Adevěrul, ianuarie 1934 (Anul 48, nr. 15335-15359)

1934-01-01 / nr. 15335

ANUL 47 - Ho. 15.335 Luni 1 Ianuarie 1934 , pagia»1^ AL. V. BELD1MAN CONST. MILLE ABONAMENTE 750 lei pe un an 3S0 lei pe 6 luni 200 lei pe 3 luni FONDATORI: 1888—1837 1897—19255 I. G. DUCA Í® (la 1 Decembrie 1333) I V In străinătate dublu 3 LEI BIROURILE: București, Str. Const. Mille (Sărindar) nrv 5—7—9 Centrala: 3-84-30. TELEFOANE: Provincia: 3-64-31. Decembrie reprezintă pentru neamul românesc nu numai împlinirea dar şi repararea justificata a unor strigătoare nedreptăţi istorice.­­ hotarele noastre etnice, nu nutrim gânduri agresive faţă de nimeni şi ca să apărăm ceea ce este al nostru, Zf ASASINAREA LUI I. G. DUCA I. G. Duca, primul ministru al ţării, omul tânăr şi plin de vigoare, de mare talent şi de o bunătate recunoscută—din care i s’a făcut imputarea slă­biciunii, — a căzut victimă a unui execrabil asasinat. In faţa corpului său rece, toate capetele se vor descoperi. El moare tâ­năr şi în condiţiuni tragice, dar moare pe câmpul de onoare. Mult bine ar mai fi putut face ţării. Dar creerul lui care gândea, talentul lui care fascina, ex­perienţa lui care călăuzea, nu o vor mai putea servi. Jertfa lui finală trebue totuşi să-i fie utilă. Un atentat politic reuşit, poate fi semnalul trezirii, al reculegerii, al dezmeticirii. El poate fi întoarcerea la raţiune, la cumpătare, la ordine. Dar el poate deveni şi semnalul debandadei, al rătăcirii, al bassului. De cei cari supravieţuesc nobilei victime, depinde, dacă jertfa lui, va fi salvatoare pentru ţară sau nu. Noi, în ziarul acesta, am atras mereu atenţiu­nea, mai ales în timpul din urmă, că nu e bine şi nu­ poate avea sfârşit bun dezlănţuirea de patimi, care a însoţit schimbarea de guvern şi ultimele alegeri. Am relevat în spe­cial că prea se joacă oamenii politici cu acuzaţiuniie grave şi nefundate şi — mai ales — cu revolverele, verbal şi de fapt. Şi am făcut aluzie la conse­cinţele nenorocite ce ar putea decurge din aceasta. • Nu am gândit că rodul va creşte atât de reped®. Acum toţi stau înmăr­muriţi In faţa groapei căscate. Căci fiecare simte că dacă răspunderea pe­nală pentru grozavul atentat e individuală şi personală, răspunderea mo­rală, răspunderea politică a celor cari au asmuţit, e colectivă, d­­e acum momentul încriminărilor şi proceselor. Fiecare se poate spovedi în intimitatea conştiinţei sale şi suntem convinşi că o va face. Dar salios reipublicae suprema lex, fara trebuie salvata si ap­arata. Ori din ce intenţie a pornit atentatul, efectul lui arată, că un pericol mortal ameninţă România întregită. Intr’o ţară de drept, dezordinea şi pro­vocarea făţişă la dezordine, nu pot fi tolerate. Indulgenţă nu se încape când e vorba de apărarea ei. Nu de răzbunări este aci chestia, ci numai de cele mai înalte interese ale ţării. Lângă catafalcul lui I. G. Duca, toţi oamenii de inimă şi minte ai ace­stei ţări, trebue să-şi dea mâna. Nici o aventură nu p poate fi admisă şi ame­ninţările au fost îndeajuns tolerate. Cu severitate, cu rigoare, legea şi ordi­nea trebue să domnească şi să fie impuse, de toţi cei cari au simţul răspun­­j­erilor, tuturor feelor cari mo*t au şi *J»*ra­4rÎRc­u*cAt» O istorioară cu d. Hans Otto Roth Hotărît, alegerile au decepţio­nat