Adevěrul, iulie 1932 (Anul 46, nr. 14873-14898)

1932-07-22 / nr. 14891

ANUL 45 — No. 14891 Vineri 22 Iulie 1932 6 pagini ABONAMENTE: VflKmiTORT' BELDIMAN FONDATORI. CONST. MILLE 200 lei pe 3 luni 750 lei pe un an 380 Iei pe 6 luni In străinătate dublu 3MI­L 9 1888—1897 1897—1926 E­SOURILE: București, Str. Gonst Mille (Sărindar) No. 7—9—11 TELEFOANE: Centrala: 3­2470. Direcţia: 3-2474. Provincia: 3-1066. Administraţia: 3.2473. Astăzi au loc alegerile senatoriale. E ultima zi de emoţie a bietului alegător, care se întreabă: va scăpa cu viaţă din acest flin­g şir de „consultări populare?“. Atenţiune! Articolul 64 din Constituţie spu­ne, că Adunarea deputaţilor se compune din deputaţi aleşi de ce­tăţenii români majori, prin vot u­­­iversal, egal, direct, obligator şi secret, pe baza reprezentării mino­­rităţei. Nici chiar in mintea autorilor a­­cestui articol, nu a putut fi, că re­prezentarea minorităţii, ar putea să însemneze, ca o minoritate să poată obţine a fi reprezentată în Parla­ment, printr-o majoritate zdrobi­toare de deputaţi. Or, aşa cum se prezintă legea e­­lectorală sub regimul căreia trăim şi care a fost elaborată în scopul a­­plicărei articolului 64 din Constitu­ţie, acest articol ar trebui să aibă următoarea formulare: „Adunarea deputaţilor se com­pune din deputaţi aleşi de cetăţenii români majori, prin vot universal, egal, direct, obligator şi secret Majoritatea va avea şi la un drept de a fi reprezentată". Intr’adevăr, dacă luăm rezultatul scrutinului de Duminică, constatăm următoarele: partidul naţional-ţără­­nesc a obţinut 1.203.475 voturi, cari vor fi reprezentate în Parlament prin 277 deputaţi. Opoziţia a întrunit însă majoritatea voturilor valabil exprimate, căci pentru ea s’au de­pus 1.536.402 de buletine, cari însă nu vor fi reprezentate decât prin 110 deputaţi. Cu 45 la sută din vo­turi partidul naţional-ţărănesc, a luat peste şaptezeci la sută din mandate şi cu 55 la sută din voturi opoziţia nu a obţinut decât 30 la sută din mandate, ba chiar mai pu­ţin decât atâta. Aceasta este o protecţiune acordată minorităţii, care frizează absurdul şi la care, bineînţeles că mi s’a gândit vreo­dată vre­unul din marii idealişti şi oameni de dreptate cari au recla­mat pentru Parlamente dreptul de reprezentare a­ minorităţilor. Nu e nevoie să refacem istoricul actualei legi electorale, care dă re­zultate atât de frumoase. Ea a fost făcută pentru a anula efectele cin­stite ale votului universal. Scopu ei era, ca să asigure şi unui guvern nepopular, o majoritate parlamen­tară. Ea a legalizat oarecum vechi­le procedee politice dela noi. Ea a fost o lege cu caracter personal Ea trebuia să favorizeze o a­tot­puternicie, cea a partidului liberal şi să saboteze o popularitate, cea a partidului naţional-ţărănesc. Dacă acum lucrurile s’au întors şi ace­­iaş lege sabotează tocmai partidu liberal şi favorizează tocmai parri­­dul naţional-ţărănesc, am putea f ispitiţi a vedea în aceasta venire cu acelei justiţii imanente, care nu lasă nerăzbunată abaterea de la calea dreaptă a pricipiilor. Poţi să fi pentru sau contra drep­tului de vot. Poţi sa fi pentru sau contra votului universal. Poţi să f pentru sau contra reprezentării mi­norităţii. Un punct de vedere, ce şi celalt, este