Adevěrul, iunie 1933 (Anul 47, nr. 15153-15176)

1933-06-01 / nr. 15153

ANUL 41 Ip. 15153 Joi 1 Iunie 1933 , pagini București, Str. Const. Miile (Sărindar) Mo. 5—7—9 TELEFOANE: ABONAMENTE: 200 lei pe 3 luni 380 lei pe 6 luni 750 lei ne tm an In străinătate dubla 3 LEI Centrala: 3.2470. Direcția: 3-3474. Provincia: 3-1066. Administrația: 3.2473. „Un vânt aspru suflă peste tot. Pentru a trece cu bine aceste clipe grele, este necesar să practi­căm solidaritatea între cetăţeni şi între popoare.“ (Din discursul rostit de d. Lebrun, preşedintele republicei franceze, la Chalons sur Marne). UN FOC DE REVOLVER Un foc de revolver a răsunat ori, în pretoriul Justiţiei, acolo unde n’ar trebui să se audă decât glasul adevărului şi al dreptăţii. Un om, un împricinat, a tras asupra altui împricinat, crezând, poate, că aşa îşi va face dreptate. Gestul este condamnabil şi nu­mai un sistem nervos, supus la grele încercări, Tar putea explica. Rezultatul — un om este în agonie şi, în momentul când apar aceste rânduri, poate, mort. Dar peste ac­tul­in sine, peste considerarea no­­mentului şi locului unde s’a comis atentatul — circumstanţă agravantă pentru atentator şi pe care o vor aprecia judecătorii omului — se cu­vine să privim puţin in atmosfera, care a prilejuit faptul. Un proces — un proces între un proprietar de mari Întinderi pădu­­roase şi o populaţie întreagă în stare de mizerie. Procesul, sub for­ma lui mai mult socială, incepe în­dată după război, în epoca în care tara întreagă trecea prin frigurile noueî aşezări ce trebuia s’o dea ex­proprierea unora şi împroprietărirea altora. Sunt zece ani de-atunci. In toate regiunile tării atribuirea proprietă­ţilor s’a făcut — cu forme definitive sau nu, asta are o importanţă se­cundară — şi locuitorii au intrat in drepturile lor. Acolo, în Munţii A­­puseni, nu. Oamenii se procesuiau. De zece ani se procesuiau: la Co­mitetul agrar, la Cluj, la tribunalul de Ilfov. Procesul se afla abia la prima instanţă. După zece ani de sbucium, de cheltueli, de vreme pierdută. Şi iată că, din nou, procesul se amână din lipsa unor martori. Amâ­nare legală, justificată — fireşte — dar amânare. După zece ani! Disperarea face explozie şi un glonte prăbuşeşte la pământ un om. Vina si crima nu permit nici o în­doială. Deasemeni nici inocenţa victimii, care nu făcea decât să-şi apere un drept al ei. Dar pe de­asu­­pra oamenilor, mai este o vină, dacă vreţi o cauză care duce la vina oa­menilor — e sistemul. Cum este posibil ca un asemenea proces să dureze zece ani? Şi încă, după un deceniu să se afle abia pe pragul întregii lui desfăşurări? Este normal asta într’un stat de drept, cu justiţie organizată? Nu, nu-i normal. Noi am scris a­­desea, intervenind în fazele proce­sului, pentru a sublinia această si­nistră particularitate. Am publicat anchete din regiunea înfometată a moţilor şi am susţinut cu căldură drepturile acestor vrednici dar nă­păstuiţi ţărani. Dreptate trebuia să li se facă, dar nici după zece ani să nu poată oamenii întrevedea ori­zontul îndepărtat al drepturilor lor? Spunem toate acestea, nu pentru a scuza un fapt pe care legea îl re­primă, nici pentru a arunca opro­biul asupra unui om răpus în lupta de apărare a drepturilor lui. Le spunem pentru a evidenţia viciul unui sistem, care trebue modificat. Nu există justiţie, acolo unde pro­cesele nu pot obţine soluţii repezi. Cea dintâi condiţie a unei bune ju­stiţii este celeritatea. Numai aşa lu­mea capătă încredere şi se supune ei cu respectul cuvenit. Altfel, iată ce se întâmplă. Glasului dreptăţii ii precede glontele şi în joc de doi oa­meni împăcat­ de o sentinţă jude­cătorească, recoltăm două victime. Se mai îndoeşte cineva că siste­mul judecăţilor eternizate trebue modificat? ■'* Ad. NA 2 BATI I ! ' PROVIZORATUL Oficiosul liberal e convins că gu­vernul Vaida este „un provizorat“, ... Oare, ca toate provizoratele, du­rează... Kix Glose politice. LUPTA Contrar celor aşteptate, se dă o vie luptă in legătură cu apropiatele alegeri de la Camera de comerţ din Bucureşti. E adânc regretabil. Părea la început că, evitându-se liste politice, se va evita şi lupta acerbă. Eroare.