Adevěrul, octombrie 1933 (Anul 47, nr. 15257-15283)
1933-10-01 / nr. 15257
MUL 47 - Ra. 1525X 1 750 lei pe un an 380 lei pe 6 luni 200 lei pe 3 luni '/ j . Casjiâîică 1 Ceioabrie 1933, paciul FONDATORI’ V‘ BEI DIMA lUWXIAlUIU. CONST. MILLE In străinătate 1 dublu 3 LEII .88—1897 1897—1926 BIROURILE: București, Str. Coast. Milk csărimiar) Mo. 5 -7— Centrala: 3-2470. Direcția: 3-2474. Provincia: 3-1066. Administraţia: 3-2473. _ Guvernul s’a înţeles cu d. Mihalache. limine să se **i înţeleagă cu d. Maniu, cu creditorii externi şi cu partidul... isicsio: „mai tare a aricind“! Situaţia guvernului Serbările Peleşului au adunat la Sinaia, pe mai toți fruntaşii activi ai vieţei noastre publice. A fost deci natural, că toate momentele libere, au fost utilizate pentru aprige discuţii politice. Amici şi adversari politici, interpretau în tel şi chip situaţia în general şi în special cea a guvernului şi ar fi fost distractiv, dacă n’ar fi fost atât de serios, jocul de divinaţiune, dacă ministerul pleacă sau rămâne. In seara zilei de Marţi şi în dimineaţa zilei de Miercuri acţiunile opoziţiei, ai cărei reprezentanţi se arătau deocamdată mai preocupaţi de faptul dacă succesiunea la cârmă se deschide, decât de cel dacă le revine lor, păreau în urcare. Seara de Miercuri le-a scoborât însă până la punctul îngheţului şi vestea că între d-nii Vaida şi Mihalache a intervenit o înţelegere, în legătură cu anume incidente, cari surveniseră din direcţia Rădăcinilor şi a Câmpulungului, — a turburat iarăş toate socotelile şi a dat curs ştire! că guvernul s’a întărit şi că rămâne. Cum se poate explica această fluctuaţiune între extreme la nişte personalităţi cu o vastă practică a politicei? Explicaţia este, că nici guvernul nu e pe roze, nici opoziţia nu e sigură de ea. Este fără îndoială că guvernul e sabotat de disensiunile ce se manifestă în cadrele partidului naţional-ţărănesc. Ceiace face d. Maniu şi ceiace a făcut d. Mihalache, prin manifestaţia de la Câmpulung şi de atunci încoace, nu a fost important numai prin valoarea personalităţii lor, ci mai ales prin faptul că a concretizat unele curente şi stări de spirit cari străbat partidul. La Câmpulung d. Mihalache a spus anume, că nu înţelege să tulbure opera de guvernare a ministerului, ceia ce însemnează că nu e dispus să-şi asume răspunderea trecerei partidului în opoziţie, iar în chestia acordului de la Geneva, în împrejurările noui, survenite din cauza întârzierilor datorite încetinelei şi ezitărei creditorilor statului român, dezacordul dintre d. Mihalache şi guvern era numai aparent şi explicabil prin faptul că d. Mihalache vorbea ca un om politic neîmpovărat de necesităţile guvernărei, iar guvernul e silit să lucreze sub imperiul obligaţiunilor ce-i impun principiile şi metodele cari stăpânesc şi sunt uzuale în raporturile internaţionale. Nu a fost deci greu, ca să se găsească un teren de înţelegere, deşi, nu trebuie să ai informaţii speciale, pentru a şti că multă vreme, acordul de la Geneva nu poate fi ţinut în suspensie, aceasta fiind dăunătoare reputaţiei morale a Ligii şi, ca să zicem aşa, solvabilităţii diplomatice a României. Or, situaţiimea aceasta va apăsa asupra cabinetului de mâine, dacă va trebui să preia de la cel de azi, guvernarea, înainte ca acesta să fi eliminat dintre obligaţiunile internaţionale ale României, angajamentele luate la Geneva. Căci, e evident că putem să nu aplicăm acordul deoarece nu există mijloace de constrângere pentru ca să ni se impute punerea lui în practică. Dar respectarea cuvântului dat, este un postulat elementar al politicei