Adevěrul, iulie 1932 (Anul 46, nr. 14873-14898)

1932-07-01 / nr. 14873

Vineri 1 iulie 1932G­rasini ANUL 45 — Ho. 14S73 ABONAMENTE: FONDATORI: AL. V. BELDIMAN CONST. MILLE 200 lei pe 3 luni 750 lei pe un an 380 lei pe 6 luni In străinătate dublu 1888—1837 1897—1926 BIROURILE: București, Str. Const. Miile (Sărindar) Np. 7—9­11 TELEFOANE. Centrala: 3.2470. Direcția: 3-2474. Provincia: 3-1066. Administraţia- 3.2473. In afară de inundaţiile pricinuite de ploi, satele suferă şi inundaţia făgăduelilor electorale. ...Dar făgăduelile se vor retrage tot aşa de fără urmă, ca şi apele revărsate! In faţa prăpădului A prăpădului provocat de inun­daţii. Aproape că n’a rămas regiu­ne din ţară, care să nu fi suferit de pe urm­a acestei mânii a cerului, ale cărei zăgazuri au fost rupte. Insă, puhoaiele nimicitoare s’au înverşunat mai ales asupra Moldo­vei. Oraşul Iaşi, de pildă, acest oraş căruia ii rămăsese amintirea unei străluciri apuse, trăeşte zile de o tragedie fără seamăn. Cartiere în­tregi distruse, mii de nenorociţi, cărora furia oarbă a valurilor le-a luat locuinţele şi le-a distrus tot a­­vutul, aşteaptă de la grija autorită­ţilor şi de la mila şi omenia seme­nilor lor un adăpost şi o bucăţică­ de pâine, ca să-şi potolească foamea. Alte oraşe ale Moldovei, ca Bâr­ladul, Botoşanii, Bacăul, Tecuciul, etc. nu sunt mai puţin încercate de năpasta ce s’a abătut. Şi, de sigur, apeie n’au cruţat nici locuinţele, nici avutul şi nici vieţile oamenilor de la ţară. In atâtea şi atâtea sate din Moldova şi din alte regiuni locui­torii plâng pe ruinele caselor şi gos­podăriilor şi varsă lacrimi de nes­pusă durere pentru toţi cei ce — co­pii şi oameni mari — şi-au găsit o moarte năpraznică în valurile, care nu ştiu ce e cruţarea. De asemenea, mulţi dintre supra­vieţuitori vor privi cu neputinţa du­rerii cum in câteva ore de dezlăn­ţuire nebună a elementelor naturii li s’a prăpădit tot produsul unei munci grele de un an de zile şi li s’a nimicit speranţa de a-şi mai îm­plini nevoile şi a-şi împuţina neca­zurile. Lanuri întinse de grâu şi po­rumb, vii şi livezi au fost acoperite şi nimicite de puhoaiele sălbatice. Fireşte, nu mici şi neînsemnate sunt pagubele suferite de stat şi de instituţiile sale. Aceste pagube sunt, deocamdată, greu de evaluat. Cu atât mai greu, cu cât, din nenorocire, prăpădul n’a luat încă sfârşit. Con­tinuă a sosi veşti că opera de dis­trugere merge înainte, sporind pa­gubele şi sporind numărul victime­lor omeneşti. Ştim numai că din multe şosele n’a mai rămas nici o urmă, precum n’a rămas urmă nici de multe po­duri. Mai ştim că liniile ferate au de înregistrat pagube, care se urcă la zeci şi zeci de milioane. Nenorocirea loveşte, aşa­dar, în toată lumea — In particulari, ca şi in instituţiile publice. In această lovitură dată de fata­litate căreia nu ştii cum să te împo­triveşti, apar ca un punct senin şi ca un reconfort moral frumoase şi înduioşetoare exemple, dovedind că n’a pierit cu desăvârşire spiritul de omenie şi altruismul impins până la riscul vieţii. Acei militari şi civili, cari cu pri­mejdia de a-şi găsi moartea ei în­şişi, s’au aruncat în valuri, ca să scape dela moarte atâtea fiinţe o­­meneşti, n’au făcut numai o faptă mai presus de orice laudă şi n'au făcut numai dovada unui curaj, care nu şovăe in faţa primejdiei, ci au mai arătat că egoismul nu e încă stăpân pe sufletele oamenilor. Iar cei cari la Iaşi şi în alte lo­calităţi, rupându-şi în aceste vre­muri de cumplită mizerie bucăţica dela gură, s’au dus să împartă me­rinde mulţimilor de sinistraţi, au dovedit că spiritul de omenie e încă treaz şi că altruismul