proaspăta ardoare hitlerista a căpeteniilor săseşti. Bunul simţ al masselor a refuzat să cochete­ze cu aventura. Cu oarecare me­lancolie, ziarul „Siebenbü­rgische Deutsches Tageblatt” o recunoa­şte limpede: „Curentele noui radicale n’au­ pu­tut ieşi la iveală şi-şi păstrează lo­curile lor modeste, cu adaosul spe­cial că tocmai tendinţa naţională a lui Goga şi a lui Cuza a ieşit mai slabă decât partidul extremismului economic al doctorului Lupu. Ex­plicaţia nu poate fi decât aceia că ţara, cel puţin acuma, iui doreşte ex­perienţe". Aşa­dar, socotelile de acasă nu s’au potrivit cu cele din alegeri. Şi faptele au silit la revizuiri de atitudini. Când psihoza hitleristă a cu­prins, din senin, liniştita popula­ţie săsească, lăudată tocmai pen-­ tru cuminţenia cu care ştia să-şi aranjeze, cu chibzuială, micile ei treburi, — s’a produs în lagărul săsesc o spărtură. Deoparte ati­tudinea puţintei ridicolă a d-lui Fabritius, „Comandant al ţării” şi stegarul iluziei pangermanice. De alta, atitudinea corectă, dem­nă şi loială a d-lui Brandsch, pe care, un sănătos simţ politic l-a menţinut pe vechea poziţie a ger­manilor din România. Şi la mij­loc d­intre unii şi ceilalţi, flir­tând omi hitleriştii şi având rezer­ve pentru d. Brandsch — s-a situ­at Vechiul politician, d. Hans Otto Roth, aclimatizat mai cu­­curând decât ne aşteptam cu nă­ravurile politicei noastre. D. Hans Otto Roth n’a vrut să piardă nici drepturile unei situ­aţii câştigate, dar a căutat să se aranjeze şi cu dreapta hitleristă,­­ cărei proporţii erau exagerate de un tămbălău bine susţinut. Ii este dat însă d-lui Roth să păti­mească greu de pe urma acestei inofensive abilitaţi. Naţional-so­­cialiştii îl atacă cu violenţă. Lu­crul s’a petrecut identic şi în alte părţi. Partidele şi oamenii cari au încurajat cu o indiferenţă simpa­tica radicalism­ii de dreapta şi l-au ajutat să se ridice, au fost apoi distruşi cu aceiaşi necruţare de către extremişti. Hugenberg a adus la putere pe Hitler, pentru a fi apoi svurât, ca un marxist oarecare... ___Onoarea d-lui Hans nuTM Rniv, cere însă o satisfacţie, — şi d-sa a crezut că o poate obţine supu­­nându-se unui tribunal arbitrar. Dar naţional-socialiştii au refu­zat să ofere această mică conso­lare simţirii jignite a bietului domn Roth. Naţional-socialiştii au invocat lipsa unui statut, sau aşa ceva, şi­ l-au lăsat pe d. Roth în drum şi cu onoarea sa politică mânjită. Bietul domn Roth ! Şeful recu­noscut al germanilor, port-parte­­urul lor autorizat de altădată, ne­socotit, hărţuit şi umilit de un Jickeli oarecare , D. Roth şi atâţia alţii au vreme să reflecteze la toate impruden­ţele drumului în curmeziş. ...Şi să nu mai facă altădată : H. Soream* NOTE FAŢĂ de programul său: re­ducerea datoriilor cu 75 la sută,e­d. Argetoianu n’a avut un succes prea mare. ...Deoarece alegătorii anulează datoriile complect.