Adevěrul, noiembrie 1933 (Anul 47, nr. 15284-15308)

1933-11-02 / nr. 15284

ABONAMENTE 750 lei pe un an 380 lei pe 6 luni 200 lei pe 3 luni In străinătate dublu 3 LEI BIROURILE: București, Str. Const. Miile (Sărindar) Rol 5—7—9 TELEFOANE : Intreve­d­er­ea de pe Dunăre :«PT" _____ întrevederea dintre suveranii Ro­mâniei şi Bulgariei a fost aşteptată cu cel mai mare interes de toate cancelariile europene şi de întreaga opinie publică, întrevederea acea­sta, pregătită de către d. Titulescu ca un act de deosebită însemnătate diplomatică şi politică a fost consi­derată de marea presă occidentală la începutul unei etape decisive în politica de conciliere şi de colabo­rare a popoarelor balcanice. Între­vederea de pe Dunăre a urmat ca o concluziune logică, acţiunei de mare linie, desfăşurată cu atâta te­nacitate şi putere logică de convin­gere de către ministrul nostru de externe, prin vizitele sale la Sofia, Ankara, Atena şi Belgrad. Firele puternic de sucite ale a­­cestei urzeli de adâncă prevedere politică, leagă deja Bucureştii de Turcia, Grecia şi de Iugoslavia, a căror acţiune concertată pentru a­­sigurarea păcii in Balcani a luat deja aproape forma unui front co­mun, reprezentând o forţă organi­zată de cea mai înaltă valoare şi cu posibilităţi de colaborare politică şi economică infinite şi deopotrivă de profitabile pentru toţi. întrevederea de pe Dunăre a avut de scop să creeze atmosfera de prietenie, bună voinţă şi sinceritate, fără de care n’ar fi cu putinţă să se înlăture şi obstacolele, cari ţin încă Bulgaria într’o atitudine de rezervă faţă de marea acţiune de înfrăţire balcani­că, creind in realitate prejudicii pentru ea însăşi. Trebuia să se spargă definitiv ghiaţa, factorii constituţionali şi răspunzători din cele două ţări să aibă prilejul de a explica deadreptul de la om la om, cercetând cu bărbăţie, dar şi cu prudenţa intenţiei de a se ajunge la înţelegere, toate chestiunile cari au menţinut în anii de după război ba­riere morale între cele două popoa­re, pentru ca să se găsească calea cea mai dreaptă şi cea mai temei­nică pentru îndepărtarea lor. Judecând după declaraţiunile fă­cute la Rusciuc imediat după acea­stă întrevedere, de către regele Bo­ris, primul ministru Muşanoff şi d. Vaida Voevod, precum şi după to­nul şi formulele comunicatului ofi­cial asupra rezultatelor întrevede­rii, se pare că putem împărtăşi spe­ranţele unor rezultate reale apro­piate şi de seamă. Regele Bulga­riei s’a declarat foarte mulţumit de cele ce s’au discutat, de felul cum s’au discutat şi de concluziile prin­cipiale la care s’au ajuns. D. Muşa­noff a subliniat acelaş lucru, iar d. Vaida Voevod a dat asigurări zia­riştilor bulgari, că dintr’un aseme­nea început bun nu pot să urmeze decât rezultate bune, cari vor veni aproape dela sine. Conversaţiunile vor fi continuate de altfel în cursul lunei viitoare, când primul ministru al Bulgariei va întoarce la Bucureşti vizita d-lui Titulescu. Şi judecând după toate aparenţele ar fi posibil ca, cu acel, prilej apropiat să se mai facă încă un pas înainte spre normalizarea] adevărată a raporturilor dintre Ro­mânia şi Bulgaria şi să avem prile­jul fericit de a înregistra atunci şi primul pas către o complectare geo­grafică a acordului balcanic, ale cărui jaloane de beton le-a fixat deja mâna hotărîtă şi prevăzătoare a d-lui Titulescu în Ankara, Atena, Belgrad, pornind dela Bucureşti. Speranţele acestea ale cercurilor oficiale din ambele ţări au găsit de altfel o confirmare neaşteptată, în manifestaţia spontană şi caldă de simpatie, ce i