onorabil şi discutabil Dar să proclami că eşti pentru principiul reprezentării minorităţii , să-i atribui majoritatea mandatelor este o impardonabilă falsificare a principiului, care nu înșeală pe ni­meni, dar trebuie neapărat să ducă la un dezastru, fiindcă nimeni nu poate avea măcar certitudinea, că o lege croită în avantajul politic al unor persoane sau partide, va folosi în­totdeauna unor persoane sau par­tide, a căror guvernare să fie in­discutabil utilă ,raţiunei. Numai rătăcirea postbelica şi cri­za ce bântuie, au putut trezi la unii oameni credinţa sau convin­gerea, că regimurile dictatoriale sau personale, pot fi mai bune de­cât cele democratice, parlamentare. Numai o generaţie care n’a cunos­cut ce însemnează asemenea re­gimuri şi care a fost crescută in li­bertate, nu poate înţelege nici în­văţămintele istoriei şi poate crede că despoţia, autocraţia sau dicta­tura, cari pentru a se menţine au vărsat valuri de sânge şi pentru do­minarea cărora generaţii întregi au sângerat şi s’au jertfit, ar putea fi regimuri de dorit şi ar putea înlo­cui cu folos cuceririle democraţiei Dar mai rea decât autocraţia şi des­­poţia făţişe, este cea completă. Or, o lege electorală ca cea a noastră, numai la un asemenea rezultat poa­te duce, numai în asemenea scop a fost edictată. Trucurile juridice, oricât de sa­vant ar fi combinate, rămân trucuri, realităţile rămân realităţi şi criticul politic, numai cu ele trebuie şi poate să conteze. Realitatea este că cei 277 deputaţi naţional-ţărănişti re­prezintă o minoritate, ceva peste patruzeci la sută din voturile expri­mate, căci restul până la 45 sunt ră­măşiţele de voturi obţinute de partide­le, cari n’au putut colecta cele două la sută din totalul voturilor, ne­cesare pentru ca să li se poată atri­bui un mandat. Or, cine va putea a­­firma că alegătorul care a pus în urnă un buletin pentru lista Ies, s’a gândit că-l pune pentru lista naţio­­nal-ţărănească? Se poate spune că o asemenea lege electorală e de natură a a mări sufletul cetăţenilor şi a anula efec­tul cel mai binefăcător al principiu­lui electoral acela că alegătorul are împotriva sentimentului de revoltă, mângâierea că poate imprima tre­­bilor public, cărora azi atribuie ori­ginea tuturor relelor de care sufere, dorinţa şi voinţa sa. Primul ministru, care este un om corect şi ştie că minciuna politică, trebuie să aibă cele mai grave ur­mări, a declarat ziariştilor fără în­conjur că „partidul naţional-ţără­­nesc n’ar fi obţinut majoritatea in Parlament, dacă n’ar fi avut prima pe care i-o acordă legea electorală“. Aceasta este o constatare, din care poate şi trebuie să se tragă anume consecinţi politice. Legea-i acordă majoritatea, nu voinţa cetăţenilor. De aci decurg pentru partidul na­ţional-ţărănesc, partid democratic, obligaţiuni şi răspunderi, pe cari va face bine, să nu le treacă cu vede­rea nimeni şi în primul rând el. B. Branişteanu Glose politice SENAT Astăzi votează alegătorii pen­tru Senat. Alegerea aproape nu prezintă interes. Lipsa de interes provine din faptul că s-a menţinut pentru Senat sistemul votului universal, dar fără reprezentarea propor­ţională. Or, in regimul votului univer­sal greu poate fi conceput siste­mul simplei majorităţi. In spe­cial, la