Adevěrul, mai 1933 (Anul 47, nr. 15131-15152)

1933-05-01 / nr. 15131

M ■ ■ mi 47 ~ No. 15131 Luni 1 MaUL£33 if $ papi. FONDATORI: V. beldiman 1888—1 CONST. MILLE 1897—1936 I 200 lei pe 3 luni A­BONAMENTE: 380 lei pe 3 luni I 750 le’’ ne un an „Stăpân in scoală mai de In străinătate dublu 3 LEI BIROURILE: București, Str. Const. Mille (Sărindar) No. 5—7—9 TELEFOANE: Centrala: 3.3470. Direcția: 3-3474. Provincia: 3-1066. 'Administreția: 3.3473. Romania e di dimineaţă/*1­­­1 ftf) N. Iorga " ASSV "(Vorbind despre violenţele antisemiţilor de la Cernăuţi, Bârlad, etc.). Croarea iniţială ■ Interviewt)­ acordat de d. Iuliu Vianiu redactorului nostru din Cluj, ml. V. Munteanu şi publicat în „Di­­■nineata“ de ieri, limpezeşte com- Bilect „calul Maniu“. Ml D. Maniu spune limpede că a tri­­■uis o scrisoare d-lui Vaida. Că scri-­­soarea a fost expediată cam de Bnulţişor... Că d. Vaida este singu- rul în drept să dea publicităţii acea Bscrisoare. HpD. Maniu adaugă, ce­ia ce ştim cu toţii, că I­sa nu obicinueşte să-şi Bellimbe totărârile. H De zece zile, de când în toate ziarele circulă toate versiunile, — ■dela cele nai absurde, până la cele mnai perfide, *— asupra raporturilor ■ointre d. Maniu şi partidul naţional­­«ţărănesc, iată, în sfârşit, un prim llucru cert: un cuvânt al d-lui Mâ­inu­!. nn Nu mai este vorba de o simplă «neînţelegere între d. Maniu şi d. ■Vaida. E vorba de un conflict î ri­ffle d-sa şi partid sau, mai precis, Intre d-sa şi metodele de guver­nare pe care le-a utilizat partidul in vremea din urmă.­­ In clipa când va apare aceste rânduri, vom avea — de sigur — ru­ri în privinţa întrevederii pe care au arat-o d-nii Mihalache şi iHih­ai Popovici, cu d. Iuliu Maniu­­i Sovata. De­sigur, în politică ori­­ce­ pronostic e riscat. Dintre cele d­ouă puncte de vedere, nu se ştie cini ce va birui. D. Mihalache solicită d-lui Maniu o amânare a răfuelii p­ână în toamnă, în faţa congresului partidului naţional-ţărănesc. D. Maniu face gestul demisiei acum, cerând o limpezire imediată a si­tuaţiei. Se va lăsa d. Maniu con­vins? Va renunţa d-sa la atitudinea, P© care a adoptat-o? Fără a schi­ţa vreo profeţie, credem că nu. Mai ales după cele spuse de d-sa în in­­terviewul Publicat ieri, în „Dimi­neaţa“. Şi dacă d. Maniu va perzie în demisie, d. Vaida va rămâne mai departe la guvern, fără tovarăşul d-sale,de patru decenii, fără omul care — netăgăduit — se bucură de un atât de mare prestigiu mai ales în Ardejil? Va accepta d. Vaida conducerea partidului, în asemenea împrejur­ri? Se va recurge la sis­temul unei conduceri provizorii? Partidul, atât de zdruncinat, va su­porta­ o ‘atare conducere? Iată atâtea întrebări, care spân­zură azi în atmosfera Sovatei şi a căror deslegare urmează s’o aducă d-nii Mihalache şi Mihai Popovich Oricare ar fi soluţia, un lucru e cert: partidul naţional-ţărănesc tre­,­ce printr’o criză. Crizele de acest fel, crizele de şefie, se lichidează în opoziţie Partidul naţional-ţără­­nesc nu trebuia să accepte puterea, dacă nu se ştia scutit de atari crize. Sistemul guvernelor de partid, cu o lege electorală care acordă acea primă scandaloasă partidului care la 40 la sută din voturi, avea o sin­gură justificare: ne trebue guverne unitare. Noi n’am acceptat nicio­dată această justificare. De aceia, am dus campania cunoscută împo­triva legii electorale, care