Adevěrul, februarie 1934 (Anul 48, nr. 15360-15383)

1934-02-01 / nr. 15360

ANUL 48 - No. 15.3«$6 pagini Joi 1 Februarie 1934 FONBATOUî CONST_ MILLE ABONAMENTE13SC lei pe 8 lani I sS«late I 3 LEI I BIROURILE: Racursiii, Sir. Gons!« Mills (Sărindar) Ko® §-7-8­­ telefoane;J I 208 lei pe 3 luni ^_____________ -.s- V ; I a H ; EL O ‘ Pt ■-* * I cr 05- 1. Centrala i 3*84-30. Provincia: 3-81-31 Străinătatea: 3-84-3­1 Se încearcă o destindere în rându­­rile partidului naţional-ţărănesc. ...Parcă era vorba de o destindere a raporturilor dintre toate partidele! CHESTIUNI DE GUVERN, CHESTIUNI DE PARTID, CHESTIUNI PERSONALE Vizita pe care suveranii bulgari au făcut-o Cartei noastre, a suspen­dat pentru o scurtă durată de timp, activitatea in politica noastră in­ternă. Acum că zilele de sărbătoare au trecut, opinia publică îndreaptă la o­răş atenţiunea ei, spre caiace face guvernul, spre ceiace fac partidele. Ea are impresiunea că se petrece ceva deosebit decât ceiace e natu­ral să se întâmple. Căci că ceva trebuie să se petreacă e natural. Cu atât mai natural, cu cât e mai ne­cesar. Neapărat necesar este, ca să se vadă că gu­vernul porneşte o ac­ţiune. Că a ieşit din faza consultă­rilor şi purcede pe calea înfăptuiri­lor. Ori­cât este de adevărat, că par­tidul liberal nu e la cârmă decât de foarte scurtă vreme şi că în acest scurt spaţiu de timp, a trecut prin­­tr-o criză dureroasă, prin tragica moarte a lui I. G. Duca, oricât e de adevărat că d. Tătărescu a luat de prea scurtă vreme conducerea gu­vernului, pentru ca să i­ se poată re­proşa că nu a făcut incă lucru mare, rămâne totuşi adevărat, că dacă o­­pinia publică e obligată să-i acorde termen, necesităţile vieţei sunt prea presante, pentru ca să nu trebuie să se ceară conducătorilor ţarei, ca să se grăbească şi sa activeze cu o oră mai curând.­­ înţelegem prin aceasta, ca să în­deplinească primele acte şi să aducă la cunoştinţă soluţiunile sale, pentru acele probleme arzătoare, cari stau dedică îndreptărei ţării, a econo­miei şi moralei sale, spre calea nor­mală, care singură o poate scoate din criză şi duce la o nouă prospe­ritate. Pe lângă această datorie a guver­nului, care l-a preocupat desigur şi la ultimul său consiliu, zvonurile şi discuţiunile asupra chestiunilor per­sonale, cari au ocupat totdeauna un loc larg in politica noastră, ar fi de o importanţă secundară, dacă gu­vernul ar putea face abstracţie de ele, dacă el însuşi nu ar fi împovă­rat şi absorbit de ele. Se vorbeşte de unele frământări, ce ar fi fost in însăşi rândurile frun­taşilor partidului liberal. Plănuita­ remaniere, ar fi întâmpinat dificul­tăţi, fiindcă in alegerea persoanelor, s’ar fi ivit contestaţii neaşteptate. Noi considerăm că situaţia este a­­cum destul de serioasă, ca să nu spunem gravă, pentru ca să nu se evite toate acele fricţiuni la cari, în mod fatal, dau loc chestiunile per­sonale. Remanierile şi completările ministeriale se fac pentru a întări forţă guvernelor. In acest scop se acceptă şi slăbirea trecătoare, pe care competiţiunile personale, le provoacă. Se ştie doar de mult, că ia asemenea ocazii, trebuie socotit, pentru un mulţumit, cu mai mulţi nemulţumiţi. De aceia remanierile sau completările ministeriale, pentru a fi utile, trebuie, bine inteles, să se facă întâi pentru a introduce