Adevěrul, februarie 1934 (Anul 48, nr. 15360-15383)
1934-02-01 / nr. 15360
ANUL 48 - No. 15.3«$6 pagini Joi 1 Februarie 1934 FONBATOUî CONST_ MILLE ABONAMENTE13SC lei pe 8 lani I sS«late I 3 LEI I BIROURILE: Racursiii, Sir. Gons!« Mills (Sărindar) Ko® §-7-8 telefoane;J I 208 lei pe 3 luni ^_____________ -.s- V ; I a H ; EL O ‘ Pt ■-* * I cr 05- 1. Centrala i 3*84-30. Provincia: 3-81-31 Străinătatea: 3-84-31 Se încearcă o destindere în rândurile partidului naţional-ţărănesc. ...Parcă era vorba de o destindere a raporturilor dintre toate partidele! CHESTIUNI DE GUVERN, CHESTIUNI DE PARTID, CHESTIUNI PERSONALE Vizita pe care suveranii bulgari au făcut-o Cartei noastre, a suspendat pentru o scurtă durată de timp, activitatea in politica noastră internă. Acum că zilele de sărbătoare au trecut, opinia publică îndreaptă la orăş atenţiunea ei, spre caiace face guvernul, spre ceiace fac partidele. Ea are impresiunea că se petrece ceva deosebit decât ceiace e natural să se întâmple. Căci că ceva trebuie să se petreacă e natural. Cu atât mai natural, cu cât e mai necesar. Neapărat necesar este, ca să se vadă că guvernul porneşte o acţiune. Că a ieşit din faza consultărilor şi purcede pe calea înfăptuirilor. Oricât este de adevărat, că partidul liberal nu e la cârmă decât de foarte scurtă vreme şi că în acest scurt spaţiu de timp, a trecut printr-o criză dureroasă, prin tragica moarte a lui I. G. Duca, oricât e de adevărat că d. Tătărescu a luat de prea scurtă vreme conducerea guvernului, pentru ca să i se poată reproşa că nu a făcut incă lucru mare, rămâne totuşi adevărat, că dacă opinia publică e obligată să-i acorde termen, necesităţile vieţei sunt prea presante, pentru ca să nu trebuie să se ceară conducătorilor ţarei, ca să se grăbească şi sa activeze cu o oră mai curând. înţelegem prin aceasta, ca să îndeplinească primele acte şi să aducă la cunoştinţă soluţiunile sale, pentru acele probleme arzătoare, cari stau dedică îndreptărei ţării, a economiei şi moralei sale, spre calea normală, care singură o poate scoate din criză şi duce la o nouă prosperitate. Pe lângă această datorie a guvernului, care l-a preocupat desigur şi la ultimul său consiliu, zvonurile şi discuţiunile asupra chestiunilor personale, cari au ocupat totdeauna un loc larg in politica noastră, ar fi de o importanţă secundară, dacă guvernul ar putea face abstracţie de ele, dacă el însuşi nu ar fi împovărat şi absorbit de ele. Se vorbeşte de unele frământări, ce ar fi fost in însăşi rândurile fruntaşilor partidului liberal. Plănuita remaniere, ar fi întâmpinat dificultăţi, fiindcă in alegerea persoanelor, s’ar fi ivit contestaţii neaşteptate. Noi considerăm că situaţia este acum destul de serioasă, ca să nu spunem gravă, pentru ca să nu se evite toate acele fricţiuni la cari, în mod fatal, dau loc chestiunile personale. Remanierile şi completările ministeriale se fac pentru a întări forţă guvernelor. In acest scop se acceptă şi slăbirea trecătoare, pe care competiţiunile personale, le provoacă. Se ştie doar de mult, că ia asemenea ocazii, trebuie socotit, pentru un mulţumit, cu mai mulţi nemulţumiţi. De aceia remanierile sau completările ministeriale, pentru a fi utile, trebuie, bine inteles, să se facă întâi pentru a introduce un guvern forte într’adevăr valoroase. Dar trebuie in al doilea rând ca operaţiunea să se facă atât de repede, de prompt, ca să nu rumâne timp nici pentru proteste, nici pentru intervenţii. Partidul liberal are doar in această privinţă o tradiţie. Răposatul Ionel Brătianu forma cabinetele in aşa chip, încât, mai intotdeauna, până în momentul de a depune Jurământul, nimeni nu ştia sigur, dacă va intra In guvern. E drept că era vorba de Ionel Brătianu, care