Adevěrul, octombrie 1932 (Anul 46, nr. 14950-14978)

1932-10-01 / nr. 14950

ANUL 46-No. 14950 _ * ^ Sâmbătă 1 Octombrie 1932 1 088—1897­­. 17—1926 I 6 naeini Ho»"" 11 .......... 111 D. Cădere tratează chestia Basarabiei cu d. Litvinov. T*AMTKATnPT« BELDIMAN FUNDATURI. CONST. MILLE -----------------------------------— -----—­ --------------------------------------------------------------------------------------— ~ ' ' — Centrala: 3.2470, 750 lei pennan In s^J^tato 3 1LÎEI BIROURILE! RllGllfSSU, Sff. f»0SSf* MI08 (Sărindar) No* 5 ^ e TELEFOANE, j provi^cia; 3­ 1066. 380 lei pe 6 luni UUDm I * ___________ _______________________________ D. Mirto o tratează cu d. Pan Halippa. Care din ei are situaţia cea mai dificilă? FINALUL... Eri s'a tranşat marea chestie a subofiţerilor pensionari. Cum? Cu gloanţe? Cu mari sacrificii băneşti? Doamne fereşte... Cu o vorbă bună din partea autorităţii de stat, cu a­­cea „mai multă bunăvoinţă“ pe care am cerut-o din prima clipă şi pe care guvernul n’a arătat-o decât ori, deşi putea s’o învedereze dela început şi să cruţe multe scene pe­nibile... Aţi citit in ziare cum au decurs lucrurile. D. prefect al poliţiei s’a dus în Parcul Carol, intre cele câ­teva mii de oameni necăjiţi şi flă­mânzi, cari n’au venit acolo, nici ca să se distreze, nici ca să admire vreun match de box. Oamenii ace­ştia au primit cu aclamaţii pe tri­misul autorităţii. Fiindcă atât ce­reau ei­ un om, cu care să stea de vorbă. D. prefect al poliţiei Ie-a spus câteva cuvinte de caldă înţe­legere sufletească. Un reprezentant al protestatarilor a răspuns cu vor­be de mulţumire. O delegaţie a sub­ofiţerilor pensionari a pornit, apoi, prin ministere. Au explicat oamenii ce vor. Şi — închipuiţi-vă minune! miniştrii au găsit că cererile sunt îndreptăţite. Mă rog, această constatare sen­zaţională nu se putea face decât ori ? Era nevoe, pentru aceasta, ca subofiţerii pensionari să vină în Bucureşti, pe jos, să se adune la Arenele Romane, să declare greva foamei , pentru ca, in sfârşit, să se vadă că au dreptate şi că cele mai multe din cererile lor pot fi satisfăcute chiar acum, in situaţia critică prin care trece statul ro­mân ? După cum se ştie, mai înainte de a recurge la hotărîrea extremă a acestui marş disperat spre Bucu­reşti, — subofiţerii pensionari au ţinut congrese regionale, au for­mulat — acolo — desideratele lor, au redactat moţiuni, au înaintat memorii. Deci, aceste deziderate n’au fost secrete. Guvernul nu le-a aflat abia ori. Putea să ia cunoştin­ţă de ele de multă vreme. De ce n’a făcut-o? Explicaţia e simplu: eterna in­dolenţă a aparatului nostru de stat politica aceea de nepăsare faţă de cererile formulate de diversele ca­tegorii cetăţeneşti. După ce au strigat atâta timp în pustiu, a fost nevoe ca subofiţerii pensionari să ia o hotărire desn£­­dăjduită, să pornească pe jos spre Capitală, să aibă incidente cu po­liţia, să facă şi greva foamei — pentru ca în patru ore, numai în patru ore să se rezolve, apoi, în chip favorabil conflictul şi oamenii să se poată întoarce liniştiţi, dar cu amintirea tristă a acestui sbu­­cium, la casele lor. Măcar de acum incolo, autorită­ţile noastre ar trebui să se decidă să părăsească indiferenţa aceasta faţă de cetăţeni, să examineze a­­tent dezideratele atâtor categorii de nemulţumiţi şi, in măsura posi­bilităţilor, să se satisfacă fără a mai aştepta acţiuni disperate care nu folosesc nimănui. Ad. N­A Z­B­A­Ţ­I­I DEFINIŢIE D. Iuliu Maniu se