noi unde zestrea guverna­mentală contează atât de mult, sistemul majoritar, la votul uni­versal, e o bizară fantezie. Realitatea dovedeşte lucrul a­­cesta. Opoziţia, puternică, nu se dă bătută uşor. Ea luptă. Dar rezultatul poate uşor fi întrevă­zut. Când guvernul dispune de mijloace de care dispune, e foar­te greu ca opoziţia să aibă cel mai mare număr de voturi. In u­­nele locuri va avea. In cele mai multe, nu. Gândiţi-vă ce au fost alegerile de la 1922 încoace. In Ardeal, na­ţionalii au avut unele judeţe ma­joritare. De acolo au mai putut trimite reprezentanţi in Senat. Altfel... Sistemul majoritar transformă alegerile de la Senat într-o ficţiu­ne. Mai uşor se luptă la celelalte colegii pentru Senat,­­decât la co­legiul votului universal. ...Şi de aceea e atâta linişte, la alegerea de astăzi. GRĂBIT Noua guvernare pare apăsată de o anume fatalitate: să fie gră­bită in toate. D. Vaida a fost chemat la cârmă pe nepusă masă. A tre­buit să constitue cabinetul re­pede, fiindcă venea serbarea Re­stauraţiei. Alegerile au trebuit să le facă repede, din cauza urgen­ţei unor anumite măsuri legisla­tive. De­c­emisionat trebue să de­misioneze repede, fiindcă trebue să se institue guvernul definitiv, care va proceda la luarea măsu­rilor necesare. Vine apoi la rând, graba în a termina cu validările, cu discu­ția la mesagiu, cu măsurile de reorganizare, cu legea conversi­unii, lichidarea judiciară, etc. Toate trebuie să fie gata înainte de a se fi întrunit consiliul Ligii Naţiunilor, în Septembrie, la Ge­neva. Grabă, grabă în toate. Proverbul spune: graba strică treaba. Să sperăm că nu va strica nimic ci, din contra, va drege ce se mai poate. Sever CHESTIA ZILEI PREVEDERE gurare? — Mâ silesc să refor­mez geometria, căci alt­fel la viitoarele alegeri num mai putea face rost de atâtea semne electorale câte vor trebui atunci! — E-le profesor, ce lucrezi acolo cu atâta înfri­ N­A Z­B­A­T­I­I UNDE AU AJUNS? Mare discuţie dacă partidul na­­ţional-ţărănesc a întrunit 39 sau 41 la sută din voturi... ...O, mărire şi decadenţă a popu­larităţii politice! Kix Intensificarea încasărilor? Situaţia ţării se înrăutăţeşte din zi în zi. Agricultura, comerţul, industria— totul este la pământ. Creditul a dis­părut. Şi — fără dânsul — nici o întreprindere nu poate funcţiona. Intr’o întrunire de deunăzi, d. Vir­gil Madgearu a proclamat primatul agriculturii — într’un cartier emi­namente comercial. D-sa a repetat celebra vorbă: „Dacă are ţăranul bani, are toată lumea“. Negustorii au aprobat cu convingere. Dar, până la redresarea agricul­turii, criza îşi urmează cursul. După micşorarea puterii de cum­părare a ţăranului, s’a micşorat — dacă n’a dispărut chiar în­ unele privinţi — puterea de cumpărare a funcţionarului public şi privat. • Suprimări de posturi, reducerea salariilor, restanţe pe luni şi luni — iată ce a înlăturat de pe piaţă un bun client: funcţionarul, care nu te­zauriza ci dădea toată leafa pe ali­mente, haine, încălţăminte, etc. * In acest dezastru, consilierul teh­nic financiar ne dă soluţia salva­toare: intensificarea încasărilor. La soluţia aceasta ne-am fi gândit şi noi, care nu suntem tehnicieni — căci nu-i chiar atât de complicată şi greu­ de descoperit. Ea rezidă de mult în capul