Întrunea o așa plenitudine de puteri și avea o autoritate atât de necontestată, încât hotărtriie lui, nu erau discutate, ba apăreau chiar partizanilor ca nediscutabile. Ceiace a prins bine partidului, cât timp a trăit Ionel Brătianu, dar i-a păgubit ulterior, fiindcă nu permisese o perfectă selecţionare a valorilor, nici naşterea unei autorităţi succesorale. Mai e drept, că, după cum a dovedit o altă experienţă, separaţiunea şefiei partidului de şefia guvernului, este o ingreunare a conducere), în special la un partid învăţat cu o conducere autoritară. Dar, să sperăm, fiindcă , de dorit, că sentimentul ce are opinia publică despre oarecari dificultăţi, nu va găsi o confirmare şi că chestiunile personale, in sânul partidului liberal, vor rămâne în cadrul natura! in care sunt totdeauna dispute acolo unde e vorba ca oamenii să se puie de acord. In această ipoteză, opinia publică este încă îndreptăţită să considere cu atenţiune alte fenomene ce se arată la orizontul politic. Dintre acestea se degajează mişcarea ce s’a produs Intre partide, ca să ne servim de o analogie cu Liga Naţiunilor, să spunem: Intre partidele secundare. E acţiunea pe care d. Argetoianu a Iniţiat’o. Scopul ei este, o unire a tuturor acestor partide, intr’un singur organism politic, care din mai multe grupări secundare, ar face un partid mare principal. . Nu e greu de ştiut, ce mari dificultăţi stau in calea unei asemenea închegări. Nu atât deosebirile de programe, cari nu sunt chiar atât de mari şi de insurmontabile, cât chestiunile personale, cari sunt foarte grele. Căci fiecare grup secundar are un şef, are in fruntea sa un om politic de rang şi de valoare, iar unirea lor trebuie să aibă ca urmare renunţarea unora la poziţiunea pe care o au in gruparea ce, in genere, ei au creat’o. Problema cine să renunţe, e extrem de grea şi conducerea noului partid de un comitet, — este o formulă, dar nu o soluţie. Căci diversitatea de interese şi de ambiţii, fie ele chiar legitime, probabil legitime, va continua să subsiste. Şi fiindcă vorbim de chestiunile personale, atât de caracteristice şi atât de păgubitoare politicei noastre, avem o nedumerire. Ce este coaliţiunea contra d-lui Titulescu, care, pare a se manifesta, tocmai la partidele mici? D. Titulescu este, fără putinţă de contestare, unul din marile posturi active ale bilanţului vietei noastre publice. De nu l-am avea, in aceste momente grele ale rubricei internationale, ar fi trebuit să-l inventăm, dacă aşa ceva s’ar putea inventa şi dacă o soartă binevoitoare n’ar fi dat totdeauna acestei ţâri, la momente grele, omul reclamat de împrejurări. însuşi d. Titulescu, din conştiinţa misiune! cu totul speciale ce are de îndeplinit, s’a ferit să se lase prins in angrenajul politicei noastre interne. Dar şi d-sa a trebuit să afle, că nu poţi fi la conducerea statului, fără a fi atras în luptele celor cari se războiesc dela guvernarea lui şi dela cel mai bun mod de guvernare a lui. Astfel, tocmai d. Titulescu, omul care s’a ferit din toate puterile sale, să fie atras în ceia ce se numeşte la noi politică internă, a devenit un fel de ţintă de atac, al acestei politici. Autoritatea politica a ministrului de externe, autoritate ce trece dincolo de frontierele tării, pare a fi unora, o realitate dezagreabilă. Dar d. Titulescu e o nucă, greu de spart Aşa că, această chestiune personală e de altă anvergură şi ar putea avea alte urmări, decât toate celelalte, cari, şi când provoacă furtuna, apoi numai într’un pahar cu apă. RL Brănişteanuc CARNETUL NOSTRU Manuale vechi, dar nu cu totul învechite Nonagenar, a plecat dintre noi un dascăl bun, care a tipărit numeroase manuale şi crestomaţii. Acestea au avut, pe vremuri, o largă