Adevěrul, august 1932 (Anul 46, nr. 14899-14924)

1932-08-01 / nr. 14899

ANUL 46 — No. 14899 Luni 1 Autist 1932 C D­efili­ FONDATORI: AL. V. BELDIMAN CONST. MILLE 200 lei pe 3 luni I 1 I Centrala­ Î 3-24.70» ABONAMENTE:, 750 lai pe un an In­­ 3 LEI BIROURILE: Bucu­resti, Str. COnSt. Miile (Sărindar) No. 7—9—11 telefoane: 380 Iei pe 6 luni . ” jj_________ ■_______Administrația: 3­2473. 1888—1897 1897—1936 Există un partid fără şef: partidul naţional-ţărănesc. ...Ce-ar fi dacă ar împrumuta pe unul din numeroşii şefi fără partide! Deschiderea noului Parlament Azi se deschid, cu obicinuita so­lemnitate, Camerele nou alese. Me­­sagiul regal nu poate fi de astădată prea cuprinzător, fiindcă el nu este decât expresiunea unui guvern, care a fost instituit cu un scop limitat, cu scopul de a prezida alegerile și, deci, nu a făcut şi nu poate face alt­ceva, decât să gereze afacerile cu­rente ale statului şi să îngrijească de nevoile sale imediate. Loc de optimism, nu este în ge­nere acum. Dar chiar dacă nu ai vroi să dai curs pesimismului ce fa­tal decurge din întreaga situaţie, dator eşti să constaţi, că auspiciile sub cari se deschide noul Parla­ment, nu sunt dintre cele mai feri­cite. Pe când guvernul, care a contra­semnat mesagiul, e un guvern ter­minat,­ cel care trebuie să-l urmeze, nu există nici pe hârtie, fiindcă în sânul partidului national-țărănesc s’au produs frământări, cari trebuie să dea tării impresia, că nimeni nu se crede destul de tare sau destul de în drept, ca să-și asume răspunde­rea guvernării. Atitudinea intransigentă a d-lui Maniu, a creat­ o situațiune din cele mai delicate. Șefia eventuală a d-lui Maniu întrunește unanimitatea su­fragiilor din conducerea partidului. Oricare succesor al său insă, în­tâmpină, mai mult sau mai puţin fă­ţiş, opoziţie. Chiar prin aceasta si­­tuaţiunea lui Insă devine dificilă. El e încărcat cu grija, că şefia sa, poate aduce disensiuni şi poate chiar spăr­turi în partid, dacă nu imediat, apoi la cea dintâi ocazie mai complicată. Se poate spune, că situatiunea a­­ceasta e fără de precedent in istoria noastră politică și parlamentară. E fără precedent ca un partid care și-a luat răspunderea guvernării, să fie frământat și grav­ frământat, în cli­pa când trebuie să dea măsura uni­tăţii şi a puterii sale, de problema, cine să-i ia conducerea şi cine să ia răspunderea guvernării pe care a acceptat-o. Totdeauna au fost unele frământări la alcătuirea unui mini­ster, dar asupra preşedinţiei ace­stuia, nu a putut fi discuţie şi dacă astăzi este, apoi aceasta-i cu atât mai regretabil, cu cât condiţiunile în cari se găseşte statul şi ţara, ar reclama, cel puţin, evitarea unui a­­semenea spectacol. Noi am crezut din capul locului că revenirea, numai după un an la câr­ma statului, nu va prii partidului na­ţional-ţărănesc. Astăzi pare a se confirma că d. Maniu a fost de ace­laşi părere, că d-sa a socotit că par­tidul are numai de câştigat şi, bine înţeles, şi ţara, dacă nu s’ar grăbi să reia o guvernare, pe care a pă­răsit-o in conditiuni politice şi de uzură, care-i impuneau rezervă. Dar dacă partidul a socotit că nu poate refuza chemarea Coroanei, conducătorii lui trebuiau să se gră­bească a rezolva decent şi discret, chestiunea şefiei, care este, de fapt, chestiunea preşedinţiei guvernului. Căci ideia unei împărţiri a puteri­lor, care auzim că e