Adevěrul, martie 1934 (Anul 48, nr. 15384-15410)

1934-03-01 / nr. 15384

ABONAMENT AL. V. BELDIMAN CONST. MILLE 1888—1897 1897—1936_ FONDATORI: ——­..........— ---------------------—..................... .................. ^_______________CONST. MILLE ______1897—1936 _ _.................. I ai I dublu I 3 LEI I MOTOILE: București, Str. Sonst« Mills (Sirisoar) j§u« $—7—f I 'telefoane : j pro^c**.331Mj. „Viitorii!“ crede că poate anunţa „lichidarea“ partidului naţional-ţărănesc. Crede partidul liberal că, dacă lucrul ar fi exact ar fi in folosul propăşirii acestei ţări? ..^JL^-^f=r- |.||.­­ ^==SSifii^SM==i||^^ _____________________________________­­____________Străinătatea: 34MI Democraţia şi dictatura Cu privire la deetaîiil® d-lui Mih­alachie Lămuririle pe care d. Mihalache le-a dat în şedinţa de Duminică a comitetului executiv al partidului naţional-ţărănesc, au o deosebită importanţă, atât prin situaţiunea ce ocupă d-sa, cât şi prin conţinutul lor. De­oarece şedinţa nu a fost pu­blică, nu dispunem decât de un re­zumat al cuvântării d-lui Mihalache, venit din a doua mână. Dar atâta cât se poate vedea din acest rezu­mat, care coincide cu alte manife­staţii publice ale d-sale, este sufi­cient pentru ca să ne putem forma o părere. In general, faptul că d-sa a amintit că nu a acceptat şefia de­cât sub condiţia ca partidul naţio­­nal-ţărănesc să adopte programul pe care l-a expus la Câmpulung, e complect edificator, aşa că nu am avea decât să ne referim la cele ce am observat când am comentat acel discurs şi să punem punct. Dar în declaraţiile de Duminică, d. Miha­lache a mai spus, examinând situa­ţia, alte lucruri excelente. A făcut constatări interesante şi cari tre­buie ţinute in seamă. A vorbit de carenţa acţiunei democratice, faţă de cea a forţelor reacţionare, sau cum a spus mai drastic şi mai pre­cis, faţă de cea a oamenilor cari ,­pierzând rosturile in organismele politice prin cari au trecut, şi nemai contând pe forţa proprie, cred că pot să conteze pe exploatarea unor idei nesocotite“. In fine alarmând partidul său asu­pra atmosferei şi a stărei de lu­cruri în care trăim, d. Mihalache a pronunţat cuvintele grave, că la răspântia moravurilor şi luptelor politice, cari bântuie ţara, „mijeşte dictatura”. Toate aceste constatări sunt în­temeiate pe anume realităţi. Mulţi sunt conştienţi de ele, mai toţi le simt oarecum instinctiv, iar d. Mi­halache, şeful unui mare partid de guvernământ, ştie desigur, mai multe decât alţii, pentru ca să se fi decis să vorbească astfel. Evident că întrebarea ce se pune tot fața acestor constatări, omului politic, care nu se poate limita la afirmări teoretice, este: ce-i de fă­cut? In primul rând este evident că răspunsul la această întrebare, tre­buie să fie, că nimic nu-i mai peri­culos, decât să se aştepte desfăşu­rarea evenimentelor, cu braţele în­crucişate, că deci o acţiune se im­pune. Garda de Fier, a spus d. Mi­halache, se datoreşte lipsei noastre de acţiune, lipsei de acţiune a de­mocraţiei. E mult adevăr şi în această enunţare. Democraţia de toate nuanţele s’a mărginit întâi să lase pe duşmanii ei, ca profitând de toate libertăţile pe cari ea le acordă şi pe cari ei le urăsc şi proclamă că le vor desfiinţa, să pornească o agitaţie nesocotită, a cărei reuşită ar pune în risc, odată cu ordinea constituţională actuală, însăşi exis­tenţa statului. Agitaţia aceasta s’a