Adevěrul, martie 1933 (Anul 47, nr. 15079-15104)
1933-03-02 / nr. 15079
mi 47 — Md. 15079 Joi 2 Martie 1933 ,Bnr...«n».î Äl V. BELDIMAN "iX' r, FDHBATOKlî CONST. MELLE K / jîM id 06 B." S LEI iâ^ «IILE î B«6MV$ÍL, SÍT. Cüttt. Mffll' I«. i~7—• SSj ■ j 38© lei pe 6 luni . * _______________________________________________________________________________________.__________________ 6 pagini . Centrala: 3.2470. TELEFOANE: . Direcţia: 3-2474. I Provincia: 3-1665, _______ ' Administraţia: 3.2473. Doi: luliu Maniu şi Ion Mihalache au avut o întrevedere «99 ■ «„Probabil ca să se felicite reciproc pentru telegramele de omagiu* pe care ie-au primit din ţară! " Război şi finanţe Ruina monetari şi economies a Japoniei « Deja eorespoadiattii nes»« «U» Pifit De când Tokio a început politica, ceata naţionaliştilor exaltaţi din de agresiune în contra Chinei (în Sept. 1931), moneta japoneză, Yenul, s’a depreciat în proporţie de 60 la sută şi deficitul bugetar japonez a crescut în aceeaş măsură. Dar aceasta nu tulbură pe conducătorii Japoniei, fiindcă, sfidând opinia întregii omeniri, — afară de aceea a fanaticilor reacţiunii, — ei încep acum să invadeze feholul şi, astfel, să împingă ,şi mai jos Yenul şi să agraveze şi mai mult deficitul. ■ • ■ . Noua ofensivă împotriva Chinei este o dovadă că guvernul din Tokio nu-şi dă seama de caracterul, aventuros al întreprinderii. El nu se gândeşte că, dacă se va alege chiar în cele din urmă cu un succes politic şi militar, riscă să piardă leftul din cauza dezastrului financiar şi economic ce ar putea să urmeze. Cine reflectează mai adânc asupra situaţiei, poate să spună că mi e deloc exclus ca, după ce va rămâne cu Manciuria şi cu Jeholul, Japonia să sucombe pur şi simplu sub ruinele mizeriei. Condiţiile generale nu sunt favorabile pentru Japonia, condamnată la Geneva, având contra ei China care, atacată pe nedrept, devine tot mai pasionat naţionalistă şi revanşardă; având, apoi,'împotriva ei" ostilitatea declarată a Americei şi ostilitatea pasivă a Rusiei, Japonia îşi închipueşte că poate să înfrunte pe toţi şi să se lanseze în necunoscut. A mai fost un caz ca acesta. In timpul ultimului război, guvernul german şi şefii militari germanişi-au închipuit şi dânşii că pot să înfrunte lumea. Dealtfel, Lordul Lytton, autorul raportului cu acelaş nume, şeful comisiunii care a făcut acum un an cunoscuta anchetă in China şi în Japonia, a spus acum, câteva zile, într’o conferinţă pe care a ţinut-o aci, la Paris, că guvernul şi statulmajor japonez, de origine şi de esenţă feudale, se aseamănă cu guvernul şi cu statul-major german de dinainte şi din vremea marelui război. ALSACIA*LQRENA DIN «iORDUtu ASIEI Guvernul din Tokio este convins că momentul de faţă este cel mai potrivit pentru realizarea scopurilor sale. Pe China, dezorganizată şi impotentă, o dispreţueşte. De Rusia nu se teme, fiindcă îşi zice că, orice s’ar întâmpla. Moscova nu va ■ face război acum. America e departe şi întrucât priveşte Geneva, este încredinţat că marile puteri europene, dezbinate, ocupate şi ele cu probleme insolubile, nu se vor mişca. Tokio îşi face socoteala că duşmanii şi adversarii lui sunt acum neputincioşi şi că, deci, poate băga nepedepsit un buzunar Manciuria şi Jeholul. Dar în domeniul politicei internaţionale, socoteala de acasă se potriveşte de obiceiu foarte puţin cu cea din târg. Evenimentele nu se desfăşoară mai niciodată în acest domeniu aşa cum au fost calculate. China, provocată şi umilită