Adevěrul, octombrie 1933 (Anul 47, nr. 15257-15283)

1933-10-01 / nr. 15257

MUL 47 - Ra. 1525X 1 750 lei pe un an 380 lei pe 6 luni 200 lei pe 3 luni '/ j . Casjiâîică 1 Ceioabrie 1933, paciul FONDATORI’ V‘ BEI DIMA lUWXIAlUIU. CONST. MILLE In străinătate 1 dublu 3 LEII .88—1897 1897—1926 BIROURILE: București, Str. Coast. Milk csărimiar) Mo. 5 -7—­ Centrala: 3-2470. Direcția: 3-2474. Provincia: 3-1066. Administraţia: 3-2473. _ Guvernul s’a înţeles cu­ d. Mihalache. limine să se **i înţeleagă cu d­. Maniu, cu creditorii externi şi cu partidul... isicsio: „mai tare a aricind“! Situaţia guvernului Serbările Peleşului au adunat la Sinaia, pe mai toți fruntaşii activi ai vieţei noastre publice. A fost deci natural, că toate momentele libere, au fost utilizate pentru aprige dis­cuţii politice. Amici şi adversari po­litici, interpretau în tel şi chip si­tuaţia în general şi în special cea a guvernului şi ar fi fost distractiv, dacă n’ar fi fost atât de serios, jo­cul de divinaţiune, dacă ministerul pleacă sau rămâne. In seara zilei de Marţi şi în dimi­neaţa zilei de Miercuri acţiunile o­­poziţiei, ai cărei reprezentanţi se arătau deocamdată mai preocupaţi de faptul dacă succesiunea la cârmă se deschide, decât de cel dacă le revine lor, păreau în urcare. Seara de Miercuri le-a scoborât însă până la punctul îngheţului şi vestea că între d-nii Vaida şi Mi­­halache a intervenit o înţelegere, în legătură cu anume incidente, cari surveniseră din direcţia Rădăcini­­lor şi a Câmpulungului, — a turburat iarăş toate socotelile şi a dat curs ştire! că guvernul s’a întărit şi că rămâne. Cum se poate explica această fluctuaţiune între extreme la nişte personalităţi cu o vastă practică a politicei? Explicaţia este, că nici gu­vernul nu e pe roze, nici opoziţia nu e sigură de ea. Este fără îndoială că guvernul e sabotat de disensiunile ce se manifestă în cadrele partidu­lui naţional-ţărănesc. Ceiace face d. Maniu şi ceiace a făcut d. Mihala­­che, prin manifestaţia de la Câmpu­lung şi de atunci încoace, nu a fost important numai prin valoarea per­­sonalităţii lor, ci mai ales prin fap­tul că a concretizat unele curente şi stări de spirit cari străbat parti­dul. La Câmpulung d. Mihalache a spus anume, că nu înţelege să tul­bure opera de guvernare a ministe­rului, ceia ce însemnează că nu e dispus să-şi asume răspunderea trecerei partidului în opoziţie, iar în chestia acordului de la Geneva, în împrejurările noui, survenite din cauza întârzierilor datorite înceti­­nelei şi ezitărei creditorilor statu­lui român, dezacordul dintre d. Mi­halache şi guvern era numai apa­rent şi explicabil prin faptul că d. Mihalache vorbea ca un om politic neîmpovărat de necesităţile guver­­nărei, iar guvernul e silit să lucreze sub imperiul obligaţiunilor ce-i im­pun principiile şi metodele cari stă­pânesc şi sunt uzuale în raporturile internaţionale. Nu a fost deci greu, ca să se găsească un teren de înţe­legere, deşi, nu trebuie să ai infor­maţii speciale, pentru a şti că multă­­ vreme, acordul de la Geneva nu poate fi ţinut în suspensie, aceasta fiind dăunătoare reputaţiei morale a Ligii şi, ca să zicem aşa, solva­bilităţii diplomatice a României. Or, situaţiimea aceasta va apăsa asupra cabinetului de mâine, dacă va tre­bui să preia de la cel de azi, guver­narea, înainte ca acesta să fi elimi­nat dintre obligaţiunile internaţio­nale ale României, angajamentele luate la Geneva. Căci, e evident că putem să nu aplicăm acordul deoa­rece nu există mijloace de constrân­gere pentru ca să ni se impute pune­rea lui în practică. Dar respectarea cuvântului dat, este un postulat ele­mentar al politicei