Adevěrul, aprilie 1932 (Anul 45, nr. 14800-14824)

1932-04-01 / nr. 14800

ARUL 45 - Ho. 14800 palp* FONDATORI: AL. V. BELDIMAN CONST. MILLE ] 750 lei pe un an ABONAMENTE:­­ 380 lei pe 6 luni I 200 lei pe 3 luni 1888—1897 1897—1921 In străinătate dublu 3 LEI București, Str. Const. Miile (Sălcatar) No. 7—9— 1I TELEFOANE: Centrala: 3.2470. Direcția: 3-2474. Provincia: 3-1036. Administraţia: 3.2473. Guvernul zădărniceşte proectele depuse din iniţiativă parlamentară, iar parlamentul zădărniceşte proectele guvernului. ...In felul acesta, se va pune capăt potopului de legi care ne ameninţă! INTRE NOI ŞI GRECIA Scopul de căpetenie ce urmăresc scriind rândurile de tată, este să împiedic acreditarea unei legende — inexactă cum sunt cele mai multe legende. .Anume, legenda că nemulţumirea ce a provocat în rândurile români­lor macedoneni convenţia cu Gre­cia, s’ar datori unor vechi resenti­mente împotriva grecilor. Preţuim şi noi prietenia cu po­­porul şi cu statul grec şi nu tăgă­­dui la elementarul adevăr că inte­rese comune şi cât se poate de im­portante impun ca intre România şi Grecia să domnească raporturi de cea mai reală cordialitate. Insă tocmai in interesul cimentă­rii unor astfel de raporturi, conveti­­ţiunea despre care este vorba nu răspunde acestui scop. O prietenie cât de solidă şi cât de mult dorită suferă şi se ştirbeşte, când într’o înţelegere intervenită între doi prie­teni este avantajat numai unul din­­tr’ânşi. Şi acesta este cazul convenţiei încheiate cu Grecia. Grecilor li se asigură atât pe terenul naţional şi cultural, cât şi pe terenul econo­mic avantagii mari şi importante, pe când prin aceiaşi convenţie reven­dicările juste şi de aceeaşi natură ale românilor nu sunt satisfăcute, încă un punct care treime lămu­rit Aceste revendicări nesatisfăcute nu se referă numai la românii ma­cedoneni, cari locuesc în Grecia, la şcolile şi bisericile noastre de acolo sau la despăgubirile ce n’au obţi­nut încă, deşi posedă hotărâri jude­cătoreşti în toată regula, acela din­tre românii macedoneni, cari­ au fost constrânşi de împrejurări eco­nomice neprielnice să plece din Grecia şi să se stabilească în Cadri­­later. Fireşte, aceste revendicări ale românilor macedoneni constituiesc drepturi stabilite, drepturi ce n’au cum să fie contestate sau micşo­rate. Prin satisfacerea lor, se asigură, de altfel, şi importante interese de ordin naţional. In Grecia avem, pe baza de tratate recunoscute oficial de către statul elen, şcoli şi biserici româneşti. Avem acolo o mişcare na­ţională şi culturală, care nu poate fi sacrificată. Dar in convenţia cu Grecia au fost lăsate pe din afară şi alte che­stiuni de o deosebită importanţă. De pildă, situaţia de jignitoare inferio­­ritate, situaţie insuportabilă a călu­gărilor români şi a schitului româ­nesc de la Sfântul Munte. E o situaţie care dăunează mult prestigiului bisericii române şi sta­tului român — astăzi, din cauza detecţiei Rusiei, cel mai mare stat ortodox. Spre deosebire de ceilalţi orto­doxi, — grecii, sârbii, bulgarii — numai noi românii n’avem drepturi şi fiinţă legală in republica autono­mă dela Muntele Athos. Şi e păcat că a fost lăsată pe din afară aran­jarea acestei chestiuni. Şi aci o lămurire. Călugării ro­mâni de la Sfântul­­Munte nu sunt macedoneni, ci aproape toţi sunt din vechiul regat, din Ardeal şi din Basarabia. De asemenea," din punctul de v­e­­dere al intereselor economice, grecii capătă prin noua convenţie avanta­gii reale, printre care dreptul de a se stabili in ţară nu este din cele mai puţin importante. Insă, intere­sele