împinsă la exasperare, ’ poate da surprize. Nu trebue uitat că, acum un an, la Shanghai, japonezii s’au izbit, de o rezistenţă înverşunată din partea trupelor chineze din Sud. In orice caz este sigur că china nu va recunoaşte niciodată stăpânirea. Japoniei asupra Manciuriei şi a Jeholului şi ea, pe lângă Alsaciile Lorene din Europă, vom avea una nouă, în nordul Asiei. Japonia pune acum, cu o superbă ,indiferentă, bazele războaelor viitoare. Şi ea are 70 de milioane de locuitori, iar China 400 milioane! Bineînţeles, este “inutil ,să se Tokio să judece şi să prevadă, viitorul. Ei nu vor să audă nimic. Considerentul că America nu va recunoaşte nici dânsa dominaţiunea lor asupra Manciuriei; că statele europene cari ar voi să menajeze Japonia — din pricina intereselor lor coloniale în Asia — nu vor putea nici ele s-o ajute; că Rusia va participa la toate coaliţiile ce se vor încheia contra Japoniei, toate acestea îi lasă rece. PENTRU CONSERVAREA PRĂZII Care va fi atunci urmarea pe terenul financiar şi economic? Izolată complect, Japonia, care este săracă, va trebui să sângere mereu şi să facă sacrificii băneşti gigantice pentru a-şi menţine cucerirea. Este adevărat că a câştigat Manciuria cu forţe puţine şi cu mijloace financiare relativ reduse. Ea n’a făcut propriu-zis război. Dar atât cât a făcut, a şi fost deajuns carrioneta ei să scadă enorm şi ca bugetul să aibă deficite considerabile. Ce se va întâmpla daca va fi silită să cheltuiască mereu pentru a căuta să pună mâna pe Jehel şi, în urmă, pentru a conserva prada? De unde va lua banii despre care Napoleon I, specialist în materie, declara că sunt totul în război? Este necesar de notat că Japonia sta prost, in raport cu trebuinţele războiului — şi din punct de vedere economic. Ea are nevoe de o mulţime de materii prime din străinătate. Cum va face ea sa şi-.le procure? Azi, chiar cu genul cărui mai găseşte in străinătate materii prime. Dar mâine? Mulţi cred că lipsa de bani sau de materiale nu poate impedica un stat să’ facă război. Este adevărat, dar numai în parte, Japonia n’a făcut incă război adevărat. Ea n’a mobilizat. Pentru expediţia din Jehel întrebuinţează contingentele sub drapel şi ultima. Clasă care a isprăvit serviciul militar şi trebuia liberala. Cei din Tokio au cucerit militarmente Manciuria pe preţ ettin. Ei speră să aibă astfel şi Jeholul. Dar dacă lucrurile s’ar complica, dacă Japonia ar fi forţată sa facă un război adevărat şi să mobilizeze în stil mare, situaţia ei financiară şi economică s’ar schimba natural, imediat. S’ar crea stări noui şi s’ar experimenta atunci părerea foarte răspândită a celor cari, cum am arătat câteva rânduri mai sus, sunt,, convinşi că se poate face război fără bani şi cu o situaţie economică mizerabilă. Vom încerca să arătăm într’un articol viitor că părerea aceasta nu este îndreptăţită. ____________ |. NOTE VOM avea, și anul acesta, două bugete. ...Când n'avem bani nici pentru unul. * SE retrag manetele de 20 lei. Pentru ca statul să mai realizeze un beneficiu —• punându-le încă odată in circulaţie? ... MARE zarvă că impozitele se iau din capital. Aşa s a făcut totdeauna, —dar mai înainte nu protesta nimeni... fiindcă existacapital. * UN ziar de opoziție se ocupă de „tragedia bugetară"“. Văzută încă din opoziţie, — tragedia aceasta trebue să fie înfiorătoare. CHESTIA ZILEI BUGETUL Anteriul lui Arvente, in localizare franceză Desen din. „Le Rire” MINISTRUL DE FINANŢE (către primulministru): Ii talu codiţa