desfăşurat, aproape fără ca din par­tea partidelor democratice să se opuie o rezistenţă, nu prin mijloace violente, ci prin forţa ideilor de li­bertate şi dreptate, cari, dat fiind bunul simţ, cuminţenia şi pondera­­ţiunea ţăranului român, s-ar fi do­vedit desigur mai tari. D. Mihalache revendică de aceia pentru partidul ce conduce, partid democratic prin alcătuire şi doctri­nă, rolul de salvator al ordinei de­mocratice. El e, după d-sa, aceia, care trebuie şi poate să lumineze massa mare a poporului, asupra a­­vantagiilor ce-i asigură regimul de­mocratic, care, dacă lasă de dorit in unele privinţi, apoi nu fiindcă e rău, ci fiindcă e departe de a fi a­­plicat In mod complect şi aşa ca să poată da tot randamentul său. Cu drept cuvânt şeful partidului naţional-ţărănesc mai socoteşte, că pentru ca acest partid să poată în­deplini rolul ce-i incumbă, trebuie el să se organizeze întâi în aşa fel, încât purtătorii doctrinei şi a cu­vântului său, să apară în faţa mul­tiplei, cu sufletul curat şi, mai ales, cu mâinile curate. Epurarea propriu­lui partid, stă după d. Mihalache, la începutul campaniei pe care e da­tor s’o pornească. D. Mihalache insă mai socoate că anume reforme, chiar constitu­ţionale, se impun, pentru a putea devia curentul de opinie publică, întrucât este captat de propagandi­ştii şi fagădue ale reacţiunei. Nici ideia aceasta nu este, in principiu, reprobabilă. Constituţia nu e un fe­tiş. Numai că prea frequenta ei re­vizuire, implică primejdia, ca din modificare in modificare, esenţa ei să se piardă in drum. Să nu uităm că în unele privinti esenţiale, cea a României mari este mai puţin libe­rală decât a fost cea a României mici. Mai vârtos încă trebuie hezi­­tat in faţa unei revizuiri care ar a­­vea, fie şi numai aparenţa, unei concesiuni, tocmai faţă de ideile, pe cari democraţia trebuie să le com­bată. Deosebirea între enunţarea formală a unei asemenea idei şi modalitatea ei practică, scapă mul­­timei, a cărei imaginaţie e frapată de formule generale şi e inaccesi­bilă nuanţelor. Apoi, experienţa din alte ţări, arată, că odată pronită pe calea unor asemenea concesiuni, democraţia se îndreaptă spre un impas, la capătul căruia o aşteaptă înfrângerea integrala. Spunem a­­cestea gândindu-ne la ideia d-lui Mihalache, de a înzestra România cu un Senat corporatist- Parlamentul corporatist nu este o invenţie nouă. El a precedat par­lamentul naţional, aşa cum există astăzi în ţările democratice- El este, înainte de toate, practiceşte ireali­zabil in societatea modernă, cu complicata ei structură economică. El este însă, înainte de toate, po­­tri­nic spiritului democratic, esen­ţialului principiu democratic, fiind­că substituie libertăţei individului, reprezentanţim­ea grupurilor. Democraţia nu are nevoie să imite, nici pe de departe, dictatu­rile. Ea nu are nimic de învăţat de la ele. Parlamentul corporatist, ori e ceva, ori nu e. Cine crede că e ceva, trebuie să ceară aplicarea lui integrală. Cine nu crede, nu poate să-l accepte, aşa în mod parţial, încât să fie vorba şi să nu fie fapta. De altfel, e drept, că până acum parlamentul corpo­ratist nu este decât o vorbă. Ni­meni nu l-a aplicat. însuşi d. Mus­solini, a anunţat că abia de acum încolo, începe să-l realizeze, dar a adăugat că nu consideră ce­ea ce în­treprinde, ca o soluţie, ci numai ca o experienţă, iar pentru aprecierea rezultatelor acestuia, d-sa a pus o scadenţă îndepărtată, fascismul a­­vând, după cum a spus, timp, şi nea­vând deci de ce să se grăbea­scă.