internaționale, nu numai al celei inaugurate odată cu crearea Ligii. Acesta este un moment, pe care nu ar trebui să-l piardă din vedere nici opoziţia. Nu ar avea o surpriză tocmai plăcută, dacă a doua zi după ce ar veni la cârmă, când fumurile entusiasmului se vor fi risipit, ar trebui să continue politica de dânsa criticată şi să aplice soluţiunile, cu înverşunare combătute în opoziţie. Cine crede că un nou guvern s’ar putea eschiva dela angajamentele cele vechi, nu cunoaşte dificultatea de a ieşi dintr’un angrenaj în mişcare, uită că angajamentele internaţionale nu cunosc guvernele unei tari, ci numai guvernul ei, care apare ca unul şi acelaş, indiferent de persoanele cari 11 constituie. Cum se vede nu se poate încă vorbi de o clarificare a situaţiei. Amânările şi suspendările sunt un paliativ politic, nu o politică. Or guvernul, cu cât ar avea mai mult certitudinea de a putea rămâne la cârmă multă vreme, cu atât trebuie să aibă o politică activă şi bine definită. Altfel viaţa lui ar fi în bătaia tuturor vânturilor. Aşa că în acest punct d. Mihalache are cu siguranţă dreptate. Numai că chiar d-sa socoate că programul pe care l-a expus la Câmpulung, nu poate fi aplicat în actuala guvernare, fiindcă cere o complectă deplasare a axei programatice a partidului, deplasare care la rândul ei are nevoie de o acţiune de pregătire, care nu se poate întreprinde decât din momentul trecerei partidului în opoziţie. Se pare că această concepţie a d-lui Mihalache a înlesnit acordul d-sale cu d. Vaida. Ce consecințe va mai avea acest acord, rămâne să se vadă. Fapt rămâne că guvernul Vaida nu poate cădea decât dacă ar perde încrederea Suveranului sau pe cea a partidului. Deocamdată însă o are pe cea dintâi, astăzi cea mai decisivă, iar acordul cu d. Mihalache, precum şi mirajul paterei, pare a i-o asigura şi pe cea de a doua. Numai o surpriză ar putea aduce o schimbare a situaţiei politice, o criză de regim. Să fie oare orice surpriză exclusă? R. Brănişteanu poetice... LA GUVERN? Cunoscând însă moravurile şi practicele de la noi, cei cari trebuiau să dispună erau datori să se întrebe: vom fi în măsură să atingem cele două obiective? Nu cumva vom provoca o serie infinită de mizerii comerţului şi, cu toate acestea, nu vom realiza scopul urmărit? Dacă ar fi gândit astfel, n’ar mai fi introdus contingentarea. Intr’adevăr, statisticele arată că deşi trăim de atâta vreme sub regimul contingentării, importul, in comparaţie cu anul trecut, n’a scăzut. Cum a fost cu putinţă acest lucru sub regimul contingentării? Răspunsul e simplu: vezi moravurile şi materialul omenesc. La aceasta nu s’au gândit legiuitorii noştri şi e păcat. Astăzi avem mizeriile contingentării şi totuşi importăm ca şi un trecut. Pare un paradox. E însă adevărul adevărat. In cuvântarea rostită de d. Goga cu ocazia sosirii d-sale în Capitală, cetim următoarele: „...Sarcina d-voastră nu va fi uşoară. Va trebui să răscolim tot culcuşul vieţii noastre publice şi să aducem o înoire în locul descurajării de astăzi”. D. Goga nu este un oarecare in viaţa noastră politică. Spusele d-sale, chiar dacă amintesc recentul articol al d-lui Sever Boom apărut în „Vestul”, nu pot fi tratate la fel. D. Goga anunţă aşadar, în cuvinte lapidare, un program revoluţionar. „Răscolirea întregului culcuş”, nu poate avea doar alt sens. Pe ce cale? Pe calea mai uşoară a revoluţiei de sus? Pe calea măsurilor aplicate la guvern? Dacă ar fi astfel, d. Goga n’ar preveni pe cei în drept că „sarcina lor nu va fi uşoară”. Atunci pe calea unei mişcări violente, revoluţionare propriu zise, care să-l aducă