este — în realitate — o anulare a votului universal. Dar, indiferent de opinia noastră, s’a construit un sistem electoral special, cu scopul de a da ţării gu­verne de partid, guverne unitare. Unde este unitatea unui atare gu­vern? Când şeful partidului găseşte că nu se mai poate solidariza cu acţiunea de guvern a propriului său partid , se mai poate vorbi de unitate? Nu este cazul ca par­tidul naţional"ţărănesc să-şi revi­zuiască întreaga politică? Nu este cazul ca fruntaşii partidului să pro­cedeze la o sinceră revizuire de conştiinţe? Suntem în toiul unor dificultăţi externe, care alarmează chiar sta­tele mari şi puternice. In ţară, mi­zeria macină toate categoriile de producători. Problema datoriilor — a tuturor datoriilor — frământă în fiecare zi ma­sele rurale şi mas­­sele orăşeneşti. Şi, într-o astfel de situaţie, în loc ca guvernul să-şi adune toate pu­terile pentru o operă de guverna­re serioasă şi hotărîtă, — chestiuni lăuntrice de partid vin să-i anuleze puterile de acţiune. Acum un an, când naţional-ţără­­niştii au acceptat puterea cu o gra­bă nepolitică şi nechibzuită, după o opoziţie prea scurtă, în care nu a­­vuseseră timpul să-şi lichideze toa­te conflictele şi toate neînţelegerile,­­ am scris aci că partidul naţio­­nal-ţărănesc, va ispăşi crud gre­­şala aceasta. Spusele noastre se confirmă. Constatăm însă că partidul na­ţional-ţărănesc continuă pe aceiaşi cale greşită. Ad. NOTE A avut loc o consfătuire mini­sterială pentru asigurarea ordi­­nei în ţară. ...Mai bine în partid. GUVERNUL vrea să rămână la putere pentru aplicarea tuturor legilor sale. Iată uit­ motiv destul de puter­nic. Aşa vom vedea, poate, şi noi legi aplicate... D. MANIU a spus că nu-i „sen­timental” şi „impresionabil”. Intr’adevăr — demisia, altmin­teri, s’ar fi produs mai demult. * UN ziar crede că, la Sovata, „în­cep pertractările”. Nu credem. Pertractările pri­vesc principiile şi au loc deobi­­ceiu în opoziţie. In timpul guvernării, avanta­jele sânt în joc. De-aceia nu poa­te încăpea nici o întârziere...­­*■ D. VAIDA ar fi anunțat pe d. Maniu — că „preferă să se re­tragă imediat de la guvern, decât să fie pricina unei spărturi in partid”. Răspunsul ar fi fost foarte bun... înainte de spărtură. Glose politice... FISCALITATE Ne plângem mereu de două lu­cruri: de impozite prea mari şi de o fiscalitate excesivă. Adevărul este că impozitele sunt excesve în toate părţile. De dci şi multele neajunsuri cari se observă în lumea întreagă. Luaţi bugetele tuturor ţărilor şi com­par­aţi-le a cele dinainte de răz­boi. Şi atunci veţi înţelege pova­ra care atasă asupra contribua­bilului. Deci impzite grele pretutin­deni. Cât despre fiscalitatea dela noi, cercurile oficiale subliniază că nu s’au înfiinpt, in ultimul timp, bi­ruri noui.­ Vau luat doar măsuri să se evite evaziunea fiscală. A­­ceastă împiedecare de evaziune constitue c­­ fapt fiscalitatea de la noi. Această fiscalitate este con­siderată, de organele ministeru­lui de finanțe, ca o necesitate de stat. In orice caz, în Apus, executa­rea impazi­lor este incontestabil tot atât de excesivă ca la noi, — dacă nu şi nai excesivă. Dar nici în această privinţă nimic deosebit. Este însă altceva care există la noi şi ■care nu există nicăeri în altă parte: impozitul sub formă de bacşişuri. Şi aceste bacşişuri se iau nu nu­mai de conivenţă