răspândire în şcoli ca şi printre adulţii autodidacţi. Ele făceau parte — primele cu deosebire — din seria în care autorul îşi manifesta predilecţia pentru nişte mătuşi excelente ce obişnuiau să ofere musafirilor „acest muştar delicios la acea foarte gustoasă mică felie de viţel rece". Cât despre unchi, ei aduceau un cuţit (un couteau), o prăjitură (un găteau), un ciocan (un marteau) şi o vrabie sau un brabete (un moineau) unui zelos nepot care spunea: „Mâne dimineaţă, deci, mă voiu scula la 5 ore pentru a Învăţa". Nouă, elevilor clasei I divizionare a liceului Laurianu din Botoşani din anul şcolar 1892—1893, ni-a rămas — nescutită de oarecari amintiri supărătoare — primul Curs de citire şi deprinderi franceze al lui L. Lévéque. Trebuia, fără pregătiri îndestulătoare, să ştim pe dinafară „Coropişniţa comună numită in ştiinţă grillus grillotalpa" adică exerciţiul de memorie: Le taupe grillon ou la courillière precum şi fabula lui Florian: maimuţa, aiamixuţa, şi nuca, şi încă o bucată (ce trebuia spusă repede): La patrie c’est le pays. Şi, totuş, cărţile lui Léo Lévéque, merită să fie cercetate mai deaproape de lexicografi. Intr’o privinţă, credem, au rămas — la noi — neîntrecute până astăzi. Şi anume în ce priveşte omonimele. Omonimele cu subîmpărţirile lor în omografe, ceeace însamnă cari se scriu şi se rostesc la fel cu toate că n’au acelaş înţeles, şi omofone, adică vorbe ce se pronunţă într’acelaş chip fără să aibă a- ceeaş ortografie. O adevărată plăcere ne procurau, însă, paginile bogate şi în umor prin simpla alăturare — oarecum antitetică, în tot cazul subtil nuanţată — a frazelor în care adjectivele franceze îşi schimbau înţelesul după cum îşi mutau locul. Vedeam astfel o carte tristă, adică dramatică, devenind subit o tristă (adică proastă, adică plicticoasă) carte şi o epigramă ciupitoare transtformându-se brusc într’una fără pic de umor potrivit migraţiunii adjectivului, înaintea sau in urma numelui cu pricina. Vin Ilarbu Lăzăreanu Prefaceri sociale care omenirea simte nevoe pentru a se vindeca de grava boală socială şi economică, nu se poate găsi Cele trei mistici: fascism, comunism, Hitlerism Titlu! ce am dat rândurilor de faţă, este titlu! conferinţei ţinută în seara de joia din urmă la sala „Dalles’ de către d. Nicolae Ottescu, fost subsecretar de stat, în ciclul conferinţelor organizate de societatea, culturală „Tinereţea”. Pentru, cei ce n’avuseseră până atunci ocazia să-l asculte pe d. N. Ottescu,, conferinţa d-sale "a fost o adevărată revelaţie — revelaţia ţinui om de talent superior, de logică strânsă, de o argumentare greu de răsturnat şi de o cultură solidă şi aleasă. Iar pentru atât de selectul public din sală ea a fost o desfătare intelectuală şi un prilej frumos de a fi exact lămurit în privinţa unor chestiuni, care preocupă şi agită toate minţile. Aşa fiind, un rezumat al acestei conferinţe, care a mai fost un model de conciziune, este o încercare nespus de grea. Ea trebue citită în întregime şi studiată cu atenţiune. Ne vom , căzni totuşi să o redăm în esenţa ei, cu toate ca ştim de mai înainte că rândurile ce-i consacrăm nu vor fi decât o imagine foarte palidă a celor spuse şi desvoltate de către d. N. Ottescu. * • • • r' D. Ottescu, pomenind mai întâiu despre diferitele, crize, care bântue omenirea de atâţia ani de zile, fixează începutul crizei economice şi financiare — desigur, mondiale — în anul 1929, când se produc atâtea dezastre și are foc crabul băncilor din Statele Unite. Cât despre criza socială și morală, ea este mai veche. Izbucnește o dată cu demobilizarea armatelor și marchează un progres continuu. Iar crizei politice i se poate atribui drept cauză „uzura regimurilor respective”. Regimurile