Adevěrul, ianuarie 1933 (Anul 47, nr. 15030-15053)
1933-01-01 / nr. 15030
ANUL 46 — No. 15030 Durnică 1 Ianuarie 1933 6 »»«ini _____ _ _____ AL. V. BELDIMAN FONDATORI: const. milie ................ ....................................---------------------------------------------------------------------—7----------------------------------------------abonamente:1750iepe on an^ sS*‘a,e 3 LEI I BIROURILE: București, Str. Const. Mille (Săriâdar) u01 5_7_9 telefoane: 1888—1897 1897—1926 19 80 repe 6 luni | . _______________ Administrația* 3.2473. Presa pe mâna penaliştilor Ce minte obtuză a prezidat închegarea acelei serii de articole pe care un capriciu absurd l-a inițtat „Anteproect de cod penal”? Ce sntiment de ură a stăpânit pe aur, când ne-a instalat pe noi, ziarişi, intre zidurile sumbre cari adăpttesc pe tâlhari şi asasini? Legea presei, pe care Constitui o reclamă pentru reglementarea unor dispoziţii prevăzute de ea, î edificiul codului penal? Care e logica acestei năzbâtii, pe care nie mintea cea mai încâlcită n’o poate înţelege? Altă dată, înainte de noua Constituţie, aveam o lege a presei ci dispoziţii privitoare la chestiunile technice, de ordin ziaristic. Şi exista şi atunci codul infracţiunilor , pedepselor. Dar legea a căzut, abrogată de Constituia din 1923. a căzut în economia ei, dar nu în principiu. Constituţia o cere, o preconizează, şi iată că domnii jurişti cari s’au însărcinat cu unificare legislativă, vor să ne „unifice” ci infractorii. Putem fi uneori infractori, unii din noi. Desigur. Dar infractori ne dau toate profesiunile: avocaţi, ingineri lucrători, meseriaşi, funcţionari , chiar — Doamne, ce oroare! — miniştrii. De ce nu i-am băga pe toi în codul penal, în tovărăşia plăcut a delicvenţilor? A, nu. Onoarea aceasta e rezervată numai celor cai gândesc şi scriu — ziariştilor, literaţilor, publiciştilor în genere. Ei cari comit, când comit, delicte d opinie; ei cari nu fură, nu sieterisesc avutul statului, ci critică pe ce cari fac asemenea isprăvi. Ei trebuesc clasaţi între criminali, la codul penal. Reglementarea meseriilor trebue făcută în şirul internă nabil al textelor referitoare la sancţionarea crimelor contra proprietăţii, contra ordinei publice, contr siguranţei statului. A gândi şi a-i aşterne gândul pe hârtie este crimă? Se pare Că da — aşa n spun juriştii,vor să ne aplic pecetea codului.Apai, înţeleg chfim mk infracţiunilor categorisire /0J pedepsele respective. Acste gestiuni intră î domeniul c/u/p/1 penal. Ele au fos totdeauna evâ2Bite şi soluţionat acolo. Darfob/emnele de ordin administrath aee/A23 cari prives funcţionar unei® publicaţii periodice in ret cu ^»publicul, ce caut in codul an/ert^Blor dclictuoase Va să ziau vorba numai d sanc;ion: abji^pterilor, ci de încă drarea î profesiunii şi a profesionişti deoi colecţia actelor anti şocălemte autorilor lor. Şi d. Mihai Popoviei, ministrul justiţiei, car nu odată a pus mâna pe condei , şi-a apărat o convingere în coloan de ziar, îşi va însuşi această escepţie idioată şi jignitoare pentru presă şi pentru servitorii ei? Aştept să văd. Deocamdată voi releva situaţiunea imposibilă ce se crează publicaţiilor periodice prin adoptare confuzionistă a unei noţiuni existent în Constituţie şi care avea nevoi de a fi lămurită. E vorba, în materia răspunderilor, de precizare persoanei care poartă răspunderea penală a unei infracţiuni de presă. Constituţia de la 1923 a purces la ideia unei răspunderi reale, da dându-şi seama că, în practică, ea ar fi dezastruoasă pentru libertatea presei pe care o consideră ca indispensabilă, a rămas la sistemu răspunderii fictive cu o nuanţare nelogică şi absurdă. Principial, răspunde