Adevěrul, decembrie 1933 (Anul 47, nr. 15309-15334)

1933-12-01 / nr. 15309

inul 47­­ No. 15309 Vineri 1 Decembrie 1933 S Pft|UI JATORI: AL. V. BELMMASI CONST MULE 750 k­i pe an nnt ABONAMENTE­­ 3S0 lei pe 0 lauf 200 lei pe 3 luni dabin 13 LEI I­N BIROURILE : București, Str. Coast. Mille (ssrindar) Ho. 5-700 TELEFOANE Centrala: 3-84-30. Provincia: 3-84-31. Străinătatea: 3-84-33. Naţional ţărăniştii sunt acuzaţi că n’au niciun program. Dimpotrivă, au mai multe: câteva pen­tru opoziţie, şi unul pentru guvern! JOCUL PRIMEJDIOS Este netăgăduit că tara se fră­mântă. Deocamdată, frământarea s’a limitat Intre barierele oraşelor. Să sperăm, pentru liniştea de care are nevoe această tară săracă şi necă­jită, că frământarea nu va depăşi aceste bariere, nu va ajunge în lar­gul câmpului, nu va cuceri satele. Dacă aceasta s’ar intămpla, ar în­semna să trăim un nou 1907, mult mai grav de data aceasta. Mai grav si din pricina alcătuirii de azi a Ro­mâniei Întregite — si din pricina atmosferei internationale, in care trăim azi Dacă revenim mereu asupra ce­lor petrecute în zilele din urmă, este pentru că vedem că factorii po­litici nu-şi dau seama de primejdia ce ameninţă statul român. Citim presa de partid. Ascultăm discursurile oamenilor politici. Pre­tutindeni, aceiaşi revărsare de vio­lenţă. Violenţă verbală, fireşte, dar care cade pe un teren pregătit de mizeria obştească. Intr’un aseme­nea teren, sămânţa urii rodeşte In sutit. Lozincile distrugerii nu-şi gă­sesc aliat mai util decât sărăcia. Deşi lucrul acesta este elementar, partidele politice practică violenţa si îndemnul Ia ură — un ziar de a­­seară lansa chiar un îndemn Ia înar­marea individuală — aşa cum n’au făcut-o niciodată. Tot­ paraponisiţii vieţii politice se erijează în apărători ai ideii naţio­nale. Cei care n’au fost chemaţi la guvern, îi declară vinovaţi pentru aceasta pe... evrei, iar cei care au plecat ieri dela guvern, naţîonal-iă­­răniştii, iau cu hipocrizie apărarea organizaţiilor anarhice. Nu vrem să cităm teste. Şi nu vrem să facem, aci, un proces inu­til, o răfuială de prisos. Vrem să a­­tragem­­ atenţia celor rătăcite asu­pra erorii în care cad. In 1907, după un joc perfid ca şi acesta, cele două partide politice au avut timp ca să se îmbrăţişeze şi să pornească pe urmă la repre­siunea sângeroasă de atunci. Au partidele politice de azi naivitatea de­ a crede că, şi de data aceasta, jocul va mai fi posibil? îşi închipuesc conducătorii că pot impinge jocul până la limita fixată de meschinul lor interes politicianist? îşi închi­­puesc că pot opri prăpădul, acolo unde le dictează egoismul lor de partid? Atunci, nu cunosc nici întinderea răului, nici adâncimea lui. In atmosfera încordată de azi, cu vecinii de azi ai României Mari, cu starea sufletească in care se află aceşti vecini, nu mai este cu pu­tinţă să se repete jocul de la 1907. In ziua când va izbucni focul, stin­gerea lui va fi imposibilă. Vom trăi prăpădul final. Conducătorii politici au datoria să se pătrundă, măcar acum, de a­­cest adevăr elementar, simplu, pre­cis. Să înceteze jocul de-a agitaţia. Să vorbească răspicat ţării Să cheme massele la ascultarea legii, căci actele de anarhie nu pot f scu­tite de sancţiunea dictată de lege. Cunoaştem pehu­vănia celor care instigă in opoziţie, in nădejdea că­ vor fi chemaţi să reprime, la gu­vern, după ce instigaţiile îşi vor fi produs efectul. Cam aşa s’a lu­crat şi la 1907. Şi au fost ucişi ţă­ranii. Dacă drama aceasta s’a pu­tut petrece atunci şi dacă regizorii tainici au putut cobori cortina când au vrut şi cum au vrut, as­tăzi e cert că lucrul ar fi infinit mai dificil: regizorii s’ar putea să piardă din mână firele încâlcite ale ac­ţiunii Deci, la o parte cu politicianismul, cu politica de duplicitate, cu jocul de-a revoluţia. Şi aceasta, atât cât este încă vreme! Ad. NOTE LA Tg.