Adevěrul, aprilie 1932 (Anul 45, nr. 14800-14824)
1932-04-01 / nr. 14800
ARUL 45 - Ho. 14800 palp* FONDATORI: AL. V. BELDIMAN CONST. MILLE ] 750 lei pe un an ABONAMENTE: 380 lei pe 6 luni I 200 lei pe 3 luni 1888—1897 1897—1921 In străinătate dublu 3 LEI București, Str. Const. Miile (Sălcatar) No. 7—9— 1I TELEFOANE: Centrala: 3.2470. Direcția: 3-2474. Provincia: 3-1036. Administraţia: 3.2473. Guvernul zădărniceşte proectele depuse din iniţiativă parlamentară, iar parlamentul zădărniceşte proectele guvernului. ...In felul acesta, se va pune capăt potopului de legi care ne ameninţă! INTRE NOI ŞI GRECIA Scopul de căpetenie ce urmăresc scriind rândurile de tată, este să împiedic acreditarea unei legende — inexactă cum sunt cele mai multe legende. .Anume, legenda că nemulţumirea ce a provocat în rândurile românilor macedoneni convenţia cu Grecia, s’ar datori unor vechi resentimente împotriva grecilor. Preţuim şi noi prietenia cu poporul şi cu statul grec şi nu tăgădui la elementarul adevăr că interese comune şi cât se poate de importante impun ca intre România şi Grecia să domnească raporturi de cea mai reală cordialitate. Insă tocmai in interesul cimentării unor astfel de raporturi, convetiţiunea despre care este vorba nu răspunde acestui scop. O prietenie cât de solidă şi cât de mult dorită suferă şi se ştirbeşte, când într’o înţelegere intervenită între doi prieteni este avantajat numai unul dintr’ânşi. Şi acesta este cazul convenţiei încheiate cu Grecia. Grecilor li se asigură atât pe terenul naţional şi cultural, cât şi pe terenul economic avantagii mari şi importante, pe când prin aceiaşi convenţie revendicările juste şi de aceeaşi natură ale românilor nu sunt satisfăcute, încă un punct care treime lămurit Aceste revendicări nesatisfăcute nu se referă numai la românii macedoneni, cari locuesc în Grecia, la şcolile şi bisericile noastre de acolo sau la despăgubirile ce n’au obţinut încă, deşi posedă hotărâri judecătoreşti în toată regula, acela dintre românii macedoneni, cari au fost constrânşi de împrejurări economice neprielnice să plece din Grecia şi să se stabilească în Cadrilater. Fireşte, aceste revendicări ale românilor macedoneni constituiesc drepturi stabilite, drepturi ce n’au cum să fie contestate sau micşorate. Prin satisfacerea lor, se asigură, de altfel, şi importante interese de ordin naţional. In Grecia avem, pe baza de tratate recunoscute oficial de către statul elen, şcoli şi biserici româneşti. Avem acolo o mişcare naţională şi culturală, care nu poate fi sacrificată. Dar in convenţia cu Grecia au fost lăsate pe din afară şi alte chestiuni de o deosebită importanţă. De pildă, situaţia de jignitoare inferioritate, situaţie insuportabilă a călugărilor români şi a schitului românesc de la Sfântul Munte. E o situaţie care dăunează mult prestigiului bisericii române şi statului român — astăzi, din cauza detecţiei Rusiei, cel mai mare stat ortodox. Spre deosebire de ceilalţi ortodoxi, — grecii, sârbii, bulgarii — numai noi românii n’avem drepturi şi fiinţă legală in republica autonomă dela Muntele Athos. Şi e păcat că a fost lăsată pe din afară aranjarea acestei chestiuni. Şi aci o lămurire. Călugării români de la SfântulMunte nu sunt macedoneni, ci aproape toţi sunt din vechiul regat, din Ardeal şi din Basarabia. De asemenea," din punctul de vedere al intereselor economice, grecii capătă prin noua convenţie avantagii reale, printre care dreptul de a se stabili in ţară nu este din cele mai puţin importante. Insă, interesele