Adevěrul, iunie 1932 (Anul 45, nr. 14864-14872)

1932-06-20 / nr. 14864

ANUL 45 — No. 14864 * Luni 20 Iunie 1932 AL. V. BELDIMAN 1888—ÎS FONDATORI: CONST. MILLE 1897—1926 ABONAMENTE: _„mT, 200 lei pe 3 luni In strâinătate ENTE: 750 Iei pe un an dublu 380 Iei pe 6 luni_______________3 LEI BJEfiaRILE: București, Str. Gunst. Miile (Sărindar) Mo. 7—9—11 TELEFOANE: Centrala: 3-2470. Direcţia: 3-2474. Provincia: 3-1076. Administraţia: 3.2473. In sfârşit, s’au limpezit lucrurile: d. Titulescu a zăbovit în ţară numai pentru probleme de politică externă. D-nii Iorga şi Goga s’au calmat! Pactul de neagresiune cu Rusia Chestiunea pactului de neagresiu­ne cu Rusia Sovietelor a devenit iar de actualitate. Pactul a fost pus în discuţiune în legătură cu unele ştiri, că guver­nele dela Paris şi Varşovia ar fi notificat celui din Bucureşti că n’ar mai aştepta cu punerea în vigoare a pactelor de neagresiune cu Rusia Sovietelor până va ajunge şi Româ­nia să cadă de acord cu d. Litvi­nov asupra textului unui pact de a­­ceiaşi natură. Nu cunoaştem îndea­juns care este într’adevăr situaţia in legătură cu aceste ştiri şi de a­­ceea nu ne putem pronunţa asupra lor. Sperăm insă că guvernul d-lui Vaida va refuza să practice meto­dele primejdioase ale diplomaţiei secrete şi va pune la dispoziţia opi­niei publice elementele informative necesare spre a putea înţelege şi ju­deca cu temei situaţia. In ce priveşte principial înche­­erea pactului de neagresiune cu Ru­sia sovietică, noi am găsit că ar fi o acţiune care în orice împrejurare nu, poate decât să fie de folos pentru interesele ţării. Daca împrejurările geografice ne-au aşezat lângă un vecin răuvoi­tor, tactica cea mai bună este ca să-l ajutăm de a ne oferi garanţii cât mai multe şi mai serioase că raporturile paşnice dintre el şi noi nu vor îi tulburate. De aceea am primit cu adevărată satisfacţie în Februarie 1929 semnarea protocolu­lui dela Moscova, prin care Rusia Sovietelor s’a angajat în mod for­mal şi hotărît să elimine din mij­loacele sale de luptă politică, Sofia. Prin acel pact guvernul sovietic s’a obligat să nu încerce lichidarea nici unui diferend sau conflict pe calea armelor. In acelaș timp preciza că între Rusia şi România există o stare de pace. Incheerea unui pact de neagre­siune, în acelaș spirit ca protocolul de la Moscova, nu ar putea decât să întărească valoarea internaţională a acestui angajament. Fireşte că orice tratat încetează de a fi un ar­gument valabil şi obligator în ra­porturile internaţionale, dacă una din părţi se arată de rea credinţă. Insă trebue să recunoaştem că nu ne vom găsi în niciun caz într’o si­tuaţie mai bună, dacă de pildă Ru­sia Sovietelor ar avea intenţii agre­sive împotriva noastră şi n’ar e­­xista între noi nici un fel de pact. Sovietele ar putea să opereze mai degajate din punct de vedere mo­ral, întrucât nu ar mai fi vorba şi de încălcarea unui angajament scris, de valoare internaţională. De altă parte însă este evident că nu ar putea fi admis un text care să însemneze de pildă o diminuare a sensului şi importanţei protocolu­lui de la Moscova. Nu s’ar putea ad­mite, cum de altfel au arătat gu­vernele româneşti totdeauna, ca Ru­sia Sovietelor să stăruiască chiar în textul tratatului asupra rezerve­lor de drept privitoare la Basarabia. Noi