­ Partidele nu luptă, dar luptă oamenii cari sunt înregi­mentaţi în­ partide. Fatal au intrat deci în acţiune mijloacele obicinui­te de luptă politică. Dovada că este astfel, o avem în incidentul cu cărţile de alegător. O mai vădită transpunere de metode de luptă politică nici că se poate gata, gata să funcţioneze le alege­rile pentru Camera de comerţ Me­toda cărţilor de alegător măsluite sau suveica. Dar lupta pare a depăşi si nor­mele luptelor politice obicinuite. Oficiosul unui partid anunţă, in­­tr-adevăr, că ar fi vorba de publi­carea unor acte semnate de unii din candidaţi, de natură să indice o in­ferioritate morală. Dacă ar fi vorba de acte infa­mante, cari crează nedemnități, n'ar fi nimic de obiectat. Nimeni nu poate râvni la o demnitate, dacă s-a făcut vinovat de o nedemni-, tate. Dar dacă este vorba de simple aranjamente de ordin comercial, este admisibilă darea lor în vileag pentru a se susţine aşa zisa nedem­­nitate? Se poate recurge la astfel de mijloace de luptă când comerţul trece prin criza acerbă de astăzi ? Şi unde am ajunge dacă pilda ar fi urmată şi ne-am trezi cu o exibiţie generală a aranjamentelor particu­lare comerciale ? Nu. Până aci nu trebue să ajungă o luptă care ar fi trebuit ferită de patimă politică. ORAŞELE Se vorbeşte mult de frontul a­­grar, statul agrar, statul ţărănesc, etc. Dacă cel puţin, pe această cale, s'ar asigura o situaţie mai bună ge­nerală ! In schimb se constată o suferinţă generală. Noua stare de lucruri, cu exproprierea masivă, cu coopera­ţia sătească, cu predominarea ele­mentului rural în politică, o­ri a contribuit cu nimic la îndreptare. Satele suferă, deşi suferă mai pu­ţin. Oraşele suferă însă enorm. Cei cari stau la Bucureşti nu-şi dau seama de acest lucru. Caracte­rul centralist al Capitalei face să se observe fenomenul. Provincia ne spune insă ritos: oraşele se pră­pădesc, târgoveţii mor de foame. Şi mor de foame fiindcă toate iz­voarele de viaţă au fost secătuite Se prea poate ca unii să nu vadă în dispariţia târgurilor nici un des­­avantagiu. Noi credem însă că ora­şele au o mare misiune şi­­ că deci dispariţia lor nu poate însemna progresul ţării. Oraşele — aşa, a fost şi in trecut şi aşa este mai cu seamă in socie­tatea modernă — reprezintă ma­ximul de progres, maximul de cu­l­­turalitate, maximul de maturitate de gândire şi de acţiune. Or, deperisarea oraşelor în­seamnă şi un pas îndărăt pe scara progresului. Să mi privim dar indiferenţi la suferinţele in care se­­ sbate lumea târgurilor noastre! S­ever ­ In serviciul adevăratei culturi La inaugurarea noului local de şcoală primară din comuna Postă­vari (Ilfov), solemnitate care a avut loc Duminica din urmă, s’au ţinut— aşa cum este obiceiul românesc, de­venit tradiţie — nu mai puţin de douăsprezece discursuri. Solemnita­te fără discursuri, fără cât mai mul­te discursuri, nici nu e cu putinţă să se conceapă măcar. In duzina de discursuri dela Pos­tăvari s’au spus insă şi lucruri de care se ia cunoştinţă cu un senti­ment de mulţumire. De pildă, cola­borarea, pe care am dori-o genera­lizată, a celor doi factori de cultură ai satului — preotul şi învăţătorul— şi al cărei rezultat pipăit a fost con­struirea noului local de şcoală. De asemenea, îndemnul