cu contribua­bilul, pentru a lipsi statul de im­pozitele la care are dreptul. Ele se caută şi sub formă de abuz. In acest scop, Şi la nevoie, se re­curge la abuzuri scandaloase. Este cazul recent citat, al unui cetăţean, care s’a văzut condam­nat la amen­dă pentrucă n’ar fi curăţat trotuarul respectiv de zăpadă. Or, deşi s’a dovedit, cu certificat dela­ institutul meteo­rologic, că la acea dată nici n’a­­căzut zăpadă, totuşi cetăţeanul a rămas bun condamnat la amen­dă. ...Iată o fiscalitate specific ro­mânească şi care nu există aiu­rea. VIOLENŢA D. N. Iorga publică, in numă­rul de eri din „Neamul Româ­nesc”, un articol intitulat „Poli­tica violenţei şi statul”. D-sa ia din nou atitudine curajoasă şi hotărâtă împotriva violenţelor de tot soiul, învederate, cu păsuirea autorităţilor, de către elementele huliganice din diferite regiuni ale ţării, cu ocazia sărbătorilor de Paşte. Este desigur caracteristic că o­­ficiosul partidului liberal acuză formal pe ministrul Bucovinei că a păsuit, dacă nu patronat, cele petrecute la Cernăuţi. Dar d. Iorga condamnând vio­lenţele, pune în relief şi o altă stare de lucruri. D-sa subliniază cum in oraşul care a fost odini­oară capitala culturei Moldovei, acum pornesc bandele de asalt. Fără îndoială că Iaşul ar fi me­ritat o soartă mai bună decât ru­şinea de a fi dat naştere şi a fi întreţinut timp de decenii cuzis­mul. Din nefericire, oraşul, acesta care a suferit, în decursul anilor, de pe urma atâtor ghinioane, a mai avut și pe acela al plăgii cu­zismului. Sewer N­A Z­B­A­T­I­I SFAT „Viitorul“ ironizează pe d. Maniu — „permanentul demisionar1. D. Duca ar trebui să nu ,se gră­bească — mai ales in această pri­vință !. Xix LIPSĂ DE SISTEM «r • -wi Note privitoare la diversele transformări in materie de învăţământ In ultimii ani, ministerul de in­strucţie n’a mai avut norocul să fie condus după sisteme stabilite de mai înainte. S’au făcut mereu re­forme, dar niciodată după un plan anumit, ci totdeauna detaliile s’au bătut cap în cap. S’au admis, bună­oară, elevi su­­pranumerari în clasele bugetare şi s’a permis şi înfiinţarea de clase extrabugetare pentru ca, peste câte­va luni, să se treacă la desfiinţarea de clase şi de licee pe motiv că grevează prea mult bugetul. Dacă s’ar fi limitat numărul elevi­lor în fiecare liceu, s’ar fi putut, la un moment dat, contopi două clase într’una. In starea actuală însă, lu­crul e imposibil. Numărul absolvenţilor de liceu şi al licenţiaţilor cari nu pot fi utili­zaţi creşte continuu şi, în aceiaş măsură, se uşurează programele şi examenele. Dacă s’ar pune bariere mai serioase la trecerea dintr’o clasă într’alta, şi chiar la admiterea în liceu, numărul absolvenţilor ar fi mult mai mic, în schimb s’ar câş­tiga în calitate. Iată şi chestia duratei anului şco­lar. Acum doi ani s’a anunţat brusc la sfârşitul lui August, că se vor în­cepe cursurile la 1 Septembrie, nu la 16 Septembrie, cum prevede le­gea. Protestele au fost inutile. La fel, anul acesta se anunţă, la sfârşi­tul lui Aprilie, că anul şcolar nu se va încheia, legal, la 1 Iunie, ci va dura pentru unele clase până la 10 Iunie, pentru altele până la 15 iunie. Oricine cunoaşte sistemul de funcţionare al unei şcoli îşi dă sea­ma­ la ce harababură va duce închi­derea treptată a cursurilor; se poa­te spune că măsura aceasta va duce la o