s-a făcut regelui Ca­rol şi miniştrilor români la Rus­ciuc. Să nu uităm că această iz­bucnire de entuziasm popular a avut loc la câteva zile după ce pri­mu­l ministru a! Ungariei, d. Goem­­boes, a trecut prin Sofia încercând să tulbure apele şi să întărească in opinia publică bulgară tendinţa de a refuza orice invitaţie de colabo­rare pentru o acţiune de pace, care în mod firesc nu se poate desfă­şura decât, potrivit spiritului şi sta­tutelor Societăţii Naţiunilor, în ca­drul tratatelor existente. Din acest punct de vedere manifestaţia en­tuziastă de la Rusciuc, capătă un caracter special şi devine într’ade­­văr importantă. Noi, atât din punct de vedere al intereselor naţionale şi de stat, cât şi al intereselor mai generale eu­ropene şi etice, nu putem decât sa dorim, ca această acţiune să fie dusă la bun sfârşit şi iniţiativa gran­dioasă a d-lui Titulescu să-şi gă­sească cât mai curând o realizare complectă. L. P. Nasta NOTE „AZI se acordă de-abia instru­mentele, — a anunţat a. mareşal Averescu la T.­Severin, — iar du­pă 19. Noembrie va începe să cânte orchestra Parcă vedem pe d. Anibal Teo­­dorescu cu toba mare şi pe d­. Trancu-Iaşi cu piculina... „NA­ŢIONA­L-ŢĂRĂNIŞTII, — a remarcat d. Goga la Craiova, — au început lupta subt chipul gal­­ben al ţăranilor români”. ...Iar d-sa subt chipul galben al porumbului. * LIBERALII anunţă venirea la putere in ziua de 15 Noembrie. Aşa i­şi anunţau puterea şi al­tădată. Odinioară — pe scara de servi­ciu, azi... prin stradă. Câtă deosebire! * VREM unificarea codurilor Mi­cii înţelegeri. ...Lucru de altfel mai uşor decât unificarea codurilor noastre. AM prim­i experţii străini. Atât numai: n’au să prea aibă ce controla... Glose politice... Ilogic ! Foarte mulţi găsesc o lipsă de logică, nu una din cuvântările ros­tite de d. mareşal Averesen, la Turnu-Severin. Şeful partidului poporului a spus, in­tr adevăr, că dacă parla­mentul s’ar fi deschis la 16 Oc­tombrie, ar fi vorbit altfel. Din cauza prorogării însă, îşi va spu­ne gândul după 15 Noembrie. După unii ar fi fost logic ca d. mareşal Averescu să-şi spună întregul gând, înainte de deschi­derea parlamentului. Graţie aces­tui fapt ar fi contribuit poate să împiedice ca actualul regim să deschidă apropiata sesiune. Du­pă ce se va fi deschis parlamen­tul, ce rost mai are o declaraţie şi întrucât aceasta, exprimată fă­ră rezerve şi reticenţe, ar putea schimba situaţia? Aşa gândesc unii. Or, e cazul de a spune că con­cluzia e logică, dar premiza e greşită. Sensul adevărat al cuvintelor d-lui mareşal Averescu este uşor de ghicit, în lumina unei rela­tări făcute acum câteva zile, prin ziarul nostru. S’a spus atunci că d. mareşal aşteaptă un fapt definitiv. Acest definitivat nu poate fi creat însă decât pe cale de mesagiu de des­chidere a parlamentului sau prin demiterea guvernului. La 15 Noembrie se va cunoaşte realitatea exactă: pleacă guver­nul sau deschide parlamentul. Şi numai după ce se va şti aceas­ta, d. mareşal Averescu va pro­ceda in consecinţă. Cât despre natura definitivatu­lui, pe care îl aşteaptă şi mai cu seamă d-sa îl doreşte,­­ e de pri­sos de insistat. Spectrul La o întrunire opoziţionistă s’a vorbit despre rolul, de pe vremu­ri, al d-lui Mochi Fişer. Şi pentru mulţi această evocare a însemnat şi spectrul revoluţiei dela 1907. Cine mai vorbeşte azi de Mochi Fişer? Nimeni. El nu mai există. De ce? Pentru că astăzi nu mai există complexul social în care activa acel Mochi Fişer şi toţi cei de alt fel cu dânsul, evrei, creşti­ni sau ce vor fi­ fost. Dar în acel complex social, alde