preconizată de unii, ideia ca şeful partidului să nu fie şeful guvernului, nu ni se pare fericită, nici chiar dacă ar fi reali­zabilă. Cine şi-ar putea lua sarcina de a prezida un guvern, sub autori­tatea şefului şi cine ar accepta o şe­fie, când nu ar avea certitudinea că va putea ingera asupra acţiunei pri­mului, ministru? Căci e o vagă ilu­zie, că şeful partidului, ar fi scutit de răspunderea actelor unui guvern, ieşit din sânul partidului şi aprobat de dânsul. Şi iarăş nu ne vine a crede, că se poate găsi un om poli­tic, care să supuie actele sale de şef responsabil al guvernului, Inge­rinţelor unei persoane, din afară de guvern, fie ea şeful partidului. De aceia nici nu voim să credem că o asemenea soluţie, ar putea fi luată în considerare. Dacă prin im­posibil s’ar realiza, ea ar fi, pentru toată lumea, indiciul unei slăbiciuni originare şi organice a guvernului, care ar zdruncina din capul locului încrederea opiniei publice în tăria sa. Dorim din toată inima, atât din simpatie pentru partidul naţional­­ţărănesc, care se reclamă de la idea­lul democraţiei, scump şi nouă, cât şi mai ales în interesul ţării, care cu sentimente foarte am­tare trebuie să privească frământările conducerii acelui partid în clipa când şi-a luat cea mai gravă dintre sarcini, ca să fim profeţi mincinoşi. Dar, deocam­dată, toată lumea are impresia, că naţional-ţărăniştii au călcat din capul locului strâmb. Şi oricât s’ar spune că frământarea de acum e pur formală şi oricât s’ar susţine, că această dezinteresare de onoruri şi situație e mai curând un semn de vitalitate, — greu se poate presu­pune, că cele ce se petrec acum, nu vor împovăra, nu vor apăsa defa­vorabil, asupra întregei acţiuni gu­vernamentale viitoare, a partidului national-tărănesc, B. Brănişteanu AMICIŢIE Sunt câteva luni de atunci. D. Goga se pregătea să-l părăsească pe d. mareşal Averescu. Presimţind lovitura, „îndrepta­rea", a publicat impresionantul ar­ticol ştiut, în care se proslăvea fi­delitatea d-lui Vaida pentru d. Ma­niu. Or, iată a sosit momentul în care se produce în spiritul public o în­doială în privinţa perseverenţei a­­cestei amiciţii, care dăinuieşte de cei decenii. Intradevăr, pentru mulţi se pune întrebarea: d. Maniu nu primeşte conducerea partidului şi guvernu­lui fiindcă nu simte că poate dis­pune în mod absolut de partidul său, în ce priveşte restaurarea sau instaurarea unui adevărat regim constituţional? Până acum d-sa n-ar fi contat pe sprijinul absolut al unora din fruntaşii ţărănişti. Acum nu mai poate conta nici pe concursul ab­solut al d-lui Vaida. De aceia refu­ză, se întoarce la Bădăcin şi aşteaptă. Cel puţin aşa văd unii refuzul d-lui Maniu, la care se adaogă şi o amărăciune faţă de d. Vaida. Alţii insă sunt de părere că ne aflăm în faţa unui joc diabolic şi că de fapt d. Vaida este tot atât de legat ca şi un trecut de d. Maniu. Fireşte, singur viitorul va con­trola şi confirma, care din cele două presupuneri e adevărată. In primul caz, d. Maniu se do­vedeşte un om de credinţă şi voin­ţă, care îl impune stimei tuturor. In cazul secund, Ardelenii se do­vedesc extraordinari de tari în com­binaţiuni misterioase politice. Si intr’un caz şi altul, situaţia e favorabilă pentru d. Maniu,­ nu se poate spune acelaş lucru şi despre d. Vaida. METODA Un fruntaş naţional-ţărănist luind cunoştinţă de hotărirea liberalilor — de