economice româneşti nu sunt suficient garantate. Acestea sunt cauzele care au provocat nemulţumiri. Insă convenţia a fost votată. Adui să sperăm că, aşa cum a promis d. prim-ministru, chestiunile pomenite vor fi rezolvate printr o acţiune diplomatică. v. , N. Batisha PARIS. — Ziarele franceze de stânga consacră, lui Arthur Huens, croloage elogioase. Eie stărute asupra rolului pe care l-a avut in răspândirea şi in conducerea marelui ziar de provincie: „Depéche de Toulouse"1 in a cărui redacţie a lucrat timp de 32 ani. . In cercurile gazetăreşti se ştie că tolul acesta a fost hotărâtor. Acţiunii lui se datoreşte faptul că „Dépéche de Toulouse“ a ajuns să aibă cel mai mare tiraj printre ziarele franceze de provincie şi să se bucure de o autoritate politică şi morală neîntrecută. Arthur Hue a fost radical-socialist. Cunoscătorii stărilor de aci susţin că dacă radicalismul este de neînvins in sud-estul Franţei, aceasta se explică nu numai prin tradiţiile republican-iacobine din acea regiune, ci şi prin propaganda pe care Arthur Hue a făcut-o vreme de deceniui. „Dépéche de Toulouse” este acolo o adevărată forţă; ziarul este citit in satele cele mai îndepărtate. Pseudonimul lui Arthur Hue, Pierre et Paul era celebru. Articolele lui erau urmărite, reproduse şi comentate. In ultimii ani, începuse să fie remarcate şi în străinătate. Acum câteva luni, „Pierre et Paul” scrisese o seriede articole în care cerea ca Franţa să renunţe definitiv la reparaţiuni şi să inapoeze Germaniei câteva colonii. Articolele au făcut mare zgomot. Dar ele au atras autorului o ripostă din partea d-lui Harriot, carea declarat că părerea oficială a partidului radical-socialist in chestiile germane este alta. Arthur Hue a reuşit să adune in jurul ziarului pe şefii partidelor franceze de stânga şi pe unii din străinătate. Clemenceau şi Jaures, Herriot, Painiové, Vandervelde, MacDonald, au colaborat la „Dépéche de Toulouse“. Deşi intim prieten cu toţi conducătorii partidului radical, n’a voit să profite de relaţiile acestea pentru a parveni la onoruri. A refuzat fără Încetare ofertele foarte insistente ce i s’au făcut în tot cursul vieţii de a-i, se pune candidatura la deputăţie sau de a primi funcţiuni inalte de stat. A preferat să rămâe la locul lui de redactor-şef al „Depeşei”. Aci era mai puternic decât ar fi fost ■ca deputat sau ca ministru. A murit la vârstă de 78 de ani, muncind până in ultimul moment. „Ere nouvelle” (de la 23 Martie) relevă ca, puţin înainte de a-şi da sufletul, a spus unui redactor care venise să-l vadă: Jfa definitiv am avut o viaţă buna, deoarece n’am scris niciodată in contra convingerilor mele”. Intr’adevăr, aceasta se cheamă a fi avut o viaţă bună. Nu sunt mulţi printre aceia cari scriu, cari au un astfel da noroc. 1. PARIS, Martie 1932. CARNETUL NOSTRU Moartea unui ziarist francez Glose politice... ADEVĂRUL AJUNGE De câţivaani asistăm la un spectacol din cele mai unite. Este vorba de legea avocaţilor şi de modificările cari se aduc şi se propun mereu. Sub naţional-ţărănişti, lupta americă deschisă intre fracţiunile avocăţeşti a constituit un spectacol unic. Cititorii îşi amintesc poate că la vot s’a operat astfel încât, la un moment dat, n’au mai fost bile suficiente. A trebuit să se voteze a doua oară. Sub guvernul actual, spectacolul se repetă în alte forme, nu mai puţin triste. Intru apărarea unor justificate interese de corp, s’a depăşit măsura. In public, în special in provincie, şi in teritoriile eliberate, există o mare