a spus, de pe acuma, că învăţătorul trebuie bătut undeva, fie şi la figurat, când cel puţin în teorie se poate admite că­­ omul n’are nici o vină şi deci nu merită nici o bătaie, nicăieri. Regretând moartea prematură a lui Lessing, când acţiunea lui se a­­rată încă atât de necesară, ne per­mitem să ne facem interpreţii ilu­strului dispărut pe lângă d. prim­­ministru Nicolae Iorga, in vederea viitoarelor — inevitabile — năval­nice impulsiuni oratorico-pamfle­­tare. Traian Vlad Va aduce şi amime de eroul pie­­sii lui Ludwig Fulda : Prostul ? Un ir­divid cu opintie şi modest, care descoperise mijlocul, să călătoreas­că , în cele cinci­ continente, fără să se mişte de lângă căminul lui... Privind imagini, în care trăiau locuri şi­­oarheni, sau cetind poves­tirile de drum ale altora, acest u­­mil 'înţelept" isbutise a-şi fauri o minunată lume, împletită din reali­tate şi din vis, poate că inferioară tr, colorii celei aevea, dar fără în­doială de o substanţă mai diafană şi mai pură. Talentul­ evocator al lui Soreanu dădea acestui fiu al fanteziei o ra­ră putere de adevăr. Priveliştele româneşti din foto­grafiile expuse în sala Ileana, la Cartea Românească, ne dau fiecă­ruia dirinot prilejul unor călătorii asemănătoare. Pe vreme de iarnă grea, când trenurile suflă anevoe străbătând prin viscol şi zăpezi, să poţi face în răstimpul unui ceas ocolul celei mai frumoase ţări, ce bucurie... ’ ş, ce confort ! Subsecretariatul de stat al pre­sei şi al Informaţiilor — pe când era numai Direcţia Presei şi a Propagandei — ne-a mai dăruit o asemenea expoziţie, acum doi ani, la Fundaţia Carol I. Ne­ aducem aminte cu plăcere de cele câteva zeci de imagini foto­grafice, privite atunci. Dar păstrăm impresia că numai o mică parte din publicul bucureştean le-a vă­zut, poate din pricina unei publici­tăţi neîndestulătoare, poate pen­­tru ca, cele două mici încăperi­ la­terale din localul Fundaţiei nu erau ceia ce se chiamă un vad de ex­poziţie. De data aceasta, împrejurările sunt mai prielnice. Sala din bule­vardul Academiei este dintre cele mai cercetate, iar presa a înţeles că trebue să dea interesantei mani­festări, a departamentului care-i stă mai aproape, o atenţie în totul justificată. In expoziţia de acum, noi ţinem în subliniem cu deosebire meritul continuităţii. Cele mai rodnice idei rămân a­­desea, la noi, numai promiţătoare începuturi. Rezultatele nu se pot obţine de­cât prin stăruinţă. Şi instituţia care a luat iniţiati­va acestor expoziţii nu urmăreşte să ne dea numai spectacole de artă fotografică, ci ţinteşte un scop practic : să ne arate tuturor icoa­­na frumuseţilor celor mai apro­piate, şi să hotărască pe români să-şi cunoască ţara şi altfel decât din auzite. Şi trebue să convenim că prostul lui Fulda, dacă ne-ar fi fost compatriot, adică dac’ar fi avut­ puţin argint viu în vi­ne, n’ar­ fi putut­ călători multă vreme numai lângă căminul lui. ■* Bucegii, Ceahlăul, Munţii apu­seni... Minunatele văi ale Carpaţilor noştri, cu ape grăbite şi limpezi, cu poeni însorite, cu veşmântul verde al pădurilor care se întinde la nesfârşit ca o mantie regească peste spinări de munţi şi­ de dea­luri... Pe urmă crestele stâncoase, a căror asprime şi a căror semeţie, reies cu atâta vârtoşie de contrast peste natura blândă a cuhnilor. Luminişurile, loc de răsfăţ al fâ­­neţelor, cu insti­ita lor podoabă de flori. Şi iarăşi, pădurea, codrul româ­nesc, aşa de prietenos, aşa de viu, aşa de apropiat sufletului nostru prin tot ce trăeşte într’însul şi prin tot ce aminteşte. Munţi, ape, străvechi arbori se­­culari, în ce parte a pământului se întâlnesc oare într’o împreunare mai măreaţă decât la Cazane?... Iar ca văi şerpuitoare şi adânci, ce se poate, închipui în acelaş timp (Cît şi continuarea în pag. II-a) M­II, FORME, CULORI PRIVELIŞTI ROMÂNEŞTI de EUGEN CRĂCIUN ★ Glose politice... CAZUL MAREŞ Există, intre atâtea altele, şi un caz Mareş. Creiat chiar de d. Ma­­reş. Si menţinut la ordinea zilei tot de către d-sa cu o stăruinţă deplin viabilă. După primul incident, atât de pe­nibil, s-a întâmplat un caz fără pre­cedent in analele parlamentare : d. Mihai Popovici, care îl lovise pe d. Mareş, n’a putut fi exclus din Cameră ! Deşi propunerea de ex­cludere a fost pusă la vot de două ori, in amândouă rândurile votul a rămas nul. Iar d. Mihai Popovici, deşi se făcuse vinovat de cel mai grav şi cel mai reprobabil act pe care îl poate săvârşi un parlamen­tar, a rămas fără nici o sancţiune. Faptul acesta trebuia să ni dea