nu avem nimic împotrivă dacă de pildă Rusia și-ar repeta a­­ceste rezerve, în afară de textul pactului sau a anexelor, întrucât a­­ceastă manifestare nu ar însemna pentru noi nici un fel de angajament sau de admitere fie şi numai princi­pială a rezervelor ruseşti. Pentru noi chestiunea Basarabiei rămâne definitiv tranşată. Din punct de vedere de fapt, pentrucă stăpâ­nim această provincie, iar din punc­tul de vedere de drept pentrucă ali­pirea Basarabiei de România s’a fă­cut pe baza principiului de autode­­terminaţiune a popoarelor şi a fost ratificată printr’un protocol interna­ţional, semnat şi ratificat de Fran­ţa, Anglia şi Italia. Din motivele arătate mai sus gă­sim deci că ar fi în interesul ţării noastre ca Rusia să accepte o for­mulă corespunzătoare punctului de vedere românesc şi să întărească dispoziţiunile protocolului de la Mos­cova şi printr’un pact de neagresiu­ne cu Sovietele. L. P. Nasta NAZBATII OPOZIŢIA D-LUI IORGA După patru articole împotriva d.lui N. Titulescu, d. prof. N. Iorga a început o altă serie contra d-lui Averescu... Teribilă campanie de opoziţie ! Kix Glose politice... • VIOLENŢELE Cetitorii ne ştiu. Violenţele nu-şi găsesc loc in coloanele ziarului nostru. Preferăm argumentul în faţa calificativului; preferăm să rezulte incisivitatea criticei noas­tre din expunerea însăşi decât din epitete tari. Este dar lesne de în­ţeles că nu putem privi decât cu amărăciune violenţele pe cari le dezaprobăm, ori de unde ar veni. Aşa a fost când s-a atacat cinstea d-lor Mihalache, Madgearu, Gri­­gore Iunian, Iuliu Maniu şi alţii. Aşa este acum, când este ata­cat personal d. Duca. Suntem a­­bia la începutul campaniei elec­torale. Şi iată-l pe d. Duca „hoţ“, „om care semnează bilanţuri false cu ştiinţa că sunt false“, etc., etc. De­ altfel autorul atacului din „Patria“ a nesocotit un element psihologic interesant. Toţi cei ci­taţi mai sus sunt relativ noui în politica românească, fie că unii au venit pe cale de alipire a pro­vinciilor eliberate, fie că­ sunt ti­neri in politică. A spune insă des­pre d. Duca, pe care-l cunoaşte o ţară întreagă de 30 de ani, a spu­ne despre omul care duce cea mai modestă viaţă posibilă, că e un om necinstit, — însemnează a jigni cel mai elementar simţă­mânt de dreptate. Dar cum am spus, suntem la început. Şi de o fi să se realizeze numai o infimă parte din câte se anunţă şi încă ar fi să asistăm la cel mai scandalos spectacol pe care l-a cunoscut vreodată o ţară. Mâine vom auzi lucruri extra­ordinare despre d. Maniu, poi­mâine despre mareşalul Averescu şi aşa mai departe. Frumos, cumplit de frumos! , D. RIST Credeau unii că chestia Rist a luat sfârşit, dacă nu odată cu de­punerea raportului şi a potolirii polemicilor provocate cu această ocaziune, cel puţin odată cu că­derea guvernului. Eroare. Chestiunea Rist se men­ţine şi mai cu seamă se va men­ţine încă multă vreme. Mai întâi fiindcă trebue să a­pară raportul final, anunţat de d. Rist. Se crede că în câteva zile el va fi întocmit. Vâlva care se va produce în jurul acestui al doi­lea raport nu va fi desigur mai mică de­cât aceia stârnită de pri­mul raport. Se­ anunţă că cei vizaţi prin­ ra­portul profesorului francez, în­ţeleg să răspundă la timp şi să răspundă documentat. Şi precizările acestora se sus­ţine