-Jiu, d. Tătărescu a ce­rut populației „tot sufletul”. Atât ii şi rămăsese... * UNIVERSITA­TEA din Colum­bia cere revenirea la etalonul aur. După intelectuali, dacă ideia va câştiga şi pe oamenii de finanțe , etalonul aur are şanse de reu­şită. * MARI demonstraţii de încre­dere, dragoste şi sinceritate între membrii partidului naţio­nal-ţără­­nesc. Lucrul are un singur defect: prea multe demonstraţii... * D. ARGETOIANU spune că­ schimbarea guvernului şi alege­rile costă cinci sute milioane lei — deci echivalentul impozitului agricol. Cum­ d-le ingădueşte: desfiinţa­rea impozitului agricol — alege­rile... ca şi când nu ne-ar fos­ta nimic... OAMENII de ştiinţă spun că pământul ar putea hrăni popula­ţia globului timp de 20.000 de ani. Calculul ar fi exact — dacă n’ar exista politicianii... * DIN manifestul unui partid: „Fiecare să-şi ţie cuvântul“. Am uitat să spunem, că-i vorba de un partid de opoziție... 4/1 Glose politice... POLITICA De multă vreme a fost socotit ca o adevărată nenorocire faptul că la noi toată lumea face poli­tică. Ideia Statului care dă ocu­paţie şi hrană, a adus după sine situaţia concretizată în celebra formulă: „românul se naşte bur­sier, trăeşte funcţionar şi moare pensionar”. La un moment dat , graţie desvoltării ramurilor de produc­ţie naţională — s-a putut obser­va fenomenul îmbucurător al u­­nor întregi categorii care îşi cro­iau viaţa independentă de resur­sele de stat. Am avut astfel, pe de o parte, o lume care se desin­­teresa de politică şi, pe de altă parte, posibilitatea să se creeze oarecare continuitate în viaţa de stat. Din nenorocire, epoca aceasta a fost de scurtă durată. Isvoarele de bogăţie naţională fiind tot mai reduse şi neputăndu-se utiliza în­tregul material omenesc disponi­bil, tot ce este supranumerar — şi este enorm — a revenit la po­litică, adică la concepţia Statului — resursă de venituri. Pe de altă parte, desrădăcina­­rea tot mai frecventă a copiilor satelor a dat naştere acelei imen­se pletore de intelectuali care aşteaptă deasemeni, totul dela Stat. S’a creat astfel situaţia de azi care se poate lesne constata la orice schimbare de regim. Se va spune însă: explicaţiile simt uşoare; cum poate fi însă remediată starea de fapt? Din nenorocire nu există alt răspuns decât simpla constatare că sta­rea de lucruri e tristă, extrem de tristă. ELECTORALE A început campania electorală. In toate timpurile literatura noastră electorală a fost marcată prin atacuri violente. Violenţa era insă pusă in sluj­ba luptei strict circumscrisă în­tre guvern şi opoziţie. Dar şi-au făcut, intr’un timp, drumul şi i­­dei, şi programe. Am avut astfel multe manifeste şi apeluri cari trădau convingeri cinstite, cre­dinţe bine înfipte, expuse cu ta­lent şi urbanitate. Astăzi? Simpla cetire a unora din publicaţiile electorale ne ara­tă până unde s’a putut ajunge cu ura şi în ce direcţie este îndrep­tată violenţa. Şi dacă această literatură elec­torală ar fi numai emanafiunea unor anumite concepţiuni şi ar porni din unele sfere, — lucrul tot s’ar