Adevěrul, iunie 1932 (Anul 45, nr. 14864-14872)
1932-06-20 / nr. 14864
ANUL 45 — No. 14864 * Luni 20 Iunie 1932 AL. V. BELDIMAN 1888—ÎS FONDATORI: CONST. MILLE 1897—1926 ABONAMENTE: _„mT, 200 lei pe 3 luni In strâinătate ENTE: 750 Iei pe un an dublu 380 Iei pe 6 luni_______________3 LEI BJEfiaRILE: București, Str. Gunst. Miile (Sărindar) Mo. 7—9—11 TELEFOANE: Centrala: 3-2470. Direcţia: 3-2474. Provincia: 3-1076. Administraţia: 3.2473. In sfârşit, s’au limpezit lucrurile: d. Titulescu a zăbovit în ţară numai pentru probleme de politică externă. D-nii Iorga şi Goga s’au calmat! Pactul de neagresiune cu Rusia Chestiunea pactului de neagresiune cu Rusia Sovietelor a devenit iar de actualitate. Pactul a fost pus în discuţiune în legătură cu unele ştiri, că guvernele dela Paris şi Varşovia ar fi notificat celui din Bucureşti că n’ar mai aştepta cu punerea în vigoare a pactelor de neagresiune cu Rusia Sovietelor până va ajunge şi România să cadă de acord cu d. Litvinov asupra textului unui pact de aceiaşi natură. Nu cunoaştem îndeajuns care este într’adevăr situaţia in legătură cu aceste ştiri şi de aceea nu ne putem pronunţa asupra lor. Sperăm insă că guvernul d-lui Vaida va refuza să practice metodele primejdioase ale diplomaţiei secrete şi va pune la dispoziţia opiniei publice elementele informative necesare spre a putea înţelege şi judeca cu temei situaţia. In ce priveşte principial încheerea pactului de neagresiune cu Rusia sovietică, noi am găsit că ar fi o acţiune care în orice împrejurare nu, poate decât să fie de folos pentru interesele ţării. Daca împrejurările geografice ne-au aşezat lângă un vecin răuvoitor, tactica cea mai bună este ca să-l ajutăm de a ne oferi garanţii cât mai multe şi mai serioase că raporturile paşnice dintre el şi noi nu vor îi tulburate. De aceea am primit cu adevărată satisfacţie în Februarie 1929 semnarea protocolului dela Moscova, prin care Rusia Sovietelor s’a angajat în mod formal şi hotărît să elimine din mijloacele sale de luptă politică, Sofia. Prin acel pact guvernul sovietic s’a obligat să nu încerce lichidarea nici unui diferend sau conflict pe calea armelor. In acelaș timp preciza că între Rusia şi România există o stare de pace. Incheerea unui pact de neagresiune, în acelaș spirit ca protocolul de la Moscova, nu ar putea decât să întărească valoarea internaţională a acestui angajament. Fireşte că orice tratat încetează de a fi un argument valabil şi obligator în raporturile internaţionale, dacă una din părţi se arată de rea credinţă. Insă trebue să recunoaştem că nu ne vom găsi în niciun caz într’o situaţie mai bună, dacă de pildă Rusia Sovietelor ar avea intenţii agresive împotriva noastră şi n’ar exista între noi nici un fel de pact. Sovietele ar putea să opereze mai degajate din punct de vedere moral, întrucât nu ar mai fi vorba şi de încălcarea unui angajament scris, de valoare internaţională. De altă parte însă este evident că nu ar putea fi admis un text care să însemneze de pildă o diminuare a sensului şi importanţei protocolului de la Moscova. Nu s’ar putea admite, cum de altfel au arătat guvernele româneşti totdeauna, ca Rusia Sovietelor să stăruiască chiar în textul tratatului asupra rezervelor de drept privitoare la Basarabia. Noi nu avem nimic împotrivă dacă de pildă Rusia și-ar repeta aceste rezerve, în afară de textul pactului sau a anexelor, întrucât această manifestare nu ar însemna pentru noi nici un fel de angajament sau de admitere fie şi numai principială a rezervelor ruseşti. Pentru noi chestiunea Basarabiei rămâne definitiv tranşată. Din punct de vedere de fapt, pentrucă stăpânim această provincie, iar din punctul de vedere de drept pentrucă alipirea