un gu­vern forte într’adevăr valoroase. Dar trebuie in al doilea rând ca o­­peraţiunea să se facă atât de repede, de prompt, ca să nu rumâne timp nici pentru proteste, nici pentru in­tervenţii. Partidul liberal are doar in această privinţă o tradiţie. Răpo­satul Ionel Brătianu forma cabine­tele in aşa chip, încât, mai in­tot­deauna, până în momentul de a de­pune Jurământul, nimeni nu ştia si­gur, dacă va intra In guvern. E drept că era vorba de Ionel Brătianu, care Întrunea o așa pleni­­tudine de puteri și avea o autoritate atât de necontestată, încât hotărtriie lui, nu erau discutate, ba apăreau chiar partizanilor ca nediscutabile. Ceiace a prins bine partidului, cât timp a trăit Ionel Brătianu, dar i-a păgubit ulterior, fiindcă nu permi­sese o perfectă selecţionare a valo­rilor, nici naşterea unei autorităţi succesorale. Mai e drept, că, după cum a dovedit o altă experienţă, separa­ţiunea şefiei partidului de şe­fia guvernului, este o ingreunare a conducere), în special la un partid învăţat cu o conducere autoritară. Dar, să sperăm, fiindcă , de do­rit, că sentimentul ce are opinia pu­blică despre oarecari dificultăţi, nu va găsi o confirmare şi că chestiu­nile personale, in sânul partidului liberal, vor rămâne în cadrul natu­ra! in care sunt totdeauna dispute acolo unde e vorba ca oamenii să se puie de acord. In această ipoteză, opinia publică este încă îndreptăţită să considere cu atenţiune alte feno­mene ce se arată la orizontul politic. Dintre acestea se degajează miş­carea ce s’a produs Intre partide, ca să ne servim de o analogie cu Liga Naţiunilor, să spunem: Intre partidele secundare. E acţiunea pe care d. Argetoianu a Iniţiat’o. Scopul ei este, o unire a tuturor acestor partide, intr’un singur organism politic, care din mai multe gru­pări secundare, ar face­­ un partid mare principal. . Nu e greu de ştiut, ce mari difi­cultăţi stau in calea unei asemenea închegări. Nu atât deosebirile de programe, cari nu sunt chiar atât de mari şi de insurmontabile, cât chestiunile personale, cari sunt foarte grele. Căci fiecare grup se­cundar are un şef, are in fruntea sa un om politic de rang şi de valoare, iar unirea lor trebuie să aibă ca ur­mare renunţarea unora la poziţiu­­nea pe care o au in gruparea ce, in genere, ei au creat’o. Problema cine să renunţe, e extrem de grea şi con­ducerea noului partid de un comitet, — este o formulă, dar nu o soluţie. Căci diversitatea de interese şi de ambiţii, fie ele chiar legitime, proba­bil legitime, va continua să subsiste. Şi fiindcă vorbim de chestiunile personale, atât de caracteristice şi atât de păgubitoare politicei noastre, avem o nedumerire. Ce este coali­­ţiunea contra d-lui Titulescu, care, pare a se manifesta, tocmai la par­tidele mici? D. Titulescu este, fără putinţă de contestare, unul din ma­rile posturi active ale bilanţului vietei noastre publice. De nu l-am avea, in aceste momente grele ale rubricei internationale, ar fi trebuit să-l inventăm, dacă aşa ceva s’ar putea inventa şi dacă o soartă bine­voitoare n’ar fi dat totdeauna ace­stei ţâri, la momente grele, omul reclamat de împrejurări. însuşi d. Titulescu, din conştiinţa misiune! cu totul speciale ce are de îndeplinit, s’a ferit să se lase prins in angrena­jul politicei noastre interne. Dar şi d-sa a trebuit să