mai putea înţelege. Când vedem insă organizafiuni cari au guvernat până eri, sau formaţiuni cari au cerut până a­­cum puterea păşind pe calea ace­stei literaturi speciale, — toată lumea cu simțul măsurii și al răspunderii nu poate decât să re­grete adânc această decădere a moravurilor politice. Sever. N A ZV AT J_I CAPETE Candidaţii se bat pe capetele de liste. Singurele capete apreciate în po­litica de falsă democraţie de azi! Kix Moravuri parla­mentare In Anglia, tocmai ca la noi... In şedinţa dela 14 Noembrie a. c. a Camerei engleze s’a produs un incident, al cărui obiect rezultă din următoarea reproducere, după da­rea de seamă stenograficâ : :D. M. Jones (labourist, adică socialist): Cer cuvântul pentru o declaraţie personală. In discuţiunea de ori am spus, că în anul trecut, fruntaşi ai partidului conservator au rostit discursuri, cari ar fi încu­rajat, cu intenţiune, Japonia, în po­litica p pe care o începuse. In legă­tură cu aceasta,am dat, spre cel mai mare regret al meu, ca exem­plu pe­­Sir Austen Chamberlain. In­tre timp am avut ocaziunea să-mi împrospătez memoria recitind dă­rile de seamă asupra dezbaterei și să mă conving că am făcut prea onorabilului domn o nedreptate. (Aplauze). „E evident, că afirmaţia mea, că Sir Austen a încurajat cu tot dina­­dinsul, Japonia, în întreprinderile ei, nu poate fi menţinută. In aceste condiţii nu aş voi să las să dureze acuzaţiunea mea. Rog deci, onorata Cameră, să-mi­­permită, ca s’o re­trag. (Aplauze). „Sunt cu atât mai tulburat de faptul că am făcut această afirma­­ţiune, cu cât am lovit un prea ono­rabil coleg, a cărei politeţă i-a câş­tigat admiraţia nelimitată a acestei adunări. (Aplauze). „Exprimând regretele mele pen­tru­ expunerea ce am făcut, sper că onorata Cameră mă va socoti liber de orice rea intenţiune. De la prea onoratul Sir Austen însă, pe care-l rog să mă scuze, nădăjduesc că va Socoti că poate, de nu să uite, cel puţin să ierte. (Aplauze pe toate băncile)“. După care, Sir Austen Chamber­lain (conservator) luând cuvântul, a­ spus : „Rog onorata Cameră să-mi per­mită ca să mulţumesc onorabilului meu­ preopinent, pentru modul cu totul amabil — (aplauze),— cu care a tratat acest incident. Şi mai rog onorata Cameră să-mi dea­ voe să-mi exprim speranţa că inciden­tul acesta«nu» va fi slăbit, ci va fi întărit raporturile amicale ce tre­bue să domnească între părţile o­­puse ale acestei onorate Camere, în toate chestiunile ce o privesc. Sunt cu totul obligat onoratului domn Jones pentru declaraţia sa. (Aplauze)“. « Am ţinut să reproducem acest in­cident, fiindcă este cu totul carac­teristic pentru ceea ce trebue să fie Parlamentul şi lupta parlamentară, dacă e vorba ca să merite acest nume. In genere, când se critică in­­stituţiunile parlamentare, se pierde din vedere tot folosul ce i-au adus şi tot binele ce l-au făcut de când există. Şi se uită mai ales că o in­­stituţiune este ceea ce fac oamenii dintr'însa. Nu numai parlamenta­rismul, dar orişice regim, este ceea ce fac oamenii din el şi scăderile, ca şi superiorităţile ce oferă de la un caz la altul, oglindesc numai scăderile sau superioritatea oame­nilor în funcţiune de cari e regimul. Partidele politice dintr’o ţară, nu sunt doar expresiunea unor cu­rente şi a unor pături sociale, cari se duşmănesc între ele, nu sunt cele ce se combat pentru scopuri esenţialmente deosebite. Ele sunt numai expresiunea unor concepţii, păreri şi metode