celui mai modest a­­gent de percepţie, care o punea­ în aplicare — cu destul succes — până în ultimii ani. Tot aparatul de stat a fost întreţinut, atâta timp, prin această soluţie — descoperită de noi şi aplicată de ai noştri. De ce, dintr’odată, soluţia nu mai funcţionează — deşi avem aceiaşi perceptori, aceiaşi contribuabili şi acelaşi sistem fiscal? Soluţia a rămas inoperantă, fiind­că mizeria s’a întins pretutindeni. Nu-i numai o diminuare de venituri, dar chiar o complectă desfiinţare a lor. In acest caz, de unde impozite? Dela agricultorii, comercianţii şi industriaşii în faliment? Dela func­ţionarii publici­­ sau particulari cu un salar derizoriu, neachitat nici ei la timp? Dela şomeri? Dela vaga­bonzi şi cerşetori? * Cu toate măsurile luate mai de mult, evaziunea fiscală persită. In acest, domeniu se mai poate face ceva. Desigur că contribuabilii nu răs­pund, cu toţii, la îndatoririle fiscale după adevărata lor avere. Tocmai cei bogaţi sunt mai recalcitranţi în chestia impozitelor. O intensificare a urmăririi acestora nu poate ridica nici un protest. Ba dimpotrivă. Dar nici înlăturarea evaziunii fis­cale, nici severa urmărire a bogă­taşilor — câţi mai există — nu pot rezolva chestia fiscală. Imensa majoritate a contribua­bililor nu pot .plăti. , Impozitele s'au ’jlţîMt' greu după războiu, deoarece cotele au fost fi­xate prea sus. Marile biruri au în­curajat frauda, şi au determinat a­­glomerarea restanţelor. Câtăva vreme percepţiile nu primeau de­cât datoria integrală sau o foarte mare parte din­tr’însa. Numai în urmă fiscul s’a hotărît să accepte şi sume oricât de mici. Dar dacă sarcinele fiscale erau împovărătoare chiar acum câţiva ani, când viaţa economică era acti­vă. — ce să mai­ zicem astăzi, în împuţinarea veniturilor... aproape până la dispariţie? # Intensificarea încasărilor? Perceptorii să bată toba la fie­care casă, să ridice bulendrele oa­menilor şi să le depoziteze la per­cepţii? Dar localurile percepţiilor din ţară sunt pline de obiecte se­chestrate. Nu le cumpără nimeni. Se strică, şi perceptorii se roagă a­­cum­ de contribuabili să-şi ia lucru­rile îndărăt. Expertul străin — cerându-ne in­tensificarea urmăririlor — ar fi tre­buit să propună şi crearea unor de­pozite pe lângă fiecare percepţie. Nu s’ar putea obţine un împrumut pentru aceste magazii? Dar mutarea mobilelor din casele particulare în hambarele statului este o soluţie economică? Doar în cazul când statul vrea să plătească lefurile cu scaune în trei picioare şi cu cratiţe sparte... Oricât de meşter ar fi expertul străin, ni se pare că soluţia lui­ de a urmări contribuabilul cu severita­te — nu-i eficace, nefiind nimic de urmărit. In aceste condiţii nu ne rămâne decât să mai chibzuim. Asta nici nu costă parale şi dă — celor ce ne privesc — măcar o speranță... ML Sevastos IACOB NEGRUZZI LA „JUNIMEA“ de NICOLAE TIMIRAŞ Numeroasele documente, ieşite la iveală după moartea lui Iacob C. Negruzzi, proectează o intensă lumină asupra activităţii de la „Junimea“, precum şi asupra ro­lului atât de important, al fostu­lui director de la „Convorbiri lite­rare“. In Biblioteca Academiei ro­mâne, secţia manuscriselor, se află un mare număr de scrisori autografe româneşti, dăruite de Jan Negruzzi. Sunt