autorul. Dar dacă autorul nu este cunoscut — şi cercetări pentru aflarea lui nu se pot întreprinde — cine răspunde? In vechea Constituţie era un girant responsabil. Constituţia nouă stabieşte că acel girant să fie directorul publicaţiei sau un redactor important. De ce? Care-i logica acestei modificări, din moment ce s’a renunţat la sistemul răspunderii necondiţionate a autorului şi s’a aduis răspunderea fictivă prin casidă? Dar în textul constituţional este - cum să zic — o inadvertenţă de ttactare. Când se aruncă răspundea asupra unei persoane — asu- Pi uneia singure — legiuitorul trebu să se gândească dacă, omie-1 nde, este posibil ca acea persoană sa »»bă controlul a tot ce se pu, bile Inchipuiti-vă situaţia directorul unui ziar de 14, 16 sau 20 pa- i ginbu 5, 6 sau mai multe ediţii- Poa el controla tot ce se publică I în ziul lui? Şi chiar dacă i-ar fi I posit, in 16 sau 20 de ore de , nume pe zi, să facă efectiv acest I contra istovitor, la ce se reduce rolul i? Rezultatul ar fi că ziarul i va ava nevoe de un alt director I efectivi în cazul acesta răspunderea ai aparţine unui director fic- I tiv. a lui simplu controlor de manuscris"adică a girantului de altă , dată. : Texti Constituţiei păcătueşte . prin lacticitatea lui, dar legea or- I dinară prea să-l complecteze păstrându-i »tact spiritul, în sensul că . un ziar care avea mai mulți re- i '-»actori rtponsabili — ceia ce n’ar na1ă°RtraZ’ ^ispozi^a constituția. Anteprovjuj codului penal Iasă i »iceastă chgtiune, mare împor i tantă pentr un ziar, iu starea cre- I ată sumar de Constituție, care nu s avea decât unirea de a fixa prinî cIpiL Rwjto^'.,.rtorii dnteproect'iiuî s’au iZtdit t tot ce* poate înpreuia m^-llînea presei cu un sentîment dej _r0inată adversitate, și i atat. Nici, tttHire, nici măcar at ce‘®a PS k carl rjnea și nevoia îm» Pioasă 1 ^ iml-Dar prR.pieinj-i epuizată și voi . reveni. ■ ■ M. leșanu | ~>■ \mt -----------ESTE i^A-prî simplificarea a■ vârâtului ^■u. ...Când^^M »așteptam la imn- i biuiătajired^M a i a M asfB j piața s’a înviorat. Poate —* ‘lindătorilor cari — circulând]I acasă la alta — dau impresia * * mișcare... „VORBIM pr& mult” — dă alarma un oficial politic. . Asta n’ar fi nimic... dacă am fura , mai puțin. [ SE vorbește de „drama” bugetară franceză. Atunci piesa noastră ce-i? Tragedie în douăsprezece tablouri? •k i A FOST devastată casa partidu lui „Uniunea Agrară” din Bazargic. 1 Cel mai elocvent semn de exi- I stentă a acestui partid. * 1 NOTE Glose politice... .. VORBA Intr’un ziar se aduce o nouă si bizară învinuire democraţiei româneşti: ar fi prea loqnace. învinuirea ni se pare cu desăvârşire nejustificată. Nu contestăm că la noi se vorbeşte prea mult şi mai cu seamă că nu se ştie ce înseamnă a păstra discreţie. Dar ca să faci din acest defect o culpă democraţiei, ni se pare o vădită nedreptate. In primul loc, fiindcă dacă ar fi să faci o statistică sigură in privinţa celor indiscreţi si lognaci, nu-i exclus să constatăm că numeroase persoane cu asemenea defecte aparţinând duşmanilor hotărîţi ai democraţiei. In al doilea loc fiindcă totul devine obicei. Altă dată, renunţarea la un discurs se socotea adesea ca un act politic de seamă. Acum nu renunţă la cuvânt nici cel mai spilcuit din adversarii democraţiei. In trecut, era lege să nu redai conversaţiile particulare. Primeşte ziarul care se leagă de democraţie, o anchetă în privinţa acelora cari au reprodus cele mai multe conversaţiuni particulare? Odinioară era lege să nu divulgi cele discutate in audientele la rege. Cel mult dacă suveranul autoriza o anumită declaraţie. Aşa era sub regele Carol când o indiscreţie era sancţionată. Cu greu