consfătueşte cu deputaţii ardeleni. D. Ed. Mirto cu cei basarabeni. Asta se chiamă unitate în partid! Klx CARNETUL NOSTRU Decorarea d-nei Piccard D-na Piccard, soţia eroicului cu­ceritor al stratosferei, a fost obiectul unei deosebite atenţii la Bruxelles. La o serbare dată în cinstea soţului său la universitatea acelui oraş, prin­ţul moştenitor a adresat d-nei Pic­card câteva cuvinte elogioase, şi i-a conferit crucea de cavaler al ordinu­lui Sfatului Leopold, pentru abnega­ţia de care a dat dovadă cu prilejul zborurilor ilustrului savant. Ni se pare că pentru prima dată o femeie e recompensată oficial pen­­­tru asemenea merite. Nu putem decât să felicităm atât pe soţia lui Piccard cât şi pe cei cari au avut iniţiativa acestei răs­plătiri. Soţia omului ilustru, a artis­tului sărbătorit, a savantului, a in­ventatorului genial, n’are un rol tocmai uşor in viaţă. Trebue să fie la înălţimea intelectului său, la ace­­laş nivel spiritual, căci alminteri nu i-ar putea fi o bună tovarăşe şi in acelaş timp cu totul lipsită de orice ambiţie personală. Să aibă o perso­nalitate proprie, dar această perso­nalitate să se şteargă cu totul, de ar fi să stea in cale bărbatului. Să ştie să-i fie camaradă, nevastă, amantă, soră, după cum o cer împrejurările şi pe deplin conştientă de faptul că ea trăeşte numai printr’însul şi pen­tru dânsul, să se reserimeze voioasă la gândul că pentru dânsul vine în primul plan: arta, ştiinţa, tehnica. Dar cel puţin aceste soţii partici­pă la gloria soţului fără a trece prin stările, de nervi crispante, prin cli­pele de groază, de incertitudine tor­­turatoare la care sunt expuse tova­răşele exploratorilor. A contesta eroismul lui Piccard ar fi o nebunie. Dar eroismul d-nei Piccard în timpul zborului soţului a fost cel puţin tot atât de mare. Cel puţin. Căci anul trecut când Piccard­ a zburat Întâi In stratos­fera, doamna era pe cale­ să devină înc’odată mamă, iar anul acesta, cu­noscând tot riscul unei asemenea ascensiuni, îngrijorarea ei trebuia să mai sporească. Credeţi poate că d-na Piccard n’ar fi avut curajul să se urce şi ea în nacelă? Curajul de a rămâne departe era, cu siguranţă, mult mai mare. Par­ticipând la zborul soţului ar fi fost părtaşa soartei sale, ar fi murit cu el, dacă aşa ar fi vrut destinul, sau ar fi fost sărbătorită alături de el la aterizare. Dar doamna Piccard era întâi de toate mamă, avea răs­punderea copiilor in viaţă şi a celui pe care urma să-l nască. Participarea ei la ascensiune ar fi fost un egoism. A însoţit în gând soţul temerar şi a trecut prin emoţii mult mai violen­te, decât dacă ar fi luat parte activă la expediţie. Acest eroism tăcut şi modest, a­­cest spirit de abnegaţie sunt calităţi eminamente feminine, care până a­­c­um n’au fost relevate în deajuns. Ne bucură faptul decorărea soţiei model şi am dori să vedem în locul tuturor descreeratelor, pasionate , de recorduri, cât mai multe femei­ e­­roine casnice alături de oamenii mari cari să ştie să aprecieze virtu­ţile lor netrămbiţate. E. Marghita ALEGERILE DIN GRECIA Alegerile de Duminică din Gre­cia au dat partidului prezidat de d. Venizelos o majoritate relativă, ceea ce d. Venizelos a socotit ca un succes satisfăcător. In Gerica, ţară cu tradiţii de libertate şi cu o veche educaţie a votului universal, con­ştiinţa cetăţenească nu poate fi in­fluenţată şi siluită de partidul poli­tic aflător la cârmă. De aceea, rezultatul unor ale­geri poate fi considerat ca expresia fidelă a voinţei