scrisorile ce­lor mai Însemnaţi scriitori ai no­ştri, din a doua jumătate a vea­cului trecut, cari au făcut parte din „Junimea“ şi au colaborat la revista ilustrei societăţi. Intre anii 1867-1915, Titu Ma­­iorescu, Mihail Eminescu, Ioan Creangă, Nicu Gane, I. L. Caragia­­le, Al. Vlahuţă, Duiliu Zamfires­­cu, ş. a., au întreţinut o preţioasă corespondenţă cu fostul director al „Convorbirilor“. D-nii I. E. To­­routiu şi Gh. Cardaş, apreciaţii bibliografi şi neobosiţi cercetă­tori ai trecutului nostru literar, au început să colecţioneze întreg acest material, adunându-l într-o monumentală lucrare: „Studii şi documente literare“. Volumul I, care a şi apărut, cuprinde o par­te din scrisorile în legătură cu societatea „Junimea“. Cartea e însoţită de motivele literare ex­plicative şi de un indice alfabe­tic. Din cercetarea acestor scrisori, activitatea literară a „Junimei“ iese din umbra trecutului şi ca­pătă relief. Ea apare într’o lumi­nă nouă, caracteristică şi în parte necunoscută până azi, iar figura bătrânului şi vigilentului cenzor literar, Jac Negruzzi, se desluşeş­te in linii bine conturate şi defi­nitive. * Intre operele pur literare ale lui Jac Negruzzi, şi între activi- tatea sa de auxiliar şi împlinitor al idealurilor societăţii „Juni­mea“, — ţeluri atinse în întregi­me, — există o vizibilă şi accen­tuată disproporţie. Scrierile sale sunt îngrijite, pline de înţeles şi de savoare pentru epoca lor; însă acele „copii de pe natură“, poe­zii şi schiţe fugare, au rămas în­chise în analele literare ale tre­cutului, într’un cadru pur docu­mentar. Valoarea scriitorului a fost covârşită de înălţimea spiri­tului critic, de priceperea şi e­­nergia omului de iniţiativă şi de conducere. Această ultimă operă pozitivă a lui I. Negruzzi a fost IACOB NEGRUZZI NOTE DIRECŢIA C. F. R. a dat dis­poziţii personalului să nu con­­fişte cărţile de alegător in tren. Aceste cărţi se confiscă numai în apropierea localului de vot. COMENTÂND rezultatele ale­gerilor, „Le Temps“ se aşteaptă la un guvern de concentrare. ...Fiindcă ziarul francez cu­noaşte numai cifrele — nu şi oa­menii... *■ SE vorbeşte iar de chemarea d-lui Titulescu în ţară. Cum vilegiatura este in toi, — nu credem ca d-sa să-şi strice o săptămână de mare sau de munte pentru căldurile bucu­­reştene. # CINE va fi prim ministru? înainte nu se ştia ce va eşi din cutia cu surprize. Astăzi nu se știe nici măcar unde-i cutia... * SE începe plata salariilor pe Iulie. Curios! Doar alegerile au tre­cut... CARNETUL NOSTRU CE EŞTIE SATUL întreaga noastră literatură şi a­­proape toată ştiinţa aşa cum se scrie azi — nu au ce căuta la sat­e— un­de din această pricină şi când e o bibliotecă ea rămâne închisă cu la­căt. Şi totuşi intr’o vreme când oră­şenii nu mai citesc, ar fi cu putinţă să se desfacă ediţii în multe mii de exemplare chiar dacă fie ce sat nu ar cumpăra decât foarte puţin. Şi fără Îndoială acest uriaş fapt cultu­ral ar fi cu putinţă, şi fără silă, dacă toate cărţile merite lor nu ar fi scrise sau într’o păsărească neînţe­leasă sau pogorâte cu naivitate sub bun simţul ţărănesc. Intre multele probleme intelec­tuale ce se vântură — ar fi nemerit să se adune un mănunchi de oameni chibzuiţi care în faţa cerinţelor de azi ale