nu este o vorbă goală şi nici o amintire a tre­cutului. Decât astfel de dovezi de curaj, de frumoasă generozitate şi de o afirmare tot atât de frumoasă a so­lidarităţii între oameni sunt prea puţin suficiente pentru tămăduirea răului pricinuit de prăpădul inunda­ţiilor. De aceea, se impune o sforţare mai mare şi sacrificii mai mari, atât din partea societăţii, cât şi din par­tea autorităţilor statului. N. Batzaria Glose politice DEOSEBIRE Câta deosebire intre marile manifestări de stradă, de odini­oară, adică dinainte de răsboi şi manifestările de astăzi! Atunci, coloritul specific oră­şenesc rareori prezintă, şi aspec­tul rustic al unor grupuri de ţă­rani. Astăzi predomină elemen­tul ţărănesc. Se va spune: vremea votului u­niversat, spre deosebire de ceia­ce a fost în vremea colegiilor re­strânse. E adevărat. De ce însă numai şi numai să­teni? Căci orăşeni aproape nu se mai văd. Târgoveţii nu mai con­tează în politică? Este drept, în forma în care funcţionează la noi votul univer­sal, voinţa oraşelor este înecată de marea mas­să ţărănească. Dar nu este bine ca oraşele să nu-şi mai poată afirma voinţa, tocmai oraşele, cari, orice s’ar spune, prezintă mai multă matu­ritate politică. Lipsa orăşenilor dela viaţa po­litică — în sensul că oraşele n’au cuvânt, deşi reprezentanţii ţără­nimii sunt de fapt tot surtucani­­, şi înecarea voinţei oraşelor în marea massă rurală, este o falsi­­fi­care a vieţii politice. Ar fi de examinat deci dacă nu e mai bine să se despartă , oră­şenii de săteni, prin colegii elec­torale deosebite. Astfel, reprezen­tarea cetăţenească ar fi mai exac­tă iar în parlament cele două ca­tegorii de reprezentanţi şi-ar găsi perfect echilibrarea reciprocă ne­cesară, ba, ele s-ar şi uni şi con­topi, ori de câte ori interesele ge­nerale ar cere-o. DATORIILE PARTICULARE Spre surprinderea tuturor, de­legaţii germani au pus în discu­ţie — în forme discrete, e drept — problema revizuirei datoriilor particulare. Cine ar fi crezut acu­m câtva timp că chestia poate fi pusă? Şi iată că ceiace ieri părea o impo­sibilitate, astăzi devine o teribilă realitate. De pe urma întâmplării ultime de la conferinţele internaţionale din Elveţia, au dreptul să fie ra­­dioşi toţi acei cari au pus şi ei noi problema şi au fost socotiţi drept demagogi şi agitatori. Chestiunea mare nu este ilisă nici satisfacţia la care au drept aceşti domni, nici problema de principiu pură. Chestiunea mare este dovada care se face că bazele însăşi ale­­ societăţii burghezo­­capitaliste sunt adânc zguduite. Oridinea burgheză este grav a­­meninţată,­­ întrucât societatea capitalistă nu poate fi concepută fără creditul individual şi fără respectul obligaţiilor luate. Delegaţii germani, cari au vor­bit cum au vorbit cu d. MacDo­nald, se prezentau ca expresia u­­nui guvern de dreapta. Ei fac proză fără să ştie şi se dovaiesc im realitate acei cari adâncesc mormâintul societăţii capitaliste. Sever Despre genealogia lui Goethe am scris cândva în „Adevărul“ (vezi vo­lumul meu Literatură şi ştiinţă). Se ajunsese cu tlrul până la un a­­rab din împrejurimile Ierusalimului, Soltan, pe care un suveran german din timpul cruciatelor l-a adus în Germania pe la 1300, l-a botezat în religia creştină, l-a împroprietărit cu vreo câteva moşii şi l-a însurat cu o nemţoaică de familie nobilă. Ur­maşii arabului, timp de atâtea ge­neraţii până la Goethe, s’au distins ca intelectuali şi ca artişti, răspân­­dindu-se nu numai în Germania, ci şi în Elveţia, în America şi’n alte ţări. Acuma a apărut o nouă lucrare despre genealogia marelui scriitor (vezi ultimul număr din Forschun­gen und