a nu participa la deschide­rea Camerelor şi de deciziunea ca, în timp ce regele va citi Mesajul la Cameră, d. Duca să vorbească la clubul liberal — a observat: — „Exact aşa am procedat şi noi acum câţiva ani şi nimeni nu s‘a emoţionat!". Nu ştiu dacă s'au emoţionat cercurile înalte, dar ştim că opinia publică a fost mereu foarte impre­sionată şi a reacţionat în consecin­ţă, rezultatele se ştiu. In al doilea loc, trebue observat că in vremea când se agitau na­tional-tărăniştii si se dădeau la a­­numite demonstratiuni semnificati­ve, n'am avut în întregul lagăr po­litic tensiunea de astăzi şi nici si­tuaţia tării nu era în starea dispe­rată de acum. Aceste două elemente noui, cari n'au existat în epoca agitaţiunii naţional-ţărăniste, contează şi vor conta mereu. Sever N A Z B A T I I CONTINUITATE Acum zece ani, naţional-ţărăniş­­tii nu asistau la deschiderea parla­mentului liberal. Azi, liberalii nu asistă la deschi­derea­ parlamentului naţion­al-ţără­­nist. Cine a spus că, în politica româ­nească, nu există continuitate? KIX ^1 Glose politice... NOTE DOMNUL Mihalache va propune ca d. Maniu să fie reales şef. Iar lucrurile vor începe da capo... * NU guvernul Vaida, — spune un coleg, — nu-i decât „o solidaritate electorală". E bună şi asta. Mai ales că, dacă dispare şi ea, Dumnezeu ştie ce mai rămâne... * SE vorbeşte de un directorat pentru partidul naţional-ţărănesc. Deci alternativa: sau prea multi şefi, sau nici unul. * SE vorbeşte de „torpilarea" d-lor Maniu şi Mihalache. Înainte, lupta politică era redată în termeni militari tereştri. Acum intervine marina. Pe când aviaţia? ★ LA locuinţa d-lui Maniu a sosit și d. Halippa. Să ştiti că ăsta-l convinge!.. * BUGETUL se va modifica. ...In sensul acoperirii cheltueli­­lor — fără venituri. ir DOMNUL Iunian nu va intra In cabinet. Mulţi se întreabă: unde-i el mai periculos.— înlăuntrul sau în a­­­­fara cabinetului... CHESTIA ZILEI CA IN GRECIA .RETENTIA PARTIDULUI Bancnota care lipseşte O informaţie scurtă ne anunţă că s’a ţinut o şedinţă la Banca Naţio­nală pentru stabilirea desenului şi formei nouilor bancnote de o mie lei — întru cât cele vechi vor fi pre­schimbate la toamnă. Nu ştiu fireşte ce s’a discutat şi întru cât va fi fost adusă in discuţie şi calitatea artistică pe care ar tre­bui să o aibă bancnotele româ­neşti. Natural că într-o asemenea even­tualitate, aşa cum am cerut-o şi pentru timbre, mărci şi monumente publice , ar fi firesc să existe o instanţă supremă şi unică alcătuită din marii sprijinitori şi cunoscători ai artei... Am avea­­şi garanţia unor opere frumoase; am şti că în vremuri de criză s’a făcut cât mai multă drep­tate talentelor. O asemenea comisie ar apela la tehnicieni pentru partea de specia­litate a lucrării (de pâdă la zugră­virea unei biserici un preot, la sta­tuie un­­ istoric, la mărci un filate­­list, etc.) Şi o asemenea comisie nu ar fi aleasă decât din personalităţi independente, de o valoare deplin consacrată (Directorii muzeului Si­­mu, Kalinderu, Pinacotecii, Şcoalei de Bele-arte). Să revenim însă la bancnota vii­toare — la hârtiuţa de o mie lei — pe care deocamdată nu o au nici cei mai bogaţi — pentru că încă e un studiu. Şi neambiţionând nici­odată a fi un juriul artistic, să ne fie totuşi în­găduit o propunere în t­răsneaţă. Banca Naţională ia­ cunoştinţă de un proiect desăvârşit al pictoru­lui