internaționale, nu numai al celei inaugurate odată cu crearea Ligii. Acesta este un moment, pe care nu ar trebui să-l piardă din vedere nici opoziţia. Nu ar avea o surpriză tocmai plăcută, dacă a doua zi după ce ar veni la cârmă, când fumurile entusiasmului se vor fi risipit, ar trebui să continue politica de dânsa criticată şi să aplice soluţiunile, cu înverşunare combătute în opoziţie. Cine crede că un nou guvern s’ar putea eschiva dela angajamentele cele vechi, nu cunoaşte dificultatea de a ieşi dintr’un angrenaj în miş­care, uită că angajamentele inter­naţionale nu cunosc guvernele unei tari, ci numai guvernul ei, care a­­pare ca unul şi acelaş, indiferent de persoanele cari 11 constituie. Cum se vede nu se poate încă vorbi de o clarificare a situaţiei. A­­mânările şi suspendările sunt un pa­liativ politic, nu o politică. Or gu­vernul, cu cât ar avea mai mult cer­titudinea de a putea rămâne la cârmă multă vreme, cu atât trebuie să aibă o politică activă şi bine de­finită. Altfel viaţa lui ar fi în bă­taia tuturor vânturilor. Aşa că în acest punct d. Mihalache are cu si­guranţă dreptate. Numai că chiar d-sa socoate că programul pe care l-a expus la Câmpulung, nu poate fi aplicat în actuala guvernare, fiindcă cere o complectă deplasare a axei programatice a partidului, deplasare care la rândul ei are nevoie de o acţiune de pregătire, care nu se poate întreprinde decât din momen­tul trecerei partidului în opoziţie. Se pare că această concepţie a d-lui Mihalache a înlesnit acordul d-sale cu d. Vaida. Ce consecințe va mai avea acest acord, rămâne să se vadă. Fapt rămâne că guvernul Vaida nu poate cădea decât dacă ar perde încrederea Suveranului sau pe cea a partidului. Deocamdată însă o are pe cea dintâi, astăzi cea mai decisivă, iar acordul cu d. Mi­halache, precum şi mirajul paterei, pare a i-o asigura şi pe cea de a doua. Numai o surpriză ar putea a­­duce o schimbare a situaţiei politice, o criză de regim. Să fie oare orice surpriză exclusă? R. Brănişteanu poetic­e... LA GUVERN? Cunoscând însă moravurile şi practicele de la noi, cei cari tre­buiau să dispună erau datori să se întrebe: vom fi în măsură să atingem cele două obiective? Nu cumva vom provoca o serie infi­nită de mizerii comerţului şi, cu toate acestea, nu vom realiza scopul urmărit? Dacă ar fi gândit astfel, n’ar mai fi introdus contingentarea. Intr’adevăr, statisticele arată că deşi trăim de atâta vreme sub regimul contingentării, importul, in comparaţie cu anul trecut, n’a scăzut. Cum a fost cu putinţă acest lu­cru sub regimul contingentării? Răspunsul e simplu: vezi mora­vurile şi materialul omenesc. La aceasta nu s’au gândit le­giuitorii noştri şi e păcat. Astăzi avem mizeriile contin­gentării şi totuşi importăm ca şi un trecut. Pare un paradox. E însă ade­vărul adevărat. In cuvântarea rostită de d. Goga cu ocazia sosirii d-sale în Capi­tală, cetim următoarele: „...Sarcina d-voastră nu va fi uşoară. Va trebui să răscolim tot culcuşul vieţii noastre publice şi să aducem o înoire în locul des­curajării de astăzi”. D. Goga nu este un oarecare in viaţa noastră politică. Spusele d-sale, chiar dacă amintesc re­centul articol al d-lui Sever Bo­om apărut în „Vestul”, nu pot fi tratate la fel. D. Goga anunţă aşa­dar, în cu­vinte lapidare, un program revo­luţionar. „Răscolirea întregului culcuş”, nu poate avea doar alt sens. Pe ce cale? Pe calea mai uşoară a revolu­ţiei de sus? Pe calea măsurilor aplicate la guvern? Dacă ar fi astfel, d. Goga n’ar preveni pe cei în drept că „sarcina lor nu va fi uşoară”. Atunci pe calea unei mişcări violente, revoluţionare propriu zise, care să-l aducă la