­­ D. Mihalache Însuşi pare a fi de altfel convins, că o Cameră sau un Senat corporatiste, nu­ poate avea decât un rol consultativ. Intr’adevăr, in regimul fascist, vicţiunea parla­mentară, ce este corporatismul, e numai consultativă. Dictatorul face apoi ce vrea, dacă lucrurile nu se petrec aşa — şi in realitate aşa se petrec — că consultaţia parlamen­tului corporatist, corespunde tot­deauna voinţei şefului. In tot cazul un Senat corporatist consultativ, cu o Cameră deliberativă, nu are nici un rost, fiindcă a doua va putea anula totdeauna recomandaţiunile celui dintâi. Şi in tot cazul nu ve­dem ce ar putea aduce ca Îndrep­tare stării actuale, când in Senatul nostru, până la un punct oarecare, prin reprezentarea Camerelor de comerţ, de agricultură şi de muncă, corporaţiunile economice sunt şi azi reprezentate. Nu. Democraţia poate găsi in propriile ei concepţii, leacul pentru a face ca sistemul să funcţioneze mai bine, acolo unde nu funcţio­nează îndestul de bine. Democraţia nu are nimic de invidiat regimurilor dictatoriale şi nimic de împrumutat de la ele. Al ei şi un al lor, este vii­torul. B. Brănişteanu CARNETUL­ NOSTRU O „NUNTĂ DE AUR“ LITERARĂ Un celibatar îşi serbează nunta de aur. La Radio, el va citi astăzi so­nete, şi poate şi rondele, de dragul celui al 50-lea an de când duce căs­nicie cu Muza. Sub iniţialele A. G. O. , Alexan­dru Gheorghiade Obedenaru, a început să scrie acum o jumătate de secol la „România“ eșită din fu­ziunea „Timpului“ cu „Binele Pu­blic“. Ziarul avea ca subtitlu „orga­nul partidului liberal-conservator“, împerechere ciudată pentru cine nu ştie ca împotriva guvernului Ion C. Brătianu, la 1884, partidul con­servator s’a unit cu dizidenţa libe­rală numită „partidul liberal sin­cer“. In redacţia acestei gazete, tâ­nărul A. G. Obedenaru (avea, pe a­­tunci, 18 ani!) l-a cunoscut pe Ioan Athanasiade, proprietar-director de reviste umoristice. Tocmai dispăruse „Scaiul“ acestuia — scaia ce răsă­rea „la zile mari“ — şi Athana­siade scoate Ciulinul care avea să apară „după chieful nostru“. O pe­riodicitate capricioasă care s’a stabilit a fi, apoi, aproape săptămânală. Aci Athanasiade l’a chemat şi pe Obedenaru, pe care — ceva mai târ­ziu — l a avut colaborator şi la „Tăr­­băceală“ nepoata de fiu a „Scaiu­lui“. In versurile-i prime Obedenaru a­­rată puterea iscoadelor acelei vremi în care până şi Astrele aerolite A ’nvelişului ceresc, Bănuite La poliţie s’opresc­ împărţirii decoraţiilor din acel an, el ii dedică o poezie a cărei ştanţă finală este epigramatică. Pe la ministere are Cancelarul de vânzare Tinichele ce-s menite Să arate Că nu bate Pieptul unde sunt lipite. # De atunci a trecut o jumătate de veac. Poetul, care a inaugurat la noi forma elegantă a rondelelor drage veacului al XVI-lea francez, a scris nenumărate sonete și poeme. Iar de vreo doi ani ne dă, la Radio , şi în foiletoanele „Adeverului“, interesan­te amintiri ce fac să ne bucurăm că­­nu i s’a împlinit dorinţa expri­mată în una din macabrele lui; in cari „Întrezărind a morţii mână“ eî striga: • Aprindeţi iute o făclie, Am nostalgie de ţărână! Barbu Lăzăreanu „Facturile“ şi problema Basm­­ului Dunărean Şefii unora dintre partidele noastre politice au pus în dis­­cuţiune problema pactelor în le­gătura cu