Basarabiei de România s’a făcut pe baza principiului de autodeterminaţiune a popoarelor şi a fost ratificată printr’un protocol internaţional, semnat şi ratificat de Franţa, Anglia şi Italia. Din motivele arătate mai sus găsim deci că ar fi în interesul ţării noastre ca Rusia să accepte o formulă corespunzătoare punctului de vedere românesc şi să întărească dispoziţiunile protocolului de la Moscova şi printr’un pact de neagresiune cu Sovietele. L. P. Nasta NAZBATII OPOZIŢIA D-LUI IORGA După patru articole împotriva d.lui N. Titulescu, d. prof. N. Iorga a început o altă serie contra d-lui Averescu... Teribilă campanie de opoziţie ! Kix Glose politice... • VIOLENŢELE Cetitorii ne ştiu. Violenţele nu-şi găsesc loc in coloanele ziarului nostru. Preferăm argumentul în faţa calificativului; preferăm să rezulte incisivitatea criticei noastre din expunerea însăşi decât din epitete tari. Este dar lesne de înţeles că nu putem privi decât cu amărăciune violenţele pe cari le dezaprobăm, ori de unde ar veni. Aşa a fost când s-a atacat cinstea d-lor Mihalache, Madgearu, Grigore Iunian, Iuliu Maniu şi alţii. Aşa este acum, când este atacat personal d. Duca. Suntem abia la începutul campaniei electorale. Şi iată-l pe d. Duca „hoţ“, „om care semnează bilanţuri false cu ştiinţa că sunt false“, etc., etc. De altfel autorul atacului din „Patria“ a nesocotit un element psihologic interesant. Toţi cei citaţi mai sus sunt relativ noui în politica românească, fie că unii au venit pe cale de alipire a provinciilor eliberate, fie că sunt tineri in politică. A spune insă despre d. Duca, pe care-l cunoaşte o ţară întreagă de 30 de ani, a spune despre omul care duce cea mai modestă viaţă posibilă, că e un om necinstit, — însemnează a jigni cel mai elementar simţământ de dreptate. Dar cum am spus, suntem la început. Şi de o fi să se realizeze numai o infimă parte din câte se anunţă şi încă ar fi să asistăm la cel mai scandalos spectacol pe care l-a cunoscut vreodată o ţară. Mâine vom auzi lucruri extraordinare despre d. Maniu, poimâine despre mareşalul Averescu şi aşa mai departe. Frumos, cumplit de frumos! , D. RIST Credeau unii că chestia Rist a luat sfârşit, dacă nu odată cu depunerea raportului şi a potolirii polemicilor provocate cu această ocaziune, cel puţin odată cu căderea guvernului. Eroare. Chestiunea Rist se menţine şi mai cu seamă se va menţine încă multă vreme. Mai întâi fiindcă trebue să apară raportul final, anunţat de d. Rist. Se crede că în câteva zile el va fi întocmit. Vâlva care se va produce în jurul acestui al doilea raport nu va fi desigur mai mică decât aceia stârnită de primul raport. Se anunţă că cei vizaţi prin raportul profesorului francez, înţeleg să răspundă la timp şi să răspundă documentat. Şi precizările acestora se susţine că vor dovedi că d. Rist nu ar fi lucrat, de astă dată, numai subiectiv, ci şi cu o lipsă de prevedere surprinzătoare. Documentele şi scrisorile cam vor fi date în vileag se afirmă că vor evenţia că, în unele chestiuni cel puţin, d. Rist, autorul raportului, a uitat anume acte ale d-lor Rist şi Auboin, consilieri tehnici. Deci o nouă polemică. Nu ne ajunge cea internă şi politică. Ne mai trebue şi o a doua, cu experţii străini şi având de obiect o problemă financiară! Sewer CARNETUL NOSTRU XXL. ..