complectă dezorganizare a sfârşitului de an. S’a spus acum doi ani, când s’a avansat data deschiderii şcolilor, că mulţi oameni nevoiaşi s’au aran­jat să-şi facă vilegiatura între 15 August şi 15 Septembrie, când pre­ţurile sunt mai scăzute. Obliitându-i uruşe să-şi trimeatâ copiii la şcoa­lă, ministerul de instrucţie le-a ră­pit dreptul la vilegiatură şi i-a fă­cut să piardă şi sumele plătite îna­inte. Acelaş reproş este valabil şi a­­nul acesta. Luna iunie este lună de vilegiatură pentru părinţii multor elevi­­ şi pentru mulţi dintre pro­­fesori. Nu este exagerat să spunem că unii din ei şi-au făcut de pe acum aranjamente, pe care măsura ne­­motivată a ministerului le distruge. Dacă s’ar putea răspunde , con­ducătorii învăţământului sunt liberi să ia măsurile pe cari le cred folo­sitoare şcolii. Evident. Dar de ce nu se anunţă măsurile acestea la înce­putul anului şcolar? De ce n’au pro­fitat de existenţa parlamentului, ca să modifice legea în sensul dorit, ceea ce e preferabil unei călcări de lege. Răspunsul este desigur următo­rul: Ministerul nu știa în Septem­brie, după cum nu știa nici în Mar­tie că va hotărî prelungirea cursu­rilor la școlile secundare. Hotărî­­rea n’a fost luată decât acum câte­va zile. Dar este permis ca mersul învă­ţământului să fie condus după in­spiraţii momentane ? Nu este oare imperios necesar să existe norme fixate, cel pufin la începutul anu­lui şcolar ? In ce priveşte promovarea elevi­lor, anul trecut nu s’a ştiut decât in cursul lunei Mai după ce norme se va decide promoţia. Aşa­dar, tot anul, atât profesorii cât şi elevii au bâjbâit pe întunerec. Nu este ex­­ces ca anul acesta să se afle, tot i­­­ai, că normele de anul trecut nu mai sunt valabile. Cât despre programe, ele sunt în fiecare an schimbate şi mai întot­deauna programul în curs se bate cap în cap cu cel de anul trecut şi cu cel din anul următor. Acum un an, programele s’au pu­blicat atât de târziu, încât manua­lele n’au putut apărea decât mult după începerea cursurilor. De a­­ceea, în general, s’au utilizat ma­­nualele vechi, în contradicţie cu programa în curs. Anul acesta s’a publicat un im­pozant volum cuprinzând progra­mele actuale. După câtva timp, s’a anunțat, printr’o circulară, că li­ceele nu trebue să respecte aceste programe de oarece sunt pline de gre?e'î* S’au numit diferite comisii, cari să alcătuiască nouile programe pentru toate materiile şi pentru toate clasele. Aceste comisii şi-au încheiat lucrările, apoi s-a numit o comisie pentru a sistematiza rezul­tatele şi pentru a pune de acord în­tre ele programele diverselor ma­terii. Şi deodată , se anunţă că anul acesta nu se mai face nimic, că nu se mai publică nici o programă şi că se interzice, pentru anul aces­ta, publicarea de manuale noui. Acum va urma un armistiţiu ge­neral, până prin Martie viitor, când se va lua din nou în discuţie alcă­tuirea programelor, pentru ca să se­ facă iarăşi ceva însăilat în grabă şi provizoriu, din lipsă de timp. Pentru ca învăţământul să poa­tă merge bine, există o singură mă­sură de luat­, să se şteargă în bloc tot ce s-a legiferat în ultimii ani, să se revină în întregime la legis­laţia din 1928 şi să nu se mai facă reforme decât după ce se va fi stu­diat cu atenţie întreaga problemă a învăţământului şi după ce se va fi luat avizul tuturor oamenilor com­petenţi. Altfel, vom