economice româneşti nu sunt suficient garantate. Acestea sunt cauzele care au pro­vocat nemulţumiri. Insă convenţia a fost­ votată. Adu­i să sperăm că, aşa cum a promis d. prim-m­inistru, chestiu­nile pomenite vor fi rezolvate prin­­tr o acţiune diplomatică. v. , N. Batish­a PARIS. — Ziarele franceze de stânga consacră, lui Arthur Hue­ns, croloage elogioase. Eie stărute asupra rolului pe care l-a avut in răspân­direa şi in conducerea marelui ziar de provincie: „Depéche de Toulouse"1 in a cărui redacţie a lucrat timp de 32 ani. . In­­ cercurile gazetăreşti se ştie că tolul acesta a fost hotărâtor. Acţiunii lui se datoreşte faptul că „Dépéche de Toulouse“ a a­­juns să aibă cel mai mare tiraj printre ziarele franceze de provin­cie şi să se bucure de o autoritate politică şi morală neîntrecută. Arthur Hue a fost radical-socia­list. Cunoscătorii stărilor de aci sus­ţin că dacă radicalismul este de ne­învins in sud-estul Franţei, aceasta se explică nu numai prin tradiţiile republican-iacobine din acea regiu­ne, ci şi prin propaganda pe care Arthur Hue a făcut-o vreme de de­­ceniui.­­ „Dépéche de Toulouse” este acolo o adevărată forţă; ziarul este citit in satele cele mai îndepărtate. Pseudonimul lui Arthur Hue, Pierre et Paul era celebru. Artico­lele lui erau urmărite, reproduse şi comentate. In ultimii ani, începuse să fie remarcate şi în străinătate. Acum câteva luni, „Pierre et Paul” scrisese o serie­­de articole în care cerea ca Franţa să renunţe defini­­tiv la reparaţiuni şi să inapoeze Ger­maniei câteva colonii. Articolele au făcut mare zgomot. Dar ele au atras autorului o ripostă din partea d-lui Harriot, care­­a declarat că părerea oficială a partidului radical-socia­list in chestiile germane este alta. Arthur Hue a­ reuşit să adune in jurul ziarului pe şefii partidelor franceze de stânga şi pe unii din străinătate. Clemenceau şi Jaures, Herriot, Paini­o­vé, Vandervelde, Mac­Donald, au colaborat la „Dépéche de Toulouse“. Deşi­ intim prieten cu toţi condu­cătorii partidului radical, n’a voit să profite de relaţiile acestea pentru a parveni la onoruri. A refuzat fără Încetare ofertele foarte insistente ce­ i s’au făcut în tot cursul vieţii de a-i, se pune candidatura la depută­ţie sau de a primi­ funcţiuni in­al­te de stat. A preferat să rămâe la lo­cul lui de redactor-şef al „Depeşei”. Aci era mai puternic decât ar fi fost ■ca deputat sau ca ministru. A murit la vârstă de 78 de ani, muncind până in ultimul moment. „Ere nouvelle” (de la 23 Martie) re­levă ca, puţin înainte de a-şi da su­fletul, a spus unui redactor care ve­nise să-l vadă: Jfa definitiv am avut o viaţă bu­na, deoarece n’am scris niciodată in contra convingerilor mele”. Intr’adevăr, aceasta se cheamă a fi avut o viaţă bună. Nu sunt mulţi printre aceia cari scriu, cari au un astfel da noroc. 1. PARIS, Martie 1932. CARNETUL NOSTRU Moartea unui ziarist francez Glose p­olitice... ADEVĂRUL AJUNGE De câţiva­­ani asistăm la un spectacol din cele mai unite. Este vorba de legea avocaţilor şi de modificările cari se aduc şi se propun mereu. Sub naţional-ţărănişti, lupta a­­merică deschisă intre fracţiunile avocăţeşti a constituit un specta­col unic. Cititorii îşi amintesc poate că la vot s’a operat astfel încât, la un moment dat, n’au mai fost bile suficiente. A trebuit să se voteze a doua oară.