--------------------------------------------------------iarăși B.C.G... in România Vestitul vaccin antituberculos inventat de Calmette și botezat de el cu cele 3 litere B .C. G. face iar să se vorbească de el, de când în „Societatea de pediatrie“ din Iași, profesorul dr. Gracoski a adus în discuţie cazul a 3 copii vaccinaţi cu vaccinul faimos şi totuşi decedaţi cu grave leziuni de tuberculoză la plămâni şi creeri. Ziarul „Dimineaţa“ a reprodus discuţia de la „Societatea de pediatrie“ apărută întâi în buletinul acestei societăţi (în limba franceză). D. profesor Graţoski a încercat să emită o ipoteză spre a explica nenorocirea celor 3 copii, şi trebuie reţinut faptul că d-sa exclude cu totul ipoteza că vaccinul însuşi, destinat să apere copiii de tuberculoză, i-ar fi omorît! Cu probe bacteriologice, d-sa îşi susţine teza aceasta, dar în acelaş timp explică faptul morţii prin aceea, că de la înghiţirea vaccinului de către copil până se stabileşte în organismul lui imunitatea faţă de tuberculoză pe urma vaccinului, trece un interval de timp în care copilul nu numai că nu e apărat de grozava boală care-l pândeşte, ci e chiar „sensibilizat“ adică făcut şi mai simţitor faţă de ea, sau, mai puţin rezistent! Dacă ipoteza aceasta a profesorului Gracoski ar corespunde realităţii atunci mai că ar fi preferabil ca familiile sărace să nu-şi mai vaccineze copiii, căci ele nu dispun de mijloace de severă apărare a copiilor lor in nenorocitul mediu în care trăesc, pe timpul când copilaşii vaccinaţi sunt „sensibilizaţi“. Profesorul Gracoski crede că dacă vaccinul ar fi administrat nu pe gură, ci prin injecţii, imunitatea s’ar stabili mai repede, şi copilaşii n’ar fi atât de expuşi. Un medic distins, d. dr. Kaplan din Capitală, ne scrie că s’ar putea găsi un mijloc de a adăposti într’un mediu curat, sănătos, ferit de contaminări, copiii familiilor sărace pe timpul când ei n’au devenit încă imuni, pe urma vaccinărilor. Propune, cu alte vorbe, izolarea lor pe timp foarte scurt intr’un fel de preventoriu creat ad hoc. Propunerea merită de sigur a fi meditată, dar mai întâi va trebui verificată experimental ipoteza d-lui profesor dr. Gracoski. Hypokrat TEKE IONESCU Zece ani dela moartea lui Se împlinesc zece ani dela moartea lui Take Ionescu. Zece ani sunt în viaţa omului, o vreme îndelungată şi aştern de obicei uitarea peste mulţi şi multe, cari au preocupat opinia publică, la un moment dat. Dar amintirea lui Take Ionescu e încă vie. Ia toţi cei cari au putut lua contact, direct sau indirect, cu personalitatea lui şi cu activitatea ei. Anul al zecelea al morţei sale, găseşte păstrată memoria lui, printr’o statuă, în care dalta artisticeşte splendidă, s’a dovedit psichologiceşte insuficientă, pentrucă artistul care a mânuit-o, n-a trăit din viaţa lui Take Ionescu. Dar mai mult decât printr-o statuă, amintirea lui este păstrată prin cartea, pe care Constantin Xeni i-a dedicat-o. Nici o operă umană, nu poate reclama perfecţiunea. Dar din cartea d-lui Xeni, ne străluceşte vie, marea figură a lui Take Ionescu, fiindcă această carte, scrisă con amore, s’a inspirat nu numai din documente, ci dintr’un contact personal intim. D. Xeni nu ştie numai ce a făcut, e! ştie şi ce a fost Take Ionescu. Şi oricâte lipsuri ar putea avea cartea sa, oricât cercetătorul viitor, care va avea deschise în faţa sa arhivele şi mărturiile contemporanilor, va mai adăuga trăsături şi explicaţii noui, — cartea d-lui Xeni va rămâne ca un standard work, fără consultarea căruia, nimeni nu va putea scrie, nici despre Take Ionescu, nici despre vremea în care el a trăit. Dacă ar fi să concretizez într’un cuvânt, ce caracterizează cartea d-lui Xeni, aş spune că ea este scrisă cu bun simţ, adică cu acea calitate, care a fost esenţială lui Take Ionescu şi pe care el a iubit-o mai mult. Dacă ar fi să căutăm acum a ne da seama de chestiunea, care a fost doctrina politică de eare Take Ionescu s’a ataşat, apoi am spune, că a fost cea a bunului simţ. In politică a debutat ca libera’ si anume ca liberal de stânga. In cariera de stat a debutat ca conservator. Şi îu apogeul rendementului