alegătorilor. De rândul acesta, rezultatul ale­gerilor este semnificativ şi oare­cum neliniştitor pentru desfăşura­rea normală a situaţiei politice din Grecia şi pentru consolidarea regi­mului republican. In adevăr, dacă partidul liberal­­republican al d-lui Venizelos obţine şi acum, aşa cum obţinuse şi în tre­cut, o majoritate relativă, în schimb, celelalte partide şi grupări repu­blicane au suferit o înfrângere de pe urma căreia ele nu pot avea în parlamentul nou ales vreun rol mai de seamă. Dacă, de pildă, partidul actualmente la putere s’ar vedea, silit de împrejurări, în situaţia de a se retrage, este o imposibilitate de fapt ca succesiunea guvernului să fie preluată de vreuna din grupă­rile republicane de opoziţie sau chiar de toate la un loc. Dar ceea ce constitue în deosebi partea neliniştitoare a lucrului, este succesul netăgăduit obţinut de par­tidul poporului, al cărui preşedinte e d. Tsaldaris. Faţă de 117 man­date cucerite de partidul pe care se sprijină d. Venizelos, d. Tsaldaris a obţinut 95 de locuri, afirmându-se deci ca partidul de opoziţie cel mai puternic. Partidul acesta însă are, precum se ştie, un program regalist, fiind pentru restaurarea monarhiei. Asupra acestui punct este de dat o lămurire. Chiar în cazul că în alegerile actuale d. Tsaldaris ar f obţinut majoritaea locurilor în par­lament şi ar fi format, eventual, guvernul, el n’ar fi procedat fără alte forme la restaurarea regimu­lui monarhic, ci ar fi cerut în che­stiunea aceasta efectuarea unui nou plebiscit. Plebiscitul la care poporul să fie chemat, în condi­­ţiuni de absolută nepărtinire, să se pronunţe în mod definitiv, dacă es­te pentru regimul republican sau pentru regimul monarhic. Voia majorităţii ar fi rezolvat pentru totdeauna această chestie, care frământă opinia publică din Gre­cia. Insă Tsaldaris n’a obţinut majo­ritatea în alegeri. Dar In cazul că ar fi obţinut-o, lucrurile ar fi luat pentru situaţia internă din Grecia o întorsătură puţin plăcută. Anume, Liga militarilor greci, organizaţie constituită în regulă şi puternică, a declarat că va interveni şi va o­­pri cu forţa o eventuală încercare de a se reveni la regimul monar­hic. Contrar de cum e cazul în alte ţări, militarii greci sunt în covârşitoarea lor majoritate repu­blicani şi iau parte activă la viaţa politică a ţării. Aci e punctul neliniştitor pentru liniştita desfăşurare a vieţii pu-­­blice din Grecia. Solitar CHESTIA ZILEI DEMISIA D-LUI TITULESCU O. VAS DA.— Tot el mai pișicher! Cum n’am­ avut ideea să-i iau înainte cu demisia! BÂTA LA ARGUMENT! PARLAMENTAR? In şedinţa de ori a Camerei s-a petrecut un fapt, care desigur că nu va contribui la ridicarea pres­tigiului Camerei deputaţilor. Sunt câteva zie de când un de­putat a fost bătut pe culoarele Camerei de către alţi doi. L’au bătut pentru că nu erau de acord cu crezul politic al celui de al treilea şi au găsit că cel mai bun argument rămânea bătaia. Co­­misiunea disciplinară a Camerei a hotărît ca agresorii să fie es­­cluşi de la câte 10 şedinţe. Mă­sură destul de blajină In raport cu fapta săvârşită. Eri Insă nu s’a găsit în Cameră majoritatea suficientă, spre a ratifica hotări­­rea comisia de disciplină. Votul a rămas nul. Nu vrem să discutăm atitudi­nea partidelor de opoziţie In a­­ceastă împrejurare. Trebue să subliniem numai faptul că in a­­semenea împrejurări abţinerea de la vot însemnează aprobarea faptei. In ce priveşte însă atitudinea majorităţii naţional - ţărăniste, trebue