afle, că nu poţi fi la conducerea statului, fără a fi a­­tras în luptele celor cari se războ­iesc dela guvernarea lui şi dela cel mai bun mod de guvernare a lui. Astfel, tocmai d. Titulescu, omul care s’a ferit din toate puterile sale, să fie atras în ceia ce se numeşte la noi politică internă, a devenit un fel de ţintă de atac, al acestei politici. Au­toritatea politica a ministrului de ex­terne, autoritate ce trece dincolo de frontierele tării, pare a fi unora, o realitate dezagreabilă. Dar d. Titu­lescu e o nucă, greu de spart Aşa că, această chestiune personală e de altă anvergură şi ar putea avea alte urmări, decât toate celelalte, cari, şi când provoacă furtuna, apoi numai într’un pahar cu apă. RL Brănişteanuc CARNETUL NOSTRU Manuale vechi, dar nu cu totul învechite Nonagenar, a plecat dintre noi un dascăl bun, care a tipărit nume­roase manuale şi crestomaţii. Acestea au avut,­ pe vremuri, o largă răspândire în şcoli ca şi prin­tre adulţii autodidacţi. Ele făceau parte — primele cu deosebire — din seria în care autorul îşi manifesta predilecţia pentru nişte mătuşi ex­celente ce obişnuiau să ofere musa­firilor „acest muştar delicios la a­­cea foarte gustoasă mică felie de viţel rece". Cât despre unchi, ei a­­duceau un cuţit (un couteau), o prăjitură (un găteau), un ciocan (un marteau) şi o vrabie sau un brabete (un moineau) unui zelos nepot care spunea: „Mâne dimineaţă, deci, mă voiu scula la 5 ore pentru a Învăţa". Nouă, elevilor clasei I divizionare a liceului Laurianu din Botoşani din anul şcolar 1892—1893, ni-a rămas — nescutită de oarecari amintiri supărătoare — primul Curs de citi­re şi deprinderi franceze al lui L. Lévéque. Trebuia, fără pregătiri în­destulătoare, să ştim pe dinafară „Coropişniţa comună numită in şti­inţă grillus grillotalpa" adică exer­ciţiul de memorie: Le taupe­ grillon ou la courillière precum şi fabula lui Florian: maimuţa, aiamixuţa, şi nuca, şi încă o bucată (ce tre­buia spusă repede): La patrie c’est le pays. Şi, totuş, cărţile lui Léo Lévéque, merită să fie cercetate mai deaproa­­pe de lexicografi. Intr’o privinţă, credem, au ră­mas — la noi — neîntrecute până astăzi. Şi anume în ce priveşte omo­nimele. Omonimele cu subîmpărţi­­rile lor în omografe, ceeace însam­­nă cari se scriu şi se rostesc la fel cu toate că n’au acelaş înţeles, şi omofone, adică vorbe ce se pronun­ţă într’acelaş chip fără să aibă a-­ ceeaş ortografie. O adevărată plăcere ne procurau, însă, paginile bogate şi în umor prin simpla alăturare — oarecum anti­tetică, în tot cazul subtil nuanţată — a frazelor în care adjectivele franceze îşi schimbau înţelesul du­pă cum îşi mutau locul. Vedeam astfel o carte tristă, adică dramati­că, devenind subit o tristă (adică proastă, adică plicticoasă) carte şi o epigramă ciupitoare transtformân­­du-se brusc într’una fără pic de u­­mor potrivit migraţiunii adjectivu­lui, înaintea sau in urma numelui cu pricina. Vi­n Ilarbu Lăzăreanu Pref­aceri sociale care omenirea simte nevoe pentru a se vindeca de grava boală so­cială şi economică, nu se poate găsi Cele trei mistici: fascism, comunism, Hitlerism Titlu! ce am dat rândurilor de faţă, este titlu! conferinţei ţinută în seara de joia din urmă la sala „Dalles’ de către d. Nicolae Ottescu, fost subsecretar de stat, în ciclul confe­rinţelor