guvern, cu unicul scop de a realiza cerinţe­le revoluţiei? Dacă am înţeles bine, d. Goga se gândeşte şi se pregăteşte pen­tru această din urmă cale. Şi da­­că-i astfel, atunci este de presu­pus că au survenit împrejurări şi fapte cari au răsturnat opti­mismul de astă vară al şefului partidului naţional-agr­ar. Atunci d-sa era sigur de guvern. Acum se pregăteşte de agitaţii şi de „răscolire de culcuşuri”. Ce s’a întâmplat? CONTINGENTAREA Principial, ea se impune. Tra­tamentului aplicat în special pro­duselor ţării româneşti de către ţările amice şi neamice, şi, în ge­nere, regimul contingentării in­troduse în atâtea ţări, nu putea să nu ne impue şi nouă luare de măsuri identice. Contingentarea, de fapt, urmă­rea două obiective: să împiedice ieşirea de devize şi să reducă im­portul, ca un soi de sancţiune împotriva ţărilor cari ridică ba­riere împotriva produselor româ­neşti. Aşa a fost, aşa trebuia să fie un principiu. Sever Sportivi unguri in Capitală D. FISCHER Directorul general al C. F. Ungare si vice-preşedintele federaţiei inter­naţionale de Foot-Ball. După­ o sută de ani de învăţământ primar O oglindă credincioasă a nivelului nostru cultural Ministerul Instrucţiunii pu­blice a dat la lumină o operă pe care nu ne jenăm s-o calificăm epocală. E un „Anuar al învăţământu­lui primar” din România, un volum impunător în format ma­re, de aproape 900 de pagini, cu numeroase tabele statistice, gra­fice şi comentarii ale cifrelor. Volumul acesta, care mar­chează o nouă etapă pe calea progresului şi îndrumărilor în­văţământului nostru primar, es­te prefaţat de d. Dimitrie Gusti. Această prefaţă, ca însăşi de o mare valoare ştiinţifică şi socia­lă, este o sinteză, cu privire la întreaga operă statistică pe care o înfăţişează volumul, şi în ace­laşi timp un îndreptar spre noui forme de învăţământ, către care va trebui să evolueze şcoala pri­mară română, dacă ţine să co­respundă realităţilor sociale de la noi şi menirii ei civilizatorie. Anuarul acesta, de proporţii a­­tât de mari, este cartea pe care va trebui neapărat s-o consulte, de acum înainte toţi cei ce ar dori să aibă o ideie despre învă­ţământul nostru, despre insufi­cienţele lui, despre progresele pe care le realizează şi în deosebi despre cauzele care i-au împie­dicat progresul. Vor trebui să-l consulte toţi a­­cei care caută să clădească ceva trainic şi folositor, în direcţia culturii şi civilizaţiei păturii noastre rurale. Anuarul acesta al Instrucţiunii în şcolile primare, e o oglindă credincioasă a nivelului cultural la care am ajuns după o sută de ani de şcoală primară. Oglinda a­­ceasta ne arată, însă, o situaţie din cele mai triste. Dar în sfârşit, cunoaştem a­­devărul asupra stării noastre cul­turale. Adevărul odată cunoscut şi cauzele insuficienţelor lămuri­te, putem nădăjdui într’o îmbu­nătăţire pentru viitor. Până acum, ministerul Instruc­ţiunii, deşi avea un serviciu sta­tistic cu un personal numeros, nu era în stare să dea date e­­xacte asupra învăţământului şi de aceea tot ce se clădea în direc­ţia ameliorării acestui învăţă­mânt, erau castele de nisip pe plaja mobilă a mării. Astăzi avem prima statistică a învăţământului rural şi urban şi a rezultatelor acestui învăţă­mânt. Dar avem şi PRIMA statistică privitoare la cadrele funcţionari­lor acestui învăţământ. Sute de pagini ale anuarului sunt ocupate de situaţia acestor cadre. Pentru fiecare judeţ, pentru fiecare comună ştim acum câte şcoli există, câte săli de clasă, câţi elevi şi câţi învăţători. Cu­noaştem acum situaţia fiecărui învăţător în parte (sunt zeci de mii), calificările lui (provisor, definitiv, gradaţiile, anii serviţi etc.). Pe