să ne exprimăm surprin­derea şi mirarea noastră. Admi­terea bătăii la Cameră, însem­nează desf­iinţarea principiului de bază al regimului parlamentar. Rostul garantării unităţii parla­mentare, chiar şi pentru delicte de drept comun, a fost legiferată tocmai pentru ca să asigure re­prezentanţilor naţiunii cea mai deplină libertate de conştiinţă şi de cuvânt. Păşind in palatul A­­dunării deputaţilor, reprezentan­ţii naţiunei trebue să aibe încre­derea că pot să spuie tot ce au pe inimă. Căci numai astfel corpu­rile legiuitoare pot să-şi dea sea­ma de pulsul adevărat al ţării şi de realităţi. Iar prin atitudinea de om­ de la Cameră a majorităţii, care a fugit de vot, s’a făcut vinovată de o dezerţiune urâtă dela un prin­cipiu politic fundamental — ceeace este profund regretabil şi pentru parlament, dar mai ales pentru partid. ECONOMII... D-rul Lupu a avut o zi bună, la Cameră. Luând cuvântul în discuţia legilor financiare ale d-lui G. Mironescu, şeful parti­dului ţărănesc a rostit un discurs de mare curaj, de mult avânt şi de frumoasă linie oratorică. Cu vervă şi cu însufleţire, a atacat câteva puncte dureroase din po­litica financiară a guvernului. E nevoe de economii — a spus d-rul Lupu. Da. Dar ele să în­ceapă de sus în jos. Să înceapă cu suprimarea acelor cheltueli cu desăvârşire inutile, pe care le ştim cu toţii şi care indignează sufletul necăjit al mulţimei, care se zbate în sărăcie şi suferinţă. Legaţii prea multe, cu personal prea numeros şi prea copios sala­rizat: subsecretari­­de stat prea mulţi şi de prisos; contribuţii la aviaţia internaţională; luxuri pe care ni­ le puteam îngădui în anii de belşug, dar pe care nu ni­ le putem îngădui azi — iată numai câteva din justele critici pe care d-rul Lupu le-a formulat cu o frumoasă notă de obiectivitate, e­­vitând supărătoarele și inutilele chestii personale. — In atenția încordată a incintei și a tribu­nelor. Chiar adversarii politici ai d-rului Lupu i-au recunoscut de data aceasta perfecta dreptate. Dar — şi acesta este lucrul cel mai caracteristic — discursul şefului ţărănist a avut un puter­nic ecou în massele populare. Gu­vernul trebue să ţină seamă de acest fapt, in orientarea sa vii­toare în domeniul financiar. FRAUDELE DE LA C. F. R. MARCEL FINCKELSTEIN Cronica literară de ŞERB­AN CIOCULESCU Paul Bourget octogenar Ultimul supravieţuitor al gene­raţiei literare franceze, care ajun­gea la notorietate între 1875 şi 1880, a împlinit de curând vârsta de optzeci de ani. Aceiaşi vârstă a fost atinsă, dar nu şi depăşită, de Anatole France (1844—1924). Decan așa­dar al li­teraturii franceze, Paul Bourget numără deasemenea aproape șase decenii de carieră regulată, neîn­treruptă. Faimoasa Revue des deux mondes, al cărei colaborator cre­dincios este, i-a publicat o nuvelă încă din 1874. Paul Bourget este scriitorul-tip, scriitorul reprezenta­tiv al muncii intelectuale raţiona­lizate. Producţia sa trebue să se­­cifreze între şasezeci şi şaptezeci de volume, sau în medie o carte a­­nual. Operă variată, care a atins toate domeniile: poezie, roman, nu­velă, esseu, teatru, politică. Renu­­mele lui Paul Bourget a depăşit de mult hotarele Franţei, este, du­pă cum se spune, un scriitor cunos­cut, ca şi revista unde a debutat, în cele două lumi: Europa şi Ame­rica. Deşi scriitor grav şi dogma­tic, în cea de a doua parte a carie­rei sale, a cunoscut întâi o vogul­ă de snobism deosebită. Cum între 1885 şi 1900, Paul Bourget s’a bu­curat de