organizate de societatea, culturală „Tinereţea”. Pentru, cei ce n’avuseseră până a­­tunci ocazia să-l asculte pe d. N. Ottescu,, conferinţa d-sale "a fost o adevărată revelaţie — revelaţia ţi­nui om de talent superior, de lo­gică strânsă, de o argumentare greu de răsturnat şi de o cultură solidă şi aleasă. Iar pentru atât de selec­tul public din sală ea a fost o des­fătare intelectuală şi un prilej fru­mos de a fi exact lămurit în privin­ţa unor chestiuni, care preocupă şi agită toate minţile. Aşa fiind, un rezumat al acestei conferinţe, care a­ mai fost un mo­del de conciziune, este o încercare nespus de grea. Ea trebue­ citită în întregime şi studiată cu atenţiune. Ne vom , căzni totuşi să o redăm în esenţa ei, cu toate ca ştim de mai înainte că rândurile ce-i consacrăm nu vor fi decât o imagine foarte pa­lidă a celor spuse şi desvoltate de către d. N. Ottescu. * • • • r' D. Ottescu, pomenind mai întâiu despre diferitele, crize, care bântue omenirea de atâţia ani de zile, fi­xează începutul crizei economice şi financiare — de­sigur, mondiale — în anul 1929, când se produc atâtea dezastre și are foc crabul băncilor din Statele­ Unite. Cât despre criza socială și mo­rală, ea este mai veche. Izbucnește o dată cu demobilizarea armatelor și marchează un progres continuu. Iar crizei politice i se poate atribui drept cauză „uzura regimurilor res­pective”. Regimurile s’au uzat, s’au consumat realizând. Din cauza acestor crize, omeni­rea, frământată, dezechilibrată, este în căutarea unei eșiri, a unui nou „adevăr social”, care să fie salva­tor.­­ „Icoanele vechi, a spus aşa de su­gestiv d. Od­es­eu, au fost Întoarse cu faţa la perete. Credinţe noui au înflorit peste noapte şi au Înflorit la lumina zilei. Zeii de astăzi sunt alţii decât cei de ieri şi nu sunt a­­celaşi pentru toată lumea”. Iată trei zeităţi noui: fascismul, care s’a născut dintr’o chestiune so­cială, comunismul, născut dîntr’o chestiune economică şi hitterismul, răsărit dintr’o aşa zisă chestiune naţională. Insă, fascism, comunism şi ln­tle­­rism pretind fiecare că el şi numai el „rezumă adevărul social, care va prezida la destinele omenire­ de mâine”. Dar din analiza succintă a acestor trei doctrine, reiese — aşa cum a arătat d. Ottescu cu argumente su­perioare — că în nici una din ele nu găsim adevăratul adevăr social, re­ţeta locuitoare a relelor de care su­feră actualmente societatea ome­nească. ”­­ „ Punându-şi întrebarea „ce erau fasciştii?” d. Ottescu răspunde: „Fasciştii reprezentau ideia de or­dine, în mod necesar burgheză, prin urmare, capitalistă, adică individua­listă, fiindcă luptau împotriva ten­dinței de radicală prefacere comu­nistă". Interesant de relevat este Insa contrazicerea în care a căzut fascis­mul după ce s’a înscăunat la pu­tere. A luptat pentru apărarea in­dividualismului şi a sfârşit prin a creea doctrina corporatistă, cărei este o negaţie a individualismului. „Doctrina statului corporativ, a lămurit d. Ottescu, este o nostică şi nimic mai mult — sau in tot cazul o rezultantă specific italienească — şi valorează tocmai ca mistic”. Doctrina comunistă este tot o mistică, însă se deosibeşte de fas­cism prin faptul că a existat înain­tea revoluţiei ruseşti, pe când în I­­talia, doctrina statului fascist a fost creată, după ce a avut loc revoluţia