continua să avem în­văţământul pe care-l avem, dacă nu cumva vom avea unul şi mai rău. Al. Graur Fiscalitatea mea-la noi şi aiurea Mi se atrage atenţia că, în alte ţări, contribuabilii sunt mai greu împovăraţi, având de plătit dări şi impozite, proporţional mai mari de­­cât impozitele plătite de contribua­bilul român. In, sprijinul acestei a­­firmaţiuni, persoane cari îmi comu­nică faptul, se referă la discursul d-lui V. Madgearu, ministrul de fi­nanţe, ţinut cu ocazia discuţiei în Cameră a bugetului, precum şi la declaraţiile făcute de d-nii MacDo­­nald şi Laval, atunci când se întor­seseră de la nu mai ştiu care confe­rinţă din Washington. Din aceste declaraţii ar reuşi că, în Europa, con­tribuabilii francezi şi englezi sunt cei mai împovăraţi. Admitem exactitatea faptului. E un fapt însă care nici nu uşurează sarcinile contribuabilului român, nici nu înlătură îndreptăţirea de a ne plânge de excesivitatea fiscală de la noi — în măsura în care se ex­ercită această excesivitate. In adevăr, nu poate fi convingă­tor argumentul că, deoarece în Franţa sau în Anglia contribuabilul plăteşte impozite mai mari, pentru a trage de aci concluzia că la noi contribuabilul este cruţat, dacă nu chiar răsfăţat. O simplă alăturare de cifre nu înseamnă mai nimic. Logica şi realitatea cer să privim chestiunea din alte puncte de vede­re, adică să ne conducem de alte criterii decât înşirarea de cifre. In primul rând, din punctul de vedere al posibilităţilor de câştig, al sumei de venituri şi al condiţiunilor de traiu ale contribuabililor din alte ţări şi cele ale contribuabililor de la noi. Cât câştigă în medie, anual, un industriaş, un comerciant, un me­seriaş francez sau englez şi cât câş­tigă, la noi contribuabilii, cari exer­cită aceleaşi profesiuni? Ce posibi­lităţi de a-şi desvolta afacerile au ei şi ce posibilităţi au ai noştri? Cum trăesc ei şi cum trăesc ai noştri ? Numai după ce suntem lămuriţi şi documentaţi asupra acestor chesti­uni, comparaţia între ceea ce se plă­teşte ca taxe şi impozite în alte ţări şi ceea ce se plăteşte la noi poate a­­vea rost şi îndreptăţire. Prevenim aci o eventuală obiecţiu­­ne. S’ar putea spune, de pildă, că în Anglia numărul şomerilor este pro­porţional mult mai mare decât nu­­mărul şomerilor dela noi. Este exact, decât faptul acesta n’are vre-o le­gătură cu cuantumul de impozite. Impozitele se plătesc de oamenii cari muncesc şi câştigă, iar nu de oamenii, cari n’au de lucru. Nu plă­teşte nimic, acela care nu câştigă nimic. Un alt punct de vedere din care trebue privită şi judecată chestiunea proporţionalităţii impozitelor, este destinaţia, întrebuinţarea, care li se dă. Aici este insă marea problemă, care produce tot atât de marea dis­proporţie între ceea ce se ia cetăţea­nului şi ceea ce i se dă în schimb. In aceste condiţii, afirmaţia abu­zului fiscal e perfect îndreptăţită. N. Batzaria Dintre multele telegrame ce so­sesc zilnic direct de la Berlin şi pe care le publică întreaga presă mon­dială, una care a provocat de­sigur uimirea generală dacă nu şi hila­­ritatea tuturora — este de sigur a­­cea apărută ieri în toate ziarele româneşti cu privire la „..mnobilarea rasei prin sterilizarea bărbaţilor in­capabili de a da naştere unor pro­genituri demne de rasa germană“. Telegrama arată că ministerul de interne hitlerist a înaintat