la guvern, cu unicul scop de a realiza cerinţele revoluţiei? Dacă am înţeles bine, d. Goga se gândeşte şi se pregăteşte pentru această din urmă cale. Şi dacă-i astfel, atunci este de presupus că au survenit împrejurări şi fapte cari au răsturnat optimismul de astă vară al şefului partidului naţional-agrar. Atunci d-sa era sigur de guvern. Acum se pregăteşte de agitaţii şi de „răscolire de culcuşuri”. Ce s’a întâmplat? CONTINGENTAREA Principial, ea se impune. Tratamentului aplicat în special produselor ţării româneşti de către ţările amice şi neamice, şi, în genere, regimul contingentării introduse în atâtea ţări, nu putea să nu ne impue şi nouă luare de măsuri identice. Contingentarea, de fapt, urmărea două obiective: să împiedice ieşirea de devize şi să reducă importul, ca un soi de sancţiune împotriva ţărilor cari ridică bariere împotriva produselor româneşti. Aşa a fost, aşa trebuia să fie un principiu. Sever Sportivi unguri in Capitală D. FISCHER Directorul general al C. F. Ungare si vice-preşedintele federaţiei internaţionale de Foot-Ball. După o sută de ani de învăţământ primar O oglindă credincioasă a nivelului nostru cultural Ministerul Instrucţiunii publice a dat la lumină o operă pe care nu ne jenăm s-o calificăm epocală. E un „Anuar al învăţământului primar” din România, un volum impunător în format mare, de aproape 900 de pagini, cu numeroase tabele statistice, grafice şi comentarii ale cifrelor. Volumul acesta, care marchează o nouă etapă pe calea progresului şi îndrumărilor învăţământului nostru primar, este prefaţat de d. Dimitrie Gusti. Această prefaţă, ca însăşi de o mare valoare ştiinţifică şi socială, este o sinteză, cu privire la întreaga operă statistică pe care o înfăţişează volumul, şi în acelaşi timp un îndreptar spre noui forme de învăţământ, către care va trebui să evolueze şcoala primară română, dacă ţine să corespundă realităţilor sociale de la noi şi menirii ei civilizatorie. Anuarul acesta, de proporţii atât de mari, este cartea pe care va trebui neapărat s-o consulte, de acum înainte toţi cei ce ar dori să aibă o ideie despre învăţământul nostru, despre insuficienţele lui, despre progresele pe care le realizează şi în deosebi despre cauzele care i-au împiedicat progresul. Vor trebui să-l consulte toţi acei care caută să clădească ceva trainic şi folositor, în direcţia culturii şi civilizaţiei păturii noastre rurale. Anuarul acesta al Instrucţiunii în şcolile primare, e o oglindă credincioasă a nivelului cultural la care am ajuns după o sută de ani de şcoală primară. Oglinda aceasta ne arată, însă, o situaţie din cele mai triste. Dar în sfârşit, cunoaştem adevărul asupra stării noastre culturale. Adevărul odată cunoscut şi cauzele insuficienţelor lămurite, putem nădăjdui într’o îmbunătăţire pentru viitor. Până acum, ministerul Instrucţiunii, deşi avea un serviciu statistic cu un personal numeros, nu era în stare să dea date exacte asupra învăţământului şi de aceea tot ce se clădea în direcţia ameliorării acestui învăţământ, erau castele de nisip pe plaja mobilă a mării. Astăzi avem prima statistică a învăţământului rural şi urban şi a rezultatelor acestui învăţământ. Dar avem şi PRIMA statistică privitoare la cadrele funcţionarilor acestui învăţământ. Sute de pagini ale anuarului sunt ocupate de situaţia acestor cadre. Pentru fiecare judeţ, pentru fiecare comună ştim acum câte şcoli există, câte săli de clasă, câţi elevi şi câţi învăţători. Cunoaştem acum situaţia fiecărui învăţător în parte (sunt zeci de mii), calificările lui (provisor, definitiv, gradaţiile, anii serviţi