­­* LIBERALII umblă după un împrumut pentru redresarea in­dustriei. ...Că agricultura au reversat-o naţional-ţărăniştii. NAŢIONAL-TARANIŞTII protes­tează contra faptului că urna de la Cluj sa închis cu zece minute îna­inte — d. Varda neputând vota din această pricină. Dar sânt ei siguri de votul fostu­lui prezident ? D. Dr. LUPU spune că, în ale­geri, se termometrează voinţa ţă­rii Atât numai: să nu se spargă termometrul... & D. DINU BRATIANU şi-ar fi dat asentimentul pentru un îm­prumut, necesar la desvoltarea navigaţiei pe Dunăre. Împrumuturile sunt condamna­bile numai in timpul opoziţiei? * LEGEA electorală nu se modi­fică. Atunci... cel puţin dacă s’ar mo­îh thqgajm ■■ ih■_________________ _ ■"gill" N­A Z­B­A­T­I­I ÎNVĂȚĂMINTE Un ziar de opoziţie trage, într’un lung articol, „învăţăminte din ale­geri“, învățămintele sunt foarte fru­moase. Numai să nu le uite parti­dul cu pricina, atunci când va fi la guvern. Kix. Succesiunea şefiei guvernului D. prof. dr. C. ANGELESCU ministrul instrucţiunii publice, care a fost chemat la Sinaia de Rege pentru a fi însărcinat cu preziden­ţia consiliului de miniştri. Glose politice... Nazism şi rasism Consecinţele funeste ale unuii sistem de abuzuri şi exagerări In timpul din urmă s’au petrecut în Germania hitleristă, unele lucruri, cari e bine să fie luate la cunoştin­ţă, fiindcă pe deoparte luminează şi pentru cei mai orbi, adevăratul sens al nazismului şi pe de alta a­­rată că a­cesta a început să recu­noască dificultăţile ce provoacă cele mai importante dintre teoriile sale, anume antisemitismul şi rasis­mul. Că arianismul se bazează pe o ameţeală semidoctă, este atât de adevărat, încât chiar şi oameni de ştiinţă ataşaţi hitlerismului, se stră­­duesc să dea noţiunei un alt sens cel ce­ i se dă în genere, fiindcă ştiinţa însăşi nu dă nici un fel de teme de existenţă arianismului. Iar că antisemitismul nu poate fi o politică, se însărcinează să demon­streze în fiecare zi, realităţile vie­­ţei şi nevoile guvernărei. In schimb însă hitlerismul şi-a luat singur sarcina de a demonstra, că faimoa­sa lui revoluţie naţională în scopul de a întrona, cum spunea el, naţiu­nea şi de a impune principiul că bi­nele obştesc trece înaintea binelui individual, nu a dus decât la un re­zultat : acela de a da ţara pe mâna unui singur partid, a unui partid care, fără nici­ un scrupul, acapa­rează toate locurile din stat şi din întreprinderile private, pentru a-şi căpătui partizanii, indiferent de faptul, dacă au sau nu aptitudine pentru misiunea ce înţeleg să-şi asume. La început de tot s’a putut crede că această operaţie de aca­parare şi înlocuire, se îndreaptă numai contra evreilor. Nu a trecut însă multă vreme şi sa văzut, că sunt de plasat mult mai mulţi par­tizani decât devin locuri disponi­bile prin înlăturarea ev­reilor. Şi a­­tunci a pornit acţiunea contra chiar a germanilor. Tot felul de pretexte au fost inventate. In genere urgia s’a îndreptat contra celor cari au aparţinut, înaintea advenirei d-lui Hitler, altor partide. Nu numai ce­lui rorunitist nu numai celui social­­democrat, nu numai celui d­emocrat şi liberal, ci şi celui al centrului, ca­tolic, ba şi celor cari pe vremuri au dat sprijinul lor nazismului. Parti­­­zanii hitlerismului, reclamă drep­tul lor asupra slujbelor, afacerilor, în­treprinderilor pe cari alţii, tot ger­mani, necontestaţi, le-au câştigat prin meritele lor, le-au întemeiat şi desvoltat cu truda lor, îşi poate oricine imagina ce decurge din a­­ceasta. Pentru un nazist pus în pâi­ne, un alt german e scos din ea. Nu e nevoie să fi prea perspicace pentru a înţelege ce demoralizare, ce rivalităţi, ce duşmănii, nasc din această stare de