o celebritate mondenă, ca romancier al „high-life“-ului Pari­sian. In acea vreme, reacţionând con­tra romanului naturalist al şcoalei lui Zola, a creat un gen nou de ro­man, al analizei psihologice. Elev, în această privinţă, al lui Taine, căruia a dedicat romanul său „An­dré Cornélis“, numit de el însuşi „Branşă de anatomie morală“, s-a putut bucura de simpatia maestru­lui, refuzată însă lui Zola, celălalt elev al său, de dată mai veche. De altfel Bourget a suferit o influenţă tainiană, multiplă, de metodă psi­hologică, întâi, apoi, revelarea lui Stendhal şi a lui Balzac, ale căror lecţii le-a cules din citirea esseuri­­lor lui Taine, în al treilea rând fi­­losofia sa deterministă şi pozitivă, în al patrulea cosmopolitismul, in­teresul pentru lucrurile engleze şi arta italiană, în fine lecţia conser­vatoare şi tradiţională din „Origi­­nes de la France contemporaine“. Formaţia sa intelectuală, extrem de solidă, nu a înregistrat numai pecetea lui Taine, ci trebue căutată în acele două volume intitulate : „Essais de Psychologie contempo­raine“ (1881 şi 1885), în care for­mulează ecoul, în sensibilitatea ge­neraţiei sale, al operelor lui Baude­laire, Stendhal, Renan, Taine, Du­­mas-fiul, Flaubert, Amiei, Turghe­­niev, Leconte de Lisle şi al fraţilor Goncourt. „Essais de Psychologie contem­poraine“ rămân, dintr’un anume punct de vedere, opera sa cea mai originală. Paul Bourget inaugura un gen nou de critică, zisă confe­sională, de mărturisire valabilă de la generaţie la generaţie. Aci s’au remarcat pentru întâia oară puter­­nicile calităţi de analiză ale lui Bourget, în aşa măsură, încât au îndreptăţit regretele unora, că e­­minentul romancier nu s’a dedicat în întregime­ criticei literare, încurajat însă de succesele mon­dene ale romanelor sale. Paul Bourget a stăruit in această direc­ţie, de analist expert al crizelor morale amoroase. Nu sunt putini, chiar la noi, acei şi mai ales acelea, cari s’au delectat la cetirea cărților sale de succes snob: Crucile Enig­me, André Cornélis, Mensongens, Crime damour. Cosmopolis. înain­tea lui Marcel Prevost, Bourget a fost primul confesor al doamnelor din lumea mare, și cel mai compe­tent cunoscător al dedesubturilor de suflete şi jupoane femenine. Mai deunăzi, buchinând la Casa Antica­rilor, în mai puţin de o oră, am dat peste câte un exemplar din ediţia originală a romanului Mensonges şi a suit­ei sale teoretice: Psiholo­gie de l’Amour moderne. Semnifi­cative descoperiri, deoarece dove­desc că romanele lui Bourget erau înghiţite pe nerăsuflate de cucone­tul bucureştean, acum patru dece­nii şi de atunci, neîntrerupt, până la război, în numeroasele reeditări. Cine, mai bine decât Bourget, a cunoscut cazuistica adulterului şi cine, mai în amănunt, a descris dramele morale ale alcovurilor? Urmaş, sub acest raport, al lui Stendhal, el a analizat, până la istorie, temele moderne ale iubirii nelegiuite, din burghezia mare, a cărei principală ocupaţie, de trân­dăvie, nu putea fi decât gimnastica amorului. Totuşi, în plin miez al acestei activităţi de specialitate frivolă, Paul Bourget a simţit o vocaţie pe­dagogică imperioasă, nesatisfăcută de autoritatea sa în materie eroti­că. Adică, paralel cu evoluţia sa de iniţiator în secretele intimităţii femeieşti, s’a deşteptat, ca o mu­strare şi un îndemn, conştiinţa sa de scriitor predicant. Intr’o aseme­nea criză, a scris „Le Disciple“ şi a pus înaintea romanului o prefaţă închinată tineretului. Acestui tine­(Citiţi