său, s’a împodobit cu numele de democrat. A trecut deci, cum s’ar spune în vulgaritatea limbagiului nostru politic, prin toate partidele. Dar aceasta nu fiindcă era versatil, ci fiindcă viaţa noastră publică, aşa cum era organizată, nu oferea un mediu favorabil aptitudinilor şi capacităţei sale. Cu jertfirea mândriei sale, Take Ionescu ar fi parvenit în fiecare din partidele prin cari a trecut. El însă nu a vroit să parvie, ci a vroit să ajungă, a ştiut că va ajunge şi a ajuns, dacă nu tot ce a meritat, în practica vieţii, apoi mai mult decât rivalii săi, în dreptatea istoriei. Căci în fond, concepţia sa politică şi de stat, a rămas constant aceiaş. El a fost toată viaţa sa, ceiace s’a declarat la urmă: conservator democrat. ' ‘ * Cartea d-lui Xeni, fără a accentua aceasta, o demonstră totuşi. Niciodată Take Ionescu nu s’a abătut dela concepţia regimului democratic. Dar niciodată nu a avut vreo simpatie, sau vreo înclinaţie, pentru o doctrina extremistă, fie ea de dreapta sau de stânga.. A conserva pe bază democratică, ce este şi a perfecţiona ce este de îndreptat, pas cu pas, — iată toată doctrina şi toată practica sa democratică şi conservatoare. Era această configurare politică a sa, probabil, rezultatul influenţei engleze. Căci asemenea tuturor oamenilor politici contimporani ai săi, el avusese educaţia şi cultura franceză. Dar era singurul printre ei, care în plus, pe calea cea mai eficace şi mai frumoasă, pe calea dragostei, suferise şi influenţa culturii şi, mai ales, a culturei politice, engleze. Ca principiu esenţial al acesteia, îi apăruse individualismul şi toată viaţa sa a avut o frică instinctivă de socialism, numai fiindcă credea că realizarea acestuia, implica dispariţia personalităţei şi înecarea ei în massa anonimă. Din această aprehenziune a decurs ostilitatea lui faţă de socialism, care a mers până la nedreptate. Va rămâne un moment întunecos al vieţei saie, înverşunarea cu care a pornit împotriva celor mai idealişti tineri, pe cari i-a cunoscut România mică şi cari au trăit la începutul carierei sale de om de stat. E şi singura dată, în care orbirea politică sa făcut sa fie, ceia ce era chiar potrivnic fiarei sale, să fie, nedrept. Dar perioada aceasta n’a fost de lungă durată, şi, pe când, în genere, cei mai mulţi îşi închină credinţa şi aduc omagiu socialismului la începutul carierei lor politice, Take Ionescu şi-a dat abia cu vremea seama, de puterile imanente ale doctrinei şi mişcărei socialiste — şi în cel mai mare moment istoric al României şi într-un mare moment istoric al Europei, el a întrezărit şi posibilităţile de biruinţă ale unei doctrine care era potrivnică instinctelor, sentimentelor şi convingerilor sale intime, şi necesitatea biruinţei celor două mari postulate ale democraţiei române: votul universal şi împroprietărirea ţăranilor prin exproprierea marilor latifundii. Dar dacă, înţelegând vremea lui, Take Ionescu a fost şi conservator şi democrat, tendinţele sale democratice au fost rezultatul raţiunei, al judecăţii clare, pe când fondul său intim sufletesc, a fost conservator. Ar putea să pară curios, ca ideile conservatoare să fi fost predominante la dânsul, dată fiind originea sa burgheză, mic-burgheză chiar, şi înverşunarea cu care s’au ridicat împotriva lui, purtătorii ideii conservatoare dela noi. Dar faptul este exact şi se poate citi în cartea d-lui Xeni, cu câtă greutate s'a rupt de aceşti prieteni vrăjmaşi ai săi, cât l-a costat, să ridice mănuşa pe care ei i’o aruncaseră şi cum, iar şi iar, relua contactul cu dânşii. In această privinţă îmi amintesc de o constatare, pe care a făcut-o într’o convorbire ce am avut cu dânsul. Era iarăşi în ruptură, dacă nu formală, dar foarte