s’au uzat, s’au consumat realizând. Din cauza acestor crize, omenirea, frământată, dezechilibrată, este în căutarea unei eșiri, a unui nou „adevăr social”, care să fie salvator. „Icoanele vechi, a spus aşa de sugestiv d. Odeseu, au fost Întoarse cu faţa la perete. Credinţe noui au înflorit peste noapte şi au Înflorit la lumina zilei. Zeii de astăzi sunt alţii decât cei de ieri şi nu sunt acelaşi pentru toată lumea”. Iată trei zeităţi noui: fascismul, care s’a născut dintr’o chestiune socială, comunismul, născut dîntr’o chestiune economică şi hitterismul, răsărit dintr’o aşa zisă chestiune naţională. Insă, fascism, comunism şi lntlerism pretind fiecare că el şi numai el „rezumă adevărul social, care va prezida la destinele omenire de mâine”. Dar din analiza succintă a acestor trei doctrine, reiese — aşa cum a arătat d. Ottescu cu argumente superioare — că în nici una din ele nu găsim adevăratul adevăr social, reţeta locuitoare a relelor de care suferă actualmente societatea omenească. ” „ Punându-şi întrebarea „ce erau fasciştii?” d. Ottescu răspunde: „Fasciştii reprezentau ideia de ordine, în mod necesar burgheză, prin urmare, capitalistă, adică individualistă, fiindcă luptau împotriva tendinței de radicală prefacere comunistă". Interesant de relevat este Insa contrazicerea în care a căzut fascismul după ce s’a înscăunat la putere. A luptat pentru apărarea individualismului şi a sfârşit prin a creea doctrina corporatistă, cărei este o negaţie a individualismului. „Doctrina statului corporativ, a lămurit d. Ottescu, este o nostică şi nimic mai mult — sau in tot cazul o rezultantă specific italienească — şi valorează tocmai ca mistic”. Doctrina comunistă este tot o mistică, însă se deosibeşte de fascism prin faptul că a existat înaintea revoluţiei ruseşti, pe când în Italia, doctrina statului fascist a fost creată, după ce a avut loc revoluţia fascista. Nereuşita comunismului se datoreşte, între altele, faptului că doctrina comunistă e un cadru vechi, în care realităţile vii refuză să intre. „Ar fi trebuit, a spus Jules Romains, ca marxismul, un loc să devină o evanghelie, o şcoalăreligioasă, să devină una religioasă”. Marxismul, ca doctrină, a dat în Rusia sovietică faliment pe toată linia. Ceea ce menţine în picioare actualul edificiu social rusesc, este dictatura instaurată. Acelaş regim dictatorial lipsit de scrupule, acelaş principiu de forţă, de autoritate, triumfă şi în Germania, cu deosebirea că pe când comunismul este internaţionalist, hitlerismul este de un naţionalism înverşunat şi intolerant De altfel, forţa şi intoleranţa, deoarece orice mistică religioasă, orice dogmă este exclusivistă, deci intolerantă, sunt punctele comune între fascism, comunism şi hitlerism. Insă, adevărul social, reţeta de I în nici una din ce la trei mistici sau, dacă vreţi, în nici u una din cele trei doctrine. Adaptarea fomelor, legilor şi concepţiilor, care centionă a ne guverna, la realităţue vremei de astăzi, aşa cum aceste realităţi au evoluat, creând necesităţi noui şi alte puncte de vedere. Aci stă cheia de boltă, mijlocul de a putea găsi drumul bun şi drept. N. Bafaaria Glote politice... DEZRADACI NAŢII * In casa unui fost şi desigur viitor ministru *am auzit glasul unui om dela ţară, care mi se părea, expresia bunului simţ al poporuluiromânesc. Vorbea un sătean din Piatra- Neamţ. Intre altele, spunea: ' — „A făcut băiatul şcoala secundară şi se pregătea să intre la Academia Comercială. Am venit cu el aci şi am privit amândoi cu îngrijorare la puzderia de băeţi şi fete, care umpleau sălile, scările şi trotuarele. Eu am tăcut, dar băiatul mi-a spus că-i mai bine sâ ne ducem acasă. Este loc destul pentru noi în valea Bistriţei şi sunt destui