şi î-o dau tot lui s’o mănânce, ca să se mai Ingraşe! .... N. R. — In interval primul-ministru şi ministrul de finanţe au plecat, dar nu face nimic, au venit alţii! CONTROLUL PARLAMENTULUI O ancheta parlamentară! In sfârșit. Mai deunăzi fusese respinsă una. Era vorba de cercetarea celor petrecute cu represiunea grevei de la atelierele căilor ferate. Atunci s’a invocat argumentul că drepturile parlamentului, sub regimul stării de asediu, ar inceta exact acolo unde începe autoritatea justiţiei militare, ca şi cum parlamentul şi-ar îi intrămnat o parte din atribuţiunile sale, ca şi cum funcţionarea puterii armate n’ar cădea sub controlul lui. De astă dată nu e vorba decât de regiile autonome şi de numirile de funcţionari, despre cari s’a scris atât de mult şi, mai ales, atâtea lucruri înfiorătoare. D. Madgearu, care era vizat, in special, in cererea acesteî anchete, s’a declarat de acord din primul moment. D-sa susţine — împotriva tuturor afirmaţiilor şi acuzaţiunilor ce se aduc — că regiile autonome funcţionează normal; că cele mai multe din ele sunt bine administrate şi aduc venituri statului; că pretinsa risipă cu jeroariete consiliilor de administraţie este o poveste. Iar in ce priveşte numirile de funcţionari, d. ministru de finanţe se arată dispus la cele mai ample investigaţii, având siguranţa unor constatări din care guvernele naţional-ţăraniste vor eşi cu moralul ridicat. «Stama! Iată, prin urmare, două importante chestiuni pe cale de a fi tranşate. Ancheta parlamentară, din care vor face parte reprezentanţi ai tuturor partidelor de opoziţie, va avea să lumineze opinia publică, sa potolească patimile, să stabilească adevărul. E singura cale dreaptă şi luminoasă, e singurul argument convingător. De aceia noi am fost întotdeauna patrizanii unor asemenea anchete, cari nu pot ascunde realitatea, întrebarea e numai, dacă ancheta se va face şi, in caz afirmativ, când. In prinţul rând, obiectul cercetărilor anchetei este prea vast. Era locul nu pentru o singură comisiune de anchetă ci pentru mai multe. E greu de spus câte luni ii va trebui, acestei unice comisiuni, să-şi desăvârşească lucrarea. Atâtea instituţiuni, ale căror gestiuni trebuesc controlate. Apoi, o consideraţiune streină deproblema din sine, dar foarte importantă. Va trăi acest parlament timpul necesar efectuării anchetei ordonate de el? Şi dacă nu, unde e folosul instituirii ei? O simpla satisfacţie morală dată opiniei publice. Atât. Şi, fiindcă această din urmă teamă e foarte serioasă, găsim în ea încă o raţiune care pleda pentru instituirea mai multor comisiuni. Şi e păcat. Am îi avut prilejul să ne dăm seama, odată pentru totdeauna, dacă sistemul regiilor autonome — principial foarte bun — este, practic vorbind, util stabilul. Au, NAZBATII EFECT Bugetul, deşi încă în preparaţie, era gata-gata să răstoarne guvernul... ....Ar fi fost singurul efect bun al noului buget! Rîx Glose politice... PROPRIETARII D..AI. Stan, raportor la umodul de lege al contribuţiilor directe, a pronunţat Luni un discurs incontestabil frumos. Bine legat, bine documentat şi bine prostit, discursul a fost ascultat Cu un viu interes. La un moment dat, d. Stan a provocat şi oarecare mişcare în rândurile foarte puţin numeroase ale opoziţiei, prezentă la şedinţă. Faptul acesta s’a întâmplat în clipa când raportorul s’a ocupat de situaţia proprietarilor de clădiri. D. Stan a recunoscut că S’ar putea vorbi de o obligaţie morală — de una juridică sub nici un motiv — născută in urma angajamentului luat de stat, de a scuti de impozitul global nouile clădiri. Cu o singură condiţie: să se dovedească, intr- adevăr că Scutirea a stimulat zelul construcţiunii. Or, cu date statistice, d. Al. Stan a dovedit, că s’a construit tot atât in anii când scutirea Tranen era, in vigoare, căi şi în anii 1929 şi 1930, când d. Madgearu desfiinţase scutirea. Şi atunci? Dar d. Stan a mai amintit un lucru, şi anume că unul din oratorii opoziţiei a afirmat că, numai datorită stării de asediu, n’am avut o revoltă a proprietarilor. Or, a observat raportorul, istoria cunoaşte agitaţii şi revoluţii pe tema comprimărilor fiscale. Istoria nu cunoaşte revoluţii de „proprietari bine hrăniţi", pe motiv că mi li se menţine un privilegiu. Formula apărut aspru. Deni a încercat, să se opună. D. Stan a perseverat, însă, spunând că este un drept de a taxa de „bine hrăniţi'', in aceste vremuri de grele suferinţe, pe nişte oameni cari au 100.000 de lei venit, în plus apartamentul pe care-l locuesc. . D. Xeni n’a mai insistat. Ar fi fost şi greu. CONSTATĂRI D. Virgil Madgearu, ministru de finanţe, a vorbit ieri la Cameră, la discuţia generală a proiectului pentru modificarea legii contribuţiilor directe. Despre acest discurs ne ocupăm, pe larg în altă parte a ziarului noi ţinem să facem doar două constatări. Prima că in cursul cuvântării sale, d. Madgearu s'a străduit să rămână in limitele stricte ale celebrului dicton Jortifer in recetare in fapte. D. Madgearu nu a polemizat, n’a fost combativ. Rezultatul este că are toate motivele să se felicite de cuvântarea pronunţată. In cariera d-lui Madgearu, discursul de ieri va fi reținut: $i, cine ştie, poate că el marchează şi o etapă: aceia din care, ajuns la maturitate politică, ministrul de finanțe îşi dă seama, de valoarea discursurilor constructive față de succesele trecătoare ale discursurilor combative şi polemiste. A doua constatare: — partidul liberal s’a văzut rău strâns cu cleştele logicei d-lii Madgearu. In faţa argumentelor produse, d. dr. Costinescu a ripostat: „Dar n’avem nimic împotriva proeotului." Noi n’avem încredere în ce priveşte sinceritatea aplicaţiei lui“Dacă lucrurile stau astfel, atunci nu-i posibil ca opinia publică să nu-şi pună întrebarea: cum cadrează o astfel de declaraţie cu discursurile d-lor Dinu Brătianu, Victor Slavescu şi Iutanulescu-Stringa, cari au combinat perpectul cu ultima energie? Sever. D. Radu Rosetti a fost proclamat decan al baroului de Ilfov. Bun avocat, vorbitor de talent om meticulos și îndrăgostit de muncă, d-sa, a ocupat totdeauna un loc de cinste în barou. Decanatul a venit aproape de la sine, ca o consacrare oficială. Mai mult decât avocatul stăpân pe cod, doctrină, şi jurisprudenţă, — pe noi ne-a atras sufletul său însetat de dreptate. El veşnic urmăreşte un ideal de justiţie. Pe dânsul Chiti interesează, numai cazul juridic, ci şi documentul omenesc. Dacă nu i-am face rău ca avocat,—am spune chiar că latura psihologică a unui proces trece in preocupările lui, pe primul plan. Avem impresia că d-sa ar putea fi un minunat cronicar — în înţelesul cel mai bun — al „sălii paşilor prieduţi“. Prin aceste săli s-au desfăşurat multe drame şi comedii. Ochiul ascuţit al d-lui Radu Rosetti le-a prins, cu siguranţă. Sufletu-i sensibil la orice durere şi la fiecare imchitate a înregistrat multe fapte omeneşti caracteristice. Le aşteptăm, sub formă literară. Pe lângă scriitor în versuri şi’n proză, — fiind in aceasta