Adevěrul, februarie 1933 (Anul 47, nr. 15055-15078)

1933-02-02 / nr. 15055

w pagan mi 47 - No. 15055 AL. V. BELDIMAN FONDATORI: const\ mille 1888—1897 1897—1926 ABONAMENTE: < 200 iei pe 3 luni 750 lei pe un an 80 lei pe 6 luni Azi se deschide parlamentul. Vorba e: pentru câta vreme?... In străinătate I CI dublu V LC1 BIROURILE: București, Str. Const. Mille (SârLidar) No. 5—7—9 TELEFOANE: Centrala: 3.2470. Direcția: S-2474. Provincia: 3-1066. Aflministratia- 3-2473. Redeschiderea parlamentului Parlamentul se adună astăzi ca să primească noul minister Vaida. Un lucru caracteristic : după sesiunea de vară. Camerele au luat vacanță lăsând la guvern pe d. Vaida, iar când s’au reunit — în Noembrie, — au găsit un cabinet Maniu. înainte de Crăciun, plecând acasă, deputaţii au lăsat la cârmă pe d. Maniu , se reîntorc azi şi-l găsesc pe d. Vaida. Schimbările de guvern au loc, precum vedeţi, în timp de vacanţă parlamentară. Guvernele nu cad, deci, prin votul parlamentelor, cum ar fi normal, cum ar fi constituţional , ci din pricina altor forţe şi altor elemente. Va urma, probabil, o amplă dezbatere a felului cum s-a rezolvat ultima criză ministerială. Desigur, această dezbatere nu va avea de rezultat decât un vot de încredere în noul cabinet Vaida. In privinţa aceasta, surprizele sunt excluse. Dar până la votul de încredere, desbaterea în sine va fi extrem de vie. Aceasta se poate prevedea cu uşurinţă din ultimele manifestări ale şefilor de partide şi de grupuri, din declaraţiile d-lui dr. N. Lupu, din articolele d-lui mareşal Averescu, etc. Se pare că nici partidul liberal nu mai este dispus, de data aceasta, să alunece cu atâta uşurinţă asupra împrejurările în care s’a produs demisia d-lui Maniu şi venirea d-lui Vaida. Rămâne de văzut dacă, după aceasta desbatere, ministerul Vaida va ieşi cu prestigiul sporit. Cert este că, in fata noului parlament se pun probleme dintre cele mai grave. Mai întâi, fireşte, problema hotărîtoare a vieţii noastre de stat: alcătuirea bugetului. Reducerile de cheltueli la personal, procedate de guvern, vor avea sau nu asentimentul Camerei? Se va găsi, in desbatere, o soluţie mai puţin dureroasă decât noua amputare a salariilor de mizerie, pe care le primesc astăzi funcţionarii de stat? Va fi — şi în comisii şi în desbaterea publică o luptă crâncenă, fiind un jocatâtea şi atâtea interese, — o luptă care poate da loc la situaţiuni neprevăzute. In al doilea rând, este sigur că vor fi aduse în discuţia parlamentului acele manifestări violente ale curentelor de extremă dreaptă în preîntâmpinarea cărora guvernul s-a dovedit foarte slab. Incidentele de la Iaşi şi Cernăuţi, ca şi unele demonstraţii din Capitală dau loc la îngrijorări legitime în spiritul celor care urmăresc cu un ochi atent mişcările de opinie publică. De asemenea, problema grea a datoriilor urbane şi rurale — care azi se găsesc sub regimul moratoriului — va trebui să-şi afle o soluţie. Prelungirea moratoriului ar fi o soluţie de expedient, ar fi continuarea unui provizorat care — hotărît — nu mai poate dura. Este, din toate punctele de vedere, necesară o tranșare a acestor probleme grave, care — azi — agită întreaga opinie publică. Măsuri sincere și neșovăitoare pentru o cât mai accentuată ușurare a debitorilor trebue luate fără întârziere. Tuturor acestor chestiuni importante, li se adaugă legile administrative, şcolare, etc., pe care guvernul are intenţiunea să le supună dezbaterei parlamentului şi care, toate, necesită o atentă şi obiectivă examinare. In asemenea împrejurări, trebue să constatăm că parlamentul — vorbim fireşte de majoritatea guvernamentală — nu se prezintă nici prea unitar, nici cu o conducere fermă. Intre simpatizanţii d-lui Maniu şi cei ai d-lui Vaida, există —dacă nu o prăpastie, în orice caz o