deosebite, apli­cate în acelaş scop, anume în sco­pul de a duce ţara un pas înainte, de a asigura naţiunii tot mai mult progres şi tot mai multă prosperi­tate. Când regele Angliei deschide par­lamentul, el se duce cu ceremonia­lul tradiţional, nemodificat nici în costumele sale, nici în ordinea, nici în eticheta sa, la Camera lorzilor, căreia corespunde Senatul nostru. Apoi ordonă ca să fie chemată şi Camera Comunelor, adică deputa­ţii, care poartă vechiul titlu : Ca­mera celor de rând, cu toate că ea deţine de fapt şi exclusiv frânele guvernării. Deputaţii se prezintă în faţa tronului, având în fruntea lor pe speaker, (preşedintel­e Camerei), după care vine primul ministru, ţi­nând de mână pe şeful opoziţiei, simbol al ideei că guvern, adică majoritatea Camerei şi opoziţie, a­­dică minoritatea Camerei,­­ formea­ză un tot, reprezintă naţiunea. Idee în spiritul căreia se şi vorbeşte în Anglia nu numai de guvernul ma­iestăţii sale, dar şi de opoziţia fi­delă a maiestăţii sale. Ce am voit deci să arăt, invo­când incidentul mai sus relatat, din Camera engleză ? Cel puţin că nu instituţiunile sunt rele, ci oamenii cneficaţi să se pue în practică. B. Brănişteanu Cronica literară de ŞERB­AN CIOCULESCU V. Voiculescu: Destin, poezii (*) D. V. Voiculescu e unul din în­­cetăţenitorii îngerilor, ai lui Isus şi ai folklorului în lirica noastră post-belică. Contimporan cu d-nii Adrian Maniu şi Ion Pillat, a contribuit alături de camarazii săi de generaţie la un fel de in­­tau­raţie a poeziei chtonice şi re­ligioase. Astăzi când există o a doua şi aproape chiar a treia ge­neraţie care pârgueşte aceleaş roade (ca să mă exprim şi eu cam aşa, ca domniile lor) se cu­vine recunoaşterea primilor pio­nieri ai mişcării. Istoria literari va cuprinde desigur într’o per 1) „Cartea Românească”, 1933, spectivă mai strâmta, in acelaşi cadru, rândurile succesive de poeţi, aliniaţi şi încolonaţi regu­lat, in spaţiul de timp al unui deceniu şi jumătate. Nota particulară a d-lui V. Voiculescu a fost poate, în trecu­tul apropiat, o încrâncenată cău­tare a cuvântului aspru, care sfredeleşte, o voluptate filologică a verbului cu resonanţă barbară, slavă, dacă nu maghiară, şi prin urmare, nepaş românesc (căci la­tinismele sunt două neologisme). Din ciocnirile bolovănoase ale­ consoanelor, versurile poetului se­ alegeau cu un ritm dur de cio­cane alternative. Se pare că, din acest punct de vedere, formal, asistăm la o evo­luţie clară de purificare a mate­rialului voit gloduros altă dată şi la o simţitoare armonizare a su­netului său personal. Transfor­marea este îmbucurătoare, de­oarece învederează maturizarea mijloacelor sale poetice, până mai deunăzi viţiate de prejude­căţi oarecum romantice: aspri­mea confundată cu energia sau cu „temperamentul”, gâlceava consonantică confundată cu for­ţa de expresie. Cu toată această schimbare sensibilă care s’a operat în ver­sul d-lui V. Voiculescu, autorul proclamă în două sau trei repri­ze un crez literar, o „ars poetica” mai veridic aplicabilă vechei sale maniere. Așa bunăoară, asemenea auto­definiri : „ Gând slăbănog deprins numai la ses Să calci in pulberea de vorbe tocite..... Am să te port prin vorbele cele mai colţuroase, Să te inglodească şi să te doară, Razna, din albia limbii de rând afară, Pe cărări de piatră abia stem­niţe In graiul cu urcuşuri bolovă­noase, etc (gândului). Sau: M’am băga­t surugiu la cuvinte: Le momesc cu văpăi, le hră­nesc cu jăratic, Le