Fortschritte). Firul genea­logic a fost între timp dus mai de­parte decât 1300. S-a descoperit că una din ascendentele lui Goethe era fiica naturală a unui suveran, care se cobora din vestitul landgraf pro­tector al artelor în castelul său Wartburg (unde s-au pus la întrece­re Minnesängern şi unde a fost adă­postit Luther). Tot din acest land­graf se trăgea şi suveranul din Wei­mar, mecenatele şi prietenul lui Goethe. Dar senzaţia cea mare o constitue descoperirea că landgraful Thuringiei descindea din Carol cel Mare! Intre cele 4 miliarde (da, miliar­de!) de strămoşi ai lui Goethe, se afla deci un arab din Palestina si...­ Carol cel Mare! Să nu vă închipuiţi insă că firul se­ opreşte la regele Francilor! Ur­­mându-se cu cercetările se va da probabil de Tut-ank-Amon!... Dacă s’ar putea stabili genealogia lui Stan Păpușă, nu m’ași mira să se ajungă la Harun-al-Rașid... Nu glumesc de loc. Lucrul îl cred posibil — probabil chiar... H. S. N A Z B A T I I DACĂ ?... Averescanii protestează fiindcă regele a privit din balcon manifes­taţia naţional-ţărănistă. ...Dacă ar fi privit o manifestaţie averescană, ar mai fi protestat ? Fix CARNETUL NOSTRU Goethe se coboară din Caro! Magnul Nh^d­i proecte in favoarea ţărilor mizere Crearea unui fond comun Dela cores­pondentul nostru din Paris De câteva zile se vorbeşte aci de un plan care s’ar fi elaborat în se­cret şi al cărui scop este ajutora­rea ţărilor sărace din centrul­ şi din sud-estul Europei. „Paris-Midi“ de la 26 Iunie destăinueşte că autorul planului este un francez, unul din cei mai înalţi funcţionari ai Socie­tăţii Naţiunilor. Proectul, care ar fi fost comuni­cat Angliei, Franţei şi Italiei, ar fi bazat pe viitoarele vărsăminte ale Germaniei şi pe administrarea lor de către o Bancă europeană, legată de Banca de Reglemente Internaţio­nale din Bale. Banca europeană — al cărei capital ar urma să fie spo­rit continuu prin sumele ce s’ar pre­leva in fiecare an, după un anumit procent, din venitul taxelor vamale ale tuturor statelor ar servi şi ca ările căzute în mizerie şi ca regu­latoare a devizelor. Planul însă este himeric, în­treaga lume ştie că Germania nu mai vrea să reia niciodată plăţile în contul reparaţiilor. Este adevă­rat că Franţa cere ca guvernul din Berlin să se angajeze să verse, du­pă câţiva ani de moratoriu, o sumă globală cât mai apropiată de ceiace s’a numit un sold substantial. Dar Anglia şi Italia nu admit această solutiune. Ele sunt, cum se spune aci la Paris, „epongiste“, adică par­tizanele ştergerii cu buretele a re­paraţiilor. CHESTIA COMPEN­SAŢIILOR D. MacDonald, unul din cei mai dârzi epongişti, neputând să-l con­vingă pe d. Herriot şi nevoind să cedeze nici dânsul, i-a trimis pe râncezi să se înţeleagă cu germa­­niii. Ce-au spu­s aceştia? Că ar fi dispuşi să acor­de Franţei nu uit sold substanţial sau chiar nesub­stanţial — ei declară că Germania nu va putea relua vreodată plata re­paraţiilor —­ ci o compensaţiune care ar consista în avantagii co­merciale şi în câteva prestaţiuni în natură, menite să grăbească opera de reconstruire economică a Euro­pei centrale, dunărene şi balcanice. Am întrebuinţat condiţiona­lul — am zis: „ar fi dispuşi“ — fiindcă nu se­­ştie dacă vor avea curajul să le menţie pâ­nă în cele din urmă. flid­eriştii, naţionaliştii, luigenbergiştii şi naţionaliştii grupaţi in jurul căştilor de oţel, nu vor să audă de compensaţiuni. Ei strigă că nu trebue dat nimic francezilor în schimbul anulării re­paraţiilor şi când strigă ei, d. von Papen, care este omul lor, se tur­bură, ezită şi retrage ceiace altmin­teri, ar fi gata să acorde. Ideia