barieră. Lipsa din ţară a d-lui Maniu — mai ales după declaraţiile ultime, făcute la Cluj — lipseşte majoritatea de un conducător cu autoritate. Micile rivalităţi dintre unii miniştri şi câţiva fruntaşi cari, nefiind un minister, se consideră nedreptăţiţi, aminează de asemenea activitatea parlamentului. Observatorul obiectiv nu poate face pronosticuri prea bune, nu asemenea împrejurări. Act. Glose politice NEASTÂMPĂR Liberalii dau dovada unui mare neastâmpăr. Nu e bine. Situaţia politică este de aşa natură încât oricine este un câştig d dacă vine mai târziu la guvern. Nu e vorba de un paradox ci de realitate ! Să luăm momentul de faţă. Este astăzi in conştiinţa tuturor că, după naţional-ţărăniştii, puterea va reveni cu certitudine d-Lui Unea. Acest lucru găseşte aprobarea imensei majorităţi a ţării. Până şi unele grupuri opoziţioniste găsesc că e bine şi normal ca succesiunea să revie liberalilor. Să presupunem că acest lucru se întâmplă imediat. In cazul acesta liberalii vor trebui să alcătuiască bugetul. A face bugetul în condiţiile generale de astăzi, constitue insă o imensă dificultate. A face bugetul cu piedicile neaşteptate cari răsar de unde nici nu le aştepţi, constitue aproape o imposibilitate. Aşa fiind, e oare atât de mare bucurie să te grăbeşti să ajungi acolo unde,de fapt, nu-i decât durere şi suferinţă ? Şi tot astfel cu celelalte mari probleme la ordinea zilei. Pretutindeni amaruri şi suferinţă. Ce bucurie pentru cei care ar lua locul ? ! Cu toate acestea, unii liberali sunt grăbiţi. Neastâmpărul lor transpiră din coloanele „Viitorului“. Formula lor este: o schimbare ar însemna o destindere. Chiar dacă ar fi astfel, cât ar dura destinderea ? Noroc că nu toţi liberalii — in special conducătorii — gândesc la fel cu neastâmpăraţii. Conducătorii cred că au motiv să stea liniştiţi astăzi şi să se pregătească pentru greutatea de mâine. acordul Oficiosul liberal continuă o vie campanie pe tema că acordul cu Geneva înseamnă control străin. Documentele vor dovedi dacă liberalii au sau nu dreptate. Din acest punct de vedere este desigur regretabil că se întârzie cudarea în vileag a textelor. Afirmajiunea „Viitorului” făcută insă în necunoştinţa de cauză, apare într'o lumină bizară faţă de textul declaraţiei delegatului german, făcută în şedinţa când s’a semnat acordul. Acel delegat a spus, intre altele, că este mulţumit a constata că acordul încheiat constituie o formulă nouă in ce priveşte colaborarea internaţională şi că prin nimica nu se atinge demnitatea şi suveranitatea statului român. Dacă ar fi fost altfel, a spus delegatul in chestiune, Germania nu şi-ar fi dat asentimentul la incheerea acestui acord. Această declaraţie nu poate fi trecută cu vederea. Oricât aprecierile sunt subiective, este atât de mare deosebirea intre ceia ce a spus delegatul german şi ce susţine presa liberală, încât numai publicarea documentelor va fi in stare să rezolve controversa. Sever CARNETUL NOSTRU ANUL SFÂNT Omnipotenţa Vaticanului, acest minister divin al afacerilor catolice, trimite în omenire edictul de bucurie şi de nădejde al unui an sfânt. Peste nesiguranţa crezurilor sociale şi peste potopul abuziv al puterilor directive, se liberează o bulă de înţelepciune, din scolastica misticei creştineşti. Ea deschide deasupra patimilor interesate, o mică ferăstruie înspre zenitul divin. Va trebui ca acest cuvânt iniţiator să se preschimbe într’un act de morală şi de purificare sufletească. Astfel difuziunea lui dealungul pământului se va pierde în pustiul conştiinţei neorganizate. Anul sfânt se va proceda oare, ca un îndreptar al judecăţii omeneşti şi va fi el, flacăra aprinsă peste întunerecul egoismului destructiv? Din patria lui Galileo Galilei, unde inchiziţia a îngenunchiat pe bătrânul savant, la 70 de ani în faţa