imediat proiectul de sterilizare tuturor ce­lorlalte ministere, care l-au accep­tat şi că se aşteaptă de la o confe­rinţă de specialişti indicarea mo­dalităţilor de aplicare a sterilizării proiectate. Procedeul acesta de a scăpa socie­tatea de epileptici, degeneraţi, asa­sini, criminali şi nebuni prin steri­lizare ştim că se preconizează de către unii criminologi şi igienişti. Există câteva state în Statele­ Unite ale Americii care le şi aplică în pe­nitenciare şi în ospicii. E o doctrină şi un procedeu pe care majoritatea oamenilor de ştiin­ţă şi societăţile civilizate le socotesc totuşi ca nonsensuri şi absurdităţi. Să le aplici tuturor celora pe ca­re un grup de „savanţi“ îi vor găsi inapţi de a ...m­obila (ce sens dau ei acestui cuvânt!) o naţiune, e un fapt pe care numai nişte semidocţi posedaţi de un misticism rasist sui­­generis au putut să-l conceapă. Se ştie că părinţi normali pot da naştere unui copil anormal, degene­rat, după cum şi părinţi anormali — cu desăvârşire, pot crea un copil normal sau chiar genial. Lucrurile acestea se dovedesc ad­mirabil de toţi acei care s’au ocupat cu selecţionare in regimul animal şi vegetal. S’au făcut observaţii în acelaşi sens şi’n rasele umane.’ Interesant în această privinţă e un articol scris de puşcăriaşul A. H. Montgomery în propria sa re­vistă „Good Words“ pe care o tipă­reşte în închisoarea Atalanta, un­de e închis pe 20 de ani. Pe cale pur logică el distruge întreaga con­cepţie rasistă de „mobilare a rasei prin sterilizare“. „Roma, — scrie el — a fost înte­meiată de criminali şi totuşi 600 de ani a stăpânit pământul. Maryland, Nord Carolina şi Sud Carolina, şi-n parte Neuportul şi New­ Jersey au fost înfiinţate de criminali deportaţi din Anglia. In perioada colonizărilor s’a trimis a­­colo 30,000 indivizi criminali. Iar ceea ce se vede azi civilizat în Aus­tralia e tot opera unor deportaţi, în mijlocul sălbătăciei. „Nu pledăm pentru crimă şi criminali — scrie Montgomery — dar trebue să se ştie că intre cei puşi afară din so­cietate există valori, care ar trebui să intereseze. „Nu e greu de calculat că fiecare din noi — urmărit in ascendenţa lui chiar numai până in epoca Romanilor — are aproximativ 300.000 de strămoşi. „Şi se poate admite că intre atâţia strămoşi fie­care din noi o fi având in­tre ei un strămoş criminal sau degene­rat. Dacă metoda sterilizării s-ar fi a­­plicat acum vre­ o câteva sute de ani de sigur că mei profesorul Bleuler care susţine sterilizarea azi, nici el însuşi n‘ar fi văzut lumina zilei“. E destul să ştim că tatăl lui Beet­hoven a fost un alcoolic degenerat şi a putut totuşi procrea geniul consolator al întregii omeniri, ca să vedem absurditatea concepţiei rasiste anunţată ieri întregii lumi de hitlerişti. Doctorul Ygrec CARNETUL NOSTRU „Sterilizarea“ hitleristă O nouă suferinţă _________ de F. ADERCA Şi in odaia în care plângea era tăcere deplină. — ,fjd plângi?