că vor dovedi că d. Rist nu ar fi lucrat, de astă dată, numai su­biectiv, ci şi cu o lipsă de preve­dere surprinzătoare. Documentele şi scrisorile cam­ vor fi date în vileag se afirmă că vor ev­enţia că, în unele ches­tiuni cel puţin, d. Rist, autorul raportului, a uitat anume acte ale d-lor Rist şi Auboin, consilieri tehnici. Deci o nouă polemică. Nu ne a­­junge cea internă şi politică. Ne mai trebue şi o a doua, cu experţii străini şi având de obiect o pro­blemă financiară! Sewer CARNETUL NOSTRU XXL. ..--------------------------------------------------------­iarăși B.C.G... in România Vestitul vaccin antituberculos in­ventat de Calmette și botezat de el cu cele 3 litere B .C. G. face iar să se vorbească de el, de când în „So­cietatea de pediatrie“ din Iași, pro­fesorul dr. Gracoski a adus în dis­cuţie cazul a 3 copii vaccinaţi cu vaccinul faimos şi totuşi decedaţi cu grave leziuni de tuberculoză la plămâni şi creeri. Ziarul „Dimineaţa“ a reprodus discuţia de la „Societatea de pedia­trie“ apărută întâi în buletinul a­­cestei societăţi (în limba franceză). D. profesor Graţoski a încercat să emită o ipoteză spre a explica ne­norocirea celor 3 copii, şi trebuie reţinut faptul că d-sa exclude cu totul ipoteza că vaccinul însuşi, destinat să apere copiii de tubercu­loză,­­ i-ar fi omorît! Cu probe bacteriologice, d-sa îşi susţine teza aceasta, dar în acelaş timp explică faptul morţii prin a­­ceea, că de la înghiţirea vaccinului de către copil până se stabileşte în organismul lui imunitatea faţă de tuberculoză pe urma vaccinului, trece un interval de timp în care copilul nu numai că nu e apărat de grozava boală care-l pândeşte, ci e chiar „sensibilizat“ adică făcut şi mai simţitor faţă de ea, sau, mai pu­ţin rezistent! Dacă ipoteza aceasta a profesorului Gracoski ar corespun­de realităţii atunci mai că ar fi preferabil ca familiile sărace să nu-şi mai vaccineze copiii, căci ele nu dispun de mijloace de severă apăra­re a copiilor lor in nenorocitul me­diu în care trăesc, pe timpul când copilaşii vaccinaţi sunt „sensibili­zaţi“. Profesorul Gracoski crede că dacă vaccinul ar fi administrat nu pe gură, ci prin injecţii, imunitatea s’ar stabili mai repede, şi copilaşii n’ar fi atât de expuşi. Un medic distins, d. dr. Kaplan din Capitală, ne scrie că s’ar putea găsi un mijloc de a adăposti într’un mediu curat, sănătos, ferit de con­taminări, copiii familiilor sărace pe timpul când ei n’au devenit încă imuni, pe urma vaccinărilor. Propune, cu alte vorbe, izolarea lor pe timp foarte scurt intr’un fel de preventoriu creat ad hoc. Propunerea merită de sigur a fi meditată, dar mai întâi va trebui verificată experimental ipoteza d-lui profesor dr. Gracoski. Hypokrat T­EKE IONESCU Zece ani dela moartea lui Se împlinesc zece ani dela moar­tea lui Take Ionescu. Zece ani sunt în viaţa omului, o vreme îndelun­gată şi aştern de obicei uitarea peste mulţi şi multe, cari au preo­cupat opinia publică, la un moment dat. Dar amintirea lui Take Iones­cu e încă vie. Ia toţi cei cari au putut lua contact, direct sau indi­rect, cu personalitatea lui şi cu ac­tivitatea ei. Anul al zecelea al morţei sale, găseşte păstrată memoria lui, prin­­tr’o statuă, în care dalta artisticeş­te splendidă, s’a dovedit psicholo­­giceşte insuficientă, pentrucă