continuarea în pag. II-a) ! Reinarmare sau dezarmare? ,de HENRYBERENGER .............. mim --------------­ In momentul când criza econo­mică mondială a încăput să scadă şi Conferinţa dezarmării urma să se deschidă la Geneva, guvernul german s’a dedat la o serie de ma­nifestaţii cari au tulburat profund restabilirea încrederii ce se arăta­se iarăşi în lume. Imediat s’a ivit cascada cursurilor dela New-York, la Londra, dela Berlin la Paris. Capitalurile s’au ascuns iarăşi de teama unui război apropiat. Nelini­ştea s’a întins ca o reţea peste ac­tivitatea pacifică a omului. Oricare ar fi motivul ultimatului relativ la egalitatea drepturilor sale cu cele­lalte puteri, se poate spune că gu­­vernuui german i-a lipsit, încă oda­tă, simţul oportunităţii şi intuiţia psihologică, alegând, pentru a-şi lansa bomba, tocmai în momentul când începură afacerile să se încade şi încrederea să se refacă. Acest motiv a fost suficient pentru ca Germania să nu beneficieze, în aceste împrejurări, de nici o sim­patie, căci s’a arătat mai atentă pentru interesul ei decât pentru cooperaţia necesară dintre popoare. Evident, Germania a răspuns că cererea sa nu datează de eri, că d. von Papén a formulat-o încă în iulie, la Lausanne. E exact că la Lausanne, înainte de a semna a­­cordul care reducea, eventual, la un sold de trei miliarde de mărci cele 37 de miliarde de reparațiur­i datorite conform planului . Young, cancelarul von Papén a pretins de la puterile co-semnatare un fel de recunoaştere anticipată a parităţii de drepturi pentru Germania în materie de armament. Dar puterile au refuzat, în acel moment, să ală­ture unui aranjament financiar ne­gocieri de natură militară. Cance­larul Reichului a trebuit să se în­cline, dar, trebue s’o recunoaştem, a făcut oare­cari rezerve pentru viitor. Este, de asemenea, exact că la Geneva, câteva zile mai târziu, ambasadorul german Nadolny a reluat, în ultima şedinţă a sesiunii conferinţei de dezarmare, teza pri­vitoare la egalitatea drepturilor, a­­mintând că Germania se va retra­ge din conferinţă dacă teza ei nu va fi admisă înainte de reluarea lu­crărilor în conferinţa din Septem­brie. Este iarăşi exact că d. Nadol­ny a mers şi mai departe şi a re­fuzat să voteze rezoluţia depusă de d. Beneş în numele conferinţei. ★ Trebue, deci, să constatăm că în ultimele săptămâni Germania n’a făcut decât să confirme atitudinile sale de mai înainte în chestia înar­mărilor. Dar nu e mai puţin adevă­rat că Germania, în insistenţa ei, n’a găsit calea cea mai fericită şi că a indispus opinia internaţională — după expresia d-lui Stimson — în loc de a o concilia. Dacă n’ar fi fost decât memoriul ministrului de externe von Neurath, această notă diplomatică era redactată într’o formă de natură a nu impresiona atât de penibil massele dornice de pace din lumea întreagă. Neîndo­ios, în ce privește fondul, se putea regreta că guvernul german pro­punea guvernului francez o „con­versaţie confidenţială“ pentru a-l face să accepte o serie de violări ale clauzelor militare cuprinse în tratatul de la Versailles. Aceste clauze interesau toate statele, cari au participat la acest tratat, indi­ferent dacă l-au ratificat sau nu. Dar, în sfârşit, în acest memoriu — dacă s’ar fi limitat la comunicările uzuale dintre cancelarii — n’a fost nimic de natură a perturba pieţele mondiale şi straturile adânci ale o­­menirii, cari, mâine, vor sta iarăşi sub arme, dacă va fi să izbucneas­că un nou război. Nu se