calitate unul din vechii, colaboratori ai „Adevărului” (d-sa, aici a debutat). — d. Radu Rosetti este un adevărat cărturar. Pentru dânsul, cartea-i pâinea cea de toate zilele a sufletului. El este preocupat de orice manifestare culturală. E un pasionat al literelor. Vede in literatură mai mult decât o profesie — cel mai inait mod de a exprima viața, sub aspectele-i superioare. Iată de ce vestea instalării d-lui Radu Rosetti ca decan ne-a bucurat. Un cărturar, un om delegi şi de suflet in acelaş timp — e pus in fruntea instituţiei închise între atâtea paragrafe. Avem impresia că această proclamare este un gest de eliberare de sub piatralegilor — spre mai mult, omenesc, spre soare... M. CARNETUL NOSTRU Radu Rosetti RADU D. ROSETTI In sala, Ileana, la Cartea Românească, „Grupul nostru” ne chiamă la cea de a treia expoziţie. Este o manifestare de ansamblu demnă de interes, care nu străluceşte prin nimic excepţional, dar nici nu jigneşte prin trivialităţi supărătoare. Plutim la nivel mijlociu, pe coline domoale, subt un orizont cu puţine luminişuri. Expoziţia de anul trecut constituia fără îndoială o ambianţă mai clară, mai vie. Aşa o regăsim cel puţin, intr’o amintire pe care ne-o ştim credincioasă. Salutasem atunci cu bucurie vioiciunea plină de cald avânt a d-lui Dan Băjenaru. Nici autoportretul, nici nudul, nici peisajul de acum nu sunt de calitatea nudurilor din expoziţia trecută. Execuţia e mai puţin susţinută, pasta mai mediocră, tonalitatea mai fermă. Totul pare a veni dintr’o inspiraţie măi seacă, dintr’o silinţă fără convingere. Contribuţia d-lui Take. Soroceanu, în două portrete şi o serie de desenuri — este de asemeni mai redusă; ne dă totuşi prilejul să regăsim factura nervoasă şi accentul personal care ne-au plăcut altădată. D. Gheorghe Nichita rămâne acelaş talent nuanţat. Portretul, peisagiile, nudul pe care le expune, vădesc o tehnică mai largă şi mai liberă, care cată să se ridice deasupra regalelor de şcoală. Dar am vrea mai mult elan, şi mai multă încredere în ceia ce poate da culoarea. Foarte mulţi dintre tinerii noştri pictori se tem să picteze; uzează de materia picturală cu rezervă şi cu frică, văd just şi văd interesant, dar realizează palid şi sfios. Din acest punct de vedere, d. Phoebus, colţuros şi aspru, aşa cum ni se arată in compoziţiile sale, foarte sumbru şi destul de puţin latin, are totuşi meritul că ştie ce vrea, şi pune metodic pe pânză lucruri de indiscutabilă, vigoare. Relev in deosebi peisagiul său bucureştean, construcţie puternică, de sobră armonie. Ceia ce ne dă alături, d. Aurel Kessler arată mânuit şi străveziu. Peisagiile lunecă spre pastişă, dar naturile moarte deşi manierate sunt pictate cu fineţă. D. Ştefan Constantinescu expune un foarte bun peisagiu în ulei, in excelentă pastă cu virtuţi stăpânite, şi câteva aquarele de o factură mai uşoară, şi de agrement obişnuit. Aşa cum se prezintă, rămâne una din făgăduelile acestei grupări. * Sufragiile colegilor au rezervat anul acesta locul din centru al panoului principal unei compoziţii semnată de d. Alex. Moscu şi întitulată „După amiază caldă”, două nuduri, sub cerul liber, într’un decor câmpenesc. Este o lucrare temeinică, armonioasă, fără greşeli de gust, fără facilităţi de execuţie. Nimic rar, nimic inedit, dar un foarte reuşit exemplu de plastică echilibrată. Toată contribuţia din acest an a d-lui Moscu poartă, marca, aceleiaşi atenţii:Muşcata care înviorează o natură moartă. Florile, Vânatul, Peisajul, alcatuese