­­ Sub guvernul actual, spectaco­lul se repetă în alte forme, nu mai puţin triste. Intru apărarea unor justificate interese de corp, s’a depăşit mă­sura. In public, în special in pro­vincie, şi in teritoriile eliberate, există o mare pornire împotriva taxelor tarifare, instituite de corp. La aceasta a venit să se adau­ge gravele turburări de deunăzi, în cea mai mare parte motivate de mişcările studenţeşti şi ale a­­vocaţilor stagiari. Spiritul de corp fusese împins până acolo încât să nesocotească drepturile stagiari­lor şi ale studenţilor înscrişi in facultate, sub regimul legii vechi. S’a încercat o ameliorare. Cei interesaţi au pus piedici. Am avut violenţele de deunăzi; se pare to­tuşi că unii socotesc că nu trebue să dezarmeze. E regretabil. In orice caz, par­lamentul trebue să­ aprecieze că în chestia avocaţilor s’au petrecut prea multe. Ajunge. D. Iorga e supărat când se po­meneşte de condiţiile în care au luat sfârşit tulburările recente studenţeşti. Prin al dumisale „Neamul Românesc“ vorbeşte de şcoala de bizantinism, intrigărie şi dă tot felul de des­minţiri. De aminte ce? Că tulburările studenţeşti au luat sfârşit prin intervenţia regelui şi nu în urma promisiunilor date de d-sa? Dar cine a văzut manifestaţia stu­denţească de la palat, cine a auzit uratele pentru rege şi apostrofele la adresa domnului prim-minis­­tru, — pentru acela este de neîn­ţeles cum de se mai desminte ce­­ia ce este fapt cert. Noi nu ne-am ocupat­­de aceas­tă chestiune fiindcă pentru noi e­­senţialul era să se reintroneze li­niştea. Condiţiile însă graţie, cărora s’a ajuns la acest rezultat, nu pot îm­piedica pe oamenii cari ştiu să vadă, să nu constate încă odată, realitatea noastră constituţională.­ Că faptul acesta îl supără pe d.­­ Iorga, noi înţelegem. Decât un lu­cru: când îţi legitimezi guverna­rea pe ceia ce ştim cu toţii, atunci nu se poate ca, la un moment dat, să te, superi, fiindcă realitatea a fost pusă in evidenţă. Meşteşugul politic n’a ajuns încă la perfecţiunea lie a putea ascunde oricând şi ori­unde ade­vărul adevărat privitor la baza u­­nui sistem politic. Sever Criza şi organizarea Europei centrale Problema cea mare, care pre­ocupa acum, atât cancelariile, cât şi opinia publică a continentului nostru, este cea a organizărei E­­uropei centrale, pe care prin Me­morandul său, d. Tardieu a pus-o pe tapet. In clipa chiar, când a­­rătam, în acest ziar, acum câteva zile, că ea are pentru ţara noas­tră o importanţă covârşitoare, decizivă, şi că e curios, straniu chiar, că asupra mărunţişurilor zilei, neglijăm să-i dăm toată atenţiunea, au început manifes­tările pe cari le socotiam şi le so­cotim necesare. Căci, d. Mihala­­ch­e şi d. Argetoianu s’au ocupat în interviewuri de ea, iar la Fun­daţia Carol, în cadrul conferinţe­lor Institutului social, d. Gafen­­cu a vorbit despre organizarea e­­conomică a statelor dunărene, despre , planul Tandieu, despre răspunsurile Germaniei şi Italiei, cu moderaţiunea pe care o recla­mă o temă atât de grea şi de de­licată, cu o abilă grupare a ma­terialului încă puţin cunoscut in textele sale originale, cu destul caracter ştiinţific, ca să interese­ze pe specialişti, şi în acelaş timp, într’o formă destul de populară,­­pentru ca să mijlocească înţelege­rea, şi nespecialiştilor. Lucru ne­cesar, dat fiind că ce­r­ se fier­be, ne interesează direct pe noi toţi, fiindcă e menit să influenţe­ze soarta noastră,, standardul de viaţă al nostru, al­­tuturor. DAR GUVERNUL? Dar atâta nu e de ajuns. D. Ar­getoianu e ministrul cel mai cu autoritate de a­ vorbi in această chestiune, dar un interview nu este o declarație, oficială și, cu rezerva pe care ministrul de fi­nanțe a făcut-o, părerile expri­mate de d-sa, de altfel sceptice a­­supra rezultatului posibil, au un caracter strict­­personal. Or, nu este admisibil ca din desbaterea publică ce s’a instituit în junii propunerei d-lui Tardieu, părerea oficială a României, să’ fie ab­sentă. In editorialul său din 24 Martie, „Le Temps“ se ocupă din nou de problema organizărei Eu­ropei Centrale. In argumentaţia sa el ia în considerare şi opiniile enunţate de guvernele statelor­ in­teresate,­ de d. Beneş, in comisia afacerilor externe, de d.