reală cu partidul, căruia aceste eterne disensiuni i-au făcut cel mai mare rău. II întrebam dacă nu este posibilă o împăcare și mi-a răspuns: — Acum nu. Dar adversarii mei au un aliat puternic în casa mea, pe nevastă-mea, care, englezoaică fiind, nu-și poate imagina partid conservator fără boieri. Dar boierii, nu vorbim de individualităţi din clasa lor, erau atât de încântaţi de ei înşişi, atât de mâncaţi de prejudecăţile lor, atât de roşi de ambiţii şi atât de avizi de situaţiuni politice, încât se poate spune că i-au făcut lui Take Ionescu viaţa mai grea, decât adversarii săi naturali. , fireşte, nici aceştia nu i-au cruţat. Nu a existat acuzaţiune, nu a existat violenţă verbală, nu a existat calomnie cât de odioasă, de cari să nu se fi servit împotriva..." Nimic nu apărea condamnabil în înverşunata luptă contra acestui om, totul apărea îngăduit. Nu s’a anunţat oare până şi sinuciderea sa? Oricât oamenii noştri politici din cele două mari partide erau de divizaţi, în ura contra lui Take Ionescu se întâlneau. Şi a trebuit toată conştiinţa de sine a acestuia, toată abilitatea sa, toată puterea de stăpânire ce avea asupră-şi şi uriaşa sa inteligenţă şi cunoaştere a oamenilor, pentru că să nu părăsească definitiv, un câmp de luptă, pe care nu cavalerismul, ci cele mai elementare principii de omenie, erau necunoscute, ba să caute şi să regăsească iar şi iară, contact cu dânşii, practicând mereu iertarea, pornită din calitatea sa sufletească predominantă: bunătatea. D. Xeni relevă cu drept cuvânt această calitate, ilustrând-o cu amintiri şi fapte doveditoare. Ea era la Take Ionescu oarecum în sânge. Niciodată n’am cunoscut un om politic, care să fi practicat într’o măsură atât de largă, cu atâta generozitate şi cu atâta discreţisme, virtutea creştinească a iertării aproapelui. O făcea nu numai acolo unde un interes politic i-o comanda, dar şi în cazurile în care nici un fel de interes, nici chiar sufletesc, nu intra în consideraţie. Dar mai uimitor era că politica, în care a suferit atâtea deziluzii, atâtea nedreptăţi şi a recoltat atâtea ingratitudini, nu i-a înrăit, ceiace releva marea superioritate a sufletului său. Iar la baza acestei mari virtuţi, nu era, cum s’ar putea crede şi nu ar fi peiorativ, dispreţul de oameni, ci înţelegerea slăbiciunilor lor. Din bunătatea aceasta, mai mult încă decât din fermecătoarele sale daruri intelectuale, decurgea simpatia pe care o inspira tuturor celor cari îi apropiau şi căreia, nici adversarii, nici duşmanii săi, nu se puteau sustrage, când îi avea sub puterea talentului său. Această simpatie a legat în jurul său amiciţii politice a căror trăinicie a înfrânt pasiunile politice şi cari vor rămâne un exemplu unic în viaţa noastră publică. Ea radiază dincolo de mormânt acum, când prietenii se adună, sub semnul ei, lângă mormântul lui, pentru ai sărbători în public memoria, pe care o poartă indelebilă în taina sufletelor lor. . B. Branișteanu Discursul d-lui MacDonald D. MacDonald, primul ministru al Angliei, ales preşedinte al conferinţei de la Lausanne a deschis această conferinţă printr’un discurs remarcabil ,şi care îngădue concluzii şi speranţe noui. D. MacDonald, a subliniat că de astădată conferinţa de la Lausanne se întruneşte în mijlocul crizei economice celei mai funeste, pe care a cunoscut-o lumea. A mai subliniat în mod deosebit că ne găsim în prezenţa unei adevărate catastrofe mondiale. Concluzia logică după această premisă categorică a fost că toate popoarele şi toate ţările au datoria să treacă peste vorbe şi să încerce printr-o colaborare de fapt salvarea civilizaţiei de la primejdia care o ameninţă. D-sa a subliniat principiul, de altfel arătat şi de alţii în repeţite