tribunalului absurd — ca să-şi renege idealul unei sfinte convingeri — din patria lui se desprinde azi, în omenirea întreagă edictul care sfinţeşte. Trebue să recunoaştem ascensiunea spirituală şi dreptul câştigat al libertăţii omeneşti. Dacă ne doare însă mistificarea acestui drept, dacă sângerăm sub asprimea judecăţilor politice, să deşteptăm în fundul conştiinţei noastre glasul liberator al logicei umane, să descătuşăm porumbelul cuvântului îngenunchiat. Poate să se abată peste lumină, eclipsa constelaţiilor rătăcite deasupra adevărului mereu se poate striga: E pur şi motive! Luptând pentru integritatea idealului omenesc şi pentru renaşterea lui sufletească, prin adevăr şi dreptate, neapărat că ne asociem la edictul papal şi întronăm în adâncul conştiinţei noastre binecuvântarea unui an sfânt. Claudia Millian Ascensiunea şi căderea generalului Schleicher Hitler cancelar mei doua luni nu a durat guvernul generalului Schleicher. De ani de zile a urmărit el, ca să ia conducerea Germaniei. De când era simplu maior şi funcţionar în ministerul armatei, a pregătit el ascensiunea sa. Pentru a-şi realiza scopul, a dărîmat pe protectorul său generalul Groener, a dărâmat pe cancelarul Bruening, şi a adus pe cancelarul von Papen. Dar s’a dovedit şi în căzul acesta, că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Mai cu seamă în vremea noastră, bietul om este sub vremi şi cele mai ingenioase calcule sunt zădărnicite de realităţile cele mai neprevăzute. Chiar şi advenirea generalului Schleicher la cancelariat, a fost dintre aceste realităţi. Altfel şi-a închipuit-o el. El credea că va ajunge la ţintă în momentul, pe care, el îl va socoti cel mai potrivit. Gând colo a ajuns când era momentul cel mai puţin potrivit şi când erau condiţiunile cele mai puţin favorabile. Omul Atotputernicul stăpânitor al Reichswehrului, a fost demis cu cea mai mare facilitate. Cu căderea sa, el scapă din mână şi instrumentul principal al puterii , şi acţiunii sale : Reichswehrul, pe care nici nu a încercat să-l întrebuinţeze. Probabil fiindcă ştia de mult că nu-l poate întrebuinţa. Desigur şi fiindcă d. Schleicher nu este un ambiţios de rând şi fără descruptule. Patriotismul nu e la dânsul o vorbă goală. Şi experienţa guvernamentală cu von Papen, ca şi cea politică cu Hitler şi partidul acestuia, l-au convins, că în starea în care se află, Germania, nu poate suporta, fără adânci zdruncinări şi grave consecinţe, experienţeledictatoriale. .. "fără îndoială, şi pentru cei cari nu l-au cunoscut în intimitate, o dovadă convingătoare a inteligentei politice a generalului Schleicher, că ajungând cancelar, el n’a perseverat în politica de mână tare, pe care o inaugurase d. von Papen, ci a reintegrat poporul german în drepturile sale constituționale și a încercat o guvernare, pe cât posibil, constituţională. In nici un caz el nu s’a lăsat împins de conducătorii dreptei, în frunte cu d. Huggenberg, pe calea dictaturii şi a dispreţuirii Constituţiei. Aceasta i-a atras ura lor, care l-a costat cancelariatul, după două luni de existenţă numai şi înainte ca să fi putut face mai mult decât un început, în vederea realizării programului său de guvernare, care, după cum a spus din capul locului, nu cuprindea, pentru moment, decât un singur punct: „Mai întâi trebuie ca oamenii să aibă ceva în stomac’“. Junkerii Dar tocmai acest punct de program, e greu de realizat. In special în Germania, căreia nu-i prieşte astăzi de loc, ceia ce altă dată făcea fala economiei sale: echilibrul dintre agricultură şi industrie. Aci o apasă mai mult influenţa tradiţională a junkerilor, decât însăşi controversa dintre cele două ramuri economice fundamentale. Junkerii au fost învăţaţi ca întreaga politică economică a Germaniei, să fie călăuzită de interesele lor. Cât