Mochi Fişer, câţi au fost împlineau un rol e­­conomic necesar şi util, ei au fost un element de promovare a agriculturii, aşa cum se făcea a­­tunci, aşa cum era ea integrală in organismul ţării şi al statului­, aşa cum o consacrau obiceiurile şi legile. Trebuia schimbat sistemul? Trebuia! Şi schimbarea au ceru­t-o mereu liberalii democraţi, în frunte cu C. A. Rosetti, radi­calii cu G. Panu, socialiştii cu Ion Nădejde şi cu Gherea, autorul „Neoiobăgiei”, — a cerut-o „Ade­vărul" dela primul lui număr şi de atunci mereu şi pururea. Şi schimbarea s’a făcut: ex­proprierea şi împroprietărirea. Şi e bine că s’a făcut! Dar ce vină avea Macht Fişer, înainte de a se realiza reforma? Nici una. El a servit insă drept pretext pentru mişcarea antisemită, care şi ea servea pururea drept pre­text pentru scopuri foarte pre­cise. Acum se iau la purtare nişte nume de industriaşi. Acelaşi pre­text, acelaşi scop! Să vedem cu ce urmări. Poate, alt 1907?.­­ Sever Ceiace vrem noi, ceiace vrea stânga, este pacea. O vrem împotriva tuturor asalturilor de ură şi de şo­vinism, o vrem în numele morţilor de ieri, în numele suferinţei de azi, în numele umanităţii de mâine. PAINLEVE PAUL PAINLEVE Republica franceză nu se poate plânge de lipsă de oameni. De la înfiinţarea ei, în 1870, şi până azi, a fost condusă aproape fără întrerupere de şefi capabili, une­ori de personalităţi covârşitoare. Lucrul nu trebue să surprindă. Franţa dispune de un izvor ine­puizabil de oameni de valoare. Clasa ei de mijloc, foarte nume­roasă şi solidă, formată economi­­ceşte, intelectualmente şi politi­ceşte timp de veacuri, dă mereu, în toate domeniile, inteligenţe şi talente de primul rang. Painleve a fost unul din repre­zentanţii cei mai străluciţi ai a­­cestei clase care produce pe ma­rii scriitori şi artişti, pe marii sa­vanţi, cum şi pe oamenii politici de frunte ai Franţei. Ca şi atâ­ţia alţii, a urmat vechia tradiţie, păstrată până azi cu vigoare in straturile intelectuale superioa­re ale clasei de mijloc franceze, a pasiunei pentru cultura înaltă. Ca şi atâţia alţii, a trecut prin disciplina şi operaţia de selecţio­nare care sunt impuse tinerimii franceze înainte de a fi admisă la ceia ce se numeşte acolo „Ies gran­­des écoles” („marile şcoli”), cum sunt „Şcoala normală superioa­ră”, „Politechnica”, „Şcoala cen­trală”, etc. Om de ştiinţă, socotit ca unul din­ primii savanţi ai vremii, Pain­leve avea, cum au aproape toţi francezii din categoria socială că­reia a aparţinut, o întinsă cultu­ră literară şi generală. In politică, a fost omul genera­ţiei sale. Republican convins, ca şi cei mai mulţi­ intelectuali ai clasei franceze de mijloc, a cre­zut în mod ferm că regimul par­lamentar şi al libertăţilor publice este singurul în stare să realizeze reforme sociale profunde şi să permită ca poporul să se ridice electoral va trimite în Cameră o majoritate care va vota legi în favoarea mulţimii şi va schimba din temelii întocmirea socială. N’ar fi admis niciodată să se aducă atingerea legilor funda­mentale ale statului, adică liber­tăţii de gândire şi de critică, vo­tului universal şi sistemului par­lamentar, etc. Numai acestea, cu­geta el, împreună cu milioane de francezi, dau posibilitatea să ne îndreptăm spre un viitor mai bun. Painleve a fost unul din oame­nii politici care au răspândit cel mai mult aceste concepţiuni şi a luptat cel mai mult pentru ele. El a şi realizat unele măsuri în cadrul lor. A fost totdeauna în capul mişcărilor anti-reacţionare. In timpul afacerii Dreyfus,­­s’a expus alături de Jaurés şi de