de gândit d-lui Mareş. D-sa trebuia sa tragă concluzia firească: nu se bucură nici de simpatiile majorită­ţii din care face totuşi parte, nici de protecţiunea guvernului pe care totuşi îl sprijină. In loc ca d. Mareş să ia o atitu­dine rezervată, d-sa a creiat totuşi un al doilea incident — de data aceasta cu d. Ion Mihalache. Nu înţelege d. Mareş că singu­rul lucru pe care îl poate face, când nu are nici sprijinul colegilor săi din majoritate, este să stea mai de-o parte ? EROARE DE TACTICĂ Nu putem să nu subliniem o gra­vă eroare de tactică, pe care o co­mit cele două partide de guvernă­mânt — liberalii şi naţional-ţarii niştii, în clipa de faţă. E limpede că, în culise, se pune la cale o nouă combinaţie şi e foar­te puţin probabil ca această com­binaţie să se razime — cel puţin în Menţiunile actuale —­ pe partidele mari şi în adevăr populare. Cu toate acestea, cele două or­ganisme politice d in loc să strân­gă rândurile, in loc să ducă o luptă paralelă pentru apărarea ideii de partid, mai ales acum — după eşe­cul formulei tehnice — găsesc că nu au nimic mai bun de făcut decât să se războiască între ele. Şi pe ce temă ? Pe tema conversiunii , pe care am cerut necontenit un acord al tuturor forţelor politice reale. Este, cum am spus, o eroare gra­vă şi plină de grele consecinţe... Interim ANCHETE ŞI SANCŢIUNI Despre anchete şi sancţiuni se vorbeşte destul d­e des. Ori de câte ori sunt sesizaţi de abuzuri vădite şi de călcări de legi greu de contes­tat, miniştrii anunţă solemn şi pu­nând în glas toată hotărîrea: „vom ordona o anchetă şi dacă v­oi căzut, vom aplica sancţiunile cele mai severe“. La auzul acestei fraze, îţi vine să exclami: „Paşte, murgule!“. E drept, totuşi, că anchetele a­­nunţate cu atâta energie verbală, uneori se şi fac. Insă, ceea ce se uită sau se caută a se da uitării, este re­zultatul lor. Deseori, o intervenţie magică şi ocultă le suspendă, toc­mai când se credea că cei însărci­naţi cu efectuarea lor sunt pe punctul de a face lumină şi de a pune mâna în gâtul vinovaţilor. Şi lucruile intră din nou în făgaşul lor normal, dovedindu-se că tot sgomo­­tul ce se făcuse în jurul cutărui a­­buz, al cutărei călcări de legi, n’a fost decât o furtună într’un pahar cu apă. Ea se petrece cu anchetele un fe­­nomen, care n’a putut scăt obser­vaţiei acelora cari le urmăresc. A­­nume, cu cât o anchetă se anunţă ca mai multe sur­e şi trâmbiţe, cu atât e mai puternică probabilitatea că se va împotmoli în drum sau că va sfârşi fără vre­un rezultat pozi­­tiv. O altă constatare: guvernele — oricare ar fi ele — nu privesc cu ochi buni anchetele parlamentare şi caută să f­ie­ zădărnicească, ori de câte ori membrii parlamentului e­­nimfă necesitatea lor. Cât despre sancţiuni, chestiunea e şi mai simplă. Când vinovatul este un Ion Păun oarecare, vina nu-i va fi iertată. Se schimbă însă situaţia, când este vorba de a se proceda la aplicarea de sancţiuni împotriva a­­celora cari fac parte din clasa fo­ştilor, actualilor sau viitorilor puter­nici ai zilei. Faţă de aceştia se poate stabili regula ce urmează: cu cât învinui­rile ce li se aduc sunt mai grele, mai împovărătoare, cu atâta sunt mai mari probabilităţile că nu vor avea nici o consecinţă legală, nici o pedeapsă. Sunt ce-i drept, cazuri când ast­fel de învinuiri pe care oamenii po­litici şi le aruncă unii altora cu o condamnabilă uşurinţă, nu se înte­meiază pe ceva real şi dovedit, ci pornesc din simplă patimă politică. In cazuri de acestea ele se în-, cheie de obiceiu printr'un duel cu pistoale ghintuite sau neghintuite, dar Încărcate cu gloanţe care mai niciodată, nu nimeresc ţinta. Cele petrecute în zilele din urmă la Cameră, dau acestor reflecţii şi constatări o actualitate şi mai mare. Desbaterile la legea drumurilor au adus în discuţie, cum era şi de a­­şteptat, chestiunea contractului su­edez şi a şoselei ce se construeşte în baza acestui contract. Şoseaua lasă de dorit din punctul de vedere al solidităţii, acesta e un fapt stabilit. Cine sunt însă vinovaţii? Pentru descoperirea acestora şi stabilirea răspunderilor, s-a cerut o anchetă parlamentară. Ea a fost respinsă pe motivul că este în curs o anchetă administrativă, ordonată de guvern. Să aşteptăm, aşa­dar, rezultatul acestei anchete. Am putea par’că spune: aşteptarea e de prisos. Noua anchetă va avea soarta atâtor an­chete, care au fost întreprinse, nu cu scopul de a face lumină, ci mai de­grabă pentru consideraţiuni şi calcule de ordin politicianist. N. Batzaria

Next