baza tuturor acestor date se va putea clădi noua reformă pe care o pregăteşte actualul mi­nistru al Instrucţiunii. Şi acum, pe cât spaţiul artico­lului de ziar ne permite, iată câ­teva date mai însemnate, spicui­te din „Anuar”. Numărul copiilor în vrâstă să urmeze şcoala primară propriu zisă (7—16 ani) a fost în 1931 de 2.793.181. Din aceştia abia 2.053.634, adi­că 73,52% din totalul recenzaţi­lor s’au înscris în acest an şco­lar. Deci vre-o 750.000 de copii mici n’au fost măcar înscrişi. Dar staţi! Situaţia este şi mai tristă. Veţi vedea că-i chiar dis­perată. Din tablourile publicate în „A­­nuar” rezultă (şi calculul este al ministrului D. Gusti) că faţă de totalul copiilor, FRECVEN­TEAZĂ ŞCOALA NUMAI 50,09 la Deci din 100 de copii, jumătate (50) mici nu frequentează şcoa­la, nu ştiu nici citi, nici scrie şi socoti! Din aceşti puţini copii care „frequentează” şcoala, promo­vează numai 46,22%. Dar şi aceştia „puţin familia­rizaţi cu cartea, în decursul unei frequentări neregulate (cităm aci vorbele d-lui D. Gusti), re­­cad, de foarte multe ori în a­­nalfabetism. Ei alimentează a­­nalfabetismul post şcolar”. Un fenomen interesat de con­statat după tablourile statistice şi relevat de ministru, este în­grămădirea unei treimi aproape din totalul populaţiei şcolare (31,22%­) în clasa I-a (în şcolile rurale). (In mediile urbane mai toţi co­piii urmează toate clasele). Acest fenomen se observă mai mult în Basarabia. Se vede că în Basarabia (cităm pe d. Gusti) ------------- n­­a imum ----------— lumea de acolo nu are nevoie de celelalte clase primare. Şi de vreme ce a izbutit să facă aşa in­cât aproape toate şcolile rurale primare din Basarabia să nu fie de­cât clo I mari, se pare că ţă­rănimea de acolo nu socoteşte de trebuinţă pentru viaţa ei de­cât scrisul, cititul şi socotitul, cât se predă în anul­­ de învăţătură din tot ce oferă şcoala noastră pri­mară, INTELECTUALISTĂ(!?) de până acum”. D. Gusti studiază acest feno­men şi în Ardeal şi în vechiul regat, unde se prezintă sub alte forme şi ajunge la concluzia că „o ridicare mai trainică a nive­lului cultural al populaţiei rurale nu poate fi garantată de­cât prin­­tr'o ŞCOALĂ PRIMARĂ DEOSE­BITĂ A SATELOR”. Este o concepţie nouă şi cura­joasă a unei viitoare reforme a învăţământului, emisă şi de mulţi alţii (între care şi d. prof. Rădulescu-Motru). Şi pentru a­­ceastă concepţie nouă pledează şi un alt fenomen relevat de statis­ticile din „Anuar”: „Frequenţa atinge, in genere, valorile cele mai ridicate — chiar şi în judeţele cu frequenţa cea mai bună d IN TRIMESTRUL AL II-LEA ADICĂ IARNA, adi­că in anotimpul când muncile a­­gricole sunt suspendate”. Cum se explică aceasta? „In­­ventarul de lucru al gos­podăriei ţărăneşti, copiii sunt un element ţinut neîncetat în seamă. Faptul acesta mărturiseşte că la ţară copiii nu lipsesc de la şcoa­lă, în numărul mare al cazurilor numai din­­ pisa de interes al lor şi a părinţilor lor pentru învă­ţătură, ci pentru că sunt recla­maţi de felurite munci. Ineficaci­tatea sistemului de amenzi şi de sancţiuni,­j)revăzut, de lege, se da­­toreşte în mare parte neluării în seamă a acestei necesităţi e­­conomice de neînlăturat”. * Am schiţat în grabă câteva din marele probleme sociale şi de cultură, atinse de ministrul Ins­trucţiunii cu prilejul publicărei importantului „Anuar al învăţă­mântului primar”. Vom avea însă prilejul, cât de curând, să revenim şi asupra altor consta­tări interesante ce se pot face a­­tât din citirea cifrelor, cât şi din comentariile ministrului. De dorit ar fi ca serviciile mi­nisterului Instrucţiunii să înde­plinească şi pentru învăţământul secundar o operă de statistică la fel cu acea înfăptuită acum pen­tru cel primar. Lucrul, uşor de realizat, se poate începe şi săvârşi, când e­­xistă imboldul sufletesc. Doctorul Ygrec „ _____■■■ I ib'Ef, • 9 'inimii ----— N­AZBATII SIMPLU Un ziar de opoziţie se întreabă: „Cum se face valorificarea ce­realelor?