compensaţiilor şi-a făcut to­tuşi drum şi dă acum prilej exper­­ilor să făurească iar planuri ireali­zabile. S’a văzut cât a durat planul Young. Oricare altul, care va fi aşe­zat fie pe noul vărsăminte germane, fie chiar numai pe compensaţiuni de natură comercială, va dura şi mai puţin. FONDUL COMUN Să venim deci la ceva care, în primul moment, pare mai serios. Acel ceva este proectul Fondului comun de ajutorare. După infomaţiuni din Lausanne. Fondul acesta ar trebui creat ime­diat şi pus fără întârziere, sub for­mă de credite, la dispoziţia statelor sărace. Guvernele puterilor credi­toare, ca să le zicem astfel, ar fi ajuns la convingerea că este nevoe să se întreprindă numai­decât o ac­ţiune care să dea tarilor mizere pu­tinţa de a rezista financiam­ente până în momentul când se vor găsi şi pune in aplicare remedii econo­mice. Dar se ridică întrebarea: de unde bani? Cităm după „Agence Econo­­mique et Financière“ de la 27 iunie: „Acesta este punctul delicat. Se poate face apel la trezore­rii? Ele sunt toate in deficit şi, in consecinţă, n’ar putea sub­scrie decât sume foarte mici. Cum, de altă parte nu ne pu­tem gândi nici la băncile par­ticulare, suntem siliţi să ne a­­dresăm băncilor de emisiune. Guvernării acestor bănci sunt, din principiu şi de nevoe, opuşi împrumuturilor aventuroase. „Riscurile lor vor tre­bui deci să fie acoperite de garanţii guvernamen­tale. „Franţa a şi făcut-o pentru sumele în lire sterline ale Băn­­cii Franţei. . „Pentru crearea fondului co­mun se studiază un mecanism bazat pe contribuţia a 2, 3 sau 3 la sută din fondurile inter­naţionale ale Băncilor de emi­siune. Fondurile acestea, mobi­lizate astfel, ar putea deveni productive. împrumuturile­­de acordat ţărilor tari trebuesc a­­sanate s’ar face, cu o dobân­dă mică şi cu garanţia unor­a­­li­mite venituri ale acelor ţâri. „Aceia care s’ar ocupa de împrumuturi ar fi Banca de Reglemente Internaţionale din Băle. Fondul comun de restau­rare (a statelor sărace) ar fi izolat de celelalte operaţiuni ale Băncii. „Un asemenea proect n’ar spori riscurile statului fran­cz, de­oarece contribuţia Bancei Franţei s’ar face din fondul li­relor sterline al căror curs este în orice caz garantat de stat“. ŢĂRILE CARI NU POT SA AŞTEPTE Aci sunt câteva observatului de acut: __ ÎNTÂI că ţările europene ale că­ror bănci de emisiune au fonduri importante în devize străine bune, sunt puţine. ■ AL DOILEA că băncile de emi­siune cari au fonduri de acestea se lichidează cât pot mai repede. Ban­ca Franţei care, acum un an, pe vremea aceasta, a avut devize străine (dolari şi lire sterline) în valoare de peste 26 miliarde de franci, şi-a redus stocul la şase mi­liarde şi jumătate. In acest interval fondul de devize a scăzut cu aproa-­­pe 20 de miliarde. Banca Olandei şi Banca Belgiei s-au debarasat şi ele de devizele lor şi le-au trans­format în aur. AL TREILEA, dacă Banca Fran­ţei ar fi dispusă, poate să puie la dispoziţia Fondului comun de aju­torare 2-3 sau 4 la sută din cele şase miliarde şi jumătate devize străine ce mai are (şi cam­ în curând vor fi poate 2-3 miliarde, sau şi mai puţin); este însă problematic ca Banca Angliei şi Banca Elveţiei — aproape singurele cari ar putea con­tribui— să voiască să intre în com­binaţie. AL PATRULEA, pentru realiza­rea planului ar fi nevoie de aproba­rea parlamentelor respective. S’ar începe atunci discuţii pro şi contra cari cine ştie când s’ar isprăvi sau dacă s’ar isprăvi vreodată. Intre timp, statele cari trebu­esc ajutate imediat ar trebui să aştepte. Şi ele nu pot să aştepte. Au­torii proectului pentru crearea Fondului comun ar tr­ebui