chestiunile de colabo­rare economică a ţării noastre cu statele vecine. Este evident că nu numai in momentul de faţă, dar încă pentru mulţi ani de zi­le aceste două chestiuni esenţia­le vor stăpâni preocupările de po­litică externă ale României. Şi de aceia a fost bine că,in declara­­ţiunile cetite cu prilejul discuţiu­­nilor la mesaj,­­s’au făcut amin­tire despre ele. Pentru lămurirea obiectivă a acestor probleme şi a situaţiunei în genere, este necesar să adă­­găm insă unele lămuriri şi pre­cizări, pentru ca oricine să le poa­tă cunoaşte in lumina lor ade­vărată. Orice operă poate fi uşor criticată şi se pot găsi argumente de suprafaţă pentru ca să se di­minueze o creaţiune oricât de mare şi oricât de importantă, — ceea ce nu poate schimba însă nici esenţa lucrurilor şi nici va­loarea reală a operei în sine. In declaraţiunile cetite cu pri­lejul discuţiei la mesaj s’a pus de pildă în discuţie problema pac­telor de neagresiune şi de amici­ţie. In primul rând problem­a pactului încheiat anul trecut de către d. Titulescu cu Turcia. Şi s-a spus că pactul acesta nu poate avea nici un fel de valoare pen­tru noi şi că prin urmare închee­­rea lui a fost cu totul de prisos. Argumentul care a fost servit spre a se susţine acest punct de vedere era că nu avem nici un fel de atingere geografică cu Turcia, de care dealtfel nu ne desparte politiceşte nici o divergență, deci pactul ar fi fost de prisos. Dacă problema este prezentată în liniile acestea simple, in­ con­turul acesta superficial, este e­­vident că argumentul ar putea să impresioneze. In realitate în­să nu­­ este decât o cârtire mă­runtă, împotriva miei probleme­­cu rădăcini adânci şi cu repercu­siuni de seamă pe planul proble­melor internaţionale. Căci înche­­erea tratatului nostru cu Turcia a fost a doua piatră de temelie pentru încheerea pactului balca­nic. A fost mijlocul imediat de a deplasa Turcia de pe terenul şo­­văelnic faţă de chestiunea revi­zuirii tratatelor de pace, trecân­­d-o în tabăra noastră a celor cari consideră cu drept cuvânt orice încercare de modificare a fronti­erelor de astăzi, ca un atentat împotriva intereselor vitale şi deci ca o ameninţare de război. Pontul cu Turcia ne-a asigurat la Geneva încă un vot categoric pentru momentul când, prin ci­ne ştie ce împrejurări s’ar pune in discuţiune aplicarea art. 19 din statutul Societăţii Naţiunilor. Iar dacă, prin improbabil magnifica organizaţie internaţională de la Geneva ar ajunge să-şi piardă din importanţa juridică internaţio­nală pe care o deţine încă, ne-am asigurat în oricare viitoare con­figuraţie europeană, un prieten cu care ne-am pus de acord prin acel pact şi care va sta alături de noi. •Iar pactul îneţelegerei balcani­ce, aşa cum a fost realizat- cu­prinde o forţă dinamică din cele mai serioase. Consiliul celor pa­tru miniştri de externe a hotărât cu ocazia semnării acestui act internaţional la Atena­,­ să com­­plecteze pactul printr’un statut, asemănător în oarecare măsură cu statutul care a dat atâta for­ţă şi a reliefat la maximum im­portanţa internaţională a Micei înţelegeri. Cei patru miniştri de externe in Întâlnirile lor anuale vor discuta împreună problemele cari interesează cele patru ţări şi vor căuta să se puie de acord, politiceşte asupra unor atitudini comune faţă de acele probleme. Din punct de vedere politic este prin urmare de prisos să mai in­sistăm asupra