artis­tul care a mânuit-o, n-a trăit din viaţa lui Take Ionescu. Dar mai mult decât printr-o statuă, amin­tirea lui este păstrată prin cartea, pe care Constantin Xeni i-a dedi­­cat-o. Nici o operă umană, nu poa­te reclama perfecţiunea. Dar din cartea d-lui Xeni, ne străluceşte vie, marea figură a lui Take Ionescu, fiindcă această carte, scrisă con amore, s’a inspirat nu numai din documente, ci dintr’un contact per­sonal intim. D. Xeni nu ştie numai ce a făcut, e! ştie şi ce a fost Take Ionescu. Şi oricâte lipsuri ar putea avea cartea sa, oricât cercetătorul vii­tor, care va avea deschise în faţa sa arhivele şi mărturiile contempo­ranilor, va mai adăuga trăsături şi explicaţii noui, — cartea d-lui Xeni va rămâne ca un standard work, fără consultarea căruia, ni­meni nu va putea scrie, nici despre Take Ionescu, nici despre vremea în care el a trăit. Dacă ar fi să concretizez într’un cuvânt, ce caracterizează cartea d-lui Xeni, aş spune că ea este scri­să cu bun simţ, adică cu acea cali­tate, care a fost esenţială lui Take Ionescu şi pe care el a iubit-o mai mult. Dacă ar fi să căutăm acum a ne da seama de chestiunea, care a fost doctrina politică de eare Take Ionescu s’a ataşat, apoi am spune, că a fost cea a bunului simţ. In politică a debutat ca libera’ si anume ca liberal de stânga. In ca­riera de stat a debutat ca conser­vator. Şi îu­ apogeul rendementului său, s’a împodobit cu numele de democrat. A trecut deci, cum s’ar spune în vulgaritatea limbagiului nostru politic, prin toate partidele. Dar aceasta nu fiindcă era versa­til, ci fiindcă viaţa noastră publi­­că, aşa cu­m era organizată, nu ofe­rea un mediu favorabil aptitudini­lor şi capacităţei sale. Cu jertfirea mândriei sale, Take Ionescu ar fi parvenit în fiecare din partidele prin­­ cari a trecut.­ El însă nu a vroit să parvie, ci a vroit să ajungă, a ştiut că va ajunge şi a­­ ajuns, dacă nu tot ce a meritat, în prac­tica vieţii, apoi mai mult decât ri­valii săi, în dreptatea istoriei. Căci în fond, concepţia sa politică şi de stat, a rămas constant aceiaş. El a fost toată viaţa sa, ceiace s’a de­clarat la urmă: conservator demo­crat. ' ‘ * Cartea d-lui Xeni, fără a accen­tua aceasta, o demonstră totuşi. Niciodată Take Ionescu nu s’a a­­bătut dela concepţia regimului de­mocratic. Dar niciodată nu a avut vreo simpatie, sau vreo înclinaţie, pentru o doctrina extremistă, fie ea de dreapta sau de stânga.. A conserva pe bază democratică, ce este şi a perfecţiona ce este de în­dreptat, pas cu pas, — iată toată doctrina şi toată practica sa demo­cratică şi conservatoare. Era acea­stă configurare politică a sa, pro­babil, rezultatul influenţei engleze. Căci asemenea tuturor oamenilor politici contimporani ai săi, el avu­sese educaţia şi cultura franceză. Dar era singurul printre ei, care în plu­s, pe calea cea mai efic­ace şi mai frumoasă, pe calea dragostei, suferise şi influenţa culturii şi, mai ales, a culturei politice, engleze. Ca principiu esenţial al acesteia, îi apăruse individualismul şi toată viaţa sa a avut o frică ins­tinctivă de socialism, numai fiind­că credea că realizarea acestuia, implica dispariţia personalităţei şi înecarea ei în massa anonimă. Din această aprehenziune a de­curs ostilitatea lui faţă de socia­lism, care a mers până la nedrep­tate. Va