vieţii, să rezume cunoaşterile pe care ori­ce sătean ar trebui să le aibă, începând cu plugăria şi creş­terea vitelor­­— ca principiile de e­­conomie — şi cele de pază a sănătă­ţii — neuitând însă nici luminările înţelegerei vieţii sociale — nici des­fătările literare. Azi ştim cu mâhnire că un mare număr dintre copiii de ţăran, după ce au trecut şcoala primară, uită tâlcul slovelor, nemai­întrebuinţân­­du-le. Şi mai ştim că peste ce poate învăţa un copil, mai sunt adevăruri sănătoase pe care numai omul în plină putere le poate primi. Sunt convins­­că într’un număr mic de ani — faţa satelor noastre ar putea să se schimbe — şi ar fi chemate la viaţă multe şi nebănuite forţe — la ivirea „cărţilor cu folos”. „Ce nu ştie­­ şi ce ar trebui să ştie satul” ar fi prima pază adusă între­gii stări nu numai împotriva epide­miilor, ci şi a mizeriei şi risipei care secătuesc necontenit vlaga po­porului. Iată Ce aşteptăm cu credin­ţa în carte. Adrian Maniu Multe vede omul la bătrâneţe, pe cari nu le-ar fi crezut cu putinţă!... Mai ales, rele, dar unele, şi bune... Părea odinioară de sine înţeles, că ştiinţa nu se poate folosi de o­­perele teologilor, fiindcă aceştia nu au curajul să privească în faţă ade­vărul obiectiv. Ei bine, în cercetă­rile pe cari le fac în domeniul isto­riei religiunilor dau mereu peste dânşii, și — mă minunez!... Iată, de pildă, „Les religions de la préhistoire, l’âge paléolitique’’, de Th. Mainage, profesor de istorie a religiunilor la institutul catolic din Paris, 1921, în cele 420 de pagini în 8­ a, n’ara găsit decât un singur neadevăr (unul singuri): că omul a apărut acum vre-o 6000 de ani. Au­torul ne face să zâmbim, dar prin felul cum spune, parcă printre rân­duri ne zâmbeşte şi el, clipind din ochi. Altfel cum ar fi putut obţine „Nihil obstat”... („nimic nu se opune publicării’’) şi recunoaşterea auto­rităţilor eclesiastice pentru „doc­trina” lui „sigură”?... Tot restul expunerii însă, se men­ţine în cadrul celei mai solide eru­­diţiuni şi al celei mai strict ştiinţi­fice metode... Pot spune chiar că au­torul, dialectician de forţă, cum azi nu se prea găsesc mulţi, exagerea­ză meticulozitatea şi ascuţimea ra­ţionamentului, parcă pentru a se a­­păra de prevenţiunile pe cari le deşteaptă situaţia sa de servitor al bisericii. Rezultatele la cari ajunge sunt modeste — logica singură, fără ajutorul intuiţiei controlate de lo­gică, nu obţine niciodată mai mult — dar într’adevăr solid întemeiate. Alta: R. Reitzenstein. „Die hellenisti­­sche Mysterien-religionen, nach Ih­ren Gundgedanken und Wirkun­gen“, prelegeri ţinute originar, în 1909, la asociaţia ştiinţifică a predi­catorilor din Alsacia-Lorena, ediţia a treia, refăcută, Leipzig, 1927. Din aceste „mystere“, de pildă din cele ale sabatiştilor şi ale hip­­sistarienilor — evrei elenizaţi, cari în Egypt, la Roma în Asia mică, etc., dar şi în Palestina, combinau religia misterelor cu aceia a lui Iehova, com­­un­dând pe Sibaot cu Sabazios, Dionysosul trac, — s’a desvoltat creştinismul. Autorul stăpâneşte o erudiţie stri­vitoare. Trebue să fie un profesor bătrân dintre aceia cari cu ade­vărat se considerau pe ei ca simplu mijloc pentru scopuri ştiinţifice... Are însă un nărav supărător: car­tea e înţesată de lungi