timp agricultura germană nu producea îndestul pentru a satisface nevoile consumului, protecţia ei, nu venea decât în conflict indirect cu interesele industriei şi nu venea în conflict decât cu interesele muncitorimii industriale, căreia îi scumpea viaţa, într’o proporţie, oricum suportabilă, •• într’o vreme când era ocupaţie pentru toţi. Dar cu creşterea producţiei agrare, pretenţiunile junkerilor au crescut şi ele, până la a cere o protecţie vamală, care primejduieşte atât interesele industriaşilor cât şi ale muncitorilor industriaşi, fiindcă sabotează exportul, într’o vreme, când şomajul apasă şi aşa, tu uivu uvou hwuyi ajuptu majati , taţii populaţiei germane. Rostul. Sub lupta aceasta a dreptei pen- tru a-şi asigura stăpânirea, fie şi împotriva voinţei poporului german, adică prin dictatură, prin vio- lenţă şi cu dărâmarea Constituţiei, se ascunde de fapt marea bătălie, între junkerii, cari îşi încearcă ultima şansă şi stânga democratică, compusă în primă linie, de proletariatul conştient, ale cărui revendicări depărtate, leagă încă pe marii industriaşi de adversarii intereselor lor imediate, de junkert. Şi in această luptă, generalul Schleicher este tot aşa victimă, cum a fost d. Bruening şi cum va fi mâine oricine va lua răspunderea guvernării, pentru a constata ca şi d. von Papen, ca şi d. Schleicher, că cea mai energică voinţă trebuie să se frângă, atunci când vrea să uzeze de forţă, împotriva împrejurărilor, pe cari, nevoile economiei şi criza cu care se luptă, le crează şi contra cărora baionetele sunt neputincioase. De altfel, cum am arătat în nenumărate rânduri, momentul pentru loviturile mari, a trecut de mult. Şi anume de când Hitler nu a încercat măcar, a doua zi după alegerile cari i-au adus marele succes şi au dus la apogeu acţiunea sa, lovitura , la Mussolini, Pe care admiratorii săi, o aşteptau dela dânsul. E drept, că a fost împedecat atunci de atitudinea generalului Schleicher. Acesta nu pregătise doar totul, pentru a da puterea lui Hitler, de aceia l-a făcut să înţeleagă, că se va lovi de Reichswehr, pe care contase că se va putea sprijini. Iar Hitler a fost destul de pusilatum, ceia ce l-a caracterizat definitiv şi a dat înapoi. In jocul ce a urmat de atunci, toti, Hindenburg, Schleicher, von Papen si iar Schleicher, plus toată camarila cu influenţă, cât pe ce era să zicem: la Curte, dar de fapt vorbim de president, toţi aceştia au crezut că împing şi au fost de fapt manevraţi ei. Aşa că, orice guvern ar fi venit, al d-lui von Papén cu Hitler, al lui Hitler cu von Papén, un guvern cu sau fără centru, el nu ar fi avut viaţă lungă, decât dacă ar fi fost hotărit să guverneze constituţional şi parlamentar, sub controlul opiniei publice şi în baza unui program economic, care să nu favorizeze în mod unilateral agricultura şi în special pe junicării, amestecaţi tocmai acum într-o panama, pe care socialiştii au dezvăluit-o şi care-i arată ca profitori de sute de milioane de mărci aur din bugetul statului, adică din mizeria poporului german. Pocăinţa în tot cazul momentul, în care Hitler îşi vede idealul realizat, de a ocupa locul pe care l-a creat şi ocupat Bismarck, nu mai este favorabil dreptei şi mai cu seamă nu mai este favorabil unor lovituri dictatoriale. De altfel, este nostim, că d. Hitler vine sub protecţia d-lui von Papen, experimentatorul dictaturei, care se strădueşte să-i asigure o majoritate parlamentară, câştigând Centrul catolic, pentru o politică de colaborare sau de toleranţă, faţă de noul guvern. Se poate ca Centrul să convie, în anume condiţiuni, esenţialmente cu condiţia ca guvernarea să fie strict constituţională. Aceasta pare să fi fost şi condiţia pusă de preşedintele Hindenburg. Dacă însă guvernul Hitler-Papen- Huggenberg, nu-şi asigură majoritatea parlamentară ? Pentru acest caz, d. Huggenberg, pare a fi găsit o soluţiune, pe cât de simplistă, pe atât de periculoasă. Soluţia aceasta ar consta initr’o declaraţie, că statul se află într’o stare de nevoie, este adică periclitat (Staatsnotstand) într’un grad, care ar justifica chiar suspendarea Constituţiei. In această soluţiune eventuală, stă adevăratul pericol pentru statul german. Căci partidul socialdemocrat a avizat pe însuşi preşedintele Hindenburg, prin canalul sindicatelor muncitoreşti, că în cazul unei suspendări a Constituţiei, muncitorii se vor socoti liberi să apere drepturile lor, cu orice mijloace. Aci apare probabilitatea unui front unic al muncitorimii, care ar lichida aventura Hitler-Mugsenberg în mai puţin de douăzeci şi patru de ore, chiar dacă în pornirea lor, aceşti doi fraţi de cruce încârligată, carieri incă s’au combătut în modul cel mai violent, ar încerca să uzeze de Reichswehr, de armată, contra poporului muncitor. Hitler Dacă însă d. Hitler se va menţine în limitele Constituţiei, nimeni, în Germania, nu-l va trata altfel, de cât ar fi tratat orice alt guvern constituţional. După tradiţia parlamentară, tânără de altfel, a Germaniei, d. Hitler, fiindşeful celui mai mare partid din parlament, avea dreptul să fie chemat a forma guvernul. Tocmai stânga a reclamat, pentru el, acest drept şi cine i l-a refuzat, au fost, preşedinteleHindenburg, care-i ceruse respectu’ Constituţiei, şi acele partide de dreapta, cari aucrescut ’mişcarea naţional-socialistă, pentru ca să se servească ele de dânsa. Dar ,este cert, că d. Hitler conştient de faptul că nu va putea aplica cele‘mai esenţiale puncte ale programului său, a ezitat şi el să-şi ia răspunderea. Acum s’a hotărit. Foarte bine pentru democraţie, căci vroiţui să facem profeţii. Dar nu numai că cel mai mare triumf al său, va fi începutul decăderii sale, ci pe deasupra, această decădere, va fi precipitată şi regimul său nu va fi de o durată mult mai lungă decât au fost guvernele ce. -au precedat. Cu frazele lui, d. Hitler a putut ameţi lumea în opoziţie. Cu faptele lui, o va trezi la realitate. B. Brănişteanu N A Z B A T I I DECLARAŢII „D. dr. Vaida va citi, în şedinţa azi a Camerei, declaraţia minimurală”. ..Iată o declaraţie pe care primu ministru ar voi s’o evite: nu pentreiace va declara d-sa, ci pentreiace vor declara cei din opoziţie Rix DR. FRICK noul ministru de Interne S. von KROSSIGK noul ministru de finanţe TONY BULANDRA de ION MARIN SADOVEANU TREI DECENII DE TEATRU Teatrul românesc sărbătoreşte pe unul dintre cei mai mari actori ai săi, astăzi. D. Tony Bulandra împlineşte treizeci de ani de teatru. înainte de a caracteriza această frumoasă carieră, se cuvine să încadrăm în judecăţi mai largi evenimentul. In viaţa noastră culturală repede şi cu spor organizată, teatrul are un loc aparte. La o apropiată examinare se va vedea că el duce încă şi semnul tuturor darurilor româneşti, dar şi ceva mai mult : urmele timpului relativ scurt de formaţiune, obicinuinţele şi atitudinele. Este adevărat că acum o sută şi ceva de ani, iniţiativa scenei româneşti s’a înscris cu tărie în proectul celor cări aveau de revendicat o cultură românească, de limbă românească. La acea epocă teatrul era şi un punct de program împrumutat de aiurea, era însă şi un instrument puternic de propagandă. Valorile artistice ale acestui început erau aproximative şi numai in anii ce urmau să vie, av ca să se adaoge această valoare din ce în ce întreţinută, din ce în ce sporită de oameni cu daruri şi cu educaţii artistice tot mai ample. In această scurtă istorie a teatrului românesc, cine s’a ilustrat mai devreme şi era şi fatal să fie aşa, a fost actorul, înainte de autorul dramatic. A însemnat lucrul acesta, că o calitate specială a temperamentului românesc s’a desvolţat iute în