rămâne un moment întu­necos al vieţei saie, înverşunarea cu care a pornit împotriva celor mai idealişti tineri, pe cari i-a cu­noscut România mică şi cari au trăit la începutul carierei sale de om de stat. E şi singura dată, în care orbirea politică sa făcut sa fie, ceia ce era chiar potrivnic fia­rei sale, să fie, nedrept. Dar perioa­da aceasta n’a fost de lungă du­rată, şi, pe când, în genere, cei mai mulţi îşi închină credinţa şi aduc omagiu socialismului la începutul carierei lor politice, Take Ionescu şi-a dat abia cu vremea seama, de puterile imanente ale doctrinei şi mişcărei socialiste — şi în cel­ mai mare moment istoric al României şi într-un mare moment istoric al­ Eu­ropei, el a întrezărit şi posibilită­ţile de biruinţă ale unei doctrine care era potrivnică instinctelor, sentimentelor şi convingerilor sale intime, şi necesitatea biruinţei ce­lor două mari postulate ale demo­craţiei române: votul universal şi împroprietărirea ţăranilor prin ex­proprierea marilor latifundii. Dar dacă, înţelegând vremea lui, Take Ionescu a fost şi conservator şi democrat,­­ tendinţele sale de­mocratice au fost rezultatul raţiu­­nei, al judecăţii clare, pe când fon­dul său intim sufletesc, a fost con­servator. Ar putea să pară curios, ca ideile conservatoare să fi fost predominante la dânsul, dată fiind originea sa burgheză, mic-burgheză chiar, şi înverşunarea cu care s’au ridicat împotriva lui, purtătorii ideii conservatoare dela noi. Dar faptul este exact şi se poate citi în cartea d-lui Xeni, cu câtă greutate s'a rupt de aceşti prieteni vrăjmaşi ai săi, cât l-a costat, să ridice mănuşa pe care ei i’o aruncaseră şi cum, iar şi iar, relua contactul cu dânşii. In această privinţă îmi amintesc de o constatare, pe care a făcut-o într’o convorbire ce am avut cu dânsul. Era iarăşi în ruptură, dacă nu formală, dar foarte reală cu parti­dul, căruia aceste eterne disensiuni i-au făcut cel mai mare rău. II în­trebam dacă nu este posibilă o îm­păcare și mi-a răspuns: — Acum nu. Dar adversarii mei au un aliat puternic în casa mea, pe nevastă-mea, care, englezoaică fiind, nu-și poate imagina partid conservator fără boieri. Dar boierii, nu vorbim de indivi­dualităţi din clasa lor, erau atât de încântaţi de ei înşişi, atât de mân­caţi de prejudecăţile lor, atât de roşi de ambiţii şi atât de avizi de situaţiuni politice, încât se poate spune că i-au făcut lui Take Iones­cu viaţa mai grea, decât adversarii săi naturali. , fireşte, nici aceştia nu i-au cruţat. Nu­ a existat acuzaţiune, nu a exis­tat violenţă verbală, nu a existat calomnie cât de odioasă, de cari să nu se fi servit împotriva.­­.." Nimic nu apărea condamnabil în înverşu­nata luptă contra acestui om, totul apărea îngăduit. Nu s’a anunţat oare până şi sinuciderea sa? Oricât oa­menii noştri politici din cele două mari partide erau de divizaţi, în ura contra lui Take Ionescu se întâl­neau. Şi a trebuit toată conştiinţa de sine a acestuia, toată abilitatea sa, toată puterea de stăpânire ce avea asupră-şi şi uriaşa sa inteli­genţă şi cunoaştere a oamenilor, pentru că să nu părăsească defini­tiv, un câmp de luptă, pe care nu cavalerismul, ci cele mai elemen­tare principii de omenie, erau ne­cunoscute, ba să caute şi să regă­sească iar şi iară, contact cu dânşii, practicând