“ grăi Sf. Petre către el. — „Sunt scriitor de foiletoane“, răspunse omul care plângea. Şi­­Sf. Petre mtrecăndu-se plin de durere, plânse şi el. Gierke Prietenul meu, Criticul, năvăli a­­supra mea în camera în care mă credeam încuiat de vigilenţa soţiei, şi se tângui: — Nu pot să scriu despre noua lui carte şi sunt indignat. — Indignat de ce?... Indignat pe cine?... — Indignat pe el, pe autorul cărţii că mă face să mă simt atât de nerecunoscător, atât de minci­nos, atât de nesimţitor, de necre­dincios şi de hain! II urăsc — în­ţelegi? — Il urăsc că mă sileşte (scriind acea carte jalnică) să renunţ la cele mai preţioase principii ale prieteniei, ale iubirii de oameni, la tot ce, în definitiv, e mai bun în mine!... Dacă mi-ar fi cerut bani pe care nu mi iar fi dat înapoi niciodată, dacă m‘ar fi vorbit de rău oamenilor la a căror preţuire ţin, dacă m‘ar fi întâlnit pe calea Victoriei şi m’ar fi insultat în plină zi cu vorba şi cu fapta, aşi fi mai puţin furios pe el şi poate laşi ier­ta. Dar cum să-l iert când îmi do­vedeşte că sunt cel mai necinstit dintre prieteni, cel mai fără inimă dintre camarazi, cel mai câinos din­tre oameni?... Căci, nu, nu, mi-este cu neputinţă să scriu un foileton de elogii despre cartea lui! Iţi aduci aminte când a apărut întâiul lui volum?.. Ce entusiast e­­ram şi ce eforturi făceam să uit cele trei sferturi din carte unde sentimentalismul se ‘ntindea bălos şi surâsul lui era de ţigan lăutar, ca să răm­âe în mintea noastră nu­mai acel mic efort intelectual care preschimbase realitatea lui rânce­dă într’o scenă sinistră, dar atât de personală, atât de originală! De atunci ne-am mai întâlnit prin fa­milii, am mai băut în câte-o bode­gă, ne-am plâns de politica naţio­nală şi internaţională, soţiile noas­tre şi-au dăruit una alteia reţetele de dulceţuri şi au fost împreună la croitoreasă şi la modiste. Eram fe­­riciţi amândoi şi recunoscători în taină că unul altuia dam încrede­rea că viaţa e mai puţin mârşavă decât credem şi există undeva o i­­nimă bărbătească pe care ne putem bizui în ceasurile de nebunie care ameninţă pe orice iscoditor de fan­tome. Nu l’am văzut o toamnă şi o iar­nă, până’n primăvară. Dar nu m’a lăsat fără veşti din parte-i: lucra, lucra amarnic, din zorii zilei până târziu noaptea şi apoi iar până la crăpatul de zi, în cântatul cocoşi­lor, la acea operă care trebuia să fie suprema lui expresie. N’aveam nici o îndoială şi-mi făgăduiam la apariţia ei — trei volume, pentru început — să mă războesc cu toate invidiile şi nepriceperile din care e alcătuită zarva intelectuală a ţării noastre şi să ajut cu condeiul meu nu atât la o victorie a unui prie­ten de suferinţă cât la triumful spi­ritului creator. Sunt plin de păcate şi eu, nu mă ascund, dar ştiu bine că mi-a lip­sit cu desăvârşire instinctul de con­servare editorială şi talentul de a-mi crea o preponderenţă prin ba­gatelizarea sistematică a colegilor. Mi-ar fi fost cu neputinţă să mă port vreodată ca acel romancier de mare succes de librărie care ţi­nea în sertar manuscrisele un poet de geniu (în loc să le prT^?. cu elogii editorului) in nefericitul visător ros (Hava a­­halucinanti ai fantezii«»—«»-»— ---------------------------rt pagina U-ay (Citiți continua^' CHESTIA ZILEI In înălţime Întors de la Geneva, d. Mihalache este preocu­pat numai de problemele internaţionale. Ziarele — Domnule Mihalache, realităţile sunt pe pă­mânt. ■— Te înşeli, domnule Maniu, pe pământ nas decât chestii personale. HITLERISM de V. STANCIU Hitlerismul este astăzi în plină viaţă. Pe scena Europei ţine deo­­b-n­ă odaţi­ afişul. A ajuns la pri­cin priin incapacitatea social-democra­­ţiei (care deşi a avut puterea, nu a înfăptuit nimic din programul so­cializării). Nu au fost lipsite de în­semnătate nici procedeele