fascista. Nereuşita comunismului se dato­­reşte, între altele, faptului că doc­trina comunistă e un cadru vechi, în care realităţile vii refuză să in­tre. „Ar fi trebuit, a spus Jules Ro­mains, ca marxismul, un loc să de­vină o evanghelie, o şcoală­­religioa­să, să devină una religioasă”. Marxismul, ca doctrină, a dat în Rusia sovietică faliment pe toată li­nia. Ceea ce menţine în picioare ac­tualul edificiu social rusesc, este dictatura instaurată. Acelaş regim dictatorial lipsit de scrupule, acelaş principiu de forţă, de autoritate, triumfă şi în Germa­nia, cu deosebirea că pe când co­munismul este internaţionalist, hit­­lerismul este de un naţionalism în­verşunat şi intolerant De altfel, forţa şi intoleranţa, de­oarece orice mistică religioasă, orice dogmă este exclusivistă, deci into­lerantă, sunt punctele comune între fascism, comunism şi hitlerism. Insă, adevărul social, reţeta de I în nici una din ce la trei mistici sau, dacă vreţi, în nici u una din cele trei doctrine. Adaptarea fom­elor, legilor şi concepţiilor, care centionă a ne gu­verna, la realităţue vremei de as­tăzi, aşa cum aceste realităţi au e­­voluat, creând necesităţi noui şi alte puncte de vedere. Aci stă cheia de boltă, mijlocul de a putea găsi dru­mul bun şi drept. N. Bafaaria Glote politice... DEZRADACI NAŢII * In casa unui fost şi desigur viitor ministru *am­ auzit glasul unui om dela ţară, care mi se părea, expresia bunului simţ al poporului­­românesc. Vorbea un sătean din Piatra- Neamţ. Intre altele, spunea: ' — „A făcut băiatul şcoala se­cundară şi se pregătea să intre la Academia Comercială. Am venit cu el aci şi am privit amândoi cu îngrijorare la­ puzderia de băeţi şi fete, care umpleau sălile, scă­rile şi trotuarele. Eu am tăcut, dar băiatul mi-a spus că-i mai bine sâ ne ducem acasă. Este loc destul pentru noi în valea Bistri­ţei şi sunt destui oameni gospo­darii care au nevoie de un sfătui­tor şi un purtător de socoteală.­­ Şi ne-am dus acasă. Slava Domnului, n’am greşit. Băiatul este astăzi mulţumit şi o lume întreagă se foloseşte de cunoştin­ţele lui. N’ar fi fost păcat să fie, înstrăinat de casa şi satul lui?” Aşa vorbea săteanul, cu admi­rabili lui bun simţ. Şi-a găsit rost şi este mulţumit băiatul, ca­re a privit cu groază la furnica­rul de băeţi şi fete, care umpleau sălile, scările şi trotuarul Acade­miei de Comerţ. El a rezolvat cu succes problema şomajului şi nu cunoaşte durerile dezrădăcinaţi­lor.­­ - NIMIC •v Sunt toate indiciile că­ n’am învăţat nimic de la tragicele eve­nimente din­ ultimul timp. La un moment dat, s’a putut crede că faţă de cele ce s’au petre­cut, se va produce o reacţie­­ că partidele politice îşi vor da­ sea­ma de fondul real al celor întâm­plate; că instinctul de conservare le va face să vadă că in cauză n’a fost pus numai un om, un partid şi un guvern, ci a fost pus însuşi regimul politic în fiinţă. Aşa s’a părut la un moment dat. Realitatea vine, insă, să ri­sipească această iluzie şi să în­vedereze că am rămas aceiaşi; că totul­ continuă să fie in funcţie de interese politice şi purtat pe aripile politicianismului. Astfel, după ce propunerea de destindere a fost primită în felul şi chipul ştiut, se anunţă, pe de o parte, o luptă vie în contra gu­vernului şi, pe de alta, încercarea unei coaliţii, cu scopul de a