etc.). Pe baza tuturor acestor date se va putea clădi noua reformă pe care o pregăteşte actualul ministru al Instrucţiunii. Şi acum, pe cât spaţiul articolului de ziar ne permite, iată câteva date mai însemnate, spicuite din „Anuar”. Numărul copiilor în vrâstă să urmeze şcoala primară propriu zisă (7—16 ani) a fost în 1931 de 2.793.181. Din aceştia abia 2.053.634, adică 73,52% din totalul recenzaţilor s’au înscris în acest an şcolar. Deci vre-o 750.000 de copii mici n’au fost măcar înscrişi. Dar staţi! Situaţia este şi mai tristă. Veţi vedea că-i chiar disperată. Din tablourile publicate în „Anuar” rezultă (şi calculul este al ministrului D. Gusti) că faţă de totalul copiilor, FRECVENTEAZĂ ŞCOALA NUMAI 50,09 la Deci din 100 de copii, jumătate (50) mici nu frequentează şcoala, nu ştiu nici citi, nici scrie şi socoti! Din aceşti puţini copii care „frequentează” şcoala, promovează numai 46,22%. Dar şi aceştia „puţin familiarizaţi cu cartea, în decursul unei frequentări neregulate (cităm aci vorbele d-lui D. Gusti), recad, de foarte multe ori în analfabetism. Ei alimentează analfabetismul post şcolar”. Un fenomen interesat de constatat după tablourile statistice şi relevat de ministru, este îngrămădirea unei treimi aproape din totalul populaţiei şcolare (31,22%) în clasa I-a (în şcolile rurale). (In mediile urbane mai toţi copiii urmează toate clasele). Acest fenomen se observă mai mult în Basarabia. Se vede că în Basarabia (cităm pe d. Gusti) ------------- na imum ----------— lumea de acolo nu are nevoie de celelalte clase primare. Şi de vreme ce a izbutit să facă aşa incât aproape toate şcolile rurale primare din Basarabia să nu fie decât clo I mari, se pare că ţărănimea de acolo nu socoteşte de trebuinţă pentru viaţa ei decât scrisul, cititul şi socotitul, cât se predă în anul de învăţătură din tot ce oferă şcoala noastră primară, INTELECTUALISTĂ(!?) de până acum”. D. Gusti studiază acest fenomen şi în Ardeal şi în vechiul regat, unde se prezintă sub alte forme şi ajunge la concluzia că „o ridicare mai trainică a nivelului cultural al populaţiei rurale nu poate fi garantată decât printr'o ŞCOALĂ PRIMARĂ DEOSEBITĂ A SATELOR”. Este o concepţie nouă şi curajoasă a unei viitoare reforme a învăţământului, emisă şi de mulţi alţii (între care şi d. prof. Rădulescu-Motru). Şi pentru această concepţie nouă pledează şi un alt fenomen relevat de statisticile din „Anuar”: „Frequenţa atinge, in genere, valorile cele mai ridicate — chiar şi în judeţele cu frequenţa cea mai bună d IN TRIMESTRUL AL II-LEA ADICĂ IARNA, adică in anotimpul când muncile agricole sunt suspendate”. Cum se explică aceasta? „Inventarul de lucru al gospodăriei ţărăneşti, copiii sunt un element ţinut neîncetat în seamă. Faptul acesta mărturiseşte că la ţară copiii nu lipsesc de la şcoală, în numărul mare al cazurilor numai din pisa de interes al lor şi a părinţilor lor pentru învăţătură, ci pentru că sunt reclamaţi de felurite munci. Ineficacitatea sistemului de amenzi şi de sancţiuni,j)revăzut, de lege, se datoreşte în mare parte neluării în seamă a acestei necesităţi economice de neînlăturat”. * Am schiţat în grabă câteva din marele probleme sociale şi de cultură, atinse de ministrul Instrucţiunii cu prilejul publicărei importantului „Anuar al învăţământului primar”. Vom avea însă prilejul, cât de curând, să revenim şi asupra altor constatări interesante ce se pot face atât din citirea cifrelor, cât şi din comentariile ministrului. De dorit ar fi ca serviciile ministerului Instrucţiunii să îndeplinească şi pentru învăţământul secundar o operă de statistică la fel cu acea înfăptuită acum pentru cel primar. Lucrul, uşor de realizat, se poate începe şi săvârşi, când există imboldul sufletesc. Doctorul Ygrec „ _____■■■ I ib'Ef, • 9 'inimii ----— NAZBATII SIMPLU Un ziar de opoziţie se întreabă: „Cum se face valorificarea cerealelor?