rânduri că ţările şi popoarele sunt atât de strâns legate astăa între ele, încât nu se mai poate ca ruina unuia să nu lovească greu şi pe toţi ceilalţi De aceia nimenea nu mai poate să se izoleze astăzi şi să refuze participarea sa la opera de refacere economică şi financiară a lumii. Iar dacă membrii conferinţei sunt într’adevăr convinşi de adevărul acestor constatări, atunci, a spus d. MacDonald, vor trebui să ia hotărîri grabnice şi ferme. Dacă se va proceda astfel şi dacă ţările europene vor ajunge la un acord pe chestiunea reparaţiilor şi a planului de refacere economică, atunci după părerea d-lui MacDonald care a avut prilejul să cunoască direct şi părerea Statelor Unite în aceste chestiuni, — Europa va avea tot concursul şi colaborarea Americei. De altfel dovada că impresia produsă de vorbele înţelepte şi curagioase ale d-lui MacDonald a fost într’adevăr adâncă o dovedeşte faptul că în cursul zilei de ori conferinţa a şi admis fără desbateri şi fară obiecţiuni, amânarea plăţilor germane în contul reparaţiilor. După cum se ştie scadenţa acestor plăţi este la 1 iulie, iar semnarea protocolului marilor puteni creditoare pentru amânarea acestor plăţi fără nici o condiţie, are o îndoită semnificaţie. In primul rând nu mai există neliniştea de până acum asupra situaţiei ce urma sa se creeze prin expirarea moratoriului Hoover. Iar în al doilea rând amânarea acestor plăţi fără a se impune nici o condiţie şi nici un angajament special guvernului din Berlin, înseamnă că la Lausanne se lucrează într’adevăr fără reticenţe sentimentale, cu generozitate şi cu bunăvoinţă. Am fi foarte satisfăcuţi, dacă s-ar aplica aceleaşi metode şi acela spirit larg şi la cercetarea situaţiei financiare şi economice grave a ţărilor dunărene, precum şi la stabilirea principiilor acţiunea de ajutorare financiară a ţărilor din această parte a Europei. Am avea speranţa că atunci ar suna cu un ceas mai degrabă şi salvarea noastră financiară. N. CHESTIA ZILEI IN FAMILIE Aseară, la orele 9, d. G. Mironescu, ministrul fie finanţe, a vorbit la radio. ZIARELE nescu. DOMNUL. DOAMNA. COPILUL. -parale”/ Acuma tăceţi, să-l auzim pe IU iro- Vezi în program : ce-o să cânte? Probabil c’o să cânte „Chiriac ti’are Un american în serviciul României de DR. S. MANUILA William Fales, bun cunoscător şi prieten al Românilor Graţie colaborării cu Fondaţia Rockefeller," Statistica demografica a României — lucrată până la 1931 aşa cum s'a lucrat la noi şi cu mijloacele pe cari i le putea oferi oficialitatea noastră — a avut posibilitatea, începând cu anul1931, să devină cu'adevărat un institut demn de importanţa, problemelor ce fac obiectul acestui serviciu. Datorită înaltelor preocupări umanitare ale fondaţiunei Rockefeller, Statistica demografică a României a avut la dispoziţie materialul de lucru şi metoda. Dar acestea nu sunt suficiente pentru realizarea unui program. Şiatunci, la cererea noastră, Fondaţiunea Rockefeller, ne-a trimis şi omul care să colaboreze cu specialiştii noştri la punerea în practică a metodelor moderne de prelucrare statistică, dând viaţă nouă statisticei noastre demografice. Acest om este doctorul Wiliam Fales, unul din cei mai distinşi experţi statisticieni ai Fondaţiunei Rockefeller. Puţini sunt cei cari cunosc acest nume, deşi purtătorul lui merită mai (Citiţi continuarea în pagina II-a) D. DR. WILLIAM FALES NOTE PRINTRE noii înscrişi în partidul liberal, — unul se referă in cerere la părerea d-lui Tancred Constantinescu, care-l cunoaşte bine... Petiţia s’a aprobat fără contestaţie... C. F. R. admite ca şi călătorii de clasa lila să beneficieze de vagon-lits. Întrucât sânt obişnuiţi cu patvagon... *RENTA românească s’a urcat.. Datorită