“ Foarte simplu: nu se face de joc! Kix NOTE SÂMBĂTĂ, d. Mihalache va participa la inaugurarea unei li­nii... ...Moarte? ft­ PARTIDUL liberal se orientea­ză spre stânga. ...Către locul lăsat vacant de naţional-ţărănişti.­­ft ÎNŢELEGERE asupra acordu­lui cu Geneva, dezbinări însă în privinţa aplicării acestui acord. ...După tradiţia noastră care admite legea, dar nu şi aplicarea ei... LA Iaşi d. Duca a spus că gu­vernul este pe jumătate căzut. Iar liberalii jumătate la pute­re?... * Deficitele Franţei Va cădea de Daladier? Se apropie momentul când guver­nul francez, in urma promisiunilor pe cari le-a făcut mai de mult, va trebui să convoace Parlamentul şi să-i supuie un program financiar, menit să asigure echilibrul bugetu­lui. Momentul acesta va fi impor­tant. El poate însemna o întorsă­tură in viaţa politică a Franţei. Nu se cunoaşte încă programul d-lui Daladier. Ministrul bugetului, d. Mamoureux, a declarat acum de curând că studiază problema şi că guvernul n’a hotărât încă ce măsuri să propue Camerei. Dar se ştie de acum că măsurile acestea vor fi de-, flaţioniste, adică vor impune în ca­zul când vor fi votate, — reduceri însemnate la capitolul lefurilor al pensiilor şi al alocaţiilor. întrebarea care se discută acum cel mai mult în Franţa este dacă d. Daladier va avea o majoritate pentru proectul lui. El ar avea una dacă partidul radical, care dispune în Cameră de 160 de mandate, ar voi să facă loc la guvern grupurilor de dreapta şi de extrema-dreaptă şi dacă şi micile fracţiuni de stânga, intermediare între socialişti şi ra­dicali, ar consimţi şi ele să admită concursul dreptei. Numai în even­tualitatea aceasta ar putea da Da­ladier să întrunească la Cameră nu­mărul suficient de voturi pentru tre­cerea unei legi de reducere a lefu­rilor şi a pensiilor. Dar înţelegerea cu partidele de dreapta ar însemna ruperea defini­tivă de socialişti (după toate pro­babilităţile, nici chiar neo-Socialiştii nu vor vota un proect pentru redu­cerea lefurilor­ şi dispariţia, în scur­tă vreme, a radicalismului. Se va decide d. Daladier, care pâ­nă acum reprezenta aripa stângă a radicalismului, la acest pas? Mulţi, în Franţa se îndoesc. Dar, în ipo­teza că nu va voi să facă apel la dreapta, este sigur că nu va avea o majoritate pentru proectele lui deflaţioniste şi va cădea de la putere. O bună parte a presei franceze şi prezice aceasta. Nu este însă exclus ca cei cari prevăd căderea să se în­şele. D. Daladier, despre care si-a crezut că va fi trântit după cel mult două luni de guvernare, a în­vins până acum toate obstacolele şi s-a menţinut. Nu este imposibil să reuşească a trece şi prin dificultatea bugetară. Dificultatea aceasta însă este e­­normă. Bugetul pe anuil în curs se va încheia cu un deficit de vre-o 5 miliarde. Cel pe 1934 este evaluat la 7 miliarde. Căile ferate au un de­ficit acumulat de 10 miliarde. Co­merţul exterior scade fără încetare şi, redus în anii din urmă prin sis­temul contingentărilor, produce sta­tului venituri din ce în ce mai mici. In timp de patru ani, de la 1929 la 1932, comerţul exterior a scăzut de la 50 de miliarde de franci la 19 mili­arde şi jumătate. O perdere de mai bine de 30 de miliarde. La aceasta se adaugă pierderile imense rezultate din scăderea turismului, din fali­mentele statelor străine, etc. După cum se vede, d. Daladier