pornire împotriva taxelor tarifare, instituite de corp. La aceasta a venit să se adauge gravele turburări de deunăzi, în cea mai mare parte motivate de mişcările studenţeşti şi ale avocaţilor stagiari. Spiritul de corp fusese împins până acolo încât să nesocotească drepturile stagiarilor şi ale studenţilor înscrişi in facultate, sub regimul legii vechi. S’a încercat o ameliorare. Cei interesaţi au pus piedici. Am avut violenţele de deunăzi; se pare totuşi că unii socotesc că nu trebue să dezarmeze. E regretabil. In orice caz, parlamentul trebue să aprecieze că în chestia avocaţilor s’au petrecut prea multe. Ajunge. D. Iorga e supărat când se pomeneşte de condiţiile în care au luat sfârşit tulburările recente studenţeşti. Prin al dumisale „Neamul Românesc“ vorbeşte de şcoala de bizantinism, intrigărie şi dă tot felul de desminţiri. De aminte ce? Că tulburările studenţeşti au luat sfârşit prin intervenţia regelui şi nu în urma promisiunilor date de d-sa? Dar cine a văzut manifestaţia studenţească de la palat, cine a auzit uratele pentru rege şi apostrofele la adresa domnului prim-ministru, — pentru acela este de neînţeles cum de se mai desminte ceia ce este fapt cert. Noi nu ne-am ocupatde această chestiune fiindcă pentru noi esenţialul era să se reintroneze liniştea. Condiţiile însă graţie, cărora s’a ajuns la acest rezultat, nu pot împiedica pe oamenii cari ştiu să vadă, să nu constate încă odată, realitatea noastră constituţională. Că faptul acesta îl supără pe d. Iorga, noi înţelegem. Decât un lucru: când îţi legitimezi guvernarea pe ceia ce ştim cu toţii, atunci nu se poate ca, la un moment dat, să te, superi, fiindcă realitatea a fost pusă in evidenţă. Meşteşugul politic n’a ajuns încă la perfecţiunea lie a putea ascunde oricând şi oriunde adevărul adevărat privitor la baza unui sistem politic. Sever Criza şi organizarea Europei centrale Problema cea mare, care preocupa acum, atât cancelariile, cât şi opinia publică a continentului nostru, este cea a organizărei Europei centrale, pe care prin Memorandul său, d. Tardieu a pus-o pe tapet. In clipa chiar, când arătam, în acest ziar, acum câteva zile, că ea are pentru ţara noastră o importanţă covârşitoare, decizivă, şi că e curios, straniu chiar, că asupra mărunţişurilor zilei, neglijăm să-i dăm toată atenţiunea, au început manifestările pe cari le socotiam şi le socotim necesare. Căci, d. Mihalache şi d. Argetoianu s’au ocupat în interviewuri de ea, iar la Fundaţia Carol, în cadrul conferinţelor Institutului social, d. Gafencu a vorbit despre organizarea economică a statelor dunărene, despre , planul Tandieu, despre răspunsurile Germaniei şi Italiei, cu moderaţiunea pe care o reclamă o temă atât de grea şi de delicată, cu o abilă grupare a materialului încă puţin cunoscut in textele sale originale, cu destul caracter ştiinţific, ca să intereseze pe specialişti, şi în acelaş timp, într’o formă destul de populară,pentru ca să mijlocească înţelegerea, şi nespecialiştilor. Lucru necesar, dat fiind că cer se fierbe, ne interesează direct pe noi toţi, fiindcă e menit să influenţeze soarta noastră,, standardul de viaţă al nostru, altuturor. DAR GUVERNUL? Dar atâta nu e de ajuns. D. Argetoianu e ministrul cel mai cu autoritate de a vorbi in această chestiune, dar un interview nu este o declarație, oficială și, cu rezerva pe care ministrul de finanțe a făcut-o, părerile exprimate de d-sa, de altfel sceptice asupra rezultatului posibil, au un caracter strictpersonal. Or, nu este admisibil