adresat ţăranilor să-şi trimită copiii la în­văţătură. Un domn deputat, , care a luat parte la solemnitatea de mai sus, a socotit însă ca o datorie de conşti­inţă să aducă in acel mediu ţără­nesc, mulţumiri ziarelor „Adevărul“ şi „Dimineaţa“. De ce mulţumiri? Reproducem tex­tual din darea de seamă apărută în ziare: „Pentru concursul pe care îl dau ziarele „Adeverul” şi „Dimineaţa“, în mod permanent, atunci când este vorba de o mişcare cu caracter cul­tural“. In darea de seamă se mai spune că acelaș domn deputat a stăruit a­­supra atitudinei pe care au luat-o cele două ziare ale noastre împotri­va revizuirii tratatelor. Din parte-ne, socotim de prisos să insistăm asupra acestui din urmă punct. Când s’a pus pe tapet chesti­unea privitoare la integritatea teri­torială a ţării,­­ nu putea exista decât o singură atitudine. Am luat însă cu plăcere act de de­claraţia d-lui deputat, care a recu­noscut şi a adus la cunoştinţa ţăra­nilor concursul pe care ziarele noas­tre îl dau în mod permanent, când este vorba despre o mişcare cu ca­racter cultural. Da, e adevărat. Suntem în slujba culturii, în slujba adevăratei culturi. Ceea ce înseamnă însă că nu numai că nu aprobăm, ci înfierăm fără vre­un menajament iniţiativele, care sunt mai de­grabă „farse culturale“, întreprinse de indivizi cari urmăresc cu totul altceva decât promovarea şi răspândirea culturii intelectuale. Demascând şi înfierând pe aceştia, noi cei cari trudim la ziarele noas­tre, vom continua cu acelaş carac­ter de permanenţă şi cu aceiaşi stăruinţă să încurajăm şi să spriji­nim orice iniţiativă, orice mişcare menită să ridice în mod real şi se­rios nivelul cultural, din nenorocire, aşa de scăzut, al ţării noastre. N. Batzaria CHESTIA ZILEI IZIONIST­ E. Emil Haţieganu intenţionează să demi­sioneze din guvern dacă nu i se dă un portofoliu. . ZIARELE — .Am­ auzit că eşti revisionist. — Sunt pentru revizuirea... cabinetului, in care aş vrea să am şi eu un mic „imperiu“. — ?! — Al industriei şi comerţului, de pildă. începe revirimentul? In Germania există o foarte im­portantă organizaţie, numită „So­cietatea împăratul Wilhelm1’ pentru încurajarea ştiinţii. Această socie­tate administrează numeroase in­stitute de cercetări ştiinţifice, în­curajează lucrările ştiinţifice, în special pe acelea cari au în vedere aplicări practice, şi "şi-a câştigat merite neperitoare pentru bunul re­nume al ştiinţei germane, şi pentru economia Reichului. Pe lângă celelalte merite câşti­gate­ de această societate, s’a mai, adăugat î zilele acestea unul pri­mul protest făţiş împotriva spiritu­lui de sălbatecă distrugere inaugu­rat de d. Hitler şi de ciracii săi.. Zilele acestea a avut loc alegerea noului senat al „Societăţii Kaiser Wilhelm“. Este adevărat că de as­tă dată au fost aleşi şi câţiva na­­ţional-socialişti. Astfel,­­ guvernul prusac a recomandat alegerea a doi membri : prinţul August Wil­helm şi bancherul Schroeder, a­­mândoi naţional-socialişti. Au mai fost aleşi din proprie iniţiativă alţi patru naţional-socialişti, fizicianul Lenard, specialistul în­ agricultură Darie, industriaşul Thyssen, şi­ „du­cele de Koburg. Adică in total sen­se din 32. Se ştie însă că toate societăţile, de orice­­fel, dacă vor să se menţie, trebue să-şi schimbe comitetul, alegând cel­ puţin jumă­­­tate plus unu naţional-socialişti. ,Societatea Kaiser Wilhelm“ a opus rezistenţă, realegând , pe cei mai multi membri vechi, intre cari câţiva evrei,­şi până’acuma Hitler n’a îndrăznit să ia măsuri contra ei, deşi­ rezistenţa n’a fost numai pasivă, ci pe faţă, — căci preşedin­tele societăţii, cunoscutul savant Planck, în discursul de deschidere a criticat făţiş noul sistem de