­­Marin­n­ ovid în Senat, de d. Walko In faţa comisiei interparlamentare ungare, de d. Bareş, ministrul de externe al Austriei în faţa unei întruniri publice. Numai de păre­rea guvernului român. Le Temps nu s’a putut ocupa. Dacă această tăcere a guvernului nostru, este şi ea un mod de a vorbi, nu ştim ce însemnează. Dacă e diploma­ţie, ne îndoim că e bună. Căci nu e destul să ne exprimăm părerile în taina cancelariilor, ci trebuie să nu întârziem a ne pronunţa în faţa opiniei publice a lumei. Mai ales, dacă avem ceva de obiectat şi de revendicat — şi avem de fă­cut şi una şi alta. In marile acţi­uni politice şi diplomatice de azi, cari nu sunt imaginabile fără o acţiune publică, e mai adevărat decât în trecut, că ies absents ont tort. MITTELEUROPA Credem că d. Gafencu a avut dreptate când ca­ fond al p­roble­­mei organizărei Europei Centra­le, a brossat un tablou suggestiv al crizei. Intr’adevăr, criza este mobilul propunerei d-lui Tardieu, şi este fondul pe care organiza­­rea trebuie să se facă. Mai mult, fără ca criza să fi luat proporţii­le de astăzi, un om de stat fran­cez, nu ar fi avut inspiraţia de a lansa un proiect care, dacă s’ar reliza, ar duce în mod inevitabil la crearea blocului statelor dună­rene, căruia comunitatea tot mai strânsă de interese, ce va decur­ge, din primul acord, îi va da o conformare, pe care o poate bă­nui oricine nu închide ochii la consecinţele politice cari sunt re­flexul fatal al dezvoltărilor eco­nomice. Căci, orice s’ar zice şi orice s’ar face, propunerea d-lui Tardieu, este recunoaşterea nece­­sităţei unei constituiri a Europei Centrale. Mitteleuropa nu a fost din capul locului ideia oficialită­ţii germane, cum cred greşit unii. Mitteleuropa a fost ideia unui i­­dealist socialist creştin, a pasto­­rului Naumann, o ideie pe care oficialitatea germană a combătu-­­o înaintea războiului şi cu care a început să cocheteze abia in timpul războiului, când în vise­le ei victorioase, începuse să crea­dă că va putea să facă din blocul de state libere, la cari Naumann se gândise, un bloc de state quasi vasale ale Germaniei, Naumann n’a știut sau n’a putut să reziste acestei falsificări a primelor sale intenţiuni, cari au izvorât dîntr’o intuiţie justă a necesităţilor eco­nomice ale continentului euro­pean. E exclus ca un om cu siguran­ţa de judecată a d-lui Tardieu, să nu fi prevăzut consecinţele finale ale propunerei sale. El s’a gândit numai, că poate să le îndepărteze în timp, făcând ca Franţa să fie iniţiatoarea unui proiect, care, mai­­ curând sau mai târziu, trebuia să­­ fie iniţiat de Germania sau de altul din cei interesaţi. Părerea celor din Berlin, că a vizat să a­­sigure Franţei vre­o heghemonie, e greşită. Peste importanţa ce prezintă piaţa germană pentru statele centro-europene, mulţu­mită situaţiei sale geografice şi a structurei sale economice, nu pu­tea trece Franţa şi un om politic ca d. Tardieu, nu neglijează rea­lităţile. Mai probabil este că el s’a gândit că preechi­ său anulează posibilitatea şi necesitatea An­­sch­luss-ului, şi în acest punct, poate că are dreptate şi în tot ca­zul e în dreptul său. Dar ori­cum a considerat politiceşte problema, cert este, că