citaţii lati­neşti şi greceşti, pe cari nici nu se gândeşte să le traducă! Barem cele latineşti, treacă meargă! Le mai descurcă omul.. Dar cele greceş­ti?!... Şi-o fi zicând d. Reitzenstein, că el scrie numai pentru oameni de condiţie, şi aceştia, ştiu, evident, şi greceşte! Bună treabă! In cartea lui de peste 400 de pa­gini, autorul ne dovedeşte că în religia creştină nu există nici un rit nici o concepţie, nici o credin­ţă, care să nu se afle şi în vre­una din nenumăratele secte şi reli­­giuni orientale din preajma erei noastre... Botezul, spovedania, is­păşirea, posturile, ertarea păcate­lor, împărtăşania, „buna vestire“, fecioara în templu, naşterea mira­culoasă a lui Isus, moartea şi în­vierea lui, urcarea la cer, trinitatea, sfântul duh, călugăria, paradisul, cele şapte ceruri, judecata de apoi, etc., etc., — totul se regăseşte în alte colţuri ale vremei. Cum se împacă aceste constatări cu credinţa creştinului?... Eu aşi împăca lucrurile în felul următor: că unele elemente ale creştinismului sunt luate din alte re­­ligiuni, vede oricine, fără nicio eru­diţie. Ce importă atunci, dacă îm­prumutul se urcă la 10 la sută or, la 100 la sută?!* * Dumnezeu există — zic credin­cioşii­ — îl simţim în sufletul no­stru. Cât priveşte poruncile lui, ra­porturile lui cu omul, formele cultu­lui, legende, mituri, simboale — ele variază după timp şi loc... D. Reitzenstein nu se pune nică­­eri în conflict cu adevărul ştiinţific. Cetindu-l, mi-am zis că­ aproape m’aşi putea face şi eu popă... H. Samelevici INSEMNARI TEOLOGII SI ŞTIINŢA încoronată cu deplin succes şi a rămas în istoria literară, strâfts legată­­de activitatea atât de stră­lucită a ,,Junimii“. El avea conducerea efectivă şi exclusivă a „Convorbirilor lite­rare“, într’o vreme de adânci pre­faceri, când Maiorescu preconiza­se o „direcţie nouă“, o şcoală nouă în literatura română. Se de­clarase războiu de moarte împo­triva trecutului şi prezentului li­terar, a şcoalei Bărnuţiu şi a cu­rentului de italienizare, în gândi­rea şi limba românească. Chema­rea lui Maiorescu avusese un mare răsunet. In societatea „Ju­nimea“ au intrat toate talentele viguroase ale neamului. Dintre acestea, unele figuri literare au rămas şi până astăzi strălucitoa­re pe cerul cugetării şi scrisului românesc. In greaua lui misiune, de cenzor al atâtor forţe vii ce bateau stă­ruitor la porţile „Convorbirilor“, — un fel de Sfântul Petru în mâ­nă cu cheile raiului, —­rac Ne­gruzzi a fost la înălţimea acelei chemări, făcându-şi datoria cu a­­dâncă pricepere, prestigiu şi auto­ritate neştirbită. Această putere miraculoasă, sau această învestitură, i-o dase însăşi instituţia, pe care o repre­zenta şi pe care o înţelesese. Ma­iorescu, el însuşi, când trimitea manuscrise la „Convorbiri“, lăsa „cenzorului“ toată latitudinea, să-i „foarfece“ la nevoe lucrările. „Fă bine“, —­ îi scrie el din Bu­cureşti, — „mai îndreptează-m­i “,traducerea cu ocazia corecturii... „Curăţa-mi-o mai ales de unele „neologisme“. Negruzzi se rezema pe încrede­rea tuturor. „Convorbirile litera­re“ apăruseră în anul 1867, trei ani după înfiinţarea „Junimei“. Revista e­ra cu cheltuiala şi sub oblăduirea lui absolută. Dorinţele lui Maiorescu nu erau de­cât sfa­turi sau contribuţii, pe care