contact cu noua viaţă de artă, pe care avea s’o cunoască. O galerie a marilor figuri de actori români, astăzi, poate să stea oricând alături de una a oricărui teatru din apus. De la Matei Milic prin Grigore Manolescu, Arisliţa Romanescu, Pascaly, Vlădiceştii, Frosa Sarandi, Iancu Niculescu, Iancu Petrescu, Aristide Demetriad, Nottara şi încă alţi foarte mulţi, arta actorului la noi a cunoscut străluciri vrednice de orice laudă. Ba ceva mai mult: actorul român s’a impus, prin autenticitatea temperamentului lui, străinătăţii şi s’a încadrat în marile şi vechile mişcări de teatru. De n’ar fi să reamintim decât pe Agata Bârsescu, pentru teatru german, pe De Max, pe Yonel, Ventura şi Elvira Popescu pentru teatrul francez, am însemna astfel câteva hotărâte izbânzi pe acest teren, ale României, izbânzi pe care nu le-a cunoscut nici unul din popoarele mai nouă, intrate într-o circulaţie largă de civilizaţie şi cultură. Cred că faptul se datoreşte în bună parte unui acelaş dar, rupt în două posibilităţi deosebite, dintre care una avea să fie hărăzită celor chemaţi, iar alta celor mulţi cari să acorde un sprijin şi să creeze un entuziasm pentru arta cea nouă. Astfel, în scurt timp teatrul la noi şi-a găsit un public şi a putut primi pe cei mai importanţi realizatori, pe actori. Intre aceste doua puteri, autorul dramatic, istoriceşte vorbind, în afară de Caragiale, a rămas puţin în umbră. Poezia dramatică cu legile ei fixe, cerea o anumită făctură, cerea un anumit dinamism, cerea o anumită proporţie, care era greu să fie dobândită deodată. Astăzi abia autoriinoştri dramatici deprind formula care, de îndată ce va fi aproape automatizată în meşteşugul lor aşa cum trebue să fie, sunt sigur că va sluji să exprime experienţe şi sentimente care vor crea o poezie dramatică românească de netăgăduită valoare. Am schiţat acest paralelism pentru a dovedi că numai o generoasă spontaneitate putea să-l creeze pe actor în cuprinsul unei (Citiţi continuarea în pag. 11 a) * DUPĂ UN INTERVIEW D. Octavian Goga, în interviewul său asupra crizei de guvern, revine asupra ideii de acum doi ani, pe care o afirmă din nou : suntem într’o stare prerevoluţionară. Şi d-sa constată că, astăzi, lucrurile s’au înrăutăţit, de unde trage încheierea că „o sforţare eroică” este absolut necesară. Suntem de acord cu setul naţional agrarienilor. Da, trăim o epocă prerevoluţionară. Poate chiar am avansat atât de mult în această epocă — pentru că după părerea altora, suntem in plina desfăşurare a unor forţe sociale şi economice renovatoare — încât ideia d-lui Goga ar putea fi considerată ca rămasă in urma realităţilor. Mai suntem de acord cu d. Goga şi în ce priveşte necesitatea unei „sforţări eroice” pentru a realiza echilibrul — pe cât este posibil — atât de indispensabil unei normale şi liniştite evoluţii ; dar nu suntem de acord cu d-sa asupra conţinutului social şi politic al acestei sforţări. Nu suntem de acord, pentru că nu putem fi de acord. Şi nu putem fi de acord din două consideratione. In primul rând, d. Goga nu ne spune in ce ar consta „sforţarea eroică”, pe care d-sa o crede necesară. Şi este evident că nu putem adopta o soluţie pe care n’avem cinstea s’o cunoaştem. Apoi, din premisele puse de d. Goga in interviewul său, am fi îndreptăţiţi să bănuim că „sforţarea eroică” n’ar trebui să fie decât repetarea unei experienţe bine cunoscute de tară, si cu care, evident, nu putem fi de acord. D. Goga se răfueşte cu d. Iuliu Maniu. Nu-i place politica şi atitudinea d-sale. II priveşte. Asta e partea negativă a... sforţării eroice. Care e, insă, partea pozitivă? S’ar părea că ea consistă, pur şi simplu, în venirea sa la cârmă. E tot ce putem deduce din spusele d-sale. Atâta e suficient ? Nu credem. Şi nu numai noi suntem de această părere, ci toată