nevoile economice şi financiare, urgente, inexorabile pe care le-a provocat criza, au de­terminat hotărârea d-lui Tardieu. CRIZA ŞI CAPITALISM Dacă este sau nu întemeiat să creadă, că lecuirea crizei depinde de" organizarea Europei centrale, căreia trebuie să-i urmeze orga­nizarea econom­ică a întregului continent, fără de care cea dintâi nu este realizabilă, nici viabilă, după cum arată turnura pe care au luat-o tratativele intre guver­nele marilor puteri interesate: Anglia, Germania, Italia şi Fran­ţa, — dacă este inte­n­dat să crea­dă sau nu aceasta, depinde de faptul dacă criza actuală este tre­cătoare sau dacă este o criză de sfârşit a sistemului capitalist. Cum se ştie, între specialişti, părerile sunt foarte împărţite în această privinţă. Dar numărul celor cari cred, că ce a fost nu are ,să mai fie, creşte mereu. Nu­mai că afară de socialişti, nimeni nu se încumeta să spuie, ce va fi, deşi nu se încumetă să spuie nici cuvântul ominos: ignoramus. Dar e incontestabil că din instinct, cei care vor menţinerea sistemului capitalist, se îndreaptă spre or­ganizarea vamală, pentru a re­face teritoriile economice întinse şi pentru a face breşă în protec­­ţionismul vamal, care a căpătat un suport şi un imbold decisiv, prin abandonarea de către Anglia, a liberului schimb, sub regimul căruia a prosperat până la treap­ta ameţitoare, pe care a eviden­ţiat-o tocmai perioada aceasta ce a urmat deta­şării lirei sterline de metalul galben. Sistemul capi­talist de până acum nu poate spera să reînvie, câtă vreme re­curge, pentru a se apăra la mij­loacele cari sunt dea dreptul po­trivnice condiţiunilor sale de e­­xistenţă: înmulţirea şi sporirea barierelor vamale, apelul la aju­torul financiar al statului, ames­tecul acestuia în raporturile din­tre particulari,.,etc., etc. Elemen­tele de viaţă ale sistemului capi­telist sunt: teritoriile mari de consumaţiune, liberul schimb şi libertatea cea mai absolută în materie economică, ceia ce impli­că­ maximul de joc liber pentru individ, care câştigă şi pierde, pe riscul său propriu şi căruia in­succesul îi asigură abandonul, succesul toate avantagiile. Kreu­­ger a fost conştient de aceasta. De aceia s’a sinucis. De asemenea inventatorul şi stăpânul Kodaku­­lui. ...Şi iată cum şi până unde, nu­mai ideia organizării economice a Europei, poate lumina şi lămuri toată problema economică a vre­mei. Căderea neaşteptată a dolarului a arătat că în împrejurările de astăzi, nu sunt necăjiţi de griji financiare numai cei mici şi slabi şi cu dato­rii multe, ci şi marile puteri econo­mice ale lumii. De corând a trecut Anglia printro tim­polipă inevoioasă iar acum o urmează Statele Unite, deţinătorul cel mai mare de aur din lume. Toate acestea arată că nu se poate face o asanare economică ge­nerală, decât printr-o acţiune mon­dială de refacere. De­geaba are A­­merica cel mai mult aur, dacă nu-şi mai poate plasa produsele indus­triale, tocmai fiindcă restul ome­nirii nu are decât prea puţin aur. Consecinţa reitexă şi inevitabila a fost o sporire a şomajului până la m­ica intr’adevăr impresionantă de zece milioane, descreşterea venitu­rilor pentru stat, nivelarea , socială către sărăcie şi acum in urmă os­­b­laţiuni valutare. Cu alte cuvinte şi cei mari şi puternici au început să simtă întreg cortegiul de suferin­ţe economice şi financiare, care a dus în situaţiune critică în primul rând jumătatea răsăriteană a Euro­pei. Deocamdată desigur că ţările bogate ale Occidentului simt mai puţin criza, dar fenomenale ei vor deveni tot mai grave, dacă ar mai întârzia prea mult o