oameni gospodarii care au nevoie de un sfătuitor şi un purtător de socoteală. Şi ne-am dus acasă. Slava Domnului, n’am greşit. Băiatul este astăzi mulţumit şi o lume întreagă se foloseşte de cunoştinţele lui. N’ar fi fost păcat să fie, înstrăinat de casa şi satul lui?” Aşa vorbea săteanul, cu admirabili lui bun simţ. Şi-a găsit rost şi este mulţumit băiatul, care a privit cu groază la furnicarul de băeţi şi fete, care umpleau sălile, scările şi trotuarul Academiei de Comerţ. El a rezolvat cu succes problema şomajului şi nu cunoaşte durerile dezrădăcinaţilor. - NIMIC •v Sunt toate indiciile că n’am învăţat nimic de la tragicele evenimente din ultimul timp. La un moment dat, s’a putut crede că faţă de cele ce s’au petrecut, se va produce o reacţie că partidele politice îşi vor da seama de fondul real al celor întâmplate; că instinctul de conservare le va face să vadă că in cauză n’a fost pus numai un om, un partid şi un guvern, ci a fost pus însuşi regimul politic în fiinţă. Aşa s’a părut la un moment dat. Realitatea vine, insă, să risipească această iluzie şi să învedereze că am rămas aceiaşi; că totul continuă să fie in funcţie de interese politice şi purtat pe aripile politicianismului. Astfel, după ce propunerea de destindere a fost primită în felul şi chipul ştiut, se anunţă, pe de o parte, o luptă vie în contra guvernului şi, pe de alta, încercarea unei coaliţii, cu scopul de a face o spărtură în guvern, printr’o luptă specială, dusă împotriva unuia din, cei mai de seamă membri ai guvernului. Prima încercare nu este sortită să ducă la izbândă. A doua, dacă ar reuşi, ar constitui o reală primejdie pentru ţară.” Indiferent, însă, de aprecieri, ceea ce trebue să se observe este că toate acestea se petrec după ce s’a produs cel mai tipic și grav act, cu scopul distrugerii parlamentarismului și a partidelor. Dar cine să înțeleagă! ^ StMfer WAZBAT1I „PLEACĂ Si MANII!!” Starul d-lui Goga ne întreabă: ce-a făcttt «L Maniu în timpul războiului? •■•‘Şi totuşi, d. Goga a scris faimosul articol „Pleacă si Marti«", in care se, făcea • elogiul preşedintelui de-atemei al partidului naţional. Id. Goga ştia atunci, perfect de bine, de ce a plecat și unde a plecat d. Maniu. Ba chiar scria o pagină impresionantă pe tema, plecării d-lui Maniu. Azi, d. Goga a uitat.. Ah! moravurile politice românești! Kix. Ema Beldiman S’a stins din hatţâ, £m* Beldiman, născutâ priheesă Kali marhi, soţia, Ini Alexandra V. Beldiman, fondatorul ,Ad«venirii”. Cu Ema Beldiman, care a trăit nouăzeci de ani, s’a stins o femeie de o neasemănată putere sufletească. Ea a fost un exemplar strălucit al acelei vechi boierimi, care devine tot mai rară, care dispare tot mai mult. A fost o adevărată „grande dame”, fiindcă întrunit cu cele mai frumoase trăsături de caracter, o cultură aleasă, odstincţiunie şi o eleganţă naturală, cari făceau o impresie neştearsă tuturor celor ce aveau ocazia să o întâlnească. . Viaţa ei, nu se poate spune ea a fost fericită. Din ziua, sau mai exact din noaptea, in care Cina Vodă a fost detronat, fără ca prefectul de poliţie să fie, la postul său, fiindcă fusese indus în eroare şi atras intr’o cursă,----destinul tragic al lui Alexandru V. Beldiman a apăsat şi asupra ei. Dar nimeni n’a auzit-o vre-odată plângându-se. S’a devotat mai întâi educaţiei copilor el — a avut doi fii, dintre cari unul a fost Alexandra Beldiman, ministrul ţârei la Berlin. Apoi, mai târziu, s’a devotat să veghieze asupra vieţei bărbatului ei, a lui Alexandru V. Beldiman. A cesta a putut să aibă peccadillele lui, — dar stima, respectul ce purta nevestei sale, erau fără de margini. In casa lui Beldiman, ea trona ca o regină. După moartea lui, ca văduvă, rămăsese o princesă