are o sarcină excepţional de grea, în­treaga Franţă, ca şi restul lumii, aş­teaptă cu o vie curiozitate, să vază în ce măsură va reuşi să domine situaţia. CARNETUL NOSTRU ABERAŢII A apărut o nouă ediţie a unui manual de chimie pentru liceu, al cărui autor declară în prefaţă că avem de a face cu o carte „cum n’a mai fost alta“­. Intr’adevăr, în ce priveşte studiul chimiei, cartea este bună, fără greşeli şi într’o redactare foarte clară. Dar, în afară de chimie, mai conţine şi altceva. De acel altceva ne vom ocupa aici. La sfârşitul fiecărui capitol, după ce s-au descris toate proprietăţile unui corp, găsim u­n paragraf inti­tulat „Din trecutul“ acelui corp. Iată un specimen: Din trecutul ozonului. Ozonul a fost descoperit de chimistul german Schönbein (1799—1868) la 1840. În­vățaţii francezi Becquerel (1788— 1878) şi Frémy (1814—1894) au do­vedit că ozonul nu este un corp simplu deosebit de oxigen. In vremea când a fost descoperit ozonul, după ocupația rusească (1828—1834), domnia în Muntenia Alexandru Ghica şi in Moldova Mi­hail Sturza. Pe măsură ce înainta studiarea ozonului se plămădea şi revoluţia din 1848. Cum? veţi întreba dumneavoas­tră, din cauza descoperirii ozonu­lui a izbucnit revoluţia din 1848, sau din cauza revoluţiei a fost des­coperit ozonul? Mihail Sturza a avut vreun rol la această descope­rire? Nu. Autorul a trecut pur şi simplu la alt subiect. Salturi de acestea în timp şi în spaţiu se găsesc la fiecare capitol. Vă interesează bună­oară „trecutul“ bromului? Veţi afla că în anul când a fost descoperit acest metaloid, „Avram Iancu, Craiul munţilor era de doi ani“. Asta se chiamă la autorul nos­tru a face legătură între materii. Dar de ce legătura trebue făcută numai cu istoria şi de ce prin isto­rie se­ înţeleg, numai datele? Chimia poate fi foarte­ simplu şi foarte util pusă în legătură cu ştiin­ţele naturale, cu matematicile, cu geografia şi, câte­odată, chiar cu istoria. Dar prin istorie trebue să înţelegem studiul trecutului cultu­ral, nu o listă cu datele naşterii şi ale morţii diferitelor personaje. V. Badea CHESTIA ZILEI CĂCIULIM* BUCUREŞTI Cu toată situaţia dificilă, guver­nul rămâne. ■ (ZIARELE) — Aşa­dar, d-le preşedinte, n’aţi terminat cura la Căciulata? — Nu... Abia aici trebue să beau paharul până la fund! GIN AMINTIRILE MELE DUMITRU ŞI ION BRĂTIANU de D. R. ROSETTI-MAX Mentalitatea bărbaţilor cari au drept ocupaţiune de predilecţie po­litica de partid, e foarte curioasă. Dânşii uită, cum zice românul, dela mână până la gură, tot ce s’a petre­cut în partidul lor şi ne zugrăvesc ca fără pată întreaga acţiune a par­tidului lor. Observaţia aceasta am făcut-o ci­tind zilele trecute prin ziare o dare de seamă a celor spuse reporterilor de d. V. Sassu, emisarul trimis cu ramura de măslin la­ d. Gh. Bră­­tianu, spre a-l hotăra, pa e rătăcită, să se întoarcă la păstorul actual al partidului naţional-liberal. Misiunea precum se ştie nu a reu­şit, căci precum se mai ştie, d. Gh. Brătianu punea ca primă condiţiune înfiinţarea pedepsei cu moarte, a­­dică decapitarea şefului Duca. O a­­semenea pretenţie a indignat pe d. Vasile Sassu, care după ce a criti­cat aspru dizidenţa din partidul său, a mai adăugat desigur cu multă sinceritate, dar în necunoştinţă de cauză: — Partidul nostru nu şi-a mâncat niciodată şeful! Aşa să fie oare? Nu ştie cumva d. Vasile Sassu că Ion C. Brătianu, bătrânul care a condus cu glorie partidul liberal, a avut un frate? Or, acel frate — Dumitru — a dat semnalul dezidenţei liberale la 1882, demisionând din preşedinţia Camerei, întemeiând ziarul „Naţiu­nea” şi contopind gruparea sa dizi­dentă cu toate partidele