“ Foarte simplu: nu se face de joc! Kix NOTE SÂMBĂTĂ, d. Mihalache va participa la inaugurarea unei linii... ...Moarte? ft PARTIDUL liberal se orientează spre stânga. ...Către locul lăsat vacant de naţional-ţărănişti.ft ÎNŢELEGERE asupra acordului cu Geneva, dezbinări însă în privinţa aplicării acestui acord. ...După tradiţia noastră care admite legea, dar nu şi aplicarea ei... LA Iaşi d. Duca a spus că guvernul este pe jumătate căzut. Iar liberalii jumătate la putere?... * Deficitele Franţei Va cădea de Daladier? Se apropie momentul când guvernul francez, in urma promisiunilor pe cari le-a făcut mai de mult, va trebui să convoace Parlamentul şi să-i supuie un program financiar, menit să asigure echilibrul bugetului. Momentul acesta va fi important. El poate însemna o întorsătură in viaţa politică a Franţei. Nu se cunoaşte încă programul d-lui Daladier. Ministrul bugetului, d. Mamoureux, a declarat acum de curând că studiază problema şi că guvernul n’a hotărât încă ce măsuri să propue Camerei. Dar se ştie de acum că măsurile acestea vor fi de-, flaţioniste, adică vor impune în cazul când vor fi votate, — reduceri însemnate la capitolul lefurilor al pensiilor şi al alocaţiilor. întrebarea care se discută acum cel mai mult în Franţa este dacă d. Daladier va avea o majoritate pentru proectul lui. El ar avea una dacă partidul radical, care dispune în Cameră de 160 de mandate, ar voi să facă loc la guvern grupurilor de dreapta şi de extrema-dreaptă şi dacă şi micile fracţiuni de stânga, intermediare între socialişti şi radicali, ar consimţi şi ele să admită concursul dreptei. Numai în eventualitatea aceasta ar putea da Daladier să întrunească la Cameră numărul suficient de voturi pentru trecerea unei legi de reducere a lefurilor şi a pensiilor. Dar înţelegerea cu partidele de dreapta ar însemna ruperea definitivă de socialişti (după toate probabilităţile, nici chiar neo-Socialiştii nu vor vota un proect pentru reducerea lefurilor şi dispariţia, în scurtă vreme, a radicalismului. Se va decide d. Daladier, care până acum reprezenta aripa stângă a radicalismului, la acest pas? Mulţi, în Franţa se îndoesc. Dar, în ipoteza că nu va voi să facă apel la dreapta, este sigur că nu va avea o majoritate pentru proectele lui deflaţioniste şi va cădea de la putere. O bună parte a presei franceze şi prezice aceasta. Nu este însă exclus ca cei cari prevăd căderea să se înşele. D. Daladier, despre care si-a crezut că va fi trântit după cel mult două luni de guvernare, a învins până acum toate obstacolele şi s-a menţinut. Nu este imposibil să reuşească a trece şi prin dificultatea bugetară. Dificultatea aceasta însă este enormă. Bugetul pe anuil în curs se va încheia cu un deficit de vre-o 5 miliarde. Cel pe 1934 este evaluat la 7 miliarde. Căile ferate au un deficit acumulat de 10 miliarde. Comerţul exterior scade fără încetare şi, redus în anii din urmă prin sistemul contingentărilor, produce statului venituri din ce în ce mai mici. In timp de patru ani, de la 1929 la 1932, comerţul exterior a scăzut de la 50 de miliarde de franci la 19 miliarde şi jumătate. O perdere de mai bine de 30 de miliarde. La aceasta se adaugă pierderile imense rezultate din scăderea turismului, din falimentele statelor străine, etc. După cum se vede, d. Daladier are o