solitară. Tinerețea nu î-a fostveselă. Bătrâneţea nu i-a fost liniştită. Dar ea ascundea in adâncul sufletului, necazurile și durerile. Avea peste şaptezeci de ani, când vizitând-o odată, am găsit-o cântând la pian. N’am vroit s’o turbur. Când a terminat și m’a zărit, mi-a spus în loc de bună ziuă: — Iţi place Bach? Mie îmi place cel mai mult. Şi când îl cânt, mă simt deasupra durerilor şi mizeriilor omeneşti... . Vorbin cu un pronunţat accent moldovenesc. De altfel ca şi Alexandru V. Beldiman, Modulaţiunile vocei sale,, avea ceva de nobleţă şi în acelaş timp de o graţioasă bunătate. „Adeverului” i-a purtat interes, toate zilele vieţei sale. Acum s’a stins. Viaţa ei a fost fără, de prihană. Ea n’a ştiut ce-i ura, n’a ştiut ce-i invidia. Ea n’a râvnit, ce aveau alţii sau altele inferioare ei şi n’a deschis dureroasa taină a nobilului ei suflet, nimănui. Mâna ei, de altfel ca şi a soţului ei, era totdeauna gata să ajute. Era mulţumită dacă o putea face. Tristă că nu putea face mai mult. Fără exagerare s’ar putea spune, că in alte vremi, ar fi fost socotită o sfântă. Ţărâna ii va fi uşoară, 8, 81. CÂRTI STRĂINE «le D. FAUR Mary Webb: La Renarde *) E poate tardiv — după. ce Earn a făcut-o celebră și după ce mai multe din romanele ei au fost traduse în diverse limbi — e poate tardiv s’o descoperi pe Mary Webb, dar e nespus de agreabil. Când eşti, cât de puţin, sensibil la actul literar, Mary Webb Iţi procură una din acele bucurii substanţiale şi torenţiale care-ţi mobilizează pe multă vreme amintirea. Pe Hazel Woodus din JLg Re*) Roman, tradus din englezeşte de Marie Canavaggia şi Jacques de Lacretelle. Cu o introducere de Jacques de Lacreteile (Paris, loi, du siècle), narde, n’o poţi uita cu una cu două. Hazel Woodus, creaţie desăvârşită pe care decadele viitoare o vor invita, cu siguranţă în antologii, nu e o eroină comodă. Hazel Woodus în adevăr, nu e numai fata prost crescută şi cu sufletul proaspăt a lui Abel Woodus, crescător de albine, fabricant de coşciuge şi cântăreţ din harpă, — ea e, în linia înrudirilor apropiate, şi soaţa copacilor muiaţi in soare, mama iepurilor prinşi în cursă, sora tuturor sălbăticiunilor libere şi nevinovate de sub frunzişuri, în tovărăşia pădurilor şi dobitoacelor —■ in mijlocul cărora instinctele şi elanurile ei n’au suferit nici o deformare, — Hazel a câştigat — sau şi-a păstrat — puritatea, simplitatea şi sinceritatea de dincolo de „civilizaţie”. Personagiul ei se împleteşte atât de strâns cu decorul, cu cadrul natural, încât fără de sentimentul adânc şi real al naturii, cel mai dibaci şi cel mai bun psicholog dintre scriitori nu l-ar fi putut realiza. Iată de ce spuneam că Hazel Woodus nu e o eroină comodă. Mary Webb are însă sentimentul naturii — şi II are nu aşa cum îl aveau primii romantici, care credeau că revoluţionează literatura pomenind de „astrul de argint” şi de „carul Aurorei”, nu aşa cum il au, astăzi, constructorii laborioşi de descrieri bogate şi deloc sugestive. Mary Webb e stăpânită de sentimentul naturii cu acelaş categoric instinctual cu care orice femeie e stăpânită de sentimentul matern. Intuiţiile ei aduc aminte de aroma vegetală din paginile Co-flettei. Dacă adăugăm ceea ce J. de Lacretelle numeşte „puterea, el de investigaţie poetică”, precum şi o sensibilitate feminin comprehensivă, înţelegem de ce a fost în stare să, dea atâta viaţă lui Hazel Woodus, să găsească cele câteva amănunte care impun o figură. Hazel Woodus e atât de aproape de flori şi animale — ţine acasă o vulpe „orfană”, o pasăre oarbă, un iepure damblagiu şi alte lighioane mai mult sau mai puţin invalide şi bea, ca albinele, • nectarul din corole, — încât în ■mintea ei e o permanentă confuzie între domeniul uman şi