stran­gulare al spiritului ştiinţific. Astfel, cităm după „Prager Presse” un pasagiu din discursul său: „Ştiinţa germană a creat valori de milioane prin Heinrich Hertz şi Konrad Roentgen. Prin Fritz Ha­ber şi Karl Bosch, ea ne-a dat, in timpul războiului, mijlocul de a ne hrăni şi a ne pâra. Pentru a-şi pu­tea însă îndeplini menirea ei înaltă şi, in cel mai înalt sens al cuvântu­lui, naţională, — ea are nevoe de liberă desfăşurare a forţelor, are nevoe de conducerea unor savanţi cari să se poată supţi apăraţi — ei şi activitatea lor -, de tulburările lipsite de obiectivitate ale eveni­mentelor politicei zilei". Intenţia profesorului Planck este cu atât mai clară, cu cât dintre cei patru uriaşi ai ştiinţei germane pe cari i-a citat, doi sânt evrei — Heinrich Hertz şi Fritz­­Haber — ultimul fiind încă în viaţă şi silit sa demisioneze din postul ce ocupa. Este evident că intenţionat au fost citaţi aceşti doi savanţi, alăturea de ceilalţi idoi. Atitudinea „Societăţii Kaiser Wilhelm“ şi a preşedintelui ei sânt menite să spele puţin ruşinea re­vărsată asupra ştiinţei germane prin laşitatea majorităţii savanţilor cari,­ deşi nemulţumiţi de brutalita­tea cu care li s’a pus pe grumaz călcâiul cizmei de sergent-major, n’au curajul să-şi exprime protes­tul. Cei câţiva oameni de caracter vor reuşi poate să provoace o miş­­de demnitate printre profesorii ger­mani. D. G. NOTE A demisionat d. Emil Haţiegan. Dificultăţi în girarea fără­ por­­tofoliului" ? # D. Mirto a spus că, la Geneva, cuvântul d-lui Titulescu este ascul­tat cu sfinţenie. La Bucureşti ( mai puţin... ) * AUTORITĂŢILE din Timişoara au confiscat oficiosul guvernului. ...Dovadă de imparţialitate !. ? * O nouă consfătuire ministerială. Pe măsură ce consfătuirile, se în­mulţesc, sporesc şi disensiunile din guvern.­­Singurul mijloc de liniştire a spi­ritelor — este ca să nu se vadă ministru ca ministru. Alte note pentru istoria culturii primitive de PAUL ZARIFOPOL poartă în folklorul nostru numele de călăietură. Omul informat nu va lua niciodată drept isvor istoric asemenea formule satirice. Este in­teresant, cred, exemplul unui străin, stabilit în țara noastră fo­ar­­te curând după unirea principate­lor, el îmi povestea odată cât de ciudat i se păruse, la început, obi­ceiul nostru pământean de a subli­nia numai­decât şi cu tărie mare, când se vorbeşte de­ ori­cine, că e —­ OM DE­ TREABĂ. Străinul, ne­informat, nu putea prinde rostul „cârâieturii“, şi lua textual vorba unor oameni cari, din glumă, se prefăceau a se mira de raritatea virtuţii. Versurile din revista Spitalul a­­parţin tehniceşte tipului din a doua poezie juridică; reprezintă clar a­­ceiaşi treaptă foarte veche de stil poetic, — poate şi mai veche decât a poeziei juridice a doua, fiindcă în poezia medicală e amestec de proză cu vers. Textul din revista medicală se introduce că proză pură: „...se îm­întâlnit-o în ambele poezii juridice, plinesc astăzi 72 de ani de când s’a Cacofonia, semnalată în foiletonul de eri ca simptom al unei tehnice inocente încă, o găsim şi în a doua poezie juridică. Nimeni altul n’a fost înCĂ CA Oscar Prim Prezident. Cu nimic nu împuţinează farmecul e­­xemplului, faptul că autorul, cu dră­gălaşe naivitate, închide cuvintele ca Oscar între uiriioare. Aceasta pu­ne încă mai mult în valoare muzi­calitatea specifică a pasajului. Este­ cu deosebire remarcabil că, şi în această a doua poezie juridi­că, întâlnim tradiţionalul element satiric de care am vorbit. Poetul numeşte ne­sărbătoritul său, „exem­plu UNIC, nu numai rar’’, şi adao­gă, că,„la Oscar, redactarea hotă­rîrilor şi studierea dosarelor nu sunt un simulacru, ci oglindesc, ştiinţă şi conştiinţă deplină, muncă