Nicolae Grigorescu pentru o hâr­tie de bancă ce nu s’a tras? Nu ar fi nemerit ca măcar acum, la douăzeci şi cinci de ani de la moartea mare­lui pictor să se proceadă la tipări­rea acelei frumoase bancnote? Ar fi şi un omagiu pentru artist — ar fi însă şi o bancnotă frumoa­să, care trasă • fiind • cu cerneluri greu de imitat nu ar găsi ușor falsi­ficatori. Ar fi mai ales un bun Început. Adrian Maniu L - gggg——■wiiihmimm—mm—M—m* Spânzurătorile din Budapesta Guvernul reacţionar din Budapes­ta şi-a dat Vineri măsura sinceră a concepţiilor sale etice şi politice. Din ordinul guvernului, doi fruntaşi ai partidului comunist au fost tri­­meşi la spânzurătoare şi executaţi. Vina lor n’a fost alta, decât vina milioanelor de comunişti ce se gă­sesc răspândiţi în ţările europene. Au făcut propagandă împotriva a­­şezârilor capitaliste şi au vrut să organizeze manifestaţii pe ziua de 1 August. Cu alte cuvinte, o acţiune ce se desfăşoară după aceleaşi me­tode şi cu aceleaşi mijloace pretu­tindeni, fără ca să fi trecut vreu­nui guvern prin gând să încerce re­primarea ei recurgând la spânzură­tori. Astfel, Budapesta contelui Karolyi a oferit lumii un nou scandal, dând pe mâna călăului oameni cari au îndrăsnit să aibă alte principii poli­tice, decât nobilimea ereditară de pe malurile Dunării, care-şi apără cu înverşunarea disperării privilegii perimate. Actul de sălbătăcie a avut darul să provoace de altfel şi intervenţia energică şi hotărîtă a d-lui Herriot, primul ministru al Franţei. D-sa a intervenit telegrafic, cerând mini­strului francez din Budapesta să pro­testeze energic şi hotărît împotriva executării sentinţei capitale. Auto­rităţile maghiare au avut însă grija, — cum afirmă cercurile diplomatice’ străine de acolo, — să nu înmâneze telegrama preşedintelui de consiliu francez, decât după ce execuţia în­cepuse. Şi astfel actul de sălbatecă barbarie a fost consumat. Este locul să ne aducem aminte, —şi m­ai ales să aducem aminte al­tora, — despre campania de deni­grare, pe care regimul regentului Horty şi al conţilor Bethlen şi Ka­rolyi, a adus-o împotriva noastră. Timp de patrusprezece ani am fost prezentaţi în toate limbile, ca un popor refractar la civilizaţie, şi ca­re ar cobori nivelul moral al pro­vinciilor ce s’au p realipit de ţara­­mumă. S’a scris cu ferocitate, că desmembrarea Ungariei ar fi în­semnat­­ balcanizarea întregei Euro­pe centrale. Iar astăzi, reprezentanţii aceluiaş regim, trimit la spânzurătoare oa­meni pentru ca au idei politice ce nu se potrivesc cu ale conducători­lor. Iata prin urmare cum înţelege Ungaria nemeşilor, civilizaţia. Vitalitatea literară a lui Alecsandr se evidenţiază de la o vreme ten­dinţa unei reîntoarceri către cla­sici. Criticii, ca şi cititorii, găsesc un refugiu de odihnă spirituală, re­venind la claritatea sentimentelor şi a expresiei clasice. Odată cu această înclinare către literatura mai veche, s’au pornit probleme şi discuţii în privinţa ele­mentelor eterne la scriitorii aşezaţi în pantheonul clasicismului. Dacă nu s’a discutat vitalitatea literară a tuturora, în tot cazul a unora — şi mai ales a unora dintre clasicii noştri. Printre ei, Vasile Alecsandri. De curând, subtilul foiletonist al ziarului „Viitorul“, d. Gr. Tăuşan, a semnalat într-un articol intitulat Alecsandri, „vecinie tânăr şi ferice“, problema temeiniciei operei lui A­­lecsandri, pusă