ca din desbaterea publică ce s’a instituit în junii propunerei d-lui Tardieu, părerea oficială a României, să’ fie absentă. In editorialul său din 24 Martie, „Le Temps“ se ocupă din nou de problema organizărei Europei Centrale. In argumentaţia sa el ia în considerare şi opiniile enunţate de guvernele statelor interesate, de d. Beneş, in comisia afacerilor externe, de d.Marinn ovid în Senat, de d. Walko In faţa comisiei interparlamentare ungare, de d. Bareş, ministrul de externe al Austriei în faţa unei întruniri publice. Numai de părerea guvernului român. Le Temps nu s’a putut ocupa. Dacă această tăcere a guvernului nostru, este şi ea un mod de a vorbi, nu ştim ce însemnează. Dacă e diplomaţie, ne îndoim că e bună. Căci nu e destul să ne exprimăm părerile în taina cancelariilor, ci trebuie să nu întârziem a ne pronunţa în faţa opiniei publice a lumei. Mai ales, dacă avem ceva de obiectat şi de revendicat — şi avem de făcut şi una şi alta. In marile acţiuni politice şi diplomatice de azi, cari nu sunt imaginabile fără o acţiune publică, e mai adevărat decât în trecut, că ies absents ont tort. MITTELEUROPA Credem că d. Gafencu a avut dreptate când ca fond al problemei organizărei Europei Centrale, a brossat un tablou suggestiv al crizei. Intr’adevăr, criza este mobilul propunerei d-lui Tardieu, şi este fondul pe care organizarea trebuie să se facă. Mai mult, fără ca criza să fi luat proporţiile de astăzi, un om de stat francez, nu ar fi avut inspiraţia de a lansa un proiect care, dacă s’ar reliza, ar duce în mod inevitabil la crearea blocului statelor dunărene, căruia comunitatea tot mai strânsă de interese, ce va decurge, din primul acord, îi va da o conformare, pe care o poate bănui oricine nu închide ochii la consecinţele politice cari sunt reflexul fatal al dezvoltărilor economice. Căci, orice s’ar zice şi orice s’ar face, propunerea d-lui Tardieu, este recunoaşterea necesităţei unei constituiri a Europei Centrale. Mitteleuropa nu a fost din capul locului ideia oficialităţii germane, cum cred greşit unii. Mitteleuropa a fost ideia unui idealist socialist creştin, a pastorului Naumann, o ideie pe care oficialitatea germană a combătu-o înaintea războiului şi cu care a început să cocheteze abia in timpul războiului, când în visele ei victorioase, începuse să creadă că va putea să facă din blocul de state libere, la cari Naumann se gândise, un bloc de state quasi vasale ale Germaniei, Naumann n’a știut sau n’a putut să reziste acestei falsificări a primelor sale intenţiuni, cari au izvorât dîntr’o intuiţie justă a necesităţilor economice ale continentului european. E exclus ca un om cu siguranţa de judecată a d-lui Tardieu, să nu fi prevăzut consecinţele finale ale propunerei sale. El s’a gândit numai, că poate să le îndepărteze în timp, făcând ca Franţa să fie iniţiatoarea unui proiect, care, mai curând sau mai târziu, trebuia să fie iniţiat de Germania sau de altul din cei interesaţi. Părerea celor din Berlin, că a vizat să asigure Franţei vreo heghemonie, e greşită. Peste importanţa ce prezintă piaţa germană pentru statele centro-europene, mulţumită situaţiei sale geografice şi a structurei sale economice, nu putea trece Franţa şi un om politic ca d. Tardieu, nu neglijează realităţile. Mai probabil este că el s’a gândit că preechi său anulează posibilitatea şi necesitatea Anschluss-ului, şi în acest punct, poate că are dreptate şi în tot cazul e în dreptul său. Dar oricum a considerat politiceşte problema, cert este, că nevoile