asiduă, talent onest şi al datoriei sublim foc sacru". Evident, felul cum sunt atribuite sărbătoritului toate acele virtuţi, vrea, ca şi în exemplul primei poezii juridice, să nege acele virtuţi majorităţii. Sem­nalăm un rafinament tehnic: în a­­ceastă a doua poezie juridică, lau­da sărbătoritului dinadins făcută astfel ca să aibă, indirect, un efect satiric poetul o atribue unui per­sonaj ilustru. Un mare avocat, dispărut, fost ministru şi foarte reputat pro­fesor universitar. Îmi spunea, făcând un prea frumos şi bine meritat elogiu, lui Nicu­­lescu Oscar... După ce înşiră elogiile, poetul ur­mează : Această constatare sinceră şi reală, făcută, nu de un om oarecare ci, chiar de Tom­a Stelian A fost pentru Oscar Nicolescu crezul vieţii sale de magistrat, zi de zi şi an de an. Elogiul culminează în o hiper­bolă în care, după părerea noastră, se ascunde iarăşi satira indirectă, adresată colegilor numeroşi, din trecut şi din prezent. Plecarea acestui , şef şi coleg, ideal, lasă un gol imens, o aşa stare sufletească Ce nu pot fi, exact descrise, nu de mine, dar nici de cea mai bine înzestrată minte omenească. Notăm că modestia poetului con­stituie o inconsecvență de stil; este o formulă modernă, care nu tre­buie să ne facă a pierde din vedere caracterul primitiv al poeziei. Dacă nu greşim, ironia populară foarte isteţ deghizată, pe care am născut pruncul care a ajuns apoi să fie d. General Doctor N. V., vi­cepreşedintele nostru de astăzi“. Apoi numai­decât trecem în pură poezie: „Şi pe acest temei, eu, cu toţi ai mei, îi oferim ghiocei". Urmează text explicativ: „Se o­­feră tifra 72 confecţionată din sâr­mă, groasă bătută (îmbrăcată) în ghiocei de primăvară“. Colegul, care salută astfel pe venerabilul sărbătorit, urmează du­pă ce oferă ghioceii: ,,D-le Gene­ral: Nu ştiu cât ai suferit, nici da­că te-ai bucurat, dar ştiu cât eşti de iubit şi cât ai fost de venerat, de cei ce nu te-au concurat. O spui că ai a­juns cu greu la gradul de­ general, dar noi vedem cu bucurie, că în bacaraua de apoi, ai tras pe şapte şi pe doi, adică, ai neut în total". Fără îndoială total rimează cu cuvântul general din apropiere, dar şi cu General tocmai din capul bucăţii. Vă atrag atenția numai a­­supra acestei rafinate aşezări a ri­­melo. Continuăm. — Se oferă sărbă­(Citiți continuarea în pagina a II a) CRIZA A TRECUT de SIR A­RTHUR HENDERSON, Preşed­intele Conferinţei dezarmării Democraţia parlamentară rămâ­sa astăzi singurul sistem care poate produce cetăţeni egali şi pregătiţi pentru munca productivă şi pentru o mai dreaptă ordine socială întreaga lume se sbate­ acum în­­tr’o criză gravă. Decăderea econo­mică, dezordinea politică şi tensiu­nea internaţională, constitue su­biectele de seamă ale ziarelor de pe glob. Lună după lună, de când cât panicile financiare­­din anul 1931, lucrurile au mers mereu, aproape în mod catastrofal, spre decădere. Puţini sunt acei cari ar putea să prezică, fără ezitare, că vom scă­pa în viitorii zece ani fără un de­zastru care ar putea să distrugă nu numai eforturile pentru stabilizarea păcii, încercate­ după război, dar chiar şi fundamentele civilizaţiei noastre apusene, despre care ne închipuiam că ultimul secol a afir­mat-o în mod definitiv. Dacă ne-am orienta după criza economică în care se sbate fiecare naţiune, care ar fi elementele ho­­tărîtoare în­ situaţiunea internaţio­nală de acum ? Ele sunt trei şi anunţe : 1. Lupta ce se dă contra demo­craţiei parlamentare; 2. Criza din sânul Ligii Naţiuni­lor; - , ' ' • 3. Pericolul de insucces al Con­ferinţei dezarmării. Toate trei sunt în strânsă legă­tură. ............... Democraţia, Liga Naţiunilor şi dezarmarea sunt deopotrivă de subminare. Acest