face o spărtură în guvern, printr’o luptă specială, dusă împotriva u­­nuia din, cei­ mai de seamă mem­bri ai guvernului. Prima încercare nu este sortită să ducă la izbândă. A doua, dacă ar reuşi, ar constitui o reală pri­mejdie pentru ţară.” Indiferent, însă, de aprecieri, ceea ce trebue să se observe este că toate acestea se petrec după ce s’a produs cel mai tipic și grav act, cu scopul distrugerii parla­mentarismului și a partidelor. Dar cine să­ înțeleagă! ^ StMfer WAZBAT1I „PLEACĂ Si MANII!!” Starul d-lui Goga ne întreabă: ce-a făcttt «L Maniu în timpul răz­boiului? •■•‘Şi totuşi, d. Goga a scris fai­m­­osul articol „Pleacă si Marti«", in care se, făcea • elogiul­ preşedintelui de-atemei al partidului naţional. Id. Goga ştia atunci, perfect de bine, de ce a plecat și unde a ple­cat d. Maniu. Ba chiar scria o pa­gină impresionantă pe tema, plecă­rii d-lui Maniu. Azi, d. Goga a uitat.. Ah! moravurile politice româ­nești! Kix. Ema Beldiman S’a stins din h­atţâ, £m* Beldi­­man, născutâ priheesă Kali mar­hi, soţia, Ini Alexandra V. Beldiman, fondatorul ,Ad«venirii”. Cu Ema Beldi­man, care a trăit nouăzeci de ani, s’a stins o femeie de o neasemănată putere sufletească. Ea a fost un exemplar strălucit al acelei vechi boierimi, care devine tot mai rară, care dispare tot mai mult. A fost o adevărată „grande dame”, fiindcă întrunit cu cele mai fru­moase trăsături de caracter, o cul­tură aleasă, o­­d­stincţiunie şi o ele­ganţă naturală, cari făceau o im­presie neştearsă tuturor celor ce a­­veau ocazia să o întâlnească. . Viaţa ei, nu se poate spune ea a fost fericită. Din ziua, sau mai exact din noaptea, in care Cin­a Vodă a fost detronat, fără ca prefectul de poliţie s­ă fie, la postul său, fiindcă fusese indus în eroare şi atras intr’o cursă,----destinul tragic al lui A­lexandru V. Beldiman a apăsat şi asupra ei. Dar nimeni n’a auzit-o vre-odată plângându-se. S’a devotat mai întâi educaţiei copilor el — a avut doi fii, dintre cari unul a fost Alexan­dra Beldiman, ministrul ţârei la Berlin. Apoi, mai târziu, s’a devotat să veghieze asupra vieţei bărbatului ei, a lui Alexandru V. Beldiman. A­ cesta a putut să aibă peccadillele lui, — dar stima, respectul ce purta nevestei sale, erau fără de margini. In casa lui Beldiman, ea trona ca o regină. După moartea lui, ca vă­duvă, rămăsese o princesă solitară. Tinerețea nu î-a fost­­veselă. Bătrâne­ţea nu i-a fost liniştită. Dar ea as­cundea in adâncul sufletului, neca­zurile și durerile. Avea peste şapte­zeci de ani, când vizitând-o odată, am găsit-o cântând la pian. N’am vroit s’o turbur. Când a terminat și m’a zărit, mi-a spus în loc de bună ziuă: — Iţi place Bach? Mie îmi place cel mai mult. Şi când îl cânt, mă simt deasupra durerilor şi mizeriilor omeneşti... . Vorbin cu un pronunţat accent moldovenesc. De altfel ca şi Ale­xandru V. Beldiman, Modulaţiunile vocei sale,, avea ceva de nobleţă şi în acelaş timp de o graţioasă bună­tate. „Adeverului” i-a purtat interes, toate zilele vieţei sale. Acum s’a stins. Viaţa ei a fost fără, de pri­hană. Ea n’a ştiut ce-i ura, n’a ştiut ce-i invidia. Ea n’a râvnit, ce aveau alţii sau altele inferioare ei şi n’a deschis dureroasa taină a nobilului ei suflet, nimănui. Mâna ei, de alt­fel ca şi a soţului ei, era totdeauna gata să ajute. Era mulţumită dacă