acel care nu ştia să tacă, mai putea râvni la o audienţă. Astăzi e oare acelaşi lucru? Şi indiscreţi sunt numai reprezentanţii partidelor democratice? NOROC S’a susţinut în repetate rânduri — Şi desigur cu multă dreptate — că ţara romăneasă are mare noroc. întâmplări recnte vin să confirme din nou acel adevăr. Iată cazul trataivelor cu creditorii externi. De un an și mai bine oameni politici cu vază si numite organisme politice au susinut necesitatea suspendării plătii aponului. Inchipuiti-vă că iar fi găsit cineva care să încerc un astfel de lucru acum un an. Ar fi fost un imens scandal intricât dispoziţia generală europeană si mondială nu se preta nici pe de departe la o astfel de soluţie-Iată însă că intră în funcţie norocul României. In clipa ultimă de rezistentă, la clipa când altă solutie nu mai există decât suspendarea amertismentului şi reducerea cuponulu — exact atiunci se creiază o conunctura generală de aşa natură încât cerinţa noastră nu numai că nu provoacă scandal, dar este considerată ca legitimă. Avem noroc până şi un nenorocirel, Sever. Reforma codului penal aduce o înăsprire a regimului presei. Crede guvernul că a soluţionat toate celelalte probleme şi că doar regimul presei mai trebue pus la punct? Două lumi din Balcani Rezervându-mi plăcerea şi folosul de a-l cerceta mai cu deamănuntul, răsfoiam noul şi foarte interesantul studiu despre „Teodor Anastasie Cavalioti”, studiu scris de d. Victor Papacostea cu o competinţă şi cu o pătrundere vrednice de toată preţuirea. Pentru cititorii, cari n’au avut cum să afle ceva despre Cavalioti şi activitatea lui, spunem în câteva cuvinte că Teodor A. Cavalioti, aromân născut la Moscopoli, un mare şi strălucit centru cultural şi economic în Peninsula Balcanică de acum vreo două veacuri, a fost în secolul al 18-lea, alături de atâia cărturari aromâni, un savant cu o reputaţie europeană. Protoiereu, predicator şi profesor la Academia dela Moscopoli, o Academie care poseda o bibliotecă foarte bogată, şi o tipografie — singura pe atunci în întreaga împărăţie turcească — Cavalioti este autorul primului vocabular grecoromâno-albanez, deci am putea spune şi noi, autorul primului dicţionar român, precum şi autorul unor lucrări de filosofie, rămase în manuscris şi cercetate acum de către d. Victor Papacostea. Răsfoind aceste cercetări, gândul mi se ducea înapoi, la strălucirea de odinioară a grupului românesc din care am cinstea să fac şi eu parte, la rolul cultural şi civilizator ce l-au jucat aceşti conaionali ai mei în trecutul Peninsulei Balcanice. Dar frumoasei evocări a unui trecut, din nenorocire, apus pentru totdeauna, a trebuit să-i pună capăt obligaţia profesională. Obligaţia de a reveni la ziua de astăzi, citind ziarele şi veştile ce ne aduc. ★ Şi iată că sunt izbit de titlul scris cu litere mari pe pagina întreagă: „Luptă sângeroasă pe străzile Sofiei”. Am fost izbit, fără să fiu surprins. Oraşul Sofia nu este de azi, de ieri teatrul luptei de exterminare reciprocă a bulgarilor originari din. Kac.doina. Rătăcirea ce a cuprins minţile acelora cari îşi zic „revoluţionari“ a mers aşa departe, încât ei îşi închipuesc că, nimicindu-se între dânşii, înlesnesc opera de ,,liberare“ a Macedoniei. Luând cunoştinţă de nouile lor isprăvi, adică de nouile lor măceluri săvârşite de rândul acesta chiar sub ferestrele palatului regal, dacă nu chiar sub privirile de uimire şi întristare ale suveranului bulgar, mi s’a desfăşurat înaintea ochilor minţii o altă lume din Balcani, o lume mai nouă, ceea ce nu înseamnă o lume mai bună. Dimpotrivă, cu totul dimpotrivă. Am avut viziunea lumei pătrunsă de mentalitatea că fericirea poporului din care