economice şi financiare, urgente, inexorabile pe care le-a provocat criza, au determinat hotărârea d-lui Tardieu. CRIZA ŞI CAPITALISM Dacă este sau nu întemeiat să creadă, că lecuirea crizei depinde de" organizarea Europei centrale, căreia trebuie să-i urmeze organizarea economică a întregului continent, fără de care cea dintâi nu este realizabilă, nici viabilă, după cum arată turnura pe care au luat-o tratativele intre guvernele marilor puteri interesate: Anglia, Germania, Italia şi Franţa, — dacă este intendat să creadă sau nu aceasta, depinde de faptul dacă criza actuală este trecătoare sau dacă este o criză de sfârşit a sistemului capitalist. Cum se ştie, între specialişti, părerile sunt foarte împărţite în această privinţă. Dar numărul celor cari cred, că ce a fost nu are ,să mai fie, creşte mereu. Numai că afară de socialişti, nimeni nu se încumeta să spuie, ce va fi, deşi nu se încumetă să spuie nici cuvântul ominos: ignoramus. Dar e incontestabil că din instinct, cei care vor menţinerea sistemului capitalist, se îndreaptă spre organizarea vamală, pentru a reface teritoriile economice întinse şi pentru a face breşă în protecţionismul vamal, care a căpătat un suport şi un imbold decisiv, prin abandonarea de către Anglia, a liberului schimb, sub regimul căruia a prosperat până la treapta ameţitoare, pe care a evidenţiat-o tocmai perioada aceasta ce a urmat detaşării lirei sterline de metalul galben. Sistemul capitalist de până acum nu poate spera să reînvie, câtă vreme recurge, pentru a se apăra la mijloacele cari sunt dea dreptul potrivnice condiţiunilor sale de existenţă: înmulţirea şi sporirea barierelor vamale, apelul la ajutorul financiar al statului, amestecul acestuia în raporturile dintre particulari,.,etc., etc. Elementele de viaţă ale sistemului capitelist sunt: teritoriile mari de consumaţiune, liberul schimb şi libertatea cea mai absolută în materie economică, ceia ce implică maximul de joc liber pentru individ, care câştigă şi pierde, pe riscul său propriu şi căruia insuccesul îi asigură abandonul, succesul toate avantagiile. Kreuger a fost conştient de aceasta. De aceia s’a sinucis. De asemenea inventatorul şi stăpânul Kodakului. ...Şi iată cum şi până unde, numai ideia organizării economice a Europei, poate lumina şi lămuri toată problema economică a vremei. Căderea neaşteptată a dolarului a arătat că în împrejurările de astăzi, nu sunt necăjiţi de griji financiare numai cei mici şi slabi şi cu datorii multe, ci şi marile puteri economice ale lumii. De corând a trecut Anglia printro timpolipă inevoioasă iar acum o urmează Statele Unite, deţinătorul cel mai mare de aur din lume. Toate acestea arată că nu se poate face o asanare economică generală, decât printr-o acţiune mondială de refacere. Degeaba are America cel mai mult aur, dacă nu-şi mai poate plasa produsele industriale, tocmai fiindcă restul omenirii nu are decât prea puţin aur. Consecinţa reitexă şi inevitabila a fost o sporire a şomajului până la mica intr’adevăr impresionantă de zece milioane, descreşterea veniturilor pentru stat, nivelarea , socială către sărăcie şi acum in urmă osblaţiuni valutare. Cu alte cuvinte şi cei mari şi puternici au început să simtă întreg cortegiul de suferinţe economice şi financiare, care a dus în situaţiune critică în primul rând jumătatea răsăriteană a Europei. Deocamdată desigur că ţările bogate ale Occidentului simt mai puţin criza, dar fenomenale ei vor deveni tot mai grave, dacă ar mai întârzia prea mult o acţiune