o putea face. Tristă că nu putea face mai mult. Fără exagerare s’ar putea spune, că in alte vremi, ar fi fost socotită o sfântă. Ţărâna ii va fi uşoară, 8, 81. CÂRTI STRĂINE «le D. FAUR Mary Web­b: La Renarde *)­ ­ E poate tardiv — după. ce Earn a făcut-o celebră și după­ ce mai multe din romanele ei au fost traduse în diverse limbi — e poate tardiv s’o descoperi pe Mary Webb, dar e nespus de a­­greabil. Când eşti, cât de puţin, sensi­bil la actul literar, Mary Webb Iţi procură una din acele bucurii substanţiale şi torenţiale care-ţi mobilizează pe multă vreme a­­mintirea. Pe Hazel Woodus din JLg Re­*) Roman, tradus din englezeşte de Marie Canavaggia şi Jacques de Lacretelle. Cu o introducere de Jac­ques de Lacreteile (Paris, loi, du siè­­cle), narde, n’o poţi uita cu una cu două. Hazel Woodus, creaţie desă­vârşită pe care decadele viitoare o vor invita, cu siguranţă în an­tologii, nu e o eroină comodă. Hazel Woodus în adevăr, nu e numai fata prost crescută şi cu sufletul proaspăt a lui Abel Woo­dus, crescător de albine, fabri­cant de coşciuge şi cântăreţ din harpă, — ea e, în linia înrudiri­lor apropiate, şi soaţa copacilor muiaţi in soare, mama iepurilor prinşi în cursă, sora tuturor săl­băticiunilor libere şi nevinovate de sub frunzişuri, în tovărăşia pădurilor şi dobi­toacelor —■ in mijlocul cărora in­stinctele şi elanurile ei n’au su­ferit nici o deformare, — Hazel a câştigat — sau şi-a păstrat — puritatea, simplitatea şi sinceri­tatea de dincolo de „civilizaţie”. Personagiul ei se împleteşte atât de strâns cu decorul, cu cadrul natural, încât fără de sentimen­tul adânc şi real al naturii, cel mai dibaci şi cel mai bun psicho­­log dintre scriitori nu l-ar fi pu­tut realiza. Iată de ce spuneam că Hazel Woodus nu e o eroină comodă. Mary Webb are însă sentimen­tul naturii — şi II are nu aşa cum­ îl aveau primii romantici, care credeau că revoluţionează literatura pomenind de „astrul de argint” şi de „carul Aurorei”, nu aşa cum il au, astăzi, con­structorii laborioşi de­ descrieri bogate şi deloc sugestive. Mary Webb e stăpânită de sentimentul naturii cu acelaş categoric in­stinctual cu care orice femeie e stăpânită de sentimentul ma­tern. Intuiţiile ei aduc aminte de aroma vegetală din paginile Co-f­lette­i. Dacă adăugăm ceea ce J. de Lacretelle numeşte „puterea, el de investigaţie poetică”, pre­cum şi o sensibilitate feminin comprehensivă, înţelegem de ce a fost în stare să, dea atâta viaţă lui Hazel Woodus, să găsească cele câteva amănunte care im­pun o figură. Hazel Woodus e atât de aproa­pe de flori şi animale — ţine a­­casă o vulpe „orfană”, o pasăre oarbă, un iepure damblagiu şi alte lighioane mai mult sau mai puţin invalide şi bea, ca albinele, • nectarul din corole, — încât în ■mintea ei e o permanentă confu­zie între domeniul uman şi cel extra-uman. O să cânt — spune ea odată — pân’oi răguşi ca un pui de corb. Când are nevoie de o rochie, declară foarte serios:— Narde (vulpea) ar vrea să fie de catifea verde... De câte ori, în prezenţa ei, se pomeneşte de su­ferinţa nedreaptă a cuiva — om sau animal­­—Hazel e apucată de .O revoltă spasmodică, atât fie 3-­ !Citit! continuarea în pag. III CHESTIA ZILEI CIUDĂȚENII — Ai auxit! Herriot nu primeşte preşedinţia con­siliului... — Bine că se mai­­fusese şi de ăştia! VECHEA