strunesc în ham de gând, când lin, când sălbatic, Le ’ncing cu harapnicul doru­lui şi mână ’nainte! Ca să nu sboare la cer ca pu­ricii din basm, pripite Mă plec la fiecare, migălos faur, Şi ’ncalţ agerile versuri la co­pite Cu potcoavele rimelor de aur, se potrivesc mai bine vechiului V. Voiculescu, decât aceluia de astăzi. Astfel se poate surprinde o ten­dinţă mai­­rafinată de aliteraţie fără efecte de alămuri dogite, cu deosebire în poema ambiţioasă intitulată „Centaurul”, care e în­trucâtva, „le Satyre” al d-niei sale, autohtonizat. Celelalte poezii întinse din „De­stin”, cu tematică rurală și fol­clorică, se ridică peste didactic, cu permanentă primejdie însă de a i se îngloba (ca în „Coiful de aur”, sau, dintre poemele cu ca­racter evanghelic, „Orbul”). O altă primejdie care trebue o­­colită e antropomorfismul paste­lurilor sale, procedeu destul de primar, precum şi — notă izolată, inmanentă — angelomorfia, dacă se poate spune, din acest pasaj: îngeri iuţi, aprigele albine Trec şi poartă polenul de la floare la floare. ssa PROBLEMA DEZARMĂRII INTR’O NOUĂ FAZĂ Guvernul dela Londra acceptând punctul de vedere accentuat, cu a­­tâta stăruinţă de către d. Mussolin problema dezarmării a intrat într-o nouă fază. In faza tratativelor di­recte între marile puteri interesate deocamdată cu neglijarea punctelor de vedere şi­ a intereselor statelor mijlocii şi mici. Această abatere de la metodele de până acuma a pus în discuţie chiar şi în presa engleză, chestiunea dacă astfel Anglia ţi­ Franţa nu se pre­tează la abandonarea Societăţii Na­ţiunilor dacă nu i se pregăteşte re­­întoarcerea la metodele politicei ex­terne secrete dinainte de război. S’a mai afirmat în ziarele din Oc­cident că în această privinţă ar fi existat o divergenţă de opinii intre ministrul de externe sir John Simon, care aparţine grupului liberal, şi în­tre majoritatea miniştrilor, caii în frunte cu d. Baldwin, sunt conserva­tori. S-a afirmat că în special d. Baldwin ar fi fost de părere să se arate mai multă îngăduinţă faţă de Germania şi prin urmare să se ac­­cepte propunerile, cari în fond în­semnau­ tocmai o lovitură adusă par­lamentului internaţional de la Ge­neva. Situaţia a fost clarificata prin declaraţiile făcute Luvi se­ara in Ca­mera Comunelor de către d. Bald,­win. D-sa A precizat că aceste con­cesiuni aparente n’au fost făcute de către guvernul englez, decât numai pentru a înlesni pe această cale în­toarcerea Germaniei la Societatea Naţiunilor. Tratativele începute a­­cum n’ar fi decât pregătirea diplo­matică a hotărîrilor, cari vor fi a­duse apoi tot in cadrul Societăţii Naţiunilor pentrucă — a spus tex­tual d. Baldwin — numai in cadrul dela Geneva se va putea ajunge la noua reduceri a înarmărilor. Şi pentru a sublinia situaţia ade­vărată faţă de speranţele pe care Berlinul le-a pus într-o eventuală re­­laxare a raporturilor de colaborare amicală între Londra şi Paris d. Baldwin a stabilit bariera pe care d. Hitler a ridicat-o prin doctrina şi metodele sale politice intre Germa­nia naţional-socialistă şi între re­­prezentanţii „nobilei şi anticei civi­lizaţii”. D-sa a spus textual: „Franţa şi Anglia sunt moşteni­toarele şi deţinătoarele nobilei şi anticei civilizaţii. Interesele noastre sunt foarte vecine şi amiciţia noas­­stră s’a dovedit. Puteem să sperăm că vom rămâne alături unii de alţii in lupta dusă pentru pace". Desigur că această precizare din partea şefului