să grăbească gu­vernele de care atârnă pu­tinţa de realizare. Altfel, Fondul va naşte prea târ­ziu, când nu va mai fi pe cine să ajute. Iar funcţionam, iar societăţile anonime, iar fiscalitatea Am fost foarte curios impresio­naţi când am citit circulara adresa­tă de ministerul de finanţe, tuturor societăţilor anonime, prin care a­­cestea sunt obligate să nu mai a­­chite nici un salariu funcţionarilor şi lucrătorilor lor, dacă nu vor pre­zenta dovada, că au plătit impozi­tele pe trecut şi pe curent. Dacă to­tuşi vor plăti salariile, fără a cere dovada,­­ vor fi răspunzătoare. Iar circulara însăşi institue o poprire generală pentru toţi funcţionarii în întârziere cu plata impozitelor. Ştim şi înţelegem necesitatea în care se găseşte statul, de a trebui să facă tot posibilul pentru a încasa cât mai mult. Dar dreptul de a pre­face societăţile anonime în biurouri de percepţii şi de a condamna per­sonalul lor, la moarte prin foame, nu şi-l poate aroga. Nu există nici o dispoziţie legală care să oblige pe un patron a cer­ceta cum stau funcţionarii săi cu plata birurilor în prezent şi in vii­tor. Există o dispoziţie pentru impo­zitul pe salariu, dar in acest caz cel puţin patronul ştie cât trebuie să o­­prească din salariu. Acum insă i se spune în mod general, ca să nu plă­tească pe funcţionarii săi, înainte ca ei să fi plătit birul, căci altfel va fi responsabil el, de­oarece circulara în chestie institue o poprire generală. Cum poprire generală? Cum res­ponsabil? Ştim că în ţara românească sunt două categorii de contribuabili asu­pra cărora se revarsă toată urgia fiscală, funcţionarii şi societăţile anonime. Dar ideia că acestea pot fi făcute responsabile pentru toate su­mele ce ar plăti funcţionarilor lor, dacă nu vor vedea dovada că im­pozitele au fost plătite, precum şi aceia că unui funcţionar care e da­tor fiscului, i se poate opri tot sala­riul, așa că, chiar de ar vroi, nici măcar nu ar avea cu ce să plătească fiscul, este atât de extraordinară, încât nici împrejurările extraodina­re de azi, nu pot justifica. Adevărul este, că dubla impunere­­ a salariilor, a fost și rămân o gre­­­­eală. Un impozit pe salariu, unul sin-I gur oprit de patron, ajunge şi aduce I statului un venit sigur, scutindu-1 de o mulţime de paperaserii. Func-1 tionarul are în genere un venit atât de mic, încât după scăderea impo­zitului elementar, abia îi mai rămâ­ne cu ce să trăiască el şi ai săi. A­­ceasta trebue să înţeleagă ministe­rul de finanţe. Dacă însă crede că prin flămânzirea funcţionărimei, o poate stoarce şi de ultima vlagă, se înşală. Rezultatul pentru el nu va fi un plus de venit, ci o scădere şi mai mare a veniturilor, printr’o nouă scădere a puterei de consuma­ţie.Ştim că d. Mironescu e un om de bun simţ. Suntem convinşi că nu va lăsa ca ministerul său să stăruie în absurditatea juridică, fiscală şi neumană, ce este circulara în che­stiune. .. NOTE „NEAMUL ROMANESC“ se ri­dică pentru apărarea legilor şi a­­ Constituţiei. Păcat că guvernul „Uniunii Na­ţionale“ a scăpat ocazia de a-şi­­ pune in aplicare convingerile! * ŞEFII de organizaţie iorghişti: sunt invitaţi să complecteze Zis-­ lele de candidaţi. Nu se găsesc nici 5-6 partizani­­ de judeţ? Dacă nu „politici“, ce­l puţin „tehnicieni“... PÅNÄ şi clima lumii s'a schim-­ bat. Numai omul politic a rămas­­ acelaşi... Mihai Viteazul, învăţătorul lui Napoleon ? de DOCTOR YGREC Din istoria cuceririi Ardealului II cunoaştem pe generalul de divizie G. Găvănescul. Am arătat altă dată în coloanele „Adevăru­lui“ frumoasa activitate culturală desfăşurată de d-sa în Banat. Primim astăzi la redacţie o