sarcină excepţional de grea, întreaga Franţă, ca şi restul lumii, aşteaptă cu o vie curiozitate, să vază în ce măsură va reuşi să domine situaţia. CARNETUL NOSTRU ABERAŢII A apărut o nouă ediţie a unui manual de chimie pentru liceu, al cărui autor declară în prefaţă că avem de a face cu o carte „cum n’a mai fost alta“. Intr’adevăr, în ce priveşte studiul chimiei, cartea este bună, fără greşeli şi într’o redactare foarte clară. Dar, în afară de chimie, mai conţine şi altceva. De acel altceva ne vom ocupa aici. La sfârşitul fiecărui capitol, după ce s-au descris toate proprietăţile unui corp, găsim un paragraf intitulat „Din trecutul“ acelui corp. Iată un specimen: Din trecutul ozonului. Ozonul a fost descoperit de chimistul german Schönbein (1799—1868) la 1840. Învățaţii francezi Becquerel (1788— 1878) şi Frémy (1814—1894) au dovedit că ozonul nu este un corp simplu deosebit de oxigen. In vremea când a fost descoperit ozonul, după ocupația rusească (1828—1834), domnia în Muntenia Alexandru Ghica şi in Moldova Mihail Sturza. Pe măsură ce înainta studiarea ozonului se plămădea şi revoluţia din 1848. Cum? veţi întreba dumneavoastră, din cauza descoperirii ozonului a izbucnit revoluţia din 1848, sau din cauza revoluţiei a fost descoperit ozonul? Mihail Sturza a avut vreun rol la această descoperire? Nu. Autorul a trecut pur şi simplu la alt subiect. Salturi de acestea în timp şi în spaţiu se găsesc la fiecare capitol. Vă interesează bunăoară „trecutul“ bromului? Veţi afla că în anul când a fost descoperit acest metaloid, „Avram Iancu, Craiul munţilor era de doi ani“. Asta se chiamă la autorul nostru a face legătură între materii. Dar de ce legătura trebue făcută numai cu istoria şi de ce prin istorie se înţeleg, numai datele? Chimia poate fi foarte simplu şi foarte util pusă în legătură cu ştiinţele naturale, cu matematicile, cu geografia şi, câteodată, chiar cu istoria. Dar prin istorie trebue să înţelegem studiul trecutului cultural, nu o listă cu datele naşterii şi ale morţii diferitelor personaje. V. Badea CHESTIA ZILEI CĂCIULIM* BUCUREŞTI Cu toată situaţia dificilă, guvernul rămâne. ■ (ZIARELE) — Aşadar, d-le preşedinte, n’aţi terminat cura la Căciulata? — Nu... Abia aici trebue să beau paharul până la fund! GIN AMINTIRILE MELE DUMITRU ŞI ION BRĂTIANU de D. R. ROSETTI-MAX Mentalitatea bărbaţilor cari au drept ocupaţiune de predilecţie politica de partid, e foarte curioasă. Dânşii uită, cum zice românul, dela mână până la gură, tot ce s’a petrecut în partidul lor şi ne zugrăvesc ca fără pată întreaga acţiune a partidului lor. Observaţia aceasta am făcut-o citind zilele trecute prin ziare o dare de seamă a celor spuse reporterilor de d. V. Sassu, emisarul trimis cu ramura de măslin la d. Gh. Brătianu, spre a-l hotăra, pa e rătăcită, să se întoarcă la păstorul actual al partidului naţional-liberal. Misiunea precum se ştie nu a reuşit, căci precum se mai ştie, d. Gh. Brătianu punea ca primă condiţiune înfiinţarea pedepsei cu moarte, adică decapitarea şefului Duca. O asemenea pretenţie a indignat pe d. Vasile Sassu, care după ce a criticat aspru dizidenţa din partidul său, a mai adăugat desigur cu multă sinceritate, dar în necunoştinţă de cauză: — Partidul nostru nu şi-a mâncat niciodată şeful! Aşa să fie oare? Nu ştie cumva d. Vasile Sassu că Ion C. Brătianu, bătrânul care a condus cu glorie partidul liberal, a avut un frate? Or, acel frate — Dumitru — a dat semnalul dezidenţei liberale la 1882, demisionând din preşedinţia Camerei, întemeiând ziarul „Naţiunea” şi contopind gruparea sa dizidentă cu toate partidele