conservatorilor, cari deţin majoritatea în guvern va contribui fără îndoială la stabilirea directivelor ce trebuesc urmate în discuţii mile directe, pe cari Parisul şi Londra le vor angaja zilele aces­tea cu d. Hitler. E de prisos să ară­tăm că această lămurire a fost ne­cesară şi că va putea să aibă efecte binefăcătoare, nepermiţând Germa­niei să-şi facă prea multe iluzii des­pre posibilitatea unei izolări a Fran­ţei. In acelaş timp credem­­că cuvin­­tele d-lui Baldwin vor potoli şi ze­lul de exagerată amiciţie, pe care d. Mussolini caută să-l arate iarăşi faţă de Germania naţional-socialistă. L. P. Nasta Intr’un studiu publicat de d. dr. Mănuilă, directorul recensământului general al statului, citim afirmaţiu­­nea că „Românul moare prematur" în ţara lui. De sigur că media anilor cât tră­ieşte un român în ţara lui, este mai mică de­cât a cetăţenilor din alte ţări. Nu este insă vorba de vre-un potenţial de viaţă inferior pe care l-ar aduce românul odată cu naşte­rea sa. Aceasta se vede din faptul, relevat de d. Mănuilă, că „un copil născut în America, din părinţi ro­­măni,americani, are acolo şanse de două ori mai mari de a ajunge la adânci bătrâneţi, de­cât un copil de român născut în România". Care să fie oare cauza acestei in­feriorităţi vitale a românului, din ţara lui? Ne-o spune tot directorul recensă­mântului: „Mediul social american este mai intolerant faţă de moarte de­cât me­diul social „românesc". Românul, individual, este fatalist iar în colectivitate este impasibil. Câteva cifre ilustrează clar teza aceasta cu privire la înrâuririle me­diului social. D. dr. Mănuilă ş­.a­ făcut studiile în ţara, care cea dintâi a creat acele faimoase „Institute pentru prelun­girea vieţii“ şi e firesc ca, toate com­paraţiile să le ia de acolo (Statele Unite ale Americii). Prima constatare a directorului re­censământului de la noi va părea multora paradoxală: avem o lipsă de medici!" pentru îngrijirea a 100.000 cetă­ţeni americani e nevoie, — după a­­precierile bazate pe calcule ale ex­perţilor — de 135 medici. Americanii se plângă că ei au numai 126 medici la 100.000 locuitori. Ei bine, ştiţi care e proporţia la noi, românii? 40 medici la 100.000 locuitori! Pentru 100.000 locuitori e nevoie de cel puţin 140 dentişti. Ei bine, noi n’avem decât 10! Pentru 100.000 locuitori e nevoie de cel puţin 1158 paturi de spital, şi americanii se plâng că au numai 730 paturi, ştiţi câte paturi de spital a­­vem noi? Numai 100 pentru fiecare suta de mii (100.000) locuitori. Ştiu că mulţi dintre cititori vor exclama: — De ce să ne comparăm cu ame­ricanii? — Ba trabuc să ne comparăm — vom răspunde noi. Noi ar trebui să fim şi mai pretenţioşi ca americanii in ceea ce priveşte îngrijirea sănătă­ţii, cheltuelile pentru sănătate, fi­indcă structura noastră biologică de azi e cu mult mai prielnică izbucnirii focalelor şi scurtării vieţii. Noi avem, proporţional, mult mai mulţi bătrâni şi copii de­cât adulţi, şi la asemenea etăţi intervenţiile me­dicinii trebue să fie mai frecvente. Apoi, proporţia naşterilor în Ro­mânia este dublă faţă de America şi aceasta cere în România o mai fre­­qventă intervenţie a igienei şi medi­cinei la noi. Şi e tocmai ceea ce ne lipseşte!, Dp. Ygree CARNETUL NOSTRU „Românul moare prematur“ CHESTIA ZILEI .S’AVEM SI NOI... CARTOFORII NOŞTRI.." Duceţi-vă la restaurantele de noapte, tin localu­rile de joc de cărţi şi veţi vedea o populaţiune nouă, care nu exprimă nici sentimentul, nici sân­gele nostru.J OCT. GOGA (In conferinţa dela Cluj): «­­ CETĂŢEANUL» — Păi dacă m-ăi lua şi pe mine prin localurile alea, ai vedea, d-ta sentiment și sânge... Vechiul seminar de la biserica Antim “ de IO­AN C. FÎLITTI : In revista „Boabe de grâu“, nu-l mărul pe luna Septembrie a. c.