faci parte, nu poate fi asigurată decât omorând şi exterminând fără cruţare pe fruntaşii acestui popor. Am avut viziunea unei lumi în care cuţitul, revolverul sau bombele cu material explozibil ţin loc de orice argumente şi sunt socotite ca mijloace de făurire a progresului şi propăşirii. Această lume a distrugerei a creat mentalitatea balcanică şi a făcut să se acrediteze legenda — absolut inexactă — că oricine e născut în Balcani, vine pe lume cu porniri de nimicire şi împovărat cu un întreg arsenal de arme de tot felul. In realitate, sunt în Peninsula Balcanică două lumi cu totul deosebite: o lume a muncii paşnice şi constructive şi o lume a nimicirei, reprezintată prin oameni de speţa acelora cari se extermină pe străzile din capitala Bulgariei. * In viaţa ce am trăit în Macedonia, am avut deseori prilejul să cunosc personal şi de aproape destui reprezintanţi şi exponenţi ai acestei lumi din urmă. I-am cunoscut în împrejurări grele pentru dânşii şi — mă simt dator să adaug — i-am cunoscut înfăţişându-se intr’o atmosferă, care îi făcea simpatici. Erau şefi de organizaţii revoluţionare, erau agitatori politici, — bineînţeles, clandestini — erau conducători de bande de comitagii. Intr’un cuvânt, er fb oameni, cari, cu preţul vieţii lor, se hotărâseră să lupte pentru cauza libertăţii prin dărâmarea absolutismului practicat cu o rară străşnicie de regimul fostului sultan Abdul-Ilamid. Printre aceşti luptători pentru un ideal politic frumos şi nobil, erau intelectuali de seamă, erau profesori cu diplome universitare, precum erau şi oameni de o condiţie socială, modestă, însă nu mai puţin devotaţi ideei, care le pusese o armă în mână şi îi făcuse să ia drumul codrului, care a servit de mormânt pentru cei mai mulţi dintre ânşii. Oamenii aceştia aveau un singur duşman: tirania turcească şi un singur ţel: dărâmarea acestei tiranii. Astăzi în Macedonia, tirania turcească, ba chiar şi stăpânirea turcească au rămas doar o simplă amintire. S’au schimbat cu desăvârşire stările de lucruri din Macedonia, dar s’a schimbat tot atât de complect şi ţinta urmărită de urmaşii luptătorilor din trecut, de aceia cari continuă a-şi zice „revoluţionarii macedoneni”. Ţintalor de astăzi este exterminarea reciprocă şi trebue să recunoaştem cu un sentiment de revoltă că în direcţia aceasta înregistrează destule succese. N. Batzaria Metode fasciste La Berlin s-a descoperit o crimă abominabilă. Un tânăr naţional socialist a fost asasinat cu bestialitate de către tovarăşii săi politici, pentru că era pe cale să părăsească partidul şi să divulge unele secrete dezagreabile pentru marea organizaţie politică a d-lui Hitler. A fost pur şi simplu atras într’o cursă şi după ce a fost legat in lanţuri, a fost înjunghiat. Fapta vorbeşte de la sine şi nu mai are nevoie de comentarii. Doctrina naţional socialistă crează asasini chiar şi în rândurile tineretului, unde stăpânesc deobiceiu avânturi generoase şi largi. Au devenit ucigaşi ai tovarăşului de luptă, pentru că sufletul le-a fost otrăvit de atmosfera partidului Şi-au ucis tovarăşul legat în lanţuri şi cu ajutorul organizaţiilor de partid au fugit peste graniţă. In momentul când a fost descoperită crima odioasă, ucigaşii trecuseră graniţa. Au fugit în Italia. Autorităţile judiciare germane au putut stabili că se găsesc în ora?# î . Besen: Trăiesc ..com sub ocrotirea.