lucruri. Se acumu­lează o ură şi o desperare, cari sunt acum ţinute ascunse, de frica teroarei, dar cari vor izbucni într’o zi, când aceasta va fi mai puţin aş­­teptător, nu spre surprinderea re­gimului hitlerist, care cu toate ro­­domontardele sale, este atât de în­fricoşat, încât şi-a creat o poliţie secretă de stat, după modelul celei din perioada de tristă memorie a lui Metternich şi a Sfintei Alianţe. In acelaş timp el a declarat parti­dul nazist ca unicul autorizat din Germania şi ca identic cu statul în­suşi. Cu alte cuvinte de­oarece sta­tul e partidul, iar partidul e d. Hit­ler, acesta poate spune ca Ludovic XIV : ,,­‘etat c’est moi”, statul sunt eu. Ce încântat ar fi românul, care cu atâta se răcoreşte, că poate să critice şi să protesteze, pentru care libertatea de a vorbi este o necesi­tate organică, ce încântat ar fi dacă la cârmă s’ar instala un par­tid, care ar cere totul pentru dân­sul şi ai lui, şi nu ar tolera nici pro­testul împotriva unei asemenea a­­beraţiuni. Şi să nu se creadă că această identificare a unui partid cu statul este numai o stare de fapt. Dela 1 Decembrie această stare de fapt, a fost consacrată printr’o lege, de­cretată şi ea de bunul plac a d-lor Hitler şi Goering, aşa că starea de fapt a devenit o stare de drept. Prin această lege, partidul „munci­toresc german naţional socialist” e proclamat ca purtător al ideei de stat şi insolubil legat de stat. De aceia locotenentul d-lui Hitler şi şeful statului major al partidului sunt numiţi­ miniştri. Membrii par­tidului sunt supuşi unei jurisdicţii speciale. Autorităţile publice dato­resc ajutor organizaţilor partidului,­ care devine o corporaţie de drept’ public. Comentând această lege, o­­ficiosul d-lui Hitler spune ritos : „Partidul nazist trebuie să devie statul. Căci nu statul ca atare a în­frânt partidele, ci nazismul le-a în­frânt. E deci un act al logicei isto­rice, dacă statul, curățat de parti­dele sistemului, trece în stăpânirea cuceritorului său politic''. Credem că acest comentar este nu se poate mai lămurit. Statul odată cucerit de hitlerişti, nu mai este al tuturor germanilor, ci nu­mai ai celor înregimentaţi în rân­durile lor. Nu oricine însă, poate fi în rândurile lor, chiar dacă vrea. Totuşi sunt, şi după rezultatul ul­timului plebiscit, trei milioane de germani, cari nu vor să fie nazişti. Şi­ numărul celor cari nu vor să fie, e în fond nespus mai mare. Acesto­ra li se interzice orice manifestare, iar p­entru a face loc creaturilor partidului, sunt tracasaţi pe toate cărările şi, dacă­ nu pe altă cale, a­­poi prin cercetarea ascendenţei lor, sunt scoşi din posibilitatea de a-şi agonisi existenţa. Cu aceasta ajungem la celelalte principii ale nazismului, de care am vorbit la început, ajungem la ra­­ssism şi antisemitism. Puritatea rassei erijată în principiu de stat, la un popor, care e rezultatul celui mai complicat amestec de noroade, nu ar fi putut avea sucesul pe care l’a avut, dacă nu s’ar lega de a­­ceasta un grosolan interes material. Intr’adevăr evreii sunt ca număr numai şase sute de m­ii în Germa­nia şi cu toată gălăgia făcută de nazişti, prim­e-atr .1­1 «.mili­le s’au câştigat prin ostracizarea lor. Atunci s’a început să se caute dacă nu cumva în ascendenţa creştinilor, se găsesc evrei. Şi