importanţei aces­tei hotărîri. Iar din punct de ve­dere economic este de asemenea o chestiune elementară că dela un prieten poţi obţine oricând a­­vantagii mai însemnate, decât de la un străin, cu care nu ai nici uun fel de legături. Privind complexul acestor pro­bleme din punctul subiectiv al valorii tratatelor internaţionale în sine, trebuie să prezentăm te­oria juridică foarte simplă şi deci convingătoare despre obligativi­tatea lor. Forţa obligatorie a tratatelor şi pactelor internaţionale este voinţa concordantă a statelor semnatare, de a stabili rapor­turi obligatorii, însăşi voinţa de a le crea, cuprinde şi voinţa de a le da forţe obligatorii. Tratatele se închee tocmai pentru a se a­­sigura anumite raporturi, şi deci forţa obligatorie este însăşi raţi­unea de a fi a tratatelor. Ele constituie garanţia executării unui angajament din momentul în care textul a fost redactat şi semnat. Forţa obligatorie a pac­telor şi tratatelor­ rezultă în mod evident din Însăşi intenţiunea manifestată prin Încheerea lui, prin ratificarea clauzelor impe­rative pe care le cuprinde. Deci ori­care pact sau tratat va continua sa existe şi să-şi Îndeplinească ro­lul său până ce nu se manifestă prin aceleaşi forme, o voinţă concordantă contrarie. Iată de ce pactele acestea au nu numai o valoare morală, ci o valoare juri­dică şi de fapt, jucând un rol ho­­tărîtor astăzi în Întâlnirea atâtor forţe diplomatice, diferenţiate în unele împrejurări până la opozi­ţia cea mai înverşunată. In ce priveşte criticile care au fost aduse aicei înţelegeri, pri­vită sub unghiul intereselor e­­conomice, lămurirea problemei e­­ste şi mai uşoară. Din punct de vedere politic alianţa dintre cele trei­ state a dat până acum rezul­tatele cele mai mari şi de cari nu se poate îndoi nimeni. Din punct de vedere economic s-au făcut realizări de ordin prac­tic in cadrul fixat cu ocazia con­ferinţelor dela Sinaia şi dela Pra­­ga. Schimbul de mărfuri pe anul 1934 între cele trei ţări a fost sporit in mod considerabil şi se lucrează in toate domeniile pen­tru ca aceste raporturi economice şi comerciale să devie cât mai strânse. Şi se lucrează cu folos. Insă toţi acei cari s’au aşteptat la realizarea unei autarhii eco­nomice a Micei înţelegeri, au pri­vit problema din punct de vede­re cu totul greşit. Realizarea li­nei asemenea autarhii este im­posibilă, şi nimeni n’o doreşte. Teritoriile României, Iugoslaviei şi Cehoslovaciei nu sunt nici pe departe suficiente pentru o ase­menea realizare. Activând mereu schimbul de mărfuri, comunica­ţiile feroviare, poştale, fluviale şi aeriene, nu facem decât să ac­ceptăm realizarea doritei colabo­rări economice a ţărilor din Ba­­sinul Dunărean. Mica înţelegere n'a împiedicat încheerea uirui a­­semenea acord. Şi totdeauna a­ accentuat dorinţa sa cea mai sinceră pentru o colaborare eco­nomică strânsă cu Ungaria şi ci Austria. Această colaborare nu este insă îngăduit să se facă, ţi­nând seama, de interesele speci­ale sau exclusive ale uneia sau al­teia dintre marile puteri. Ea tre­bue să se închee direct între cei interesaţi şi ţinând de principiu’ elementar: asigurarea interese­lor proprii, intereselor statelor vecine şi în sfârşit ale marilor puteri. Prin urmare tot ce s’a­ putut fa­ce in acest domeniu s’a făcut împrejurările n’au îngăduit să se facă până acum mai mult Dar vina pentru aceasta este de­parte de Mica înţelegere. Liviu P. Nasta NOTE GUVERNUL englez va fi, şi el, remaniat. Ca să nu se spună că nu avem nimic comun cu apusul...,­­ STUDENŢII de la Academia co­mercială au făcut „un program constructiv pentru educarea şi propăşirea maselor ţărăneşti’’. ...Rămânând ca masele să se înscrie, în schimb la Academie.