laolaltă un aport care trebue preţuit cum merită, însuşirile d-lui Paul Miracovici sunt de alt ordin. Foarte mult control de sine, foarte multă rezervă. Simţ critic, fără îndoială. Dar toate acestea câştigă când se aplică unei materii mai interesante şi mai vii. Ca să nu fie uitat, d. Papatriandafil ne-a depus o carte de vizită — Nudul, care amintește fără să Înlocuiască alte nuduiri ale sale din trecut — și un bit(Cititi continuarea în pag. II.a) MII, FORME, CULORI EXPOZIŢIA „GRUPUL NOSTRU" *fe EUGEN CRĂCIUN Horia, Cloşca şi Crişan 148 de ani de la executarea eroilor ţărani din Munţii Apuseni Se împlinesc astăzi 148 de ani de când au fost executaţi in chipul cel mai sălbatec la Alba lulia, capii revoluţiei din 1784, eroii ţărani floria, Cloşca, şi Crişan, fruntaşi din Ţara Moţilor. Horia, o poreclă care intr'adevar a devenit un renume, era un iobag al statului din comuna Albac, cu numele adevărat Vasile Nicola Ursu. Ţăranii s’au obişnuit să-i zică Horea, pentru că îi plăcea să cânte şi cânta frumos. Om cu carte şi umblat prin lume, Horia, care a fost executat la vârsta de 54 de ani, era, de zeci de ani apărătorul inteligent şi apreciat, al ţăranilor pe la judecătoriile comunale din regiunea Abrudului. Om cinstit şi cu o cultură cu totul neobişnuitâ pentru clasa din care făcea parte, a reuşit să-şi câştige o imensă popularitate pe întreaga vale a Arieşului. Ion Cloşca, tot iobag şi el, se numea cu numele său adevărat Ion Oargă din Cărpeniş. Cloşca nuu era decât, o poreclă, ce i-a rămas însă şi a trecut şi în istorie. Gheorghe Crişan, iobag şi el din comuna Cărpeniş a fost soldat în armata austriacă, unde a învăţat nemţeşte. Numele său adevărat era Marcu Giurgiu. Trăgânihi-se din comuna Vaca de pe Valea Crişului Alb, muntenii i-au zis: Crişan. Era o fire aspră şi hotărîtă. A jucat rolul adevărat de căpitan de oaste, care n’a cunoscut nici milă nici indurare în faţa duşmanului, care era nobilimea maghiară din Ardeal, exploatatorii sălbatici ai ţărănimii ardelene. Revoluţia din 1784 a fost la începuturile ei o revoluţie cu caracter exclusiv social. Românii din Munţii Apuseni, celebrii moţi cari au fost apoi şi soldaţii, credincioşi şi hotărîţi ai lui Avram Iancu, trăiau într’un regim intr’adevăr neînchipuit de sălbatic. Nobilimea maghiară, care de 700 de ani trăia după spinarea nenorociţilor de iobagi, acontinuat această exploatare şi după ce Ardealul fusese alipit la Austria şi prin urmare era guvernat printr’un reprezentant direct al împăraţilor dela Viena. Iar Habsburgii au apucat si in această par te a imperiului stăpânit de ei deviza familiei: Divide et Impera, Horia, Cloşca şi Crişan şi sutele de ţărani otroniţi cu ocazia reprimării acestei revoluţiuni au fost prin urmare nu numai victimele răzbunării de clasă a nobilimii maghiare din Ardeal, ci şi victimele politicii Habsburgilor de a băga zâzanie între popoarele de sub domnia lor, pentru că să le poată stăpâni mai uşor. Horia, Cloşca şi Crişan au fost de trei ori la Viena, la împăratul Iosif al II-lea, ca delegaţi ai întregii ţărănimi din Munţii Apuseni. Horia şi Crişan, cari ştiau nemţeşte, au expus şi cu viu grai cancelariei împărăteşti situaţia mizerabilă in care se sbat românii din Munţii Apuseni, sub împilarea nobilimei maghiare. La întoarcerea lor de la Viena au fost arestaţi, dar au fost puşi în libertate, în urma unui ordin direct al împăratului Iosif al II-lea, care in acelaş timp a trimes guvernatorului său dela Sibiu, baronului