triplu atac crea­ză o situaţie mult mai, gravă decât oricare de la război încoace. Şi mi se părea chiar, în ultimele săptă­­mâni şi luni, că prietenii democra­ţiei şi ai păcii nu şi-au dat seama cu toată seriozitatea de marele pe­ricol care ameninţă lumea. No­i?, putea spune că aceştia erau cu to­tul indiferenţi, dar mă aşteptam să vază că a venit timpul că să judece evenimentele drept un avertisment care să-i îndemne la acţiunea ne­cesară. Pentru că este timpul ca fiecare dintre iubitorii democraţiei şi ai păcii, sa lupte pentru adevă­rurile în cari au crezut, poate une­ori cu oarecare uşurinţă. A sosit momentul când fiecare trebue să caute ca vocea să i se auză prin întreaga ţară în care trăeşte, să a­­firme din nou principiile de ne­schimbat pe care se bazează cre­dinţa sa politică. Care sunt aceste adevăruri ? Sin­­gurile adevăruri de la care putem spera o reîntronare a unei guver­nări stabile şi progresive în trebu­rile naţionale şi în pacea interna­ţională. Voi încerca să le schiţez pe scurt. DEMOCRAŢIA încep cu Democraţia. Democra­ţia aplicată prin sistemele de re­prezentare ale guvernelor, parla­mentare este,­în profunda mea con­vingere, tot sistemul de guvernare, cel mai bun şi mai folositor din lume. Se poate ca guvernele demo­crate, — chiar guvernele democra­te­— să fie atinse de corupţie. Cu atât mai mult însă pot fi cele au­­tocrate — pentru că corupţiunea a fost totdeauna un element de dis­tincţie al autocraţiilor din toate timpurile. Parlamentele ne dau cel puţin mijlocul prin care corupţiu­nea poate fi expusă şi atacată prin presiunea publică. Se poate întâmpla ca guvernele democrate să fie insuficiente; par­lamentele sunt însă acelea care le sgârţâe mereu. Se poate întâmpla ca însăşi parlamentele să fie in­suficiente, chiar procedura parla­mentului nostru britanic se pretea­ză foarte uşor la­ obstrucţie şi fără nici o justificare ezită să producă noua legislaţie progresivă care ar putea să aducă în mod rapid schim­bările pe care le necesită societa­tea de astăzi. Procedurii parlamen­tare i se pot aduce însă îmbunătă­ţiri, poate fi pusă la adăpost de obstrucţiuni; şi sunt convins că în­tr’un viitor apropiat Parlamentul Britanic va fi mult mai potrivit pentru sarcina pe care o are, decât a dovedit că este în ultimul timp. Şi tui guvern parlamentar, demo­crat, garantează ceea ce n’a dat pâ­nă acum nici un alt sistem de gu­vernământ. Drepturile fundamentale care constituie o mare parte din ceea ce numim noi civilizaţie, libertatea personală, libertatea de opinie, jus­tiţie în faţă legii, dreptul de a se pronunţa, asupra lucrurilor bune şi rele, dreptul de a decide prin vot liber cine să conducă naţiunea şi ce anume politică să urmărească administraţia şi legislaţia, toate a­­cestea n’au pierdut nimic din ma­rea lor importanţă. Prin aceste e­­lemente, multe nelegiuri şi subju­gări au fost luate de pe umerii cla­sei muncitoare. Sunt elementele prin care s-a început educaţia po­litică al întregului corp de cetăţeni al naţiunii. Democraţia parlamen­tară rămâne astăzi singurul sistem care poate produce cetăţeni egali şi pregătiţi pentru munca produc-­ tivă şi pentru o mai justă ordine, socială pe care o va aduce viitorul apropiat. LIGA NAŢIUNILOR . Vine apoi Liga Naţiunilor. Dela 1920 încoace, n’a mai fost la Geneva o mai gravă criză ca a­­ceea din ultimile luni. Liga Naţiu­nilor a fost creată să înlăture răz­boiul, ca să strângă legile interna­ţionale, într’un corp de regulamen­te pentru conducerea statelor şi să promoveze cooperaţia internaţio­nală, în toate chestiunile în care naţiunile au interese comune. Şi cu toate acestea, trei războae se gă­sesc astăzi în plină desfăşurare. Unul în