al­ţii. In 1924 a contribuit mult, prin propaganda aprinsă ce a fă­cut, la restaurarea grupurilor de dreapta cari deţineau puterea şi la venirea cartelului radicalo-so­­cialist. Partidele franceze de stânga au avut o încredere absolută în­­tr’însul şi, ori de câte ori au pu­tut, l-au adus la guvern. Aci, ca şi în toate ramurile unde şi-a e­­xercitat activitatea, s’a dovedit ca un om integru şi ca un admi­nistrator plin de idei creatoare. S’a văzut din telegrame că s’a şi sugerat transportarea­ rămăşi­ţelor lui la Panthéon. Aceasta constitue în Franţa un omagiu suprem care nu se acordă de­cât foarte rar. Simpla această suges­tie arată că francezii îl cred vred­nic de o onoare atât de mare. I. f de tot PAINLEVÉ treptat-treptat spre nivelul de viață economică și culturală tot mai înalte. Painlevé a fost totdeauna în­scris în partidele de stânga. Se considera mai avansat decât, de pildă, radicalii burghezi ai d-lor Herriot, Daladier și Sarraut. In ultimii ani a făcut parte din gru­pul numit al republicanilor so­cialişti, acelaş care l-a numărat şi pe Briand ca membru. Painlevé n’a admis să fie con­siderat ca democrat-conservator. Un republican, zicea dânsul, nu poate tolera stagnarea şi menţi­nerea privilegiilor averii, el tre­­bue să lupte fără răgaz pentru îmbunătăţirea soartei celor des­­m­oşteniţi. Ca şi radicalii burghez­­i, a cerut prin programul lui a­­bolirea regimului salariilor. Mai mult decât radicalii, fiindcă, du­pă cum am arătat, se declara mai la stânga decât ei, a stăruit asu­pra acestui punct. Dar, printr’o contradicţie ciudată atât dânsul cât şi radicalii—aceştia din urmă continuă s’o facă şi azi—s’au pro­nunţat în acelaş timp pentru con­servarea proprietăţii individuale. El n’a explicat niciodată cum se poate împăca aceasta cu progra­mul în care prevedea desfiinţarea regimului social aşezat pe salarii şi pe profit personal. Se înţelege dela sine că, atunci când a guvernat, — se ştie că a fost de câteva ori prim ministru — n’a încercat să pue în aplicare teoriile sale sociale. Şi-a dat sea­ma că orice acţiune mai serioasă în acest sens s’ar fi izbit de coa­liţia intereselor conservatoare şi că, pentru a o înfrânge, ar fi tre­buit să meargă foarte departe pe calea ideilor şi a metodelor de luptă preconizate de partidele de extremă stângă. N’a voit să meargă pe această cale. Painlevé n’a fost un revolu­ţionar sau un marxist, cum nu sunt nici radicalii. Era partiza­nul reformelor sociale, dar nu impuse cu violenţă, ci cu ajuto­rul Parlamentului. Credea in vir­tutea persuasiunii şi a argumen­telor bazate pe fapte. Mai credea că, dacă poporul va fi luminat prin şcoală şi prin presă, corpul UN CONFLICT CURIOS Faţă de lipsa vespasianelor din Bucureşti, d. Dem. Dobrescu, prima­rul Capitalei, a luat lăudabila mă­sură de a construi un număr de in­stalaţii subterane. Măsura se impunea atât prin des­chiderea străzilor şi pieţelor publice, cât şi prin amenajarea grădinilor cu flori şi pomi... O astfel de construcţie indispen­sabilă nu numai civililor, dar şi mi­litarilor, , urma să se facă şi în calea Griviţei colţ cu str. General Ange­­lescu. Lucrările începuseră pe tere­nul comunei, din ordinul primăriei. Dar — la un moment dat — s’a produs un fapt de necrezut. D. general Uică, comandantul cor­pului II armată, a oprit lucrările — printr’un ordin laconic. Iar pentru ca ordinul să fie și mai lămurit, d-sa a instalat santinele cari să împie­dice lucrările. Ce putea justifica măsura ? Aducătorul ordinului cu pricina a explicat interzicerea instalării şi funcţionării acelei