mereu iertarea, pornită din calitatea sa sufletească predo­minantă: bunătatea. D. Xeni relevă cu drept cuvânt această calitate, ilustrând-o cu a­­mintiri şi fapte doveditoare. Ea era la Take Ionescu oarecum în sânge. Niciodată n’am cunoscut un om po­litic, care să fi practicat într’o mă­sură atât de largă, cu atâta gene­rozitate şi cu atâta discreţisme, vir­tutea creştinească a iertării aproa­pelui. O făcea nu numai acolo unde un interes politic i-o comanda, dar şi în cazurile în care nici un fel de interes, nici chiar sufletesc, nu in­tra în consideraţie. Dar mai uimitor era că politica, în care a suferit atâ­tea deziluzii, atâtea­­ nedreptăţi şi a recoltat atâtea ingratitudini, nu i-a înrăit, ceiace releva marea superioritate a sufletului său. Iar la baza acestei mari virtuţi, nu era, cum s’ar putea crede şi nu ar fi pe­iorativ, dispreţul de oameni, ci în­ţelegerea slăbiciunilor lor. Din bunătatea aceasta, mai mult încă decât din fermecătoarele sale daruri intelectuale, decurgea sim­patia pe care o inspira tuturor celor cari îi apropiau şi căreia, nici ad­versarii, nici duşmanii săi, nu se puteau sustrage, când îi avea sub puterea talentului său. Această sim­patie a legat în jurul său amiciţii po­litice a căror trăinicie a înfrânt pa­siunile politice şi cari vor rămâne un exemplu unic în viaţa noastră publică. Ea­ radiază dincolo de mor­mânt acum, când prietenii se adună, sub semnul ei, lângă mormântul lui, pentru ai sărbători în public me­moria, pe care o poartă indelebilă în taina sufletelor lor. . B. Branișteanu Discursul d-lui MacDonald D. MacDonald, primul ministru al Angliei, ales preşedinte al conferin­ţei de la Lausanne a deschis această conferinţă printr’un discurs remar­cabil ,şi care îngădue concluzii şi speranţe noui. D. MacDonald, a sub­liniat că de astădată conferinţa de la Lausanne se întruneşte în mij­locul crizei economice celei mai fu­neste, pe care a cunoscut-o lumea. A mai subliniat în mod deosebit că ne găsim în prezenţa unei adevărate catastrofe­ mondiale. Concluzia logică după această pre­misă categorică a fost că toate po­poarele şi toate ţările au datoria să treacă peste vorbe şi să încerce prin­tr-o colaborare de fapt salvarea ci­vilizaţiei de la primejdia care o ame­ninţă. D-sa a subliniat principiul, de altfel arătat şi de alţii în repe­­ţite rânduri că ţările şi popoarele sunt atât de strâns legate a­stă­a între ele,­ încât nu se mai poate ca ruina unuia să nu lovească greu şi pe toţi ceilalţi De aceia nimenea nu mai poate să se izoleze astăzi şi să refuze participarea sa la opera de refacere economică şi financiară a lumii. Iar dacă membrii conferinţei sunt într’adevăr convinşi de adevă­rul acestor constatări, atunci, a spus d. MacDonald, vor trebui să ia ho­­tărîri grabnice şi ferme. Dacă se va proceda astfel şi dacă ţările europene vor ajunge la un a­cord pe chestiunea reparaţiilor şi a planului de refacere economică, a­­tunci după părerea d-lui MacDo­nald care a avut prilejul să cunoa­scă direct şi părerea Statelor Unite în aceste chestiuni, — Europa va a­­vea tot concursul şi colaborarea A­­mericei. De altfel dovada că impresia pro­dusă de vorbele înţelepte şi cura­­gioase ale d-lui MacDonald a fost într’adevăr adâncă o dovedeşte fap­tul că în cursul zilei de ori conferin­ţa