volu­minoasă lucrare intitulată „Din Geniile Neamului“, şi în care autorul studiază viaţa şi opera a trei genii naţionale româneşti: Mihai Viteazul, mitropolitul An­drei Şaguna şi Gheorghe Lazăr. Generalul Găvănescul se arată în lucrarea sa un admirator pa­sionat al personalităţilor umane, d-sa crede,­ cu profundă convin­gere, în acţiunea dominantă în istorie a­ individualităţilor. Deşi militar până în cele mai adânci fibre ale inimii şi inteli­genţii lui, crede totuşi şi în eroii spirituali ai omenirii, în eroii in­telectualităţii pure, şi ca dovadă e faptul că, în glorioasa frescă a marilor personalităţi istorice ro­mâneşti, aşează în locul de frun­te alăturea de Mihai, pe Gheor­ghe Lazăr şi pe Şaguna. E incontestabil însă că mai ma­rea lui simpatie se îndreaptă spre viteazul comandant Mihai, şi en­tuziasmul pentru eroul de la Că­­lugăreni şi dela Şelimberg merg atât de departe, încât vrea să ne convingă că în geniala lui ştiinţă şi artă a strategiei militare, Mi­hai Viteazul a fost, nici mai mult şi nici mai puţin de­cât învăţă­torul lui... Napoleon cel mare. Generalul Găvănescul n’are —­­după cum ne-o declară chiar d-sa — date precise, istorice," ca să dovedească această teză a d-sale, ba stăruie mult în a ne aviza că nu e decât o hipoteză şi totuşi in­sistenţa asupra ei şi aprinderea cu care o discută dovedeşte, că e profund convins de realitatea a­­firmaţiei sale. Şi cât de ispititoare şi seducă­toare e această ipoteză! Faptele istorice se cunosc. In 1599, anul când se petrec faptele glorioase ale lui Mihai Viteazul, fapte care au anticipat în mod­ instinctiv acţiunea conştientă a românismului din 1918, cu prile­jul unirii fracţiunilor neamului românesc, ţărişoara lui Mihai, „ţarii românească“ (Muntenia cu Oltenia) era încercuită de o pu­ternică coaliţie de duşmani: la sud Turcii, la Nord Moldovenii (îmboldiţi de Erem­ia Movilă) şi peste Carpaţi Transilvănenii (un­gurii, etc., împinşi­ de Andrei Ba­­thori). Mai periculos ca toţi era Sigis­mund Bathori, care sprijinit de ceilalţi se pregătia să treacă munţii, să­ se arunce asupra lui Mihai, ca în locu-i să aşeze pe tronul ţării româneşti pe fratele său Simion Bathori. Mihai purta în suflet o ură a­­prigă împotriva lui Sigismund Bathori pentru multele umilinţi pe care le îndurase de la acest ungur care-l socotia ca vasal. Se­ poate — după cum presu­pun d. Iorga, Xenopol şi alţi isto­rici — ca’n sufletul lui Mihai să fi existat şi năzuinţa tainică1 şi instinctivă de a realiza atunci u­­nitatea naţională a tuturor româ­nilor. Zicem instinctiv fiind că nu vrem să contem­poranizăm ca alţii faptele trecutului punând în sufletele oamenilor dela 1500, sentimente naţionaliste în sensul modern al cuvântului. Dar e destul să ştim toate acestea ca­ să găsim justificată hotărîr­ea lui Mihai de a intra în Ardeal şi a-l cuceri. (El pretindea însă că ac­ţiunea lui avea în vedere de a restitui Ardealul lui Rudolf îm­păratul Germaniei. Era aceasta o diplomaţie necesară spre a-şi a­­scunde, gândul. Cum a realizat această campa­nie marele căpitan? Aci am ajuns la descrierea lui­(Citiţi continuarea în pagina II-a) Noţiunea avortului legal admisă în Cehoslovacia Cuprinsul proectului de lege alcătuit de ministrul de justiţie Am arătat, în articolul de cri,­că in Cehoslovacia, ministrul justiţiei a alcătuit un „proect de lege asupra avortului provocat şi a pruncuci­derii“. Iată ideile esenţiale ale ace­stui proect. Până acuma, în­ codul penal aus­triac, în vigoare în Cehoslovacia, art. 144 califică drept crimă provo­carea de avort,­ atât în ce priveşte pe femeia gravida ca şi pe cel ce a provocat avortul; pedeapsa este de şase luni până la un an, pentru încercarea nereuşită şi­­ de un an până la cinci, pentru avortul reuşit. Noul proect califică vina femeii gravide drept delict, pedepsindu-l cu o lună până la şase luni de închi­soare simplă. Vina celui ce execută avortul rămâne­ calificată de crimă şi se pedepseşte cu închisoare grea de la şase luni la un an. Pro­vocatorii profesionişti sunt pedep­siţi cu detenţiune (carceră grea) de la uni an la cinci, ceea ce înseam­nă o agravare a pedepsei actuale.