pe tapet de d-nii H. Sanielevici şi Ion Pillat, adău­­gând —­ se înţelege —punctul d-sale de vedere personal’. Pornind de la,un conflict acade­mic, de pură clarificare literară, dintre cei doi scriitori pomeniţi, d. Tăuşan subliniază maniera comună a acestora de­ a privi vitalitatea o­perei lui Vasile Alecsandri. D. Tăuşan, citează acele rânduri inimoase ale lui Titu Maiorescu, prin care criticul de la „Junimea“ a­­rata—cum spune d. Tăuşan—„că va­loarea specifică a lui Alecsandri stă în multilateralitatea activităţii sale, ca şi în faptul că a fost un expo­nent fidel al tuturor evenimente­lor ce au străbătut în timpul lor, ţara noastră“. Evident că acest punct de ve­dere pune în valoare, după nime­rita expresie a d-lui Tăuşan, „în­semnătatea unui activ propagan­dist cultural“, iar nici­decum a­­unui poet. Spune d. Tăuşan, ca obiecţie lui Maiorescu: „Or, Alec­sandri a rămas în literatura noas­tră. Timpul nu l-a învechit. A ră­mas în teatrul nostru, tânăr; a rămas, prin pastelurile sale mai ales, „vecinic tânăr şi ferice“. Interesantă de ştiut şi de cercetat este problema­ cărui element se datoreşte această permanenţă a lui Alecsandri în literatura noastră. Şi d. Tăuşan aminteşte aici că cer­cetări în acest sens, clarificări ale In ajunul alegerilor din Germania Duminică va fi una din zilele im­portante în istoria politică a Ger­maniei. National-socialiștii d-lui Hitler vor da ofensiva hotărîtoare în fata urnelor, pentru ca să cucerească lo­cul de conducători ai Reichului. Din aceste motive campania electorală s‘a şi desfăşurat în Germania în condiţiuni cu totul anormale. Până săptămâna trecută n‘a fost zi, în care să nu curgă sânge, să nu se rănească şi să nu se omoare naţio­nal-socialiştii cu extremiştii de stânga , comuniştii şi uneori chiar şi cu social-democraţii. Bi­lanţul acestei campanii electorale este într'adevăr impresionant cu zecile de morţi şi cu sutele de ră­niţi. Situaţiunea a mai fost agravată apoi din punct de vedere psiholo­gic de către guvern, care a înlătu­rat printr’o lovitură de­ stat cabi­netul din Prusia, un cabinet social­­democrat şi de centru, înlocuindu-l cu un comisar al guvernului. Acea­stă manevră s-a făcut de către gu­vernul von Papen, tot în favoarea naţional-socialiştilor. Astfel, este evident că lupta e­ rectorală va fi crâncenă. Toate partidele au făcut încordări supre­me. Naţional-socialiştii şi-au plim­bat detaşamentele de asalt cu uni­forme, cu baionete şi cu revolvere, prin toate oraşele, cerând votul ce­tăţenilor, în numele naţionalismu­lui integral. Iar celelalte partide au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru ca să deschidă ochii alegă­torilor asupra primejdiei grave ce ar reprezenta pentru Germania, triumful electoral al hitleriştilor. Este foarte probabil că, în cons­­diţiunile actuale hitleriştii nu vor obţine un număr suficient de vo­turi, pentru ca să poată cere guver­nul. In acest caz, cancelarul von Papen, după cum a declarat, va încerca să formeze un guvern de colaborare, cu hitleriştii şi cu par­tidul Centrului. Precum se ştie partidul Centrului a făcut parte până acum două luni din guvernele de coaliţie de până atunci, fostul cancelar Bruening fiind unul din fruntaşii lui. Prin urmare, Centrul a colaborat cu partidele moderate şi cu social-democraţii la guverna­rea Reichului, precum şi la guver­narea Prusiei. Din