Orientul îndepărtat şi două în America de Sud. Mii, zeci de mii de bărbaţi, femei, copii, au fost omorâţi. S-a dat drumul întregului mecanism diabolic pe care­­îl con­stitue materialul modern de război. Cel puţin într’o singură scenă a războiului am văzut pentru întâia dată în istorie, ce­ însemnează noul bombardament aerian şi acela al tancurilor­, de mare tracţiune. Unul dintre beligeranţi, membru al Ligii Naţiunilor, a făcut chiar o declara­­ţiune formală de război, deşi făcând aceasta a comis o flagrantă viola­re a convenţiunii pe care a sem­nat-o. Prin aceste războae, prin lipsa de eficacitate a eforturilor Ligii de a le opri, au căzut primele baze ale marelui instrument internaţional, al convenţiei şi a Pactului Kellogg. Nestabilitatea politică şi teama de război s-a răspândit prin întrea­­ga lume. Aceasta a accentuat mai mult criza economică, în abisul că­reia, în ultimii patru ani, lumea a intrat mereu mai adânc. De acea­stă criză n’a scăpat nici o naţiune. Aproape toate guvernele au încer­­Cutitî continuarea în pagina Il-a. D. HENDERSON Gradul de cultură al unui popor se poate foarte bine măsura după dicţionarele pe care le are. Pentru Franţa de exemplu, Marea Enciclo­pedie, dicţionarele Larousse, Littre sunt caracteristice. Pentru România însă, am impre­sia că fraza de mai sus nu se potri­veşte. Suntem mult mai săraci , nu dicţionare decât ar trebui. O scurtă statistică o va dovedi. Marele enciclopedic al lui Haşdeu, pornit după un plan gigantic, n’a a­­juns decât până la litera B. In Ur­mă n’a mai apărut, ca dicţionar ro­­mân-rom­ăn, decât cel universal al d-lui L. Şăineanu.. . . „ Această din urmă publicaţie a fost vehement , atacată, in cea mai mare parte pe nedrept. Pentru vre­mea când a apărut a fost o lucrare bună. Dar dicţionarul acesta e re­dus ca format şi n’a fost pus la punct cu ocazia reeditării. Mai bine se prezintă Dicţionarul enciclopedic publicat acum doi ani de d. I. A. Candrea şi Gh. Adames­­cu. Dar, bine înţeles, într’o lucrare ca aceasta, nu se’pot pune toate cu­vintele dialectale. Cât priveşte dicţionarele cu tra­ducerea intr’o limbă străină, s’a pu­tut folosi un timp cel francez-ro­­mân al lui Damé, care n’are etimo­logia cuvintelor, e destul de învechit astăzi şi e cu totul epuizat. Dicţionarul român-german al d-lui Tiktin, excelent din toate punctele de vedere pentru data când a înce­put să apară, a rămas mult în ur­ma, de treizeci de ani încoace, în ce priveşte mai ales formele dialec­tale. De alfel, nu toţi Românii ştiu nemţeşte. Aşa­dar nu există nici un dicţio­nar­ românesc, accesibil pentru toţi, care să dea tot materialul necesar şi care să poată fi găsit în comerţ. Ba, pardon, există unul, pe care nu-l ştie nimeni şi pe care era să-l uit şi eu: Dicţionarul Academiei ro­mâne. ... Publicat în fascicole, cu multă în­cetineală, Dicţionarul Academiei a ajuns aproape de­ sfârşitul literei­ 1. Nu vreau să afirm că e cu totul lip­sit de greşeli, dar e sigur că e cel mai compleot dicţionar din câte a­­vem şi aduce servicii mai mari de­cât toate celelalte. Cum se poate explica atunci fap­tul că e complect ignorat, nu numai de public, ci şi de­ librari şi chiar de oficialităţi? De ce nu se activează publicarea lui? Căci un dicţionar a cărui publicare se întinde pe o du­rată de cincizeci de ani e greu uti­lizabil. Astăzi de exemplu nimeni nu se gândeşte că, deşi incomplect, Dicţio­narul­­Academiei poate foarte bine servi pentru prima parte a alfabe­tului, până la I. Dacă ministerul de instrucţie nu-i poate grăbi tipări­rea, ar trebui cel puţin să facă un efort de propagandă în favoarea ce­lui mai complect dicţionar din câte avem. Al. Grafic CARNETUL NOSTRU DICȚIONARE

Next