vespasiane prin faptul că pac­tul în chestie vine exact în faţa unei clădiri militare şi alături de un monument războinic. D. primar Dobrescu a protestat — şi bine a făcut. Părintele Capitalei, — om, din nenorocire, de legi, — a întrebat pe d. general Cică de te­meiurile legale ale ordinului militar. După câte știm, Bucureștii nu se mai află sub stare de asediu. Sub regimul normal, numai pri­măria poate autoriza sau opri lu­crări , cel lezat având dreptul a se plânge justiției civile. Legiuitorul a prevăzut chiar procedura refere­­ului. O ordonanță prezidențială, dată in camera de consiliu, poate opri orice lucrare. Altă soluție legală nu există. Cu ce drept deci d. general Uică a oprit lucrările din calea Griviţei? D. Dobrescu s’ar fi putut opri aci. D-sa însă a mers şi mai departe. A discutat problema şi în sine. „Eu am văzut la Viena asemenea instalaţii subterane, — a spus d. Do­brescu ziariştilor­­— în jurul monu­mentului Sfântului Pavel“. La Vichy, — adăugăm noi, — e­­xistă o vespasiană subterană pentru domni şi chiar doamne... drept în faţa catedralei. Nici un credincios — şi in Franţa sunt destui credincioşi — n’a văzut vreo atingere adusă prestigiului bi­sericii de instalaţia sanitară. Dar, încă odată, acest aspect al lucrurilor nici n’ar fi trebuit atins în cursul discuţiei. Punctul principal este acesta : Cu ce drept comandantul corpului II de armată a oprit lucrările ? Cu nici un drept! S’a săvârşit deci un abuz. D. general Uică are o părere exa­gerată asupra întinderii puterilor sale. Şi e interesant de remarcat că d-sa, timp de şase luni, a fost dic­tatorul — nu numai al Capitalei, dar şi al unei mari părţi din ţară. Şi iată cum protestul împotriva oricărei dictaturi, apare cu atât mai îndreptăţit: oricând se poate ivi un comandant care să-şi exagereze foarte mult drepturile şi puterile. M. Sevastos CARNETUL NOSTRU „Arianii“ lui Gobineau De când Germania hitlerista ex-­­­­este împotriva acelei „anexiuni­ dude’ pe evreii germani dela orice drept natural pe care-l poate cere un om dela statele ce se pre­tind civilizate şi această excludere face pe temeiul împărţirii omeni­rii în două rase: „ariane“ şi „nea­­riane", numele lui Gobineau a înce­put a fi des citat. Gobineau a fost diplomatul fran­cez care acum 50 de ani a dat — fără să vrea — aşa numiţilor „ra­sişti“, prin cartea sa „Essai sur l’inégalité des races humaines“ un fel de justificare a antisemitismu­lui lor. El este inventatorul şi pro­pagatorul noţiunii de... „arian”. De la el purcede aşa numita „dolicho­­cefalomania“ nemţilor care socot rasa blondă dolichocefală ca o „ra­să aleasă“ de dumnezeire, rasă su­perioară, de stăpâni, destinată a dicta, şi guverna rasa... „brachice­­fală“ a... sclavilor. Şi fiindcă noţiunea de „ariant e în primul rând o noţiune linguis­­tică opusă noţiunii semite, nemţii n’au avut încotro, şi fără să vrea trebue să-şi încorporeze, din acea­stă pricină linguistică, şi pe hindu­şii bruni, negri şi brachicefali! Notele noastre n’au însă sco­pul de a combate doctrina a­­aceasta pseudoştiinţifică, adoptată de d. Adolf Hitler, care în lucrarea sa „Mein Kampf“ trece şi pe fran­cezi între... „negroizi" —rasă infe­rioară. Vreau numai să relev că astăzi, în publicistica franceză, se ridică pro­lui Gobineau de către germani la politica lor rasistă. E interesant în această privinţă protestul scriitorului francez Mau­rice Muret, care în­ articolul său din „Journal des Debats“, intitulat: „Vannexion de Gobineau", scrie în­tre altele: „Pedanţii germani au uitat un singur lucru: că autorul