aceste motive şi din cauza antagonismului aproa­pe violent ce s-a produs în cursul campaniei electorale între von Pa­pen şi naţional-socialişti deoparte şi între Centru de alta, se crede că speranţele cancelarului pentru realizarea unei colaborări cu Cen­trul nu sunt tocmai întemeiate. In ce priveşte rezultatul proba­bil al alegerilor de Duminică, toată lumea din Germania este de acord că nu va mai însemna un triumf pentru naţional socialişti. In alegeri­le din 1930, national-socialiştii au ob­tinut 6 milioane si jumătate de vo­turi, faţă de abia 800 mii în 1928. Iar cu ocazia alegerilor preziden­ţiale Hitler a obtinut 11 milioane de voturi la primul scrutin, iar 13 milioane şi jumătate la­ al doilea. Aceiaşi ascensiune vertiginoasă s-a manifestat apoi cu ocazia alegeri­lor pentru Dieta Prusiei, când nu­mai în acest stat naţional­ sociali­­ştii au dobândit 8 milioane de vo­turi. Activitatea cabinetului von Papen, precum şi mai ales procla­marea stării de asediu la Berlin şi în Brandenburg, cerută de către naţional-socialişti, a impresionat nefavorabil opinia publică din Ger­mania. Tot astfel vărsările de sân­ge provocate aproape totdeauna de către naţional-socialişti în tim­pul campaniei electorale. De aceia se crede că naţional-socialiştii vor rămâne la poziţiile cucerite de pâ­nă acuma şi prin urmare nu vor dobândi un număr suficient de vo­turi, pentru ca să poată cere guver­nul. In ce priveşte celelalte partide se crede că social-democraţii, cari au obţinut la alegerile din 1930 opt milioane şi jumătate de voturi, asi­gurând tot ei realegerea mareşa­lului Hindenburg ca preşedinte al Germaniei, nu vor înregistra în nici un caz­ o scădere a voturilor, ci mai­ degrabă un spor. Vor rămâ­ne prin urmare după național-so­cialiști, partidul politic cel mai pu­ternic din Germania. Partidul Centrului, care în 19­30 a avut un milion şi jumătate de vo­turi, cu un milion de voturi mai puţin decât în 1928, vor avea pro­babil voturi mai multe de rândul acesta. Guvernul actual, prin con­flictul provocat cu tarile din Ger­mania de Sud, cari sunt catolice, a adus în mod indirect un serviciu e­­lectoral destul de serios Centrului. Comuniştii vor rămâne probabil cu cele patru milioane şi jumătate de voturi din 1930, în pofida în­cercărilor cabinetului Papeu şi a naţional-socialiştilor, de a distruge acest partid. Iată un bilanţ aproximativ al a­­legerilor de Duminecă. De aci re­zultă că foarte probabil nu se va face o deplasare de forțe politice, atât de accentuată, încât să modi­fice fundamental politica internă a Reichului și deci Germania nu va deveni nici de astă dată un pericol acut pentru echilibrul european. Liviu P. Nasta datelor estetice care au făcut eternă poezia bardului de la Mirceşti, le-au împlinit criticul H. Sanielevici şi poetul Ion Pillat. D. H. Sanielevici, care îşi are un loc special în critica românească, e privit de d. Tăuşan cu perfectă în­ţelegere. „Spirit personal, original, îndrăzneţ în cele bune“, d-sa este, după justa opinie a d-lui Tăuşan, „o personalitate căreia nu poţi să-i găseşti asemănare sau rival“. Care-i părerea d-lui Sanielevici despre Alecsandri, care să fi cuce­rit adeziunea pe care se grăbeşte s-o semneze autorul interesantului articol din „Viitorul“? D. Sanielevici — spune d. Tău­şan, — „vede just in Alecsandri pe poetul nemuritor in simplicitatea lui