acţiune vastă şi generală pentru ajutorarea celor slabi, cari redevenind sănătoşi din punct de vedere financiar, să poată absoarbe iarăşi supra-producţia ţă­rilor .Industrializate. De altfel se pare că prin interme­diul Societăţii Naţiunilor, a început să s® propovăduiască şi printre cei bogaţi necesitatea unei acţiuni co­lective pentru salvarea celor slabi­ Comitetul financiar al Societăţii Naţiunilor a lucrat timp de două luni la Paris intr’o sesiune extraor­dinară, spre a putea propune reme­dii concrete pentru salvarea Aus­triei, Ungariei, Bulgariei şi Greciei de la faliment şi dezastru. Cormisi­­unea a studiat un amănunt situaţia financiară şi economică din aceste ţări, propunând pentru fiecare din ele o serie de măsuri internaţionale, graţie cărora ar putea să scape de încetarea de plăţi. Raportul somisi­­unei va fi supus spre aprobare se­­siunei de Aprilie a consiliului, ast­­fel încât, independent de lucrările conferinţei de la Londra se va putea proceda la aplicarea unor măsuri de ordin financiar urgent. In această ordine de idei, Unga­ria a şi elaborat un plan pentru re­facerea sa financiară. Cu concursul unui director specialist al Băncii Angliei, guvernul din Budapesta a hotărât să ceară pe cale Internaţio­nal, prelungirea pe Încă trei ani a infra­tortul­ii­ crieie, obligând­ i-se să achite amortizările şi dobânzile pe acest interval In timp de 48 de ani. Guvernul din Budapesta, şi di­­rectorul specialist al Băncii Angliei, cred că în decurs de trei ani va tre­ce perioada nenorocită de depresiu­ne economică în care se găseşte as­tăzi toată lumea şi prin urmare du­pă sennarea acestui timp va fi In stare şi­ Ungaria să reia în mod nor­mal plata obligaţiunilor sale faţă de străinătate, fără a fi expusă la rui­na catastrofală a unei noui prăbu­şiri valutare in condiţiunile primej­dioase de astăzi. Este explicabil că toată lumea aş­teaptă cu cel mai mare interes ra­portul comitetului financiar al So­cietăţii Naţiunilor, car© va trebui să fie o indicaţie pentru direcţiunea practică de salvare a ţărilor ame­ninţate cu falimentul financiar. Din concluziile acestui raport se va ve­dea cum şi in ce măsură este hotă­râtă colectivitatea mondială să co­laboreze la salvarea celor mai slabi, de care este totuşi absolută nevoe în circuitul economic mondial. L. N. R. Stănişteanu GRIJI FINANCIARE NOTE UN­ conferenţiar a susţinut tema că aurul nu-i bogăţie. Tare-am vrea să fim săraci — cu aur... SALARIILE şi pensiile, —, spu­ne o comunicare oficială, — se vor „plăti“ cu recipise. Cum alterează vremea — sen­sul cuvintelor! CEFERIŞTII nu vor putea con­tracta datorii care să re greveze salarul cu meci mult de 50 la sută lunar. Dacă măsura s’ar aplica şi la alte autorităţi — slujbaşii nu s’ar p­utea împrumuta cu nimic, şi încă din Noembrie... de când nu se mai achită salariile. ★ * Le drame Roumain: 1916-1918 de general Alexe Anastasiu Cartea gerse­ralului Pétin Aşa este întitulată cartea genera­lului Pétin, comandantul corpului I armată francez din Lille, apărută de curând la Paris, în editura Payot. Asupra acestei cărţi presa noa­stră cotidiană, inclusiv „Adeverul”, şi-a spus cuvântul, prin bune recen­­sii omagiale. Dar opera generalului Petin, prin conţinutul său extraordinar de im­portant, constitue pentru noi româ­nii, nu numai un eveniment publi­cistic de seamă ci, mai ales o ope­ră documentară extrem de preţioa­să, pe care datori suntem s’o cerce­tăm mai de aproape şi asupra că­reia este necesar să ne spunem pă­rerea ceva mai amănunţit. Generalul Pétin — după ortogra­fia numelui cititorii vor fi remar­cat că nu este vorba de Mareşalul Pétain — a fost şef de stat major al generalului Berthelot, şeful misiunei militare franceze în România, în cursul marelui război 1916-1918.