­­­SE spune că d. Xeni intră in guvern — „cu titlu de specialita­te”. Dar ceilalţi ce-s? Chibiţi? * UN ziar spune că moratoriul trebuia să vină automat. Ba ■— in mod automat — ne aşteptam la legea conversiunii.... ¥ SE reglementează exploatarea pădurilor particulare. Pe când o lege de apărare a codrilor statului? S’A interzis lucrat femeilor in mine. Va.­să­ zică săntem obligați să le vedem absolut pe toate... * Glose politice,. MAJORITATEA Se repetă şi cu majoritatea li­berală neajunsul observat la mai toate majorităţile din ultimii ani. Şi doar disciplina­, celebra disciplină liberală, ar fi justificat speranţa în mai bine! Intr’adevăr, membrii majorită­ţii nu înţeleg ceea ce le impune situaţia, respectul de sine şi a­­sigurarea­ prestigiului parlamen­tarismului. O opoziţie zgomotoa­să se mai poate admite. O majo­ritate zgomotoasă, însă, nu. Şi apoi mai e un lucru. Pe vremuri, deputaţii tineri fă­ceau adevărată şcoală. Lăsau să interne pe cei pregătiţi şi che­maţi. Acum nimeni nu mai are răbdare şi fiecare este grăbit să se afirme. Spiritul autocritic lipseşte şi oricare deputat se cre­de în măsură să vorbească. E­­fectul poate lesne fi întrevăzut. Un infern. Neajunsul acesta s’a putut constata ori nu numai cu ocazia cuvântărilor reprezentanţilor o­­poziţiei, ci chiar în timpul cuvân­tării d-lui Victor Iamandi, sub­secretar de stat la interne. Majoritatea nedisciplinată şi fără leader a reuşit de multe ori să acopere până şi glasul d-lui Iamandi. Şi doar spunea, atât de frumos, lucruri atât de intere­sante! Primul ministru, care şi-a fă­cut­ un punct de program, din ri­dicarea prestigiului parlamenta­rismului ar trebui să facă rugă­minţile necesare, în ce priveşte, atitudinea disciplinată a majori­tăţii. REÎNCEPE La începutul, activităţii Came­rei şi­ imediat după ce a fost a­­les preşedinte, d. N. Săveanu a amintit deputaţilor, ce este drep­tul la comunicări şi a accentuat că interpelările şi comunicările, fiecare în parte, nu pot depăşi intervalul de 20 de minute. Or, de atunci, încoace, deşi şe­dinţele au început la 3 juni, nu s’a intrat în ordinea de zi decât la orele 6 sau 6 luni. N’am avea nimic de obiectat, dacă metoda aceasta n’ar avea repercusiuni rele, asupra desfă­­şurărei ulterioare a activităţii parlamentare. Noi am mai cunoscut sesiuni întregi, în care comunicările şi interpelările au durat la, infinit şi aceasta fiindcă guvernul n’a­­vea proecte gata. Şi am văzut a­­poi că, odată cu apropierea sfâr­şitului sesiunei, s’au votat zeci de legi pe zi. Când zicem „s’au votat”, între­buinţăm eufemisme. Au fost ştampilate pur şi simplu cu „vo­tat”. Rezultatul s’a’ văzut, după ace­ia. Nu numai că nimic n’a fost controlat, iar puterea executivă și-a impus ce a voit, dar nu a exis­tat nici măcar un spirit de con­trol. Legile au fost trecute astfel încât acum este nevoie să se fa­că modificări și coordonări. De aceia, socotim şi interesul unei­ bune gospodăriri legislative să se curme excesul, de comuni­cări și interpelări, pentru ca să se treacă la cercetarea serioasă a legilor. Sever Evoluţia constituţională