lui „Essai sur l’inégalité des races humaines“ nu confundă de loc pe „arian”, cum zice el, sau pe „german“ cu... neamțul de azi. El stabileşte de alt­fel acest principiu, că ,,familia Aria­nă" nu mai există, iar neam­ţul D’allemand­ îi pare atât de puțin arian încât el nu ezită a scrie aceste cuvinte categorice: ..Les Allemands ne sont pas d’essence germanique“ (Nemţii nu sunt de esenţă germa­nică) sau „Nemţii care sunt atât de corciţi“ (tant de fois métissés)... Ultimul număr din „Revue de Pa­ris“ publică un studiu al lui Robert Dreyfus, care scoate şi mai bine în relief falsul comis de nazzi, când îl „anexează“ pe Gobineau la doctri­na lor. De altfel, chiar fiica lui Gobi­neau — ne-o spune Maurice Mu­ret — care a cunoscut, de­sigur, mai bine ca alţii gândirea părinte­lui său, a protestat, în timpul răz­boiului, în „Le Temps“ împotriva acestei trageri de... spuză gobinia­­nă pe turta rasistă pangermană. Doctorul Ygrec Cronica literară de ŞERBAN CIOCULESCU Tudor Arghezi: Tablete din ţara de Kutyi) Cu o uşoară cochetărie galică In intercalarea prepoziţiei „de”, ţara Kuty, explorată de d. Tudor Arghezi, seamănă straşnic cu a­­ceea în care „vivimus, sumus et movemur”, iar tabletele cu să­pătura aşa de personală a un­ghiei meşterului, deşi sunt ace­lea publicate în „Adevărul lite­rar”, ne recitim cu surprindere nouă, ca şi cum ar fi inedite. Două sunt pricinile acestui per­manent inedit: întîi prospe­ţimea neîncetată a cuvântului, al doilea neprevăzutul indiscon-1) Edit. Naţionala­ Ciornei Bucureşti, 1933, ţinu al viziunii. Amândouă de­păşesc cu mult cadrele înguste ale unui foileton, constituind fiecare câte o problemă structu­rală, din cele mai interesante şi delicate: expresia şi optica ma­relui prozator. Dspre secretul celei dintâi, autorul a mai divulgat la rare intervale câte ceva. Iată de pildă, din „Adevărul literar” de la 25 iunie a. c. (Tablete, Epis­tolă de flăcău), unele fixări de preferinţe personale, introducti­ve în cabinetul secret al elabo­rării verbului arghezian. Despre proprietatea verbală: „Nu-mi place scrisul spălăcit în idei şi diluat în ceea ce priveşte vo­cabularul”. Despre economia verbală: „Nu-mi place lucrul scris în două­zeci de pagini, care poate fi strâns în patru cuvinte, îmi displace lim­­buţia şi trăncăneala". Despre cursivitate: „Vreau cuvântul dur, ca să mi se îm­piedce pana de el şi socotesc suc­ces dacă nu mă lasă cuvântul să trec şi-mi rupe în asprimile lui pe­niţe.”. Şi mai departe, despre artist: „Nu mă împacă decât scriitorul artist, răzvrătit împotriva monoto­niei şi însetat perpetuu de lucrul nerostit şi nou”. Aci ne aflăm la un punct cru­cial, la o răscruce, de unde se bi­furcă două elemente autonome: cuvântul nou — invenţia verbală şi intuiţia nouă — invenţia pro­priu zisă. Nu mai e vorba aşa dar de cu­vântul nerostit şi nou, ci de „lu­crul nerostit şi nou”. Există oare? Sau s’a secat de mult is­­vorul noutăţii? Aceasta era pă­S A. Centrala: 3-2470. Direcția: 3-2474. Provincia: 3-1066. Administrația: 3-2473. CHESTIA ZILEI PROGRAM D. GOGA. — Eu am să-ți vorbesc simplu, ca un om din po­por: înţeleg să fac o politică de sânge. CETĂȚEANUL. — Atunci eu am să-ți vorbesc pă radical, ca un cărturar: programul d-tale e foarte... anemic! Doleanţe îndreptăţite ----- - ! Am citit cu atenţie dările de sea­mă despre întrunirile ţinute în Ca­pitală Duminică de comercianţii de diferite branşe şi categorii. Pe mă­sura ce citeam, îmi însemnam do­leanţele lor cu caracter precis şi în acelaş timp justificat. Plângeri cu caracter general — criză, dispariţia creditului, lipsă de lucru şi alte necazuri de tot falifi­c — se aud din gura tuturor cetăţe­nilor, aşa că nu sunt proprii şi spe­ciale unei anumite clase de oameni. Insă, în afară de aceste cauze a căror repercusiune se exercită în mod dureros de simţitor asupra în­tregii populaţii a ţării, comercianţii, la cari, sub raportul acesta, pot fi alăturaţi industriaşii şi meseriaşii s­au motive speciale de a se plân­ge şi de a reclama măsuri de în­dreptare. Iată, o plângere ce se ridică la fiecare întrunire şi pe care o auzi din gura oricărui comerciant pri­veşte modul, nu numai defectuos, ci arbitrar şi abuziv cum se aplică regimul contingentărilor. Excepţie făcând de cei personal interesaţi în cauză, toată lumea este de acord în a vedea în modul de aplicare a regimului contingentărilor un prilej de favoruri şi o sursă de câştiguri ilicite pentru intermediari. Iar condiţiunile în care d. dr. Gafencu, subsecretar de stat al mi­nisterului de industrie şi comerţ, a orânduit în zilele din urmă o an­chetă şi mai ales obiectivul atât de redus al acestei anchete, sunt in­terpretate ca o şovăială, ca o tea­mă din partea guvernului de a face lumină, de a pune ordine şi de a întrona în această materie cinstea şi legalitatea. O altă plângere de asemenea în­dreptăţită a clasei comerciale şi in­dustriale este că, pe când puterea de cumpărare a consumatorului s’a redus şi continuă a se reduce în proporţii alarmante, impozitele şi tot felul de taxe sunt menţinute la un nivel cu totul disproporţionat, a­­dică strivitor pentru cei ce sunt o­­bligaţi să le plătească. Ceva mai mult. Pe măsură ce se agravează criza şi, din cauza regi­mului de contingentare, se reduc posibilităţile pentru procurarea de mărfuri şi articole din străinătate, guvernul, în loc să vină cu măsuri de uşurare, face tocmai dinpotriva. Creiază noui dări şi vine cu noui restricţiuni. La fel procedează şi primăria municipiului Bucureşti, care, după asigurările date de comercianţi,, deşi a promis formal în repetate rânduri, să reducă taxa asupra va­­loarei locative ce se percepe pen­tru imobilele ocupate de comer­cianţi şi industriaşi, uită mereu să-şi ţie promisiunea, dar nu uită niciodată să-i execute pe comer­­canţi şi pe industriaşi, reclamându­­le taxe exagerate. O altă plângere asupra temeini­ciei căreia nu credem să existe două păreri deosebite, este aceea împotriva abuzurilor săvârşite a­­tunci când organe oficiale aplică, chipurile, legile şi regulamente. De astfel de abuzuri au de suferit în­deosebi comercianţii de coloniale, băuturi şi alimente, cărora li se în­­chee aşa de des procese-verbale de contravenţii. E lesne de înţeles cum pot scăpa de urmările acestor acte. Aceste sunt unele din cele mai importante doleanţe îndreptăţite ale clasei comercianţilor şi industria­şilor. I. N. Batzarîa N A Z B /T T I I MONGOLIA S’a constituit noul guvern al Mon­goliei... Se pare că și în Mongolia guver­nele se schimbă mai des și mai ușor decât în România. Kfx rerea, bunioară, a clasicilor fran­cezi, exprimată de un La Bruyère în termeni categorici: „Tout est dit, et l’on vient trop tard depuis plus de sept miile ans qu’il y a des hommes, et qui pensent. (Totul este spus şi venim prea târziu după mai bine de şapte mii de ani de când există oamenii şi gândesc)”. Mo­ralistul francez continuă astfel: „In ceea ce priveşte moravurile, partea mai frumoasă şi mai bună e ridicată; noi nu facem decât să culegem după cei antici şi după meşterii („Ies habiles”) moderni”. * (Citiți continuarea în pag. II-a) D. TUDOR ARGHEZI

Next