poate spune acelaşi lucru despre declaraţiile succesive pe care generalul von Schleicher, mi­nistrul Reichswehrului, le-a făcut agenţiei oficiale germane „Heimats­dienst“ şi apoi ziarului italian „Re­sto del Carlino“, ziar cunoscut pen­tru francofobia sa. E totdeauna re­gretabil când generalii în serviciu activ elaborează comunicări pentru presă. Experienţa a dovedit, în toa­te timpurile şi la toate naţiunile, că armata trebue să rămână tăcută şi că generalii nu trebuie să se trans­forme în ziarişti. Fiecare — cu me­seria lui! Generalul von Schleicher n’a desminţit această experienţă, din nenorocire — a confirmat-o. Ceea ce ministrul de externe, von Neurath, ne-a prezentat cu­ o diplo­maţie acceptabilă, generalul n­e-a trântit-o cu o brutalitate într’ade­­văr intolerabilă. Pe când cancela­rul propunea Franţei o „conversa­ţie confidenţială“, el s-a folosit fa­ţă de Franţa de expresii nepotri­vite. A mers chiar până acolo încât să acuze Franţa, prin ziarul său „Deutsche Zeitung“,­­că nu este rea­lă în relaţiile ei internaţionale, ceia ce, din partea unui ministru de răz­boi, ar fi putut provoca, în alte tim­puri, incidente diplomatice. Intre altele, generalul Schleicher a a­­nunţat că dacă Franţa nu va ac­cepta, înainte de 21 Septembrie, teza germană relativă la egalita­tea de drepturi, guvernul german va părăsi conferinţa de dezarmare şi va proceda la reînarmarea ime­diată a Germniei. Afirmaţii extrem de grave din partea unui general însărcinat de a asigura funcţiona­rea Reichswehrului! Asta însemna separarea de restul lumii; ruperea tuturor tratatelor în vigoare; ac­ţiune unilaterală pe un teren pe care consimţimântul multilateral a altor naţiuni este indispensabil pen­tru menţinerea păcii. Aşa că nu e de mirare că seria de intervenţii deplasate ale generalului von Schleicher a produs cea mai rea impresie nu numai in Franţa, dar şi în Anglia şi în America, unde prezidentul Hoover a făcut cunos­cut că demersul german ar fi un obstacol în calea realizării planu­lui său de dezarmare. ★ Cum să explicăm altfel această atitudine atât de neîndemânatică , atât de provocatoare din partea conducătorilor unei naţiuni atât de mari, decât prin dificultăţile inter­ne în care se sbate Germania? Du­pă mărturia tuturor cari au vizitat recent Germania, poporul german se află în prada unei adevărate psihoze de asediu, îşi închipuie că e „încercuit“ la toate frontierele de către o coaliţie de opresori cari ameninţă independenţa sa terito­rială şi politică. Această halucina­ţie a „încercuirii“, care făcuse a­­tât de mult rău Germaniei în 1913- 1914, a reînceput în 1932. Ea este cu îngrijire alimentată, de către statele­ majore cărora le convine a­­ceastă stare de spirit în vederea scopurilor ce urmăresc. In timp ce se provoacă, astfel, în masse frica de a fi atacate, se infiltrează în ele dorinţa de a ataca pentru a smul­ge celorlalte naţiuni teritoriile pier­dute în 1919, adică: Pomerania de la polonezi, Boemia de la cehoslo­vaci, Alsacia şi Lorena de la fran­cezi. Se întreţine în sânul a 70 de milioane de inşi o adevărată febră de revanşe şi de înarmare, care se manifestă prin asociaţii militariza­ (Citiți continuarea în pag. II-a) NOTE IN Cameră, au avut loc — în ultima săptămână — cele mai violente scandaluri. Dela acuza­ţiile de calomnie, hoţie cu spirtul negru, trafic de influenţă, etc., s’a ajuns la bătaie. Şi,„ toate, fiindcă se discuta legea pentru apărarea onoarei! Vorba ceia: cum e onoarea, aşa-i