comuniş­tilor, dovedindu-se cu acest prilej importanţa acelui specific etnic, ca factor de natură să accelereze sau să încetinească acţiunea legilor de evoluţie universală. Ne gândim la cuvintele persona­jului german din romanul lui Georg Hermann, care desigur şarjând pu­ţin, spunea un mare adevăr: „Când vorbeşti de revoluţie, tu te gândeşti desigur la Rusia, la soviete, la săracii cari, acolo asasinează pe bogaţi. Dar scumpe prietene, gân­­deşte-te puţin. Slavă Domnului, aci suntem în Germania. La noi lu­crurile se petrec cu totul altfel. Şi, dacă totuşi vom face revoluţia, a­­poi îţi repet: noi nu o vom face de­cât cu învoirea stăpânirii”. Hitler, la guvern este victima bătăioaselor lozinci aruncate de ei în disperarea opoziţiei. „Suprimarea reparaţiilor, revi­zuirea tratatului din Versailles, res­tituirea teritoriilor pierdute, resti­tuirea coloniilor, egalitatea de înar­mare”, iată formulele sortite să a­­ducă prosperitatea Germaniei. Dar bietul zugrav, ignorând marxismul, nu știe că economicul domină im­placabil politicul. Iar mari prefa­ceri sociale nu le va putea nici când realiza partidul lui Hitler în care dictează discret burghezii stăpâni ai industriei. In lipsa unui succes intern, ca o diversiune pentru a distrage atenţia poporului, devine necesar un suc­ces extern. Acesta însă, este şi mai puţin probabil din cauza agresivi­tăţii actualului cancelar care în 1925 scria că: „Trebuie să luăm hotărârea de a avea cu Franţa o explicaţie defini­tivă, într’o luptă decisivă, în care noi vom angaja idealul nostru cel mai înalt”. Belicosul Aud­i se don acu® _ S3 mai dea înapoi. El însă nu mai e stăpân pe acţiunea sa, asupra că­reia se exercită presiunea masse­­lor. Din cauza şovinismului agresiv, Hitler nu se mai poate prezenţ­a în ceia ce el râvnea: atletul burgheziei pentru salvarea Europei de comu­nism. A eşuat încercarea ca Europa occidentală să-şi joace soarta pe mâna lui. Toate statele, cu excepţia Italiei, au izolat Germania. Din cauza ten­dinţelor războinice, manifestate în afară, dar şi din cauza exceselor ce se declanşează înăuntru. Sunt acolo stări de fapt, care caracterizează războiul civil. Aşa de exemplu, un fugar german naţional-socialist, a­­flat astăzi la Paris, relatează în zia­rul „L’Intransigeant”, teribila mal­tratare a cinci oameni. Unul dintre ei era învinuit de a fi evacuat în mod „brutal” pe un chiriaş naţional­­socialist. Alţii au fost duşi la Gru­n­­wald şi ucişi cu gloanţe de revol­ver, mărturiseşte refugiatul, obsedat de viziunea grozăviilor trăite. Un alt caz concret şi edificator asupra ceia ce se petrece sub domnia cru­­cei încârligate. Un cetăţean român, Jacques Ziring, industriaş, este sta­bilit în Germania de 12 ani, în ora­şul Pirmasens. La sfârşitul lunei Februarie, a concediat un lucrător prins că a furat. La 1 Martie ple­când din Pirmasens la Wissenbourg, pe teritoriul francez, unde avea o sucursală a fabricei sale, Ziring pri­mește comunicare dela fabrica lui din Germania că lucrătorul conce­diat s’ar fi prezentat în uniforma trupelor de asalt, pretinzând a fi reangajat. A căutat apoi copilul pa­tronului pentru a-l lua ca ostatec până ce tatăl i se va prezenta și îl va satisface. Locuinţa i-a fost sigi­lată de trupe hitleriste, automobilul sechestrat, şofe­rul arestat, iar la-­Citit! continuarea în pag. II-a1

Next