rară“. Şi citează aceste rânduri concludente din volumul Alte ori­zonturi: „Imaginile (la Alecsandri) nu sunt deloc căutate, şi totuşi ne­asemănată este valoarea lor artis­tică! Transparenţa ajunge ideală: realitatea cu mişcările, cu formele, cu muetele ei, izbucneşte prin for­ma, prin ritmul, prin sunetul ver­sului — ca printr’un văl subţire, care mulează şi lasă să se stră­vadă formele corpului“. Fără îndoială că d. Tăuşanu are toată dreptatea, subliniind că „a­­cest fel de-a înţelege pe Alecsan­dri este cel adevărat şi cel nou in critica românească“. Dar in acelaş timp şi pe de altă parte, d. Ion Pillat, ocupându-se şi d-sa de problema alecsandrină, co­incide în opinii cu d. Sanielevici. Cităm odată cu d. Tăuşan: „Tai­na rară a poeziei lui Alecsandri re­zidă după noi în marea ei simplici­tate, în armoniosul ei echilibru su­fletesc, în forma ei autentic româ­nească, am spune aproape populară, înţelegând prin popular comoara et­nică a satelor noastre, etc.“. Coincidenţa această de opinii în­tre d-nii Sanielevici şi Pillat este impăciuitâ cu multă judiciozitate de d. Tăuşan: „in literatură —­ spune d-sa — pot fi vederi comune, fără împrumuturi şi mai ales ceea ce face valoarea ipotezei, este felul cum o îmbracă în expunere“. Şi diferenţa între felul cum îm­bracă expunerea sa d. Sanielevici şi cum o îmbracă d. Pillat, se pare că d. Tăuşan o stabileşte relevând spiritul ştiinţific, de biolog, „cu destoinicii de specialist, cu pre­gătire de mare savant“, al celui dintâi şi sensibilitatea de poet a celui din urmă. „Dar — închee d. Tăuşan — a­­ceasta e o paranteză cu caracter personal şi ceea ce noi reţinem este frumoasa, noua, originala consta­tare, pe care nici prinţul criticilor români (adică Maiorescu) nu o fă­cuse, şi anume că Alecsandri este u­n poet care s’a impus timpurilor prin clasicismul formei, prin lim­­peziciunea imaginilor şi versurilor, prin graţiozitatea impresiilor, prin claritatea viziunii sale“. Am semnalat articolul d-lui Tău­şan, nu numai ca un articol bine susţinut, just în vederi, ci şi ca un semn îmbucurător al vremii: pro­blema clasicismului este astfel reîn­viată. Reînviată nu un chip artifi­cial, dar reînvierea pornind din­ lăuntru, dela necesitatea de adă­pare la izvoarele pure ale clarităţii clasice. . . L. S.­­ V. ALECSANDRI Chestiunea revizuirii tratatelor Dispariţia ziarului „La Vieţuire “.­Apelul d-lui Gustave Hervé„ Recreştiniza­rea Franţei - De la corespondentul nostru din Paris — D. Gustave Hervé, directorul ziarului „La Victoire" a anunţat (în ziua de 25 Iulie) că, începând de la 1 August, gazeta nu va mai apă­rea decât odată pe săptămână. Duminica. El a adăugat că, dacă prietenii lui ar voi să verse 700.000 de franci şi să-şi ia angajamentul de a plăti regulat anumite cotiza­­ţiuni, ziarul ar putea de la 1 Oc­tombrie încolo, să redevie cotidian. Dar, cum reiese din lămuririle ce dă şi despre cari vorbim mai de-­ parte, nu sunt speranţe să obţie fondurile necesare. Apelurile din trecut, pentru subscripţii au rămas toate fără de rezultat. Dar cari sunt ideile d-lui Hervé? Pentru a putea răspunde, trebue să deosebim pe cele din trecut de cele de acum. D. Hervé a variat mult Plecat de la ateism militant şi de la anti-patriotism revoluţionar (el este autorul celebrei formule a „drapelului în grajd”), a ajuns la catolicism, a mers apoi o etapă mai departe