cel extra-uman. O să cânt — spune ea odată — pân’oi răguşi ca un pui de corb. Când are nevoie de o rochie, declară foarte serios:— Narde (vulpea) ar vrea să fie de catifea verde... De câte ori, în prezenţa ei, se pomeneşte de suferinţa nedreaptă a cuiva — om sau animal—Hazel e apucată de .O revoltă spasmodică, atât fie 3- !Citit! continuarea în pag. III CHESTIA ZILEI CIUDĂȚENII — Ai auxit! Herriot nu primeşte preşedinţia consiliului... — Bine că se maifusese şi de ăştia! VECHEA SOLIDARITATE BALCANICĂ de 10AN C. KLITTI Odata cu aşezarea Turciior in peninsula balcanică, creştinii de la sudul Dunării, ca şi cei din Principatele române, au fost supuşi la grele încercări. Din suferinţele lor comune avea să nască şi solidaritatea lor. Cea mai rea a fost situaţia creştinilor din Balcani. Greci, sârbi, bulgari, aromâni, albanezi, au fost legaţi prin credinţa lor comună ortodoxă şi prin nădejdea comună a eliberării viitoare. Durerile şi aspiraţiile lor se sintetizau în persoana patriarhului de la Ţarîgrad, iar slujba în biserică şi învăţământul în şcoli făcându-se în limba grecească, un vestmânt grecesc acoperea aceste naţionalităţi. Sub robia comună, uitând ce le putea desbina, se solidarizau într’o ţintă comună, sub un singur steag, al ortodoxiei. Biserica şi şcoala erau cele două lăcaşuri în cari trebuia să arză veşnic, dar tăinuit, focul sacru al nădejdii în, viitor. Puţinele şcoli ce, încă din sec. XVI-lea, au funcţionat în peninsula balcanică, , erau înainte de toate cuiburi’de patriotism. Clasicismul elin oferea pilde strălucite de jertfire: pe altarul neamului, constituind dea lungul veacurilor un îndemn deghizat pentru tineret. ". Mai bună ceva era situaţia din Principatele române. Cârmuirea lor lăuntrică era autonomă. Biserici falnice se puteau înălţa şi clopotele lor puteau răsuna în voie. Domnii dispuneau de mari bogăţii. Firesc era ca aci, ca fraţi de credinţă, să caute adăpost şi sprijin asupriţii din Balcani. Aci putea ishueni mai liber gândul lor de emancipare. Aci puteau cei mai luminaţi dintre ei să răsufle de năbuşirea de acasă. Aci puteau găsi ajutoare pentru nevoile lor sufleteşti şi culturale din patrie. Şi au şi găsit cea mai creştinească înţelegere, cea mai largă ospitalitate, cea mai neprecupeţită dărnicie. Spre Domni români ca Mihai Viteazul, Vasile Lupu, sau Şerban Cantacuzino, au fost aţintite privirile balcanicilor doritori de libertate. Cu sprijinul unor Domni români, de origine sau cultură grecească, în Principatele române s’au înfiinţat, acele şcoli superioare în care au venit să propovăduiască dăscălii cei mai de seamă ai neo-elenismului, iar ca să înveţe, nu numai şcolari de la noi, dar şi din întreg orientul ortodox, din a doua jumătate a sec. XVll-lea, până la începutul celui de al XlX-lea. In aceste şcoli, pe de o parte s’a propovăduit mereu că singura învăţătură mobilează pe om şi că ea singura justifică orice preeminenţă, iar pe de altă parte s’a întreţinut conştiinţa naţională a creştinilor subjugaţi, căci prelegerile înflăcărate ale dascălilor greci, sau grecizaţi, nu năbuşeau individualităţii etnice. In tot cursul epocii fanariote sentimentul naţional românesc n’a fost stins, şcoli româneşti an func(Citiţi continuarea în pagina l-ai NOTE ÎNTR’O‘ conferinţă, un profesor a spus că „bătrăneţa e o boală”. Vorba’ ceia: e o boală lungă, moarte sigură.... SE face încercări de apropiere intre ănii Maniu şi Vaida. ...Mai greu de realizat decâtapropierea, între partide. * RADICAL-TARANIŞTii basarabeni s’au declarat contra fuziunii cu partidele mici. Dar cu partidul d-lui Juniăn?, SUMARI frământări în jurul, remanierii. Miniştrii de-abea s’au instalat — şi panica a şi început. ...Din mizeriile soartei omeneşti.