^ însărcinarea sa de seamă pe lân­gă Marele Cartier general român şi mijloacele documentare de care a putut dispune, ca atare, posibilită­ţile de­ a cunoaşte oamenii, faptele şi împrejurările de tot felul, strâns legate de operaţiunile militare de pe frontul român şi calităţile de scrii­tor militar cult şi priceput, l-au pus în măsură pe generalul Petin, să întocmească o operă istorică de toată autoritatea şi competinţa cu­venită, ......... _____ . Lucrarea „Le drame roumain”,­ după cum o caracterizează îndrep-­­ taţit generalul Weygand în prefața cărții, este „dépouillée de tout appa­­rell technique" nu reprezintă, pro­priu zis, un avragiu de istorie mili­tară didactică și nici un studiu teh­nic de specialitate, ci mai mult un compendium istoric informativ şi descriptiv de fapte certe, al unui episod de războiu, variat, încordat, precipitat şi emoţionant, cu reali­tăţi dramatice şi consecinţe grave şi tocmai prin aceasta cuprinzător de multe învăţăminte instructive. Autorul, după ce — animat de foarte delicate sentimente de pie­tate — închină lucrarea sa, ilustru­lui său fost şef," decedatul general Berthelot şi camarazilor francezi şi români morţi şi în viaţă, ale căror jertfe şi fapte de arme şi le amin­teşte cu admiraţiune şi recunoş­tinţă, trece la expunerea acestor fapte, pe care o va face în obişnui­tul stil telegrafic al ofiţerului de stat major, precis şi concis, ca un „re­ferat”, dar şi cu grija de-a spune tot ce trebuie spus din ceia ce ştie, pentru ca concluziunile a­these, ce-l preocupă, să poată reeşi cât mai în­temeiat. Textul lucrării se referă la acea parte din războiul nostru de între­gire care a durat de la sosirea in România (Gara Periş), a misiunei militare franceze cu generalul Ber­­thelot (15 Octombrie 1916), până la plecarea ei de la Iaşi (2 Martie 1918) pentru înapoere în Franţa, prin Rusia sovietică şi Siberia (Port Murmask). După cum arată autorul în „avânt propus”, din în­tregul efort făcut de România, de la intrarea armatei sale în marele războiu (15 August 1916) şi până la revenirea generalului Berthelot în România, ca învingător în Bal­cani, trecând Dunărea la Giurgiu şi punând pe fugă pe Machensen (Oc­tombrie 1918), se va ocupa în deo­sebi numai de partea aceia care constitue propriu zis . drama româ­nă” și anume de bătăliile din preaj­iCitiți continuarea in pag. li­a) CHESTIA ZILEI ACORD... IMPERFECT GR. IUNIAN : Guvernele personale sunt consti­tuţionale pentru că, după Constituţie, regele nu­meşte pe miniştri. AL. VA­IDA : Guvernele constituţionale nu pot fi personale pentru că, după Constituţie, toate pute­rile emană de la naţiune. D. ministru al justiţiei, depunând în parlament proeetul d-sale de le­ge pentru reorganizarea înaltei Curţi de casaţie, l-a însoţit nu numai de avizul Consiliului legislativ, dar şi de o „încheiere“ a înaltei Curţi, in secţii unite, cu privire la acel proect. Prin constituţie, d. ministru nu era obligat să ceară decât avizul Consiliului, legislativ. Dar d. ministru a păcătuit prin exces de zel Intr’ad­evăr, consultarea înaltei Curţi eră ia locul iy înainte de a se da proectului forma lui definitivă. Odată însă ce se stabilise textul ul­tim al acestuia şi se trimisese, ca atare, Consiliului legislativ, acest conciliu era, prin Constituţie, singu­rul organ chemat să-şi dea avizul, unicul aviz de care parlamentul este dator să ia cunoştinţă. Depăşind