*şi*concivsmvi fasciştilor italieni. Telegramele nu o spun dar este posibil ca ei să fi fost sărbătoriţi în calitate de eroi ai doctrinei fasciste. Au ucis un om pentru că nu mai voia să creadă în programul d-lor Hitler şi Mussolini. Insă partea cea mai caracteristică a mentalităţii partidelor fasciste o constituie faptul îngrozitor din punct de vedere etic, că Italia d-lui Mussolini refuză să extrădeze pe tinerii criminali, sub pretext că ar fi săvârşit o crimă politică. Prin urmare a ucide pe un om pentru că şi-a schimbat vederile politice, nu mai este păcat ni în faţa oamenilor şi nici în fişa lui Dumnezeu. Puterea Regilor nu-i mai poate ajunge pe asasini, fiindcă îi ocroteşte d. Mussolini. In Germania, întreaga opinie publică este revoltată atât împotri ucigaşilor, cât şi a celui care îi de rigorile legii. Cu atât , cu cât medicii legişti au postata că tânăra vieţi, schingiuită înainte de, trei răni mortale, de vânătăi ia, erau tăiate Sunt fa trebue să ’xiste gen ir." V'irv-« c In"privința aceasta suntem siguri că întreaga opinie publică românească este alături de noi. L. P. Nash CARNETUL NOST Orfanii Capitalei Municipiul Capitalei, prin direcţia de asistenţă socială, are grijă şi de „copii nimănui” acei copii abandonaţi pe trotuarele şi maidaneta Bucureştilor de chiar părinţii lor. Agenţii primăriei îi culeg. Pe cei mici de tot îi internează în „creşete” subvenţionate de municipiu, iar pe cei mai mărişori îi ţine intr’un internat unde-i învaţă carte şi meserie. Primarul general de azi al Capitalei, care între alte multe calităţi are şi aceea de a şti să-şi aleagă oamenii competenţi care-i secondează, a avut şi de astă dată o fericită intuiţie, dând delegaţie pentru ocrotirea orfanilor Capitalei d-nei Calipso Botez. In toate domeniile unde această distinsă intelectuală îşi aduce pe lângă spiritul ei de organizare şi fina ei sensibilitate, ea are isbânzi strălucite. Şi ce a făcut ea din numeroşii orfani , luaţi sub ocrotirea ei, s'a văzut în recenta expoziţie organizată cu lucrul manual (croitorie, cismărie, metalo plastie, confiserie, etc., etc.) executat de orfani. Admiram împreună cu d. Dem. Dobrescu aceste lucrări ale orfanilor. D-sa mi-a spus: — Nu sunt numai mijloacele de existenţă pentru viitor pe care le dăm orfanilor cu aceste ateliere ale noastre. Dar mai important pentru mine este efectul moral, ştii d-ta cât înalţă moralmente întreaga personalitate a acestui copil care se vede maestru, om util în mediul social despre care află că s’a purtat aşa de vitreg, de crud, când l-a privat de ceea ce are mai scump un copil: dragostea de mamă? Privirea duioasă cu care copiii orfani, adunaţi la expoziţie, intr’un cor frumos, se uitau la d-na Calipso Botez, arăta că nici de dragostea de mamă nu erau lipsiţi. Medipus H A 2 B A T I I PRECIZARE „Partidul liberal — scrie „Viitorul” — a fost în timpul din urmă obiectul unor lovituri...”. Exact! Ba mai mult: a fost și obiectul și subiectul, fiindcă loviturile cu pricina partidul liberal și le-a dat singur. Singur-singurel... fix să un imens samovar cu apă fierbând în permanenţă, un ceainic cu esenţa gata şi o cutie cu zahăr. Omul intra, îşi prepara ceaiul, îl bea şi pleca mai departe. O menajeră bătrână purtă grijă de toate. De o statură înaltă, foarte înaltă — pe cei mai înalţi dintre noi, el ne domina cel puţin cu o înălţime de cap — cu o structură fizică şi morală desăvârşită, d-rul Petru nu a ştiut — până ce s’a stins din viaţă — nici ce este boala nici ce este oboseala. , Deşi ,socialist convins, d-rul Petru nu activa de fel în direcţiune» aceasta în Tulcea. Stătea cu totul retras. Din când în când, odată sau de două ori pe an, el îşi lua concediu de la clientela lui şi părăsea Tulcea. Primul popas îl făcea la Galaţi, la noi socialiştii. După o şedere de 2-3 zile pleca la Ploeşti, ca oaspete al lui Dobrogeanu-Gherea şi al lui Al. Radovici. După alte câteva zile se ducea la Bucureşti, la I. Nădejde şi la ceilalţi prietini din conducerea