Bruckenthal, instrucţiuni precise ca să satisfacă o parte însemnată din doleanţele economice ale acestei ţărănimi. Porunca împărătească însă nu s’a executat. Nobilii maghiari, cari profitau direct de iobăgia românilor din Munţii Apuseni, au împiedicat executarea dispoziţiunilor guvernatorului Sas dela Sibiu, şi de câte ori au venit anchete din partea guvernatorului, au ştiut să prezinte lucrurile cu totul altfel decât erau in realitate. Astfel cuţitul a ajuns la os şi după a treia pribegire a celor trei delegaţi români la Viena, ei s’au întors cu hotărîrea de a face revoluţie. Cei trei căpitani cutreerară satele din regiunea Abrudului şi a Zărandului, spunând pretutindeni că chiar împăratul le-a dat deslegare să pue mâna pe arme şi să-şi cucerească pe această cale drepturile, pe cari nobilimea maghiară nu voia i să le acorde cu nici un preţ. Horia purta o cruce de aur, având pe o parte a ei chipul lui Iosif al II-lea şi spunea că i-a fost dăruită de împărat ca semn al înaltei, sale încrederi şi pentru că să o arate ţăranilor ca dovadă, ca Habsburgul este alăturea de ei şi Împotriva nobilimei exploatatoare. Ţăranii cereau. (Citiţi continuarea în pag. 3 a) HORIA GEORGE CRIŞAN CLOŞCA PRIGONIREA PROFESORILOR Circulă tot mai insistent zvonul că se vor desfiinţa un mare număr de şcoli secundare, in special clasele paralele ale liceelor mai mari. Ministerm de instrucţie n’a dezminţit acest zvon, ceia ce dovedeşte că e adevărat. E drept că şcoli s’au mai desfiinţat şi sub alte guverne şi faptul a fost suportat. Dar de data aceasta lucrurile se schimbă. În adevăr, scriu doi ani,iacontm au primat numai liceele care n’aveau elevi destui, iar cei pe care-i aveau au putut fi repartizaţi la alte şcoli. Pe când acuma, e vorba, să se de® n fiinţeze clase care au efectivul complect. Ce se face cu toată această populaţie şcolară in timpul studiilor? E foarte adevărat că avem prea mulţi bacalaureaţi pentru posibilităţile de existenţă pe care Ie oferă actualmente ţara noastră. Dar pentru reducerea numărului lor s’ar putea opera o selecţie pe baze logice. In orice, caz, nu e deloc indicată suprimarea, cu toptanul. Mai dureroasă încă este problema profesorilor. In anii trecuţi se mai găseau, de bine de rău, posturi vacante la unele şcoli din provincie, aşa încât personalul şcolilor suprimate putea fi utilizat in altă parte. Acuma nu mai sunt locuri libere nicăeri. Ce se va face deci cu oamenii rămaşi fără slujbă? Se spune că ministerul intenţionează să ia următoarea măsură: să lase pe toţi titularii posturilor suprimate la dispoziţia ministerului, cu jumătate de leafă. Dar după ce criteriu vor fi aleşi cei cărora, li se va tăia astfel unicul mijloc de existenţă? Este oare posibil ca, dintre doi profesori cu drepturi egale, unul să continue să-şi facă slujba şi să-şi încaseze leafa, iar celalt să fie sub o formă politicoasă, dat afară? Dacă e adevărat, cum se spune, că se vor suprima clasele B de la, toate liceele, vom ajunge la, situaţii cu adevărat paradoxale. Iată un exemplu: La un liceu din oraşul X sunt doi profesori de aceiaşi materie. Cel cu merite mai mari de la cursul A, obţine transferarea, la un liceu din Bucureşti, la cursul B, iar cel cu merite mai mici, care era la B, trece in acelaş liceu de provincie, la cursul A. Rezultatul este că" profesorul cefără merite, care a, rămas în provincie, este, menţinut in slujbă? în timp ce cel merituos, care a fost transferat in Bucureşti rămâne pe drumuri. Al. Graur