­­ Expunerea de motive arată că a­­ceastă agravare se îndreaptă i­n special contra moaşelor. In anii 1925 până la 1929 au fost 3992 denunţuri de avort; 344 de moaşe au fost condamnate în acest timp. S-a m­ai dovedit că în 43 la sută din cazt­ri, moaşele au procedat astfel, în­cât au vătămat sănătatea femeilor gra­vide, ba uneori le-au primejduit chiar viaţa. Faţă de această situaţie, minis­terul de justiţie cehoslovac e de pă­rere că o reducere a pedepselor pentru provocatorii de meserie e cu atât mai puţin la locul ei, cu cât noul proect admite avortul pe faţă, oficial, în anumite cazuri. AVORTUL LEGAL In adevăr, art. 2 al noului proect are următorul conţinut: Nu este pasibil de pedeapsă avor­tul provocat intr'o casă de sănătate de un medic cu dreptul de practică I a medicinii, atunci când: I 1. se face pentru a salva femeea­­ gravidă de un pericol de moarte­­ sau de o vătămare serioasă a să- I nătăţii; I 2. când s’a stabilit definitiv că I gravitatea este urmarea unei vio­lente sau a rezultat din ademenirea unei fete sub 16 ani; 3. când este neîndoelnic că copi­lul ar fi atins de grave boale eredi­tare, trupeşti sau sufleteşti; 4. când femeea gravidă nu poa­te duce la capăt sarcina, sau, după naştere, n’ar putea hrăni copilul, fără să pericliteze propria ei exi­stenţă sau existenţa altei persoane pe care trebue s’o întreţie conform legii şi care-i este tot atât de a­­proape ca şi copilul a cărui naştere o aşteaptă. Dacă avortul nu se poate­­ săvârşi într’o casă de sănătate,­­atunci este suficientă aprobarea unui al doilea medic. Consimţim­ântul gravidei este obligatoriu, afară de cazul că ea ar fi dementă, când se cer­e consimţi­­mântul reprezentantului ei legal. # ... In expunerea de motive se arată că numai medicii­ sunt îndreptăţiţi să provoace avorturi, pentru că­ nici aceştia să nu calce legea, provo­când avorturi nepermise, nu se ad­mite avortul în secret, ci numai în­tr’o casă de sănătate (spital, sana­toriu, etc.); acolo unde nu există astfel de case,­­se cere cel puţin consimţimântul unui al doilea me­dic. ...... In ce priveşte indicaţiile avortu­lui, expunerea de motive aduce lă­muriri. De pildă, ca indicaţie medicală (punctul unu), când din conforma­ţia scheletului gravidei reiese că nu va putea naşte fără operaţia ceza­riană,­ când gravida e serios bol­navă de tuberculoză, nefrită, e­­clampsie, etc. Punctul doi al indicaţiilor prive­şte cazurile ca acela de care am vorbit în­ primul articol, al fetei care a cerut parchetului autoriza­rea de a-şi provoca un avort, fiind gravidă în urma siluirii de către un bandit. Proectul mai prevede un caz la acest punct. Pornind de la ideia că copiii mamelor mai tinere de 16 ani sunt de obiceiu degeneraţi, legea prevede că astfel de gravide au dreptul să-şi­­provoace avort. De altfel, legea cehoslovacă nu admite (Citiţi continuarea în pagina II-a) CHESTIA ZILEI CONDIŢIA D. Iuliu Maniu este un străin. N. IORGA (în Românesc“). „Neamul D. IULIU MANIU. — Iţi prezint o cerere: să-mi recu­noşti calitatea de român. D. N. IORGA. — Bucuros, dar pentru asta trebuie să fiu la putere!

Next