s’a găsit că, foarte precaut evaluat, două mi­lioane de germani, toţi din­ pătura socială superioară, mai toţi interi*­­­tulu­i, intră în această categor­i.. Locurile acestora au fost liberat­e pentru a fi ocupate de nazişti. S’au găsit printre cei cari mau bunic,­ariană, aristocraţi de rasă veche, persoane cari nu mai aveau, nici «al­ar, că sunt de origine evreias-­ că. S’a­ găsit de exemplu că un om ca generalul Linvingeri, care în ma- ’ rele război a comandant,o armată,, nu e arian. Repede demis el a scris luptătorilor de pe front evrei, că de­­­oarece s’a descoperit că­­ şi el, e , evreu, îi roagă să-l primească în rândurile­­ lor. Dificultăţile ce s’au ivit din această cauză sunt multe şi au dus la prima­ înfrângere a regi­mului, cum au întors în alte pri-, vinii punctul fundamental al pro­gramului său în ridicol. , Ajunge să amintim protestul Ja­poniei şi cel al bisericei protestam­­­te şi al capitelului metropolitan catolic din Bavaria. In plus însuşi­­ guvernul hitlerist vede că economia, germană e adânc dezorganizată de­­ intervenţiile naziştilor sub pretexte , rassiste. Zilnic, exponenţii săi dau ordine şi circulari pentru a împie­deca aceste excese. Fără să mai vorbim de situaţia morală lamenta­bila pe care o are guvernul Rei­chului în toata lumea. Totuşi matadorii hitlerismului trebuie să continue pe calea pe ca­re au apucat, fiindcă din tot pro­gramul, din toate făgăduielile lor, n’au putut realiza decât aberaţiu­­nea rassista şi fiindcă ea singură mai poate fi pretext pentru a lua pâinea din gura unor germani, pen­tru a o da hămesiţilor din partidul nazist. Sfârşitul acestei stări de­ lucruri va fi detestabil. Şi se poate prevedea de pe acum, că rassismul va frânge gâtul hitlerismului, fiind­că aplicat consecvent el ' duce la ruina morală ‘ și economică a Ger­' • -■ ! *'a.axAi *1T. rOP. 5a!1.M' jtome se arata. • B« Branistea«« ŞCOALA Se vorbeşte iarăşi despre eco­nomii budgetare. Lucrul e întris­tător, fiindcă budgetul es­te des­tul de redus. Sunt capitali­­cum e, de pildă, capitolul salariilor — care nu numai că nu pot su­porta o nouă amputare, dar ne­­­s ■ o cât mai grabnică sporire,­rin ne­fericire, încasările statului, merg atât de slab din pricina crizei ge­nerale, incăt de aşa ceva poate fi vorba. Cel puţin deocam­­ată. Dacă însă se va proceda la noui reduceri, trebue să se ar­te in budget acele capitole care până acum au fost cruţate sau, în orice^ caz, n’au fost prea greu licite de creionul economiilor in tr­ut. In special şcoala, care a suferit atât de mult in anii din urmă, trebue să fie cruţată m dcar de data aceasta. Repetăm aci, ceia ce am­­pus de atâtea ori: multe din fenomenele adânc întristătoare, la ca­e asis­tăm, se datoresc inculturii. Şi când spunem incultură, nu ne gândim numai la analfabetism, ci şi la acea cultură falsă, cultură aparentă pe care o dă şcoala să­racă, prost plătită şi prost între­ţinută, din anii aceştia ultimi. SĂNĂTATEA Un al doilea capitol, cap­ a fost greu lovit şi care acum, trebue cruţat, este­ acela al sănătăţii pu­blice. Şi în oraşe, dar mai ales în lumea satelor, starea de lucruri este — în această privind— de­zolantă. Roatele fac ravage. Popu­laţia săracă nu are putn­ţa de a-şi îngriji sănătatea. Dacă adăugăm că lucr­rile