de opoziţie, spre a provoca răsturnarea frate­lui său Ion. A izbutit astfel să-l răstoarne la 1888. ★ Să vedeți acum până unde a mers (Citiți continuarea în pag. II-a) (Citiţi continuarea în pag. II-a) Cărţile vechi privitoare la trecutul românilor de SCARLAT CALLBACK! Nu cred să fie multe popoare, cari să fi păstrat aşa de puţine lucruri, în legătură cu trecutul lor, ca noi românii. Muzeele noastre sunt să­race şi, ceea ce este şi mai jalnic, e sistemul de a împrăştia cele câteva vestigii ale trectului nostru într’o sumedenie de clădiri, mai mult sau mai puţin adecvate scopului. Nici un străin, vizitând muzeele din Bucureşti, nu poate să-şi facă o idee exactă de colecţiile noastre publice. Şi, totuşi, avem obiecte făurite cu atâta măestrie şi care se pierd fără nici un rost, în clădiri improprii scopului de muzeu! ■ Cărţile vechi, însă, privitoare, la trecutul românilor, au soarta cea mai vitregă. Ele n’au avut norocul să fie strânse, ca vestmintele, icoa­nele şi celelalte obiecte din biserici, şi să fie puse la adăpost pentru a fi astfel, mai uşor apărate împotriva uzurii prileguite de vreme, a vân­zărilor silite, sau a altor nenorociri. Căci nu trebue să ne facem prea multe iluzii în ceea ce priveşte soar­ta lucrurilor aflate în colecţiile par­ticulare. Greutăţile, provocate de criza actuală, sileşte pe mulţi iubi­tori de lucruri frumoase să-şi lichi­deze tezaurele, în condiţiuni destul de rele. Şi, totuşi, nici unul, din a­­cei însărcinaţi cu păstrarea bogă­ţiilor din trecut, nu se sinchiseşte de soarta lor. Cărţile vechii, în legătură cu tre­cutul poporului românesc, se pot împărţi în două categorii: a) căr­ţile bisericeşti şi cele laice, tipărite, în Moldova, Muntenia, sau Ardeal, pe limba românească, sau slavonă, din porunca şi cu cheltuiala domni­lor sau a boerilor români; b) căr­ţile scrise, în limbi străine, de scrii­tori străini şi privitoare la istoria românilor, la obiceiurile lor, la viaţa politică şi economică a acestui po­por. In această categorie trebue să trecem şi operile spătarului Miles­­cu şi ale domnului moldovean, Di­­mitrie Cantemir. Să vorbim, mai întâiu, despre cărţile bisericeşti, cele mai vechi şi mai preţioase pentru noi. Tipă­rite între zidurile roase ale mănăs­tirilor tăcute, ele sunt comorile lim­bii româneşti, pe care nici năvălirile barbarilor, nici ura vecinilor atot­puternici, n’au izbutit să le distrugă. Ascunse în biserici, sau în laviţele grele din casele boiereşti, ele au păstrat, veacuri dearândul, legea strămoşească şi, câteodată, încer­cările de artă ale unor maeştri des­tul de dibaci. Totuşi, s’au împuţinat pe nesimţite. Şi, astăzi, cărţile ro­mâneşti, tipărite în veacul al XVII- lea au ajuns rare. Dacă am fi într’o ţară unde cei însărcinaţi cu paza comorilor din trecut, ar îi oameni mai inimoşi şi dacă ei ar putea rupe, ceva, din visteria statului, s’ar putea institui o comisiune care să aibă, drept scop, să cumpere şi să strângă într’o bi­bliotecă mare publică, toate cărţile bisericeşti din veacul al XVII-lea rămase prin podul bisericilor ui­tate, sau în lăzile prăfuite din ca­sele cutărui, sau cutărui cetăţean. In afară de cărţile bisericeşti, tot în aceleaşi tiparniţe s’au dat la i­­veală pravilele vechi: cele două ale lui Matei-Voevod şi cea a lui Va­sile-Vodă. Şi aceste pravile au a­­juns, astăzi, foarte rare, mai cu seamă pravila „zisă cea mică” dela Govora, care cu greu se mai poate găsi. Cele mai multe exemplare sunt incom­plecte şi într’o stare, pe care trebuie s’o numim proastă. Ce interesant ar fi dacă am afla câte exemplare se mai găsesc, fie la noi, fie în bibliotecile din străinătate.

Next