lumea. Iar dacă ne înşelăm, dacă d. Goga are soluţii precise, de ce nu se comunică opiniei publica ? . NOTE isVjisoiLsivL. ae ministri s a ocupat cu programul de lucru cd parlamentului. La rândul lui, parlamentul nu s’ar putea ocupa cu programul de lucru al consiliului de miniștri ? * UN conferențiar a vorbit despre „valoarea tăcerii in teatru Tăcerea în politică ne-ar fi interesat mai mult. * ('.OMISIUNILE pentru, recensământ cercetează veniturile populaţiei. Cine ştie ? Poate aşa ni se va descoperi vre-un venit... * -S.il prelungit termenul de depunerea declaraţiilor la globed până la 17 Februar. In speranţa că o meditaţie de încă două săptămâni ne va face să ne amintim, cumva, ide vreun venit uitat... A apărut programa analitică pentru şcoli. Când erau şcoli, nu exista programă... Azi avem programă şi nil’s școli... * Eliminarea Ilegalilor sau a inutililor dr. DR-- YGREG Cu prilejul marei întruniri a funcţionarilor In marea întrunire a „Federaţiei salariaţilor publici” împotriva reducerii salariilor, mai toţi oratorii nu au văzut un alt remediu pentru echilibrarea budgetului în locul reducerii salariilor decât o eliminare a funcţionarilor ilegal numiţi. Dacă trebuie micşorat numărul bugetivorilor, e şi firesc să te gândeşti întâi la cei ilegal numiţi. De cei numiţi cu toate formele legale, e primejdios să te atingi astăzi, când este în vigoare statutul funcţionarilor, te loveşti de rezistenţa Contenciosului administrativ. O bună naţionalizare administrativă s’ar putea deci îndeplini azi, eliminând numai pe cei ilegali ceea ce însă nu e un remediu eroic. Numărul acestora este destul de mic şi reducerea lor va fi — vorba francezului —*, prea mult zgomot pentru o omletă. Să nu uităm că protejaţii, au făcut tot posibilul ca să-şi legitimeze existenţa în budget. Această operaţie nu era greu de executat. Toată legitimarea constă într’o aprobare căpătată, dela câte o comisie specială aşa numită de „avansări şi numiri”. Care comisie e absolut dependentă şi prezidată de însuşi ministrul sau delegatul său ? Vorbesc, credeţi-mă’, în cunoştinţă de cauză, fiindcă vreo zece ani cât am fost director de minister, am făcut parte dintr’o asemenea comisiune. Comisiunile sunt prezidate , obişnuit, de secretarul general. Se întâmplă însă că există câte o dată teama că comisiunea va opune rezistenţă la confirmarea unei numiri ilegale sau nepotrivite. Ei bine, atunci se anunţă că ministrul însuşi vine să prezideze (ce onoare !) Comisiunea, înţelegem cu toţii importanţa şi gravitatea evenimentului. Toţi votau cu ochii închişi, transformând ilegalitate in legalitate. De aceia am zis că vor fi puţini cei ilegali. Toti la un loc vor însuma — în cazul când nu vor fi eliminaţi, — o economie de zece-cincisprezece milioane. O bagatelă in fata imensei găuri din budget. A! Dacă s’ar putea elimina timtilii, lucrurile ar lua alt aspect. Când mi se întâmplă uneori să intru în câte un mare birou ministerial, eu, care cunosc intimiuatul unui oarecare minister, mă gândesc totdeauna și privesc totdeauna cu tristeță la pletora enorm de inutilă ce văd acolo şi care duc într’un... „dolce far idente“. Jumătate din aceşti funcţionari aşa numiţii „sinecurişti" ar putea pleca fără ca ministerul să sufere. Şi o afirm aceasta iar în cunoştinţă de cauză. Da ! 50 la sută sunt inutili. Mă gândesc însă la un principiu pe care l’am avut totdeauna în viaţă, ca să judeci purtarea altuia pune-te totdeauna cu imaginaţia în pielea lui şi întreabă-te, înainte de a-l condamna: dacă ai fi tu în locul lui, cum ai face ? Mărturisesc că dacă mi s’ar da delegaţia să fac eu triajul şi sa frieg pe cei ce trebuie eliminaţi ca inutili, aşi refuza această misiune la Deibler. Ştiu că d-ra X, numită de ministrul Z, nu face nimic la biroul (Citit! continuarea în pag. 6-a)