mişcărei, iar după această baie de afecţiune prietenească, de civilizaţie şi de intelectualitate, se reîntorcea iar în căsuţa lui din Tulcea, unde îşi relua istovitoarea muncă. Doctorul Petru, înconjurat de adoraţiunea celor umili, a fost tot timpul stimat de autorităţile superioare din Tulcea. Prefecţi, ca Remus Opreanu, ca Paul Stătescu, ca Luca Ionescu, se onorau cu prietenia lui şi nu ezitau, ca, în multe chestiuni locale, să-i ceară sfatul lui de bun cunoscător. ★ A venit, însă, o vreme ca sub o administraţiune ce îi zicea naţionalistă, d-rul Petru să fie supus la cele mai grele tratamente, sub infama acuzare de a fi spionul Rusiei. Acest om, care a găsit în ţara noastră un azil şi o adăpostire atât de largă; acest om, care purta — până la sfârşitul lui — în ochii lui albaştri reflexul groazei în care trăise atâţi ani în închisorile din Siberia împreună cu sora lui (devenită mai târziu soţia marelui scriitor socialist rus Vladimir Korolenko) acest om, de o curăţenie de suflet şi de o nobleţă de inimă cum foarte rar se poate întâlni, acest om zic, a fost acuzat că trădează ţara românească—devenită ţara lui — în folosul Rusiei ţariste. Ca urmare, o serie întreagă de prigoniri: casa lui era permanent supravegheată de spioni poliţieneşti; ori unde se ducea, era de aproape urmărit de agenţi secreţi; foarte adesea, cel puţin odată pe lună, era trezit din somn în mijlocul nopţei spre a asista la o perchiziţiune poliţienească — totdeauna desigur fără nici un rezultat— dar care îi lăsa răvăşită toată casa. Doctorul Petru nu mai putea cumpăra nici o carte, nici chiar de medicină, căci, regulat după fiecare perchiziţiune tot ce avea în casă ca scrisori, jurnale şi orice soi de tipărituri, îi erau ridicate şi niciodată restituite 3). 1) In „Adeverul“ dela 9 Sept. 1931 d. Const. Graur povesteşte un epizod amusant — sau întristător, în tot cazul caracteristic : o percheziţie făcută d-lui Petru căruia i s’au confiscat operele complecte, ale — zicea procesul verbal încheiat — faimosului scriitor nihilist... Wiliam Shakespeare ! ! (Citiţi continuarea în pag. II-a) ! Dr. PETRU Doctorul Petru de I. C. ATANASIU Din volumul „Mişcarea socialistă“ Doctorul Petru — cum îi spuneam toni — era un fost nihilist, care gustase cu belşug din chinurile gheţurilor siberiene şi putuse fugi din Rusia, refugiindu-se în judeţul Tulcea, încă înainte de 1877. Pe când provincia dobrogeană se afla sub dominaţiunea turcească. In tot timpul cât a trăit sub Turci, d-rul Petru a stat ascuns în satele de pescari din delta Dunărei, în mijlocul populaţiunii lipoveneşti. El îşi câştiga traiul făcând pescărie, ca şi consătenii lui. Le era, însă, acestora de mare folos prin ştiinţa medicală, căci îngrijia pe cei suferinzi. Din cauza bunătăţei inimei lui d-rul Petru era obiectul unei adevărate adoraţiuni din partea acelei populaţiuni de pescari, izolată de restul lumei şi ducând o viaţă foarte aspră şi mereu primejduită prin meşteşugul lor. Când România după 1878 a luat în stăpânire Dobrogea, după ce administraţia şi armata română au intrat în judeţul Tulcea, d-rul Petru — având toată încrederea în legile româneşti — şi-a părăsit ascunzişul lui din sălbătăcia deltei şi s’a instalat ca medic în oraşul Tulcea. Faima lui s’a răspândit curând în tot cuprinsul judeţului Tulcea, faimă întemeiată nu numai pe priceperea lui profesională, dar — şi mai ales — pe o onestitate apostolică şi pe o bunătate de inimă fără margine pentru cei umili, pentru cei necăjiţi. Zi şi noapte căsuţa lui modestă era cercetată de suferinzi din toate colţurile întinsului judeţ Tulcea. Bolnavul, care putea îi plătea consultaţia, care nu avea, nu numai că nu-i da