a Germaniei de I. V. MERLESCU Conferenţiar universitar Evoluţiunea constituţionala a Germaniei, la care asistăm, consti­­tue fără îndoială cel mai interesant eveniment în cronica constituţiona­lă contemporană. Prin adâncimea, precum şi prin ritmul ei precipitat, această prefacere se manifestă ca o consecinţă imediată a revoluţiei naţional-socialiste, care tinde să schimbe odată cu instituţiile funda­mentale ale Reichului, şi mentalita­tea poporului german. Iată pentru ce cercetările întreprinse în această­­privinţă de d- Const. C. Angelesco, laureat al şcoalei de ştiinţe politice din Paris1) prezintă un deosebit inte­res, şi merită să fie semnalate, nu numai pentru valoarea lor juridică, cât mai ales pentru perspectivele politice ce ele lămuresc, dându-ne posibilitatea de­ a judeca obiectiv situaţiunea actuală în cel de-al trei­lea Reich. După răsboiu, adunarea, naţională de la Weimar, sub influenţa înfrân­gerii, ca şi sub impulsiunea nouilor idei, prin Constituţia din 11­ August 1919 a adoptat o serie de instituţii democratice, necunoscute până la acea dată poporului german. Prin­tre acestea, iniţiativa populară şi referendumul, constituiau două mij­loace puternice, prin care poporul putea să intervină, direct în opera de guvernare. Potrivit Constituţiei de la Weimar, poporul putea să in­tervină nu numai în căzu­­ conflicte­lor ivite intre diversele puteri în stat, dar chiar în opera de legife­rare propriu zisă, luând iniţiativa unor proecte de legi, sau pronun­­ţându-se în mod definitiv asupra proectelor respinse sau admise de corpurile legiuitoare. Astfel, iniţiativa populară se pu­tea exercita în primul rând, în ca­zul când o zecime din numărul to­tal al alegătorilor Reichului, ar fi luat iniţiativa unui proect de lege. Dacă Reichstagul adopta proectul el căpăta putere de lege, trebuind să fie imediat promulgat. In cazul însă când proectul era respins sau amendat, poporul trebuia să se pronunţe pe cale de referendum. Dar iniţiativa populară se­ putea exercita şi într’altă ipoteză, care interesa însăş constituirea statului. Potrivit principiului de­ autodeter­minare a popoarelor, cristalizat în cunoscutele puncte wilsoniene, Con­stituţia de la Weimar recunoştea dreptul pentru cel puţin o treime din alegătorii unui ţinut, de a pu­tea' cere • constituirea unui nou stat, sau de a se alipi unui alt stat, în cuprinsul..Reichului­. to-­lâţa unei —— ■ t astfel de iniţiative, guvernul Rei­chului. trebuia să consulte popu­la­ţiunea interesată, pe cale de re­ferendum. Partea cea mai interesantă a re­formei constituţionale din 1919, a fost fără îndoială instituirea refe­rendumului, care până la aceasta dată nu fusese exercitat decât în micile state, cu o populaţiune puţin numeroasă. De acum înainte, acea­­stă instituţie democratică avea să fie experimentată într’un cadru u­.u­riaş, avându-se în vedere că numă­rul alegătorilor în Germania, se ri­dica la acea dată la 36 milioane, prin faptul extinderii sufragiului la femei, şi că ulterior el a crescut până la 44 milioane, instituţia refe­­rendului a fost admisă într o serie de ipoteze, care în genere se referă la conflictele posibile dintre preşe­dintele Reichului şi puterea legiui­toare, sau între cele două corpuri ale puterii legiuitoare, Reichstagul adunarea constituită pe baza­ sufra­giului universal, şi Reichsratul, *a«A­dun­area compusă din reprezentau­(Citiţi