de opoziţie, spre a provoca răsturnarea fratelui său Ion. A izbutit astfel să-l răstoarne la 1888. ★ Să vedeți acum până unde a mers (Citiți continuarea în pag. II-a) (Citiţi continuarea în pag. II-a) Cărţile vechi privitoare la trecutul românilor de SCARLAT CALLBACK! Nu cred să fie multe popoare, cari să fi păstrat aşa de puţine lucruri, în legătură cu trecutul lor, ca noi românii. Muzeele noastre sunt sărace şi, ceea ce este şi mai jalnic, e sistemul de a împrăştia cele câteva vestigii ale trectului nostru într’o sumedenie de clădiri, mai mult sau mai puţin adecvate scopului. Nici un străin, vizitând muzeele din Bucureşti, nu poate să-şi facă o idee exactă de colecţiile noastre publice. Şi, totuşi, avem obiecte făurite cu atâta măestrie şi care se pierd fără nici un rost, în clădiri improprii scopului de muzeu! ■ Cărţile vechi, însă, privitoare, la trecutul românilor, au soarta cea mai vitregă. Ele n’au avut norocul să fie strânse, ca vestmintele, icoanele şi celelalte obiecte din biserici, şi să fie puse la adăpost pentru a fi astfel, mai uşor apărate împotriva uzurii prileguite de vreme, a vânzărilor silite, sau a altor nenorociri. Căci nu trebue să ne facem prea multe iluzii în ceea ce priveşte soarta lucrurilor aflate în colecţiile particulare. Greutăţile, provocate de criza actuală, sileşte pe mulţi iubitori de lucruri frumoase să-şi lichideze tezaurele, în condiţiuni destul de rele. Şi, totuşi, nici unul, din acei însărcinaţi cu păstrarea bogăţiilor din trecut, nu se sinchiseşte de soarta lor. Cărţile vechii, în legătură cu trecutul poporului românesc, se pot împărţi în două categorii: a) cărţile bisericeşti şi cele laice, tipărite, în Moldova, Muntenia, sau Ardeal, pe limba românească, sau slavonă, din porunca şi cu cheltuiala domnilor sau a boerilor români; b) cărţile scrise, în limbi străine, de scriitori străini şi privitoare la istoria românilor, la obiceiurile lor, la viaţa politică şi economică a acestui popor. In această categorie trebue să trecem şi operile spătarului Milescu şi ale domnului moldovean, Dimitrie Cantemir. Să vorbim, mai întâiu, despre cărţile bisericeşti, cele mai vechi şi mai preţioase pentru noi. Tipărite între zidurile roase ale mănăstirilor tăcute, ele sunt comorile limbii româneşti, pe care nici năvălirile barbarilor, nici ura vecinilor atotputernici, n’au izbutit să le distrugă. Ascunse în biserici, sau în laviţele grele din casele boiereşti, ele au păstrat, veacuri dearândul, legea strămoşească şi, câteodată, încercările de artă ale unor maeştri destul de dibaci. Totuşi, s’au împuţinat pe nesimţite. Şi, astăzi, cărţile româneşti, tipărite în veacul al XVII- lea au ajuns rare. Dacă am fi într’o ţară unde cei însărcinaţi cu paza comorilor din trecut, ar îi oameni mai inimoşi şi dacă ei ar putea rupe, ceva, din visteria statului, s’ar putea institui o comisiune care să aibă, drept scop, să cumpere şi să strângă într’o bibliotecă mare publică, toate cărţile bisericeşti din veacul al XVII-lea rămase prin podul bisericilor uitate, sau în lăzile prăfuite din casele cutărui, sau cutărui cetăţean. In afară de cărţile bisericeşti, tot în aceleaşi tiparniţe s’au dat la iveală pravilele vechi: cele două ale lui Matei-Voevod şi cea a lui Vasile-Vodă. Şi aceste pravile au ajuns, astăzi, foarte rare, mai cu seamă pravila „zisă cea mică” dela Govora, care cu greu se mai poate găsi. Cele mai multe exemplare sunt incomplecte şi într’o stare, pe care trebuie s’o numim proastă. Ce interesant ar fi dacă am afla câte exemplare se mai găsesc, fie la noi, fie în bibliotecile din străinătate.