vastă şi generală pentru ajutorarea celor slabi, cari redevenind sănătoşi din punct de vedere financiar, să poată absoarbe iarăşi supra-producţia ţărilor .Industrializate. De altfel se pare că prin intermediul Societăţii Naţiunilor, a început să s® propovăduiască şi printre cei bogaţi necesitatea unei acţiuni colective pentru salvarea celor slabi Comitetul financiar al Societăţii Naţiunilor a lucrat timp de două luni la Paris intr’o sesiune extraordinară, spre a putea propune remedii concrete pentru salvarea Austriei, Ungariei, Bulgariei şi Greciei de la faliment şi dezastru. Cormisiunea a studiat un amănunt situaţia financiară şi economică din aceste ţări, propunând pentru fiecare din ele o serie de măsuri internaţionale, graţie cărora ar putea să scape de încetarea de plăţi. Raportul somisiunei va fi supus spre aprobare sesiunei de Aprilie a consiliului, astfel încât, independent de lucrările conferinţei de la Londra se va putea proceda la aplicarea unor măsuri de ordin financiar urgent. In această ordine de idei, Ungaria a şi elaborat un plan pentru refacerea sa financiară. Cu concursul unui director specialist al Băncii Angliei, guvernul din Budapesta a hotărât să ceară pe cale Internaţional, prelungirea pe Încă trei ani a infratortulii crieie, obligând i-se să achite amortizările şi dobânzile pe acest interval In timp de 48 de ani. Guvernul din Budapesta, şi directorul specialist al Băncii Angliei, cred că în decurs de trei ani va trece perioada nenorocită de depresiune economică în care se găseşte astăzi toată lumea şi prin urmare după sennarea acestui timp va fi In stare şi Ungaria să reia în mod normal plata obligaţiunilor sale faţă de străinătate, fără a fi expusă la ruina catastrofală a unei noui prăbuşiri valutare in condiţiunile primejdioase de astăzi. Este explicabil că toată lumea aşteaptă cu cel mai mare interes raportul comitetului financiar al Societăţii Naţiunilor, car© va trebui să fie o indicaţie pentru direcţiunea practică de salvare a ţărilor ameninţate cu falimentul financiar. Din concluziile acestui raport se va vedea cum şi in ce măsură este hotărâtă colectivitatea mondială să colaboreze la salvarea celor mai slabi, de care este totuşi absolută nevoe în circuitul economic mondial. L. N. R. Stănişteanu GRIJI FINANCIARE NOTE UN conferenţiar a susţinut tema că aurul nu-i bogăţie. Tare-am vrea să fim săraci — cu aur... SALARIILE şi pensiile, —, spune o comunicare oficială, — se vor „plăti“ cu recipise. Cum alterează vremea — sensul cuvintelor! CEFERIŞTII nu vor putea contracta datorii care să re greveze salarul cu meci mult de 50 la sută lunar. Dacă măsura s’ar aplica şi la alte autorităţi — slujbaşii nu s’ar putea împrumuta cu nimic, şi încă din Noembrie... de când nu se mai achită salariile. ★ * Le drame Roumain: 1916-1918 de general Alexe Anastasiu Cartea gerseralului Pétin Aşa este întitulată cartea generalului Pétin, comandantul corpului I armată francez din Lille, apărută de curând la Paris, în editura Payot. Asupra acestei cărţi presa noastră cotidiană, inclusiv „Adeverul”, şi-a spus cuvântul, prin bune recensii omagiale. Dar opera generalului Petin, prin conţinutul său extraordinar de important, constitue pentru noi românii, nu numai un eveniment publicistic de seamă ci, mai ales o operă documentară extrem de preţioasă, pe care datori suntem s’o cercetăm mai de aproape şi asupra căreia este necesar să ne spunem părerea ceva mai amănunţit. Generalul Pétin — după ortografia numelui cititorii vor fi remarcat că nu este vorba de Mareşalul Pétain — a fost şef de stat major al generalului Berthelot, şeful misiunei militare franceze în România, în cursul marelui război 1916-1918.