di­rectorul le asculta şi le punea în lucrare. Totdeauna pătruns de criteriile de judecată ale „Juni­mei“, pe care ştie să le foloseas­că în mod eficace şi suveran, Ne­gruzzi se afla călăuzit de o vastă cultură, de o severă educaţie li­terară şi de un mare bun simţ, care rareori da greş. Maiorescu, şeful teoretic al a­­cestei ilustre mişcări culturale,­­îi recunoştea totdeauna calităţile excepţionale. La 1876, i-a trimis un articol al lui D. Barbescu, ca să-l „remanieze“ şi să-l publice în revistă: „Dacă voiu avea timp, fac eu remanierea; dacă nu, ţi-l trimit tale quale peste 5 zile şi atunci foarfecă-l tu cu marea de­prindere ce o ai“. De obiceiu, sau mai bine zis „în principiu“, înainte de-a ajun­ge la tipar, articolele treceau prin purgatoriul membrilor „Junimei“. In şedinţele plenare se citeau toa­te­­bucăţile propuse spre publica­re, dar numai acelea care erau a­­preciate în prealabil de Maiores­cu sau Jac Negruzzi se publicau. * Cenzura exercitată de Negruzzi era uneori foarte riguroasă. Duiliu Zamfirescu, care-i tri­misese pe vremuri o poezie tra­dusă din italieneşte, s’a pomenit cu o scrisoare plină de observaţii, din cauză că într’un vers figura muntele apenin „Pentelicul“, ce din întâmplare seamănă la nume cu... .„Penteleul“ nostru. Poetul îi răspunde imediat. (Citiţi continuare în pag. II-a) mm DEMNITARI D. ING. R. IRIMESCU noul subsecretar de stat al aerului GRUPĂRILE MICI Ceeace a caracterizat alegerile ac­tuale a fost avalanşa de candida­turi: peste 800 de liste! Ce s’a ales din toate acestea? In afară de georgişti şi lupişti — care au obţinut între 6 şi 7 la sută din voturile exprimate şi s’au clasat, astfel, îndată după partidul liberal, — şi în afară de celelalte grupări — cuziştii, maghiarii, gogiştii, social­­democraţii, garda d­e fier, uniunea naţională şi averescanii care au luat 2, 3 sau cel mult 4 la sută, — listele celelalte n’au întrunit 2 la sută. Frontul economic, comuniştii, socia­liştii independenţi şi conservatorii au furnizat, prin propaganda lor, prin munca lor, voturi guvernului. Căci listele care nu iau cota mi­nimă de 2 la sută se adaugă listei majoritare.­­ Se cade să se tragă din aceasta, un învăţământ: grupările mici să nu mai depună liste decât atunci când au certitudinea că vor obţine acei minimum d­e 2 la suta pe care îl cere legea electorală. Altfel, ac­ţiunea lor — oricât de bine intenţio­nată — vine în sprijinul guvernelor. O spunem pentru că noi nu cre­dem că această lege electorală se va schimba în curând. Toate partidele o combat când sunt în opoziţie. Dar venite la guvern, toate partidele se folosesc de avantagiile ei imorale. Atât timp deci, cât vom rămâne sub regimul reacţionar al legii ace­steia,­­ să nu agravăm acest regim prin grave erori de tactică politică. Comuniştii, de pildă, au fost îm­piedecaţi de­ a depune liste în cele mai multe judeţe. Am protestat. A fost de prisos. Comuniştii trebuiau, în faţa acestei situaţii, să-şi retra­gă listele. Menţinându-le, voturile lor au folosit guvernului. Acelaş lu­cru despre toate grupările mici care ştiau că nu pot obţine acel minim de 2 la sută, adică circa 60.000 de voturi. învățământul se cade să nu fie uitat, pentru ca eroarea să nu se mai repete în viitor. T. L.

Next