şi discuţia! ★ DIN nou se discută reducerea numărului automobilelor. Discuţia durează de ani şi va mai dura ani şi ani, fiindcă aşa e viaţa: are unele probleme... e­­terne! ★ PROBLEMA conversiunii conti­nuă să fie la ordinea zilei. Până când să se voteze con­versiunea, toată lumea îşi va plăti datoriile și legea va deveni inutilă! Chestiunile personale Nu e zi de la Dumnezeu în care o bună parte a şedinţei de la Cameră să nu fie ocupată, adică pierdută, cu violarea aşa ziselor chestiuni per­sonale. Au fost chiar zile când ast­fel de chestiuni au ocupat aproape întreaga şedinţă. Mai ales că astfel de şedinţe sunt in mod inevitabil însoţite şi tulburate de scandaluri, de altercaţii, deseori de adevărate exerciţii de pugilat intre reprezen­tanţii naţiunei. Ce sunt aceste „chestiuni perso­nale"­? Un deputat aduce unui co­leg al său dintr’un partid advers acuzaţiuni surprinzător de grave.. II denunţă, de pildă, ca om necin­stit, ca autor sau mijlocitor de afa­ceri puţin curate. Iar epitete ca: escroc, puşcăriaş, ticălos, idiot şi altele de aceiaşi eleganţă revin in gura deputaţilor, cari se invecti­vează reciproc, aşa de des, că au sfârşit prin a nu mai impresiona şi emoţiona. Espresiunea „a înjura ca la Cameră" pare destinată să fie ad­misă ca un dicton. Şi cine plăteşte cheltuiala şi su­portă consecinţele acestui spectacol atât de puţin frumos? Parlamentul, ca instituţie, şi noi, simplii cetăţe­ni, in calitatea noastră de contri­buabili. In adevăr, parlamentul sau, mai exact, parlamentarismul, este, până la o eventuală găsire în viitor de ceva mai bun, singurul sistem mo­dern de guvernare a unei ţări, sis­tem­ care garantează drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi asigură e­­xercitarea dreptului de control asu­pra actelor guvernului. Insă, autoritatea şi prestigiul a­­cestui sistem sunt in funcţiune de modul cum vor şti să se achite de misiunea lor cei cari formează par­lament..­­. Iar în felul în care aleşii naţiunei se achită actualmente de această misiune, ei distrug prestigiul parla­mentului şi duc cu propriile lor mâini apă la măcara duşmanilor destul de numeroşi ai parlamenta­rismului. Pe de altă parte, noi, contribuabi­lii, avem încă un motiv special, ca să fim indignaţi de urâtul specta­col ce se desfăşoară aproape zilnic în incinta Camerei deputaţilor. Mo­­tivul — un motiv simplu de tot — este că domnii deputaţi, cari au o vădită predilecţie pentru înjurături reciproce şi altercaţii, fac lucrurile acestea pe socoteala noastră. Noi, contribuabilii, nu puteu­­ ui­ta şi nu putem trece cu vederea că fiecare şedinţă a parlamentului costă milioane de lei şi că milioa­nele acestea sunt scoase din punga noastră sărăcită, sunt smulse din mizeria şi din suferinţa noastră. Noi nu putem uita că deputatul, care îşi permeşte sportul de a se o­­cărî sau de a se bate cu alt deputat, e plătit cu o diurnă de lOGO de lei şi cu o leafă fixă, care merge tot anul, de 6000 de lei lunar. Mulţi dintre noi, cari n’avem cu statul alte legături, decât aceea de contribuabili ai fiscului, ne istovim de dim­ineața până seara într’o muncă încordată, fără să putem câ­ştiga nici sicriul din sumele înca­sate de d-nii deputaţi, cari fac u­­rechia surdă, când li se aminteşte că au şi ei datoria de a-şi mai re­duce din diurnă şi din salariu şi de a se mulţumi cu mai puţin, încaltea să caute a fi de folos şi a ne scuti de scenele mai mult de­cât penibile la care ni-e dat să a­­sistăm. N. Balzaria

Next