a­­cestea se întâmplă intr o epocă de mizerie, când­ oamenii prost hrăniţi — sunt predispuşi la ma­ladii, se înţelege cât de i­larm­an­­tă este situaţia din acest punct de vedere. f­et. 0 prime pe Hitleriştii dela noi, sa ai d in mare încărcătură. De­oarece nu pot conta ca opinia publică să nu vadă câ tendinţele războinice şi revizioniste ale nazismului, sunt o primejdie pentru pacea şi existenţa României,­­ s’au pus să injure surugeşte Franţa şi pe bărbaţii ei de stat. Unul dintre aceşti domni, care, se pare că e şi profesor universitar, face aceasta cu o lipsă de măsură, care e menită să indigneze şi pe oamenii cei mai împăciuitori, să in­digneze şi pe cei cari ştiu că numă­rul cititorilor gazetei la care acest domn işi depune expectoraţiile, e atât de redus incit ele nu pot avea nici o influenţă. Totuşi, oricine ţine la libertatea presei, nu poate admite asemenea provocaţiuni inconştiente, în cari nici măcar onoarea unei femei ro­mânce, care onorează poporul ro­mân prin înălţimea artei sale, care a dus-o in templul clasic al teatru­lui francez, nu e cruţată Aseme­nea literatură ordinară, trivială, care poate face cel mai mare rău reputaţiei acestei ţări, nu poate fi îndeajuns condamnată. Şi e caracteristic că ea se publică sub patronajul unor oameni, cari se erijează în reprezentanţi ai cre­ştinismului şi ortodoxismului ro­mân. Acestea nu parantez tie­zic. In fond toate aceste excese de limbagiu, sunt menite numai să acopere primej­dia ce reprezintă hitlerismul pen­tru România şi să devieze justa ne­încredere a opiniei publici asupra aliaţilor noştri, cari in acest moment duc o luptă grea impotria tendin­ţelor revizioniste ale dictaturilor de toate nuanţele. Când însă vezi această deşănţată şi neobrăzată politică, te întrebi, du­pă vechiul sfat, cui predest? cui foloseşte ea? Şi ce determină pe au­torii ei să se demoneze atâta pen­tru guvernul nazist al Reichului, încât să meargă până la a lovi în onoarea şi în reputaţia ei pe o fe­meie, care nu are altă vină decât că cucerind un rang înalt i­, Franţa, nu a încetat să fie romatică? O. CĂRŢI JURIDICE Scurge Sofronie: Securitatea internaţională. (Edit. Curierul Judici­ar, Bucureşti 1933) In literatura noastră juridică, de drept internaţional, lucrările d-lui prof. G. Sofronie de la facul­tatea de drept, din Oradea, au umplut un gol mult simţit, a­­tât prin caracterul de actualitate a problemelor tratate, cât şi prin nota­ critică şi documentat ştiin­ţifică, ce aduc. Bazate întotdea­una pe o bogată documentare, u­­tilizând un ales material ştiinţi­fic, prezentate într’un stil de o remarcabilă claritate, studiile d-lu­i prof. Sofronie, numeroase şi variate ca subiect, rămân ca meritoriu rezultat al unei conti­nue activităţi, recunoscută şi de Academia Română, prin cele trei premii acordate. Ultimul dintre aceste studii, re­p­orii—uit­i wit_l_o_­orlîtivi»» imnrî^ rvu­l Judiciar”, interesează mai mult decât pe specialişti, problema tratată fiind de un actual interes, pentru oricine este preocupat de perspectivele păcii internaţionale, dat fiind că factorul securitate, rămâne un element constitutiv al acestei păci. A vorbi despre se­curitate internaţională, înseamnă a analiza tot ceea ce s’a încercat şi s’a realizat prin Societatea Na­ţiunilor, sau în