a şi admis fără desbateri şi fară obiecţiuni, amânarea plăţilor ger­mane în contul reparaţiilor. După cum se ştie scadenţa aces­tor plăţi este la 1 iulie, iar semna­rea protocolului marilor puteni cre­ditoare pentru amânarea acestor plăţi fără nici o condiţie, are o în­doită semnificaţie. In primul rând nu mai există neliniştea de până acum asupra situaţiei ce urma sa se creeze prin expirarea moratoriului Hoover. Iar în al doilea rând amâ­narea acestor plăţi fără a se im­pune nici o condiţie şi nici un an­gajament special guvernului din Ber­lin, înseamnă că la Lausanne se lu­crează într’adevăr fără reticenţe sentimentale, cu generozitate şi cu bunăvoinţă. Am fi foarte satisfăcuţi, dacă s-ar aplica aceleaşi metode şi acela­ spi­rit larg şi la cercetarea situaţiei fi­nanciare şi economice grave a ţă­rilor dunărene, precum şi la stabili­rea principiilor acţiunea de ajuto­rare financiară a ţărilor din această parte a Europei. Am avea speranţa că atunci ar suna cu un ceas mai de­grabă şi salvarea noastră finan­ciară. N. CHESTIA ZILEI IN FAMILIE Aseară, la orele 9, d. G. Mironescu, ministrul fie finanţe, a vorbit la radio. ZIARELE nescu. DOMNUL. DOAMNA. COPILUL. -parale”/ Acuma tăceţi, să-l auzim pe IU ir­o­- Vezi în program : ce-o să cânte? Probabil c’o să cânte „Chiriac ti’are Un american în servici­ul României de DR. S. MANUILA William Fales, bun cunoscător şi prieten al Românilor Graţie colaborării cu Fondaţia Rockefeller," Statistica demografica a României — lucrată până la 1931 aşa cum s'a­ lucrat la noi şi cu mij­loacele pe cari i le putea oferi ofi­cialitatea noastră — a avut posibi­litatea, începând cu anul­­1931, să devină­ cu'adevărat un institut demn de importanţa, problemelor ce fac obiectul­­ acestui serviciu. Datorită înaltelor preocupări uma­nitare ale fondaţiunei Rockefeller, Statistica demografică a României a­ avut la dispoziţie materialul de lucru şi metoda. Dar acestea nu sunt suficiente pentru realizarea unui program. Şi­­atunci, la cererea noastră, Fonda­ţiunea Rockefeller, ne-a trimis şi o­­mul care să colaboreze cu specia­liştii noştri la­ punerea în practică a metodelor moderne de prelucrare statistică, dând viaţă nouă statisti­cei noastre demografice. Acest om este doctorul Wiliam Fales, unul din cei mai distinşi ex­perţi statisticieni ai Fondaţiunei Rockefeller. Puţini sunt cei cari cunosc acest nume, deşi purtătorul lui merită mai (Citiţi continuarea în pagina II-a) D. DR. WILLIAM FALES NOTE PRINTRE noii înscrişi în par­tidul liberal, — unul se referă in cerere la părerea d-lui Tancred Constantinescu, care-l cunoaşte bine... Petiţia s’a aprobat fără con­testaţie... C. F. R. admite ca şi călătorii de clasa lil­a să beneficieze de vagon-lits. Întrucât sânt obişnuiţi cu pat­­vagon... *­RENTA românească s’a urcat.. Datorită plecării unora ori so­sirii altora? Sau: şi pentru una, şi pentru alta... ★ DOMNUL Iorga nu invidiază milităreşte pe d. mareşal Ave­rescu. Asta ar mai trebui... * „NEAMUL ROMANESC“ anun­ţă căderea guvernului. Nu ştie d. Iorga că guvernele, cad prin surpriză? (Citiţi continuarea in pagina II-a) M’am întors la Fondaţia Dalles. Expoziţia Andreescu nu este dintre cele care se vizitează o sin­gură dată. Şi pentru că avem prilejul să vedem strânse la­olaltă cele 91 de pânze şi