^ însărcinarea sa de seamă pe lângă Marele Cartier general român şi mijloacele documentare de care a putut dispune, ca atare, posibilităţile de a cunoaşte oamenii, faptele şi împrejurările de tot felul, strâns legate de operaţiunile militare de pe frontul român şi calităţile de scriitor militar cult şi priceput, l-au pus în măsură pe generalul Petin, să întocmească o operă istorică de toată autoritatea şi competinţa cuvenită, ......... _____ . Lucrarea „Le drame roumain”, după cum o caracterizează îndrep- taţit generalul Weygand în prefața cărții, este „dépouillée de tout apparell technique" nu reprezintă, propriu zis, un avragiu de istorie militară didactică și nici un studiu tehnic de specialitate, ci mai mult un compendium istoric informativ şi descriptiv de fapte certe, al unui episod de războiu, variat, încordat, precipitat şi emoţionant, cu realităţi dramatice şi consecinţe grave şi tocmai prin aceasta cuprinzător de multe învăţăminte instructive. Autorul, după ce — animat de foarte delicate sentimente de pietate — închină lucrarea sa, ilustrului său fost şef," decedatul general Berthelot şi camarazilor francezi şi români morţi şi în viaţă, ale căror jertfe şi fapte de arme şi le aminteşte cu admiraţiune şi recunoştinţă, trece la expunerea acestor fapte, pe care o va face în obişnuitul stil telegrafic al ofiţerului de stat major, precis şi concis, ca un „referat”, dar şi cu grija de-a spune tot ce trebuie spus din ceia ce ştie, pentru ca concluziunile athese, ce-l preocupă, să poată reeşi cât mai întemeiat. Textul lucrării se referă la acea parte din războiul nostru de întregire care a durat de la sosirea in România (Gara Periş), a misiunei militare franceze cu generalul Berthelot (15 Octombrie 1916), până la plecarea ei de la Iaşi (2 Martie 1918) pentru înapoere în Franţa, prin Rusia sovietică şi Siberia (Port Murmask). După cum arată autorul în „avânt propus”, din întregul efort făcut de România, de la intrarea armatei sale în marele războiu (15 August 1916) şi până la revenirea generalului Berthelot în România, ca învingător în Balcani, trecând Dunărea la Giurgiu şi punând pe fugă pe Machensen (Octombrie 1918), se va ocupa în deosebi numai de partea aceia care constitue propriu zis . drama română” și anume de bătăliile din preajiCitiți continuarea in pag. lia) CHESTIA ZILEI ACORD... IMPERFECT GR. IUNIAN : Guvernele personale sunt constituţionale pentru că, după Constituţie, regele numeşte pe miniştri. AL. VAIDA : Guvernele constituţionale nu pot fi personale pentru că, după Constituţie, toate puterile emană de la naţiune. D. ministru al justiţiei, depunând în parlament proeetul d-sale de lege pentru reorganizarea înaltei Curţi de casaţie, l-a însoţit nu numai de avizul Consiliului legislativ, dar şi de o „încheiere“ a înaltei Curţi, in secţii unite, cu privire la acel proect. Prin constituţie, d. ministru nu era obligat să ceară decât avizul Consiliului, legislativ. Dar d. ministru a păcătuit prin exces de zel Intr’adevăr, consultarea înaltei Curţi eră ia locul iy înainte de a se da proectului forma lui definitivă. Odată însă ce se stabilise textul ultim al acestuia şi se trimisese, ca atare, Consiliului legislativ, acest conciliu era, prin Constituţie, singurul organ chemat să-şi dea avizul, unicul aviz de care parlamentul este dator să ia