afară de ea, dar în spiritul pactului, ca angaja­mente internaţionale, pentru con­solidarea păcii Naţiunilor, înte­meiată pe tratatele din 1919-1920 şi garantată de Instituţii dela Ge­neva, prin membrii ei. Pentrucă într’adevăr, dacă prima preocu­pare a cercurilor şi organelor ge­o­rg_ffvcf_pHtitforpo­­ armamentelor (cont. art. 8 din Pact) din momentul când s’a evi­denţiat strânsa interdependenţă dintre reducerea armamentelor, securitate şi arbitraj (cele trei e­­lemente constitutive ale păcii), sforţările s’au îndreptat spre so­luţionarea securităţii statelor, din care nu mai putea deriva progre­sul în materia limitării arma­mentelor. Astfel fiind, se întreve­de greutatea prezentării intrun studiu de sinteză, a unui material enorm. Autorul, privind proble­ma între anii 1919—1930 (de la Pactul Societăţii Naţiunilor la Memorandumul Briand pentru organizarea unui regim de uni­une federală europeană), izbute­şte cu mult succes să elimine a­­ceastă dificultate prezentând pro­blema securităţii internaţionale, de caracter convenţional (diplo­matic), în succesiunea şi desvol­tarea principiilor călăuzitoare, şi în analiza esenţialelor realizări, fie teoretice, fie practice. Lupta dintre principiile vechi, odinioa­ră diriguitoare în politica inter­naţională, şi cele noui, grefate iklpoliwig wilsd­iimie ajf.. . devăr pasionantă. Iar realizările in materie de securitate, denumi­te fie: Tratatul de asistență mu­tuală, Protocolul dela Geneva, A­­cordurile dela Locarno, Pactul Briand-Kellog, Pacte de neagre­siune, Memorandumul Briand, etc., rămâne ca meritorii încercări de a rezolva o problemă atât de grea, într’o comunitate internaţi­onală în care idei perimate su­pravieţuiesc încă, şi în care cre­dinţa in virtutea pacifică a arma­mentelor, subzistă la un însemnat număr de popoare. Ele se reta­­şează unuia sau altuia dintre sis­temele experimentate de la 1919, până astăzi, în număr de trei: a) sistemul Pactului din 28 Iunie 1919 şi al Protocolului din 2 Oc­tombrie 1924; b) sistemul alian­ţelor separate, care lasă statelor interesate dreptul de a activa conform deriziunilor Soc. Naţiu­nilor; c) în fine formula Pacte­lor de neagresiune. Critica acestor realizări se im­pune totuşi de­ sine; autorul remarcă într’adevăr că nu se poa­te încă vorbi de o reală securita­-Wigli­­­f10 flit «a cronic I consecință de logică a înfăptuiri­lor înregistrate, adică reducerea armamentelor întârzie să se pro­ducă. De acoio noui sforţări tre­­buesc făcute. Ele trebuesc să ur­mărească un Împătrit obiectiv : a) consolidarea interioară a sta­telor noui; b) dispariţia focare­lor revizioniste; c) consolidarea sancţiunilor, mult timp ignorate, dar cari se impun pentru pedep­sirea eventualului agresor (astăzi definit pentru unele state prin convenţia de la Londra din 3 iulie 1933); d) desvoltarea conştiinţei de solidaritate la statele Europei, Continentul în care rezidă viito­rul războiului şi al păcii. Când la ordinea zilei rămâne mai presus de orice, problema păcii, lectura unei astfel de lucrări, ce emană de la un specialist recunoscut, a­­duce elementele fundamentale de edificare şi de înţelegere a sfor­ţărilor ultimului deceniu, in do­meniul vieţei şi diplomaţiei inter­naţionale. I. V. Tecoian- Doctor în drept I. G. DUCA

Next