spre naţionalism şi, tot evoluând a sfârşit — cel pu­ţin pentru moment — prin a fi un adept înflăcărat al concepţiilor conservatoare. Devenit religios, patriot şi om de dreapta, şi-a al­cătuit un program în consecinţă. Punctele principale ale acestuia sunt abolirea legilor laice şi insti­tuirea învăţământului religios obli­gator; modificarea Constituţiei în sensul unei întăriri a puterilor pre­şedintelui; slăbirea­ regimului par­lamentar. D. Hervé voia o Republi­că autoritară şi catolică. Nu este un secret aci că d. Millerand, fo­stul preşedinte al republicii, avea mare simpatie pentru acest pro­gram. CHESTIA REVIZUIRII TRATATELOR Dar nu ideile lui în politica in­ternă l-au pus în evidentă în ulti­mii ani, pe d. Hervé, ci propagan­da ce a făcut pentru revizuirea tratatelor. El preconiza retroceda­rea Coridorului către Germania, libertatea, pentru aceasta, de a realiza Ansch­luss-ul și dreptul e­­gal de înarmare. In schimb, punea condiţia ca Franţa şi Germania să încheie o alianţă politică şi mili­tară cât mai strânsă şi să lupte împreună în contra Sovietelor. De prisos să mai spunem că era în a­­celaş timp partizanul revizuirii tra­tatului de la Trianon. Propaganda în favoarea revizui­­rii l-a costat, după propria lui măr­turisire, jumătate din cititori. Lu­crul se explică. Abonaţii ziarului „La Victoire" erau în bună parte catolici şi naţionalişti. Văzând că d. Hervé reclamă revizuirea în fa­voarea Germaniei, s-au desabonat, au refuzat să mai achite cotizaţiile şi să mai subscrie la fondurile, graţie cărora se putea menţin© gazeta. In Franţa unele ziare cari nu au tiraj mare sunt susţinute (prin­ a­­bonamente, cotizaţiuni şi subscrip­­ţiuni) de categoriile de cetăţeni ale căror vederi politice, sociale şi re­ligioase le exprimă, se întâmplă a­­desea ca, atunci când ziarul spriji­nit îşi schimbă atitudinea, abonaţii şi fidelii să nu-1 urmeze şi să se retragă. In timpul afacerii Drey­fus, „Figaro" a fost abandonat de cei mai mulţi din abonaţii şi acţio­narii lui, fiindcă se declarase drey­­fusard. In articolul de la 25 iulie, prin care aduce la cunoştinţa pu­blicului încetarea gazetei ca gaze­tă cotidiană, d. Hervé recunoaşte că nu numai criza economică l-a adus în această situaţie, ci şi su­părarea unei părţi ,dintre aceia cari înainte îi dăduse concursul ca să poată scoate regulat „La Victoire" şi care nu aproba politica lui în chestia revizuirii tratatelor. „La Victoire” — întreabă d. Her­vé — este oare numai victima cri­zei generale? Nu! Ea este victima crizei morale provocată în elita care ne-a susţinut de la 1918 prin cam­pania mea de împăcare franco-ger­­mană, începând această campanie, am ştiut — şi am anunţat-o aci — că ea va duce la moartea ziarului. Şi totuşi am făcut-o, deoarece am con­siderat-o şi o consider ca o cam­panie de salut public“. Părăsit de „elita care­­a urmat de la 1918 încolo", d. Hervé nu se dă bătut. Fără să-şi facă iluzii, se adresează totuşi, printr-un ultim apel, foştilor lui amici politici pen­tru a-i ruga să subscrie şi să dea astfel ziarului posibilitatea de a redeveni cotidian. „Dacă până la 1 Octombrie, scrie dânsul, nu dispun de cel puţin 700.000 de franci.... „La Victoire” nu va mai exista ca gazetă cotidiană şi va fi nevoie de ZECI DE MILIOANE DE FRANCI pentru a o reînvia sau pentru a crea o gazetă la fei“. (Citiţi continuarea in pag. II-a).

Next