cunoştinţă. Depăşind limitele unei deferenţe legitime, d. ministru al justiţiei a crezut totuşi mai nimerit ca, numai după ce a întocmit textul definitiv al proectului său, să-l supună, concomitent, atât Consiliului legislativ, cât şi înaltei Curţi şi chiar să înfăţişeze parlamentului, odată cu proiectul, amândouă avizele obţinute. Inovaţia d-lui ministru al justiţiei este potrivnică pactului nostru fundamental. D-sa inaugurează, în marginea constituţiei, surogate de avize, care să se prezinte parlamentului, odată cu proectele de legi, din partea însăşi a instituţiilor pentru care se legiferează. În speţă, legiferând pentru Curtea de casaţie, d. ministru al justiţiei aduce în desbatereaparlamentului o „încheiere“ a înaltei Curţi asupra proectului care o interesează. Invită deci, parlamentul să discute nu numai observaţiile cuprinse în avizul Consiliului legislativ, dar şi pe cele formulate de înalta Curte asupra proectului d-sale de lege. II priveşte, de sigur, pe d. ministru de ce s’a pus într’o situaţie pe care putea s’o evite consultând înalta Curte în mod prealabil. Ceea ce însă depăşeşte cadrul consideraţiilor personale, este că d-sa abate Curtea de casaţie de la atribuţiile ei exclusiv judecătoreşti, conferindu-i şi altele pe care, în sistemul constituţiei noastre, nu le are şi nu le poate avea, înalta Curte cată să rămâie în sfera ei de competenţă. Precedentul creiat , de d. Vaier Pop, extins şi la alte corpuri, sau instituţii ale statului, sau chiar la asociaţii particulare, poate duce la confuzie şi anarhie. Depozitari de fapt ai iniţiativei legale a regelui, miniştrii, dacă sunt liberi să consulte pe oricine când întocmesc proectele de legi, rămân singuri răspunzători de ele în faţa parlamentului, odată ce le-au depus. Parlamentul nu cunoaşte pe colaboratorii lor. Numai Consiliul legislativ, prin avizul său, care trebue să însoţească procesul, mai are căderea să facă parlmentului propuneri de modificări. Este o prerogativă, pe care nici o consideraţie de condescendenţă sau de susceptibilitate nu o poate extinde asupra altora. Este regretabil că tocmai d. ministru al justiției nu și-a dat seama că din art. 76 al constituției reiese clar că avizul Consiliului legislativ nu este o simplă consultare cerută pentru documentarea autorilor proiectelor de legi sau a parlamentului, care le va transforma în legi. Avizul Consiliului face parte integrantă din proeetul de lege, el, compledează, îi este legat, în aceeaș măsură ca și expunerea de motive. Un proect de lege fără avizul Consiliului legislativ, ca și fără expunere de motive, este inadmisibil. Mai mult chiar. Dacă un proect de lege nu ar fi însoțit de avizul Consiliului legislativ şi totuşi, prin votul parlamentului, ar deveni lege, o asemenea lege ar fi cel puţin neconstituţională, dacă nu chiar inexistentă, pentru că i-ar lipsi una din formalităţile esenţiale existenţei sale. Iată ce nu era îngăduit să uite tocmai un ministru al justiţiei. Opera legislativă a marei revoluţii franceze, în perioada anarhica, a fost caracterizată prin permanentele adrese ale diferitelor corpuri care, sub cuvânt de documentare, interveneau în atribuţiile organelor legiuitoare. Surcin DISCUŢII O inovaţie neconstituţională a d-lui ministru de justiţie NAZBATII SOLUŢIA S’a afirmat, la Cameră, că avem prea mulţi avocaţi. Ca să-i împuţinăm, s’a propus un examen special. Ce-ar fi dacă am aplica acelaş sistem miniştrilor şi subsecretarilor de stat — care şi ei sunt slavă domnului, destul de multişori ? Eîx