continuarea in pag. II-ai CHESTIA ZILEI — .'ii văzut, că s’au tic pus la Cameră, procetele de degrevare fiscală... ---­____— Bun mă tem să nu fie o agravare... Pactul celor patru puteri şi revizuirea Conferinţa d-lui profesor It. Sofronie, la Institutul Social Român Conferinţele Institutului Social Român despre „Securitatea colec­tivă­ şi revizionism“ se ţin regulat la Fundaţia Carol şi se dovedesc a fi în centrul actualelor probleme de politică internaţională. In rân­dul prelegerilor acestora, d. profe­sor G. Sofronie a expus stadiul de azi al încercărilor de reorganizare a Societăţii Naţiunilor cu tendinţele de revizionism ce implică reorga­nizarea. Reorganizarea vrea să se facă după sugestia şi instigaţia ducelui Mussolini, care a proclamat răsună­tor în luna Noembrie trecut proec­­tul său de reorganizare a Societăţii Naţiunilor. In domeniul ideologic este vorba de înlocuirea principiului egalitar care rezidă azi ca bază juridică a Societăţii Naţiunilor prin principiul ierarhic. •Pactul Societăţii Naţiunilor stă pe două fundamente care sunt : su­veranitatea naţională şi egalitatea tuturor statelor membre ale Socie­tăţii Naţiunilor. Ca urmare fiecare stat îşi are respectat dreptul său de toate celelalte şi orice schim­bare din actuala sa compunere nu se poate face decât prin acordul unanim al tuturor statelor. Egalitarismul şi democratismul Societăţii Naţiunilor au reflectare şi la compunerea consiliului S. N„ statele mici având reprezentanţi cel puţin în aceiaş proporţie cu statele mari. D. prof. Gh. Sofronie a trasat recunoaşterea principiilor de egali­tate şi unanimitate încă din 1919— 20, ele fiind înscrise atât în trata­tele de pace cât şi în pactul S. N. D-sa a subliniat că în 1919 concep­tul de egalitate a devenit axiomatic în desfăşurarea vieţii internaţionale datorită ascendentului şi influenţei preşedintelui Woodrow Wilson. Din 1919 până astăzi s-au­ produs încercări când surde, când deschi­se, pentru înlocuirea egalitarismu­lui prin ierarhizare­­ sau dictatură internaţională cum se exprimă d. Sofronie. D-sa a înşirat toate fa­zele controversei şi luptei între cele două tendinţe, cele două principii. In 1926 democratismul a fost so­lid instaurat în consiliul S. N. S’a marcat atunci apogeul egalitaris­mului între state — după cum data de 15 iulie 1933 marchează înce­putul ascensiunii ideii de ierarhie, care este sintetizată în pactul celor patru puteri. Pactul mussolinian al celor patru puteri profesează în formă ataşa­mentul la S. N„ se prezintă ca o garanţie a păcii, întăreşte caracte­rul european al S. N„ dar el este o concepţie a ierarhiei, a dictaturii în relaţiile Internaţionale : directoriul celor patru puteri va avea să de­cidă în chestiunile internaţionale, deci pactul musolinian include revi­zionismul pe de o parte, şi înăbuşe egalitarismul în acelaş timp pe de altă parte. Dar proectul musolinian din No­embrie trecut a desvăluit precis şi brutal tendinţa de ierarhizare . So­cietatea Naţiunilor ar fi să fie aşe­zată pe voinţa marilor puteri, cari totdeauna vor forma majoritatea; revizuirea va rămâne la dispoziţia (Citiţi continuarea în pagina ii-a] N A Z B A T­­ I BUCURIILE LOR Liberalii sunt fericiţi fiindcă na­­ţional-ţărăniştii sunt dezbinaţi.^ Naţional-ţărăniştii se bucură de dezbinarea liberalilor. ...Şi lucrurile merg mai departe, în­ această fericire şi bucurie gene­rală! Kix

Next