cartoane, care după 1 Iulie vor merge iarăşi în colec­ţiile care le adăpostesc, să profi­tăm... Fără îndoială, vom putea me­dita oricând, la muzeul Toma Stelian, la muzeul Simu, la Pina­cotecă, sunt unii din Andreeştii care ni-s dragi. Cu greu vom mai avea­ însă undeva, şi în curând, o atmosferă Andreescu atât de pătrunzătoare, un ansamblu An­dreescu atât de bogat şi de plin de învăţăminte. In foiletonul pe care lam­ con­sacrat noului local al Fondaţiei­­Dalles, şi impunătoarei manifes­­­taţiuni de artă cu care s’a inau­gurat acest local, observam că o selecţie mai severă a lucrărilor expuse ar fi servit mai bine glo­ria lui Ioan Andreescu. Unul dintre prietenii cari mă citesc mi-a obiectat cu multă ho­tărâre că inegalitatea ansamblu­lui face şi mai impresionantă ca­riera artistică a pictorului. De la primele lucrări, mari emoţii vi­zuale exprimate cu stângăcie, până la realizările aproape desă­vârşite ale anilor din urmă, evo­luţia lui Andreescu, — cu toate nedumeririle, cu toate ezitările, cu toate cuceririle ei — se des­făşură întreagă înaintea noastră. Asistăm astfel la începuturile lui Andreescu, la scurta şi lumi­noasa lui ucenicie, la isbânda sa, înţeleg acest punct de vedere, şi voi recunoaşte că poate fi cel­­ mai potrivit pentru cunoaşterea­­ operei şi pentru aceia a formaţiei pictorului, ca individualitate ar­tistică. In ceia ce priveşte satisfacţia calitativă, pe care ne-o poate da numai un ansamblu de valoare susţinută, ea se aşează desigur pe alt plan, şi aceasta păstrează ob­servaţiilor ce formulam tot înţe­lesul lor. In introducerea plină de miez, scrisă pentru catalogul expoziţiei, d. profesor G. Oprescu, ne spune că pictura a fost pentru Andrees­cu „o descoperire tardivă şi mis­terioasă“. A urmat cursurile şcoalei noas­tre de arte frumoa­se, de curând deschisă, între 1868 şi 1872, dar fără a se ocupa de meşteşugul culorilor, îl interesa numai dese­nul. Dar în 1873, are loc în Bucu­reşti o importantă expoziţie de pictură, cuprinzând peste o mie de lucrări, împrumutate de Dom­nitorul Carol I şi de alţi colec­ţionari. Andreescu, pe atunci pro­fesor de desen la Buzău, o vizi­tează, resimţind o puternică e­­moţie. El se va da de acum în­­nainte culorilor cu tot sufletul său, cu toate puterile scurtei sale vieţi. In cei nouă ani care-l despart de, clasul morţii ,— atât de, tim­purie, căci l’a cules la 32 de ani. — Andreescu va fi pictor, numai pictor. Ceiace lămureşte de la început structura sa artistică, este rela­­ţiunea de absolută sinceritate în care se aşează faţă de natură, ca obiect permanent al căutărilor sale. Nici o clipă, Andreescu n’a vrut să zugrăvească altfel, şi mai fru­mos decât natura. Nu există în plastica noastră, artist mai străin de orice preo­cupare de efect, decât Andreescu. Subiectul tablourilor sale nu pare niciodată ales. Orice colţ de natură, cât de modest, cât de lip­sit de particularităţi atrăgătoare, este destul de preţios prin sine însuşi pentru a fixa atenţia şi si­linţele pictorului. Ceia ce va preocupa pe Andrees­cu, din primul moment şi până în ultimul său c­as, de la cele dintâi însemnări colorate încă dibui­toare până la realizările aproape desăvârşite de mai târziu, va fi numai să cucerească taina prin UNII, FORME, CULORI loan Andreescu de EUGEN CRĂCIUN ștc-

Next