plecării unora ori sosirii altora? Sau: şi pentru una, şi pentru alta... ★ DOMNUL Iorga nu invidiază milităreşte pe d. mareşal Averescu. Asta ar mai trebui... * „NEAMUL ROMANESC“ anunţă căderea guvernului. Nu ştie d. Iorga că guvernele, cad prin surpriză? (Citiţi continuarea in pagina II-a) M’am întors la Fondaţia Dalles. Expoziţia Andreescu nu este dintre cele care se vizitează o singură dată. Şi pentru că avem prilejul să vedem strânse laolaltă cele 91 de pânze şi cartoane, care după 1 Iulie vor merge iarăşi în colecţiile care le adăpostesc, să profităm... Fără îndoială, vom putea medita oricând, la muzeul Toma Stelian, la muzeul Simu, la Pinacotecă, sunt unii din Andreeştii care ni-s dragi. Cu greu vom mai avea însă undeva, şi în curând, o atmosferă Andreescu atât de pătrunzătoare, un ansamblu Andreescu atât de bogat şi de plin de învăţăminte. In foiletonul pe care lam consacrat noului local al FondaţieiDalles, şi impunătoarei manifestaţiuni de artă cu care s’a inaugurat acest local, observam că o selecţie mai severă a lucrărilor expuse ar fi servit mai bine gloria lui Ioan Andreescu. Unul dintre prietenii cari mă citesc mi-a obiectat cu multă hotărâre că inegalitatea ansamblului face şi mai impresionantă cariera artistică a pictorului. De la primele lucrări, mari emoţii vizuale exprimate cu stângăcie, până la realizările aproape desăvârşite ale anilor din urmă, evoluţia lui Andreescu, — cu toate nedumeririle, cu toate ezitările, cu toate cuceririle ei — se desfăşură întreagă înaintea noastră. Asistăm astfel la începuturile lui Andreescu, la scurta şi luminoasa lui ucenicie, la isbânda sa, înţeleg acest punct de vedere, şi voi recunoaşte că poate fi cel mai potrivit pentru cunoaşterea operei şi pentru aceia a formaţiei pictorului, ca individualitate artistică. In ceia ce priveşte satisfacţia calitativă, pe care ne-o poate da numai un ansamblu de valoare susţinută, ea se aşează desigur pe alt plan, şi aceasta păstrează observaţiilor ce formulam tot înţelesul lor. In introducerea plină de miez, scrisă pentru catalogul expoziţiei, d. profesor G. Oprescu, ne spune că pictura a fost pentru Andreescu „o descoperire tardivă şi misterioasă“. A urmat cursurile şcoalei noastre de arte frumoase, de curând deschisă, între 1868 şi 1872, dar fără a se ocupa de meşteşugul culorilor, îl interesa numai desenul. Dar în 1873, are loc în Bucureşti o importantă expoziţie de pictură, cuprinzând peste o mie de lucrări, împrumutate de Domnitorul Carol I şi de alţi colecţionari. Andreescu, pe atunci profesor de desen la Buzău, o vizitează, resimţind o puternică emoţie. El se va da de acum înnainte culorilor cu tot sufletul său, cu toate puterile scurtei sale vieţi. In cei nouă ani care-l despart de, clasul morţii ,— atât de, timpurie, căci l’a cules la 32 de ani. — Andreescu va fi pictor, numai pictor. Ceiace lămureşte de la început structura sa artistică, este relaţiunea de absolută sinceritate în care se aşează faţă de natură, ca obiect permanent al căutărilor sale. Nici o clipă, Andreescu n’a vrut să zugrăvească altfel, şi mai frumos decât natura. Nu există în plastica noastră, artist mai străin de orice preocupare de efect, decât Andreescu. Subiectul tablourilor sale nu pare niciodată ales. Orice colţ de natură, cât de modest, cât de lipsit de particularităţi atrăgătoare, este destul de preţios prin sine însuşi pentru a fixa atenţia şi silinţele pictorului. Ceia ce va preocupa pe Andreescu, din primul moment şi până în ultimul său cas, de la cele dintâi însemnări colorate încă dibuitoare până la realizările aproape desăvârşite de mai târziu, va fi numai să cucerească taina prin UNII, FORME, CULORI loan Andreescu de EUGEN CRĂCIUN ștc-