SOLIDARITATE BALCANICĂ de 10AN C. K­LITTI­­ Odata cu aşezarea Turciior in peninsula balcanică, creştinii de la sudul Dunării, ca şi cei din Princi­patele române, au fost supuşi la grele încercări. Din suferinţele lor comune avea să nască şi solidarita­tea lor. Cea mai rea a fost situaţia cre­ştinilor din Balcani. Greci, sârbi, bulgari, aromâni, albanezi, au fost legaţi prin credinţa lor comună or­­­todoxă şi prin nădejdea comună a eliberării viitoare. Durerile şi aspi­raţiile lor se sintetizau în persoana patriarhului de la Ţarîgrad, iar sluj­ba în biserică şi învăţământul în şcoli făcându-se în limba greceas­că, un vestmânt grecesc acoperea aceste naţionalităţi. Sub robia co­mună, uitând ce le putea desbina, se solidarizau într’o ţintă comună, sub un singur steag, al ortodoxiei. Biserica şi şcoala erau cele două lăcaşuri în cari trebuia să arză veş­nic, dar tăinuit, focul sacru al nă­dejdii în, viitor. Puţinele şcoli ce,­ încă din sec. XVI-lea, au funcţio­nat în­­ peninsula­­ balcanică, , erau înainte de toate cuiburi’de patrio­tism. Clasicismul elin oferea pilde strălucite de jertfire: pe altarul nea­mului, constituind dea lungul veacu­rilor un îndemn deghizat pentru ti­neret. ". Mai bună ceva era situaţia din Principatele române. Cârmuirea lor lăuntrică era autonomă. Biserici fal­nice se puteau înălţa şi clopotele lor puteau răsuna în voie. Domnii dis­puneau de mari bogăţii. Firesc era ca aci, ca fraţi de credinţă, să caute adăpost şi sprijin asupriţii din Bal­cani. Aci putea ishueni mai liber gân­dul lor de emancipare. Aci puteau cei mai luminaţi dintre ei­ să răsufle de năbuşirea de acasă. Aci puteau găsi ajutoare pentru nevoile lor su­fleteşti şi culturale din patrie. Şi au şi găsit cea mai creştinească înţe­legere, cea mai largă ospitalitate, cea mai neprecupeţită dărnicie. Spre Domni români ca Mihai Vi­teazul, Vasile Lu­pu, sau Şerban Cantacuzino, au fost aţintite privi­rile balcanicilor doritori de liber­­­tate. Cu sprijinul unor Domni români, de origine sau cultură grecească, în Principatele române s’au înfiinţat, acele şcoli superioare în care au venit să propovăduiască dăscălii cei mai de seamă ai neo-elenismu­­lui, iar ca să înveţe, nu numai şco­lari de la noi, dar şi din întreg o­­rientul ortodox, din a doua jumătate a sec. XVll-lea, până la începutul celui de al XlX-lea. In aceste şcoli, pe de o parte s’a propovăduit mereu că singura în­văţătură m­obilează pe om şi că ea singura justifică orice preeminenţă, iar pe de altă parte s’a întreţinut conştiinţa naţională a creştinilor subjugaţi,­ căci prelegerile înflăcă­rate ale dascălilor greci, sau greci­­zaţi, nu năbuşeau individualităţii­ etnice. In tot cursul epocii fanariote sentimentul naţional românesc n’a fost stins, şcoli româneşti an func­(Citiţi continuarea în pagina l­-ai NOTE ÎNTR’O‘ conferinţă, un profe­sor a spus că „bătrăneţa e o boa­lă”. Vorba’ ceia: e o boală lungă, moarte sigură.... SE face încercări de apropiere intre ă­nii Maniu şi Vaida. ...Mai greu de realizat decât­­apropierea, între partide. * RADICAL-TARANIŞTii basa­­rabeni s’au declarat contra fu­ziunii cu partidele mici. Dar cu partidul d-lui Juniăn?, SU­MARI frământări în jurul, re­manierii. Miniştrii de-abea s’au instalat — şi panica a şi început. ...Din mizeriile soartei ome­neşti.

Next