limitele unei deferenţe legitime, d. ministru al justiţiei a crezut totuşi mai nimerit ca, numai după ce a întocmit textul definitiv al proectului său, să-l supună, con­comitent, atât Consiliului legislativ, cât şi înaltei Curţi şi chiar să înfă­ţişeze parlamentului, odată cu pro­­­iectul, amândouă avizele obţinute. Inovaţia d-lui­ ministru al justiţiei este potrivnică pactului nostru fun­damental. D-sa inaugurează, în marginea constituţiei, surogate de avize, care să se­ prezinte parlamentului, odată cu proectele de legi, din partea în­săşi a instituţiilor pentru care se legiferează. În speţă, legiferând pentru Curtea de casaţie, d. ministru al justiţiei aduce în desbaterea­­parlamentului o „încheiere“ a înaltei Curţi asupra proectului care o interesează. In­vită deci, parlamentul să discute nu numai observaţiile cuprinse în avi­zul Consiliului legislativ, dar şi pe cele formulate de înalta Curte asu­pra proectului d-sale de lege. II priveşte, de sigur, pe d. mini­stru de ce s’a pus într’o situaţie pe care putea s’o evite consultând înalta Curte în mod prealabil. Ceea­ ce însă depăşeşte cadrul considera­ţiilor personale, este că d-sa­ abate Curtea de casaţie de la atribuţiile ei exclusiv judecătoreşti,­ conferin­­du-i şi altele pe care, în­ sistemul constituţiei noastre, nu le are şi nu le poate avea, înalta Curte cată să rămâie în sfera ei de competenţă. Precedentul creiat , de­ d. Vaier Pop, extins şi la alte corpuri, sau instituţii ale statului, sau chiar la asociaţii particulare, poate duce la confuzie şi anarhie. Depozitari de fapt ai iniţiativei legale a regelui, miniştrii, dacă sunt liberi să consulte pe oricine când întocmesc proectele de legi, rămân singuri răspunzători de ele în faţa parlamentului,­ odată ce le-au depus. Parlamentul nu cunoaşte pe colabo­ratorii lor. Numai Consiliul legisla­tiv, prin avizul său, care trebue să însoţească procesul, mai are căde­rea să facă parlm­entului propuneri de modificări. Este o prerogativă, pe care nici o consideraţie de con­­descendenţă sau de susceptibilitate nu o poate extinde asupra altora. Este regretabil că tocmai d. mi­nistru al justiției nu și-a dat seama că din art. 76 al constituției reiese clar că avizul Consiliului legislativ nu este o simplă consultare cerută pentru documentarea autorilor pro­iectelor de legi sau a parlamentu­lui, care le va transforma în legi. Avizul Consiliului face parte inte­grantă din proeetul de lege, el, com­­­pledează, îi este legat, în aceeaș măsură ca și expunerea de motive. Un proect de lege fără avizul Con­siliului legislativ, ca și fără expu­nere de motive, este inadmisibil. Mai mult chiar. Dacă un proect de lege nu ar fi însoțit de avizul Con­siliului legislativ şi totuşi, prin vo­tul­ parlamentului, ar­ deveni lege, o asemenea lege ar fi cel puţin ne­­constituţională, dacă nu chiar ine­xistentă, pentru că i-ar lipsi una din formalităţile esenţiale existenţei sale. Iată ce nu era îngăduit să uite tocmai un ministru al justiţiei. Opera legislativă a marei revo­luţii franceze, în perioada anarhica, a fost caracterizată prin permanen­tele adrese­ ale diferitelor corpuri care, sub cuvânt de documentare, interveneau în atribuţiile organelor legiuitoare. Sur­cin­ D­ISCUŢII O inovaţie neconstituţională a d-lui ministru de justiţie NAZBATII SOLUŢIA S’a afirmat, la Cameră, că avem prea mulţi avocaţi. Ca să-i împuţi­năm, s’a­­ propus un examen special. Ce-ar fi dacă­ am aplica acelaş sis­­­tem miniştrilor şi subsecretarilor de stat — care şi ei sunt slavă domnu­lui, destul de multişori ? Eîx

Next