nimic, dar încă, doctorul Petru îi strecura în mână, cu toată discreţiunea, câţiva bănuţi albi de argint să-şi cumpere medicamentele ce i le prescria. Era acasă sau lipsea de acasă, ușa lui nu era niciodată încuiată. Orice trecător pe dinaintea ei, putea intra, găsea în antreu pe o ma- ■ panfo, iîlte,■ HSH^Bură românească găsit fiftie sublime de exteriorizare a sentimentelor profund omeneşti, cum nu au găsit literaturile altor ţări cu tradiţii culturale mai vechi. Sentimentalismul romantic popular, la români, este aşa de natural şi aşa de sincer, încât sufletul pastorului de la munte ca şi al plugarului de la şes, a izbutit să găsească totdeauna gama cea mai adequată pe care el şi-a cântat dorul şi jalea, bucuriile şi durerile, în singurătatea lui. Gama aceasta melodioasă, subtilă, romantică şi gingaşă, ca şi florile povârnişului pe care scoboară păscând turma de mioare, este doina, apoteoza sensibilităţii psihice a românului, pe care simţirea sa se ridică în fapt de seară, de sub poalele codrului secular, până în ’naltul cerului, pentru a se înfrăţi cu stelele. Ce te legeni, codrule Fără ploaie, fără vânt... Cu crengile la pământ... ...De ce nu m-aşi legăna Dacă trece vremea mea... Şi de ce să nu mă plec Dacă păsările trec... Câtă simţire adâncă a cules Eminescu din sufletul ciobanului amărât, că-l părăseşte vara! Şi cu câtă măestrie a ştiut să brodeze acest sentiment popular pe marginea unei tragedii sentimentale a naturii? De ce nu m'aşi legăna, Dacă trece vremea mea... „Codrul frate cu Românul”, ruginit de intemperiile vremii, melancolic și duios peste măsură, plânge pe fluerul ciobanului durerea sa. Iar din sufletul nostru, la auzul picurat al trilului de jale, se desprind lacrimi. Sunt lacrimile cele mai curateale unor fiori şi emoţii, din care împletim cel mai înălţător elan. Viaţa omenească se împleteşte pe canavaua sufletului aşa precum noi ştim s’o înflorim. Banală, stearpă şi rară de resurse în haosul infinitului în care suntem predestinaţi a ne scufunda la un moment dat. ..• Sau invers. Plină de interes, fecundă în emoţiuni morale, intelectuale şi estetică, al căror isvor ne dă necontenite ocupaţiuni, prilej de nesfârşite bucurii psihice, ceiace formează cadrul acelui „elan vital“, pe cul- mea căruia se ridică numai „aleşii“. Sufletul colectiv, în aceste vremuri, are nevoie de un corectiv. Blazat până dincolo de marginile echilibrului moral, umplut de toate decepţiile impuse vieţii sociale din vitregia unor împrejurări nefaste, el lamentează sub forme morbide pregătind evaziuni menite adesea să ne îngrijoreze. Greutăţile zilei l-au încătuşat, nu-i mai dau răgaz să-şi exteriorizeze vigoarea, sănătatea lui robustă de odinioară. Robit peste măsură de grijile cotidianului, cari devin tot mai grele, sufletul colectiv, nu-şi mai poate reînoi bucuria de viaţă, prin emoţiuni de artă şi intelectuale, prin distracţii morale, aducătoare prin sensibilitatea lor, de noui şi sincere dorinţi de viaţă. Poporul românesc, din timpurile îndepărtate şi-a adăpat dorul , de viaţă numai la izvorul sublim al artei. Bate vânt de primăvară, Eu cânt doina pe afară De mă'ngân cu florile Şi privighetorile... Minunate resurse optimiste... cari botează sufletul cuvigoare, cu pasiune şi încredere... Vine iarna viscoloasă, Eu cânt doina ’nchis in casă... De-mi mai mângâi zilele, Zilele şi nopţile.» La necaz românul nu piere... El (Cititî continuare în pag. II-a). ACTIVITATE EXTRAPOLARĂ A INSTITUTORILOR BCUREŞTENI CHESTIA ZILEI ALTA RISIPA — Eu cer guvernului să publice lista tuturor sperţarilor trecuţi şi prezenţi. ■— Atunci va trebui să angajeze o armată de copişti şi să comande mai multe vagoane de hârtie.