­ d-na Dorica Voinescu publică (pag. 539-549) un articol despre „biserica Antim“. Contribuţia nouă ce aduce este privitoare la reparaţiile şi zugră­velile ce s-au făcut la Antim, cam pe la mijlocul veacului trecut. In treacăt, und­e mici rectificări şi întregiri Donatorul dela 1713 al unui teren pentru biserică, nu este „Dragoş“ vistierul (pag. 541), ci „Drăguşini“ vistierul, din neamul Merişanilor. La pag. 548 ni se spune că în bi­serică se află „două icoane împă­răteşti, una cu chipul Domnului Isus, iar cealaltă a Maicii Domnu­lui, ambele cu inscripţii greceşti şi data 1797“. Aceste inscripţii nu se dau însă. Ele sunt touşi scurte şi uşor de tălmăcit : „Pomeneşte, Doamne, pe robul tău, Iosif, epis­copul Argeşului“. La aceeaş pagină se mai spune că biserica are şi „patru candele cu inscripţii greceşti1’, care iarăş nu se reproduc. Este aceeaş ins­cripţie pe toate. Iat-o în traducere: „S-a reparat cu ajutorul şi cheltu­iala prea sfinţitului al Pogonianei, chir Antim, 1795“. Desigur, un e­­gumen al mănăstirii, înainte ca a­­ceasta să fi devenit metoh al epis­copiei de Argeş. Nu se menţionează de d-na Voi­nescu, altă candelă, cu inscripţia *: „Iosif, episcopul Argeşului, mănă­stirii Tuturor Sfinţilor, 1797“.­­* Dar­, tot la pag. 548, d-na Voi­nescu scrie : „La 1796, în urma ce­rerii episcopului Iosif al Argeşului, Domnitorul aprobă (12 Noembrie) înfiinţarea unui seminar ce urma sa` funcţioneze in casele mânăsti­­rii‘‘. Informaţia este greşită. Raportul, de la 1 Noembrie 1796, către domnitorul Alex. Ipsilanti, nu este al episcopului de Argeş, ci al mitropolitului Dositei Filiti, ace­laş care, la 1793, propusese înfiin­­­ţarea episcopiei de Argeş. Se gă­seşte în „Istoria Românilor“ de V. A. Urechia, vol­­ VII, pag. 21, şi merită să fie reprodus pentru că face şi un istoric al bisericii Antim: „înştiinţăm Măriei tale pentru sfânta mănăstire Toţi Sfinţii, că fiind zidită de ră­posatul mitropolit Antim, n‘a a­­pucat să o isprăvească... şi câţi mitropoliţi au stătut după vremi..., nu se vede ceva adaos, sau mere­­metisit (reparat)... In zilele răpo­satului Vodă Cehan Racoviţă.. s’a fost orânduit să fie conac egumeni­lor mănăstirilor ţării, când vor ve­ni aici..., însă nici aceasta n‘a folo­sit... Iar în domnia Măriei tale din­tâi, s‘a orânduit a fi orfanotrofie şi aceasta iarăş numai cât ăi stătut Măria ta în domnie, iar după acea­sta, ...au ajuns nu numai la dato­rie..., ci şi la dărăpănare... Deci, fiindcă din voia lui Dumnezeu, s'a mai adaos ţării încă o episcopie, la Argeş..., am socotit a fi cu cale ca să se dea această mănăstire sub purtarea de grijă a sf. episcopii, să-i fie metoh... şi sa fie şi şcoală pentru cei ce vor fi ca să intre in treapta preoţiei, din toate eparhiile, (Citiţi continuarea în pag. Il.a)­­ (Citiţi continuarea în pag. Il-a) Purtată din o stea roşie , tr’alta albastră, Din câmp în glastră. Şi adâncurile de petale ! Muiate ’n rouă de aiasmă luai fă osanele de mireasmă. (Aşteptare sub cotul pustiei O mistică naivă pătrunde sp ritualizator tablourile sale nati­viste, cu o gospodărească grijă V. V. VOICULESCU Ca pe-o evanghie rodnică ’nvietoare

Next