Adevěrul, aprilie 1934 (Anul 48, nr. 15411-15430)

1934-04-01 / nr. 15411

ABONAMENTE 750 Lei 1 3SC Lei ) 200 Lei 1 8 Mill­ ASUL 48 - Ho. 15.411 Duminică 1 Aprilie 1934 ?ORI: AL. V. BELDIMAN CONST. MILLE In străinătate dublu 1888—1897 1897—1928 nummi 3 LEI Str. Const. Mills (Sărindar) Mo* 5—7—S TELEFOANE Centrala: 3­81-30. Provincia: 3­81-31. Străinătatea:­ 3­81-33. Adurt, în urma urm­a, ca un om sa nu aibă destul curaj pentru a începe o luptă pe eliberare, înțeleg chiar să nu aibă nici măcar curajul de a-și apăra libertățile cucerite de m­a­nta­ și, iar nu înțeleg să declare singur, prin votul lui, că renunță de buna voe la aceste libertăți. WALDECK - ROUSSEAU Discursul d-lui N. Costăchescu Cu prilejul inaugurării unui nou sector national-țărănist în jud. Iași, d. prof. N. Costăchescu a făcut de­­clarațiuni vrednice de o viguroa­să subliniere. D-sa a fixat, mai întâi­, atitudinea partidului natio­­nal-țărănesc în fața crizei, prin care trecem. Partidul liberal — a spus d. Co­stăchescu în această ordine de idei, — se încăpăținează să apere formele perimate ale trecutului, sistemele desuete ale vremurilor a­­puse. Partidul național-țărănesc caută, dimpotrivă, să modeleze si­stemele și metodele trecutului la realitățile economice de azi. „Ori rămâneți — a spus d. Co­stăchescu, cu drept cuvânt — ori rămâneți cu trecutul și va veni u­­raganul să vă măture, ori plecați urechea la vântul nou, ascultând nevoile isvorîte de după război”. Fixând astfel rostul și temeiurile partidului național-țărănesc, d. Co­stăchescu a atacat — cum era fi­resc — problema politică și în spe­cial, dictatura — mania, care do­mină azi, într’un chip atât de ne­fast, anume cercuri politice de la noi. Fostul președinte al Senatului a ținut să sublinieze încă odată ca­racterul luptei pe care o dă parti­dul național-țărănesc, o luptă ho­­tărâtă pentru apărarea regimului constituțional, pentru apărarea li­bertăților publice, împotriva ori­cărei tendințe de aventură. „Reîntregirea cu partidul d-rului Lupu — a precizat d. Costăchescu — a fost primul act în acest sens. Vor urma și altele. Nu anticipez, ele sunt în curs. Vom face ace­­ea să adunăm tot ce este democratic în această țară, ca să constituim această țar­ă, nu de dragul venirii la putere, ci pentru asigurarea u­­nui regim politic și pentru garan­­­tarea libertăților publice”.­­ D. Costăchescu vorbește precum­­ vedeți, cu acea francheză caracte­­­ristică d-sale. Fără ocoliri, fără as­i cunzîșuri, fără abilități inutile, fiindcă trăim azi. In epoca în care­ politica se face de masse și prinț masse … d. Costăchescu indică­ limpede primejdia de dreapta, care amenință existența însăși a tine­rei, a plăpândei noastre democra­­ții­ țărănești. Tot așa de deschis, d. Costă­chescu a mai spus: „Acea disciplină a ciomagului, a închisoare­, a fricei și a suprim­ă­­rei de persoane — noi o dispre­țuim... Cu toate defectele ei, acea­stă democrație rămâne încă cel mai bun sistem de guvernare al unei tari”. Sunt cuvinte drepte, care cad cu autoritate în zarva și în haosul a­­cestor­ zile. La fiecare răspântie, găsești câte un aventurier care predică dictatura. Ratati politici, unii dintre ei greu compromiși în trecutele lor guvernări, alți­ voia­jori ai tuturor partidelor pe vehi­culul capricios al unei nemăsurate ambiții personale, toți aceștia se înghesuesc în jurul noului crez, toți își pun candidatura la postul de dictator, toți cerșesc pe căi lă­turalnice un firman de întărire în slujba mult visată. E îmbucurător că un om cu tre­cutul, cu experiența și cu presti­giul moral și intelectual al d-lui Costăchescu vine, in cuvinte în­țelepte și deschise, să pună oare­care ordine în această lume mâ­nată de ambiții, condusă, de pofte de dominațiune și aiurită de ten­dințe aventuriere. Azi. NOTE mpbmmmbebbbbewm D. VICTOR SLAVESCU spune că d-sa cercetează cu lupa buge­tul. Intr’adevăr — e așa de mic... SE reorganizează penitencia­rele. E vorba să se aplice legea con­trolului averilor? ★ FOTOGAFII — loviți de criză — au început să se agite. Ce-i de făcut... dacă cetățenii, amărâți, nu pot zâmbi nici la a­­parat! Glose politice.^ EFECTELE La Cameră s’a discutat ori pro­fetul de lege, prezentat de mi­nistrul de finanțe, prin care se închide exercițiul bugetar la 31 Martie 1934 și se prelungește pe trei luni de zile bugetul în curs. La discuția generală au luat parte mai mulți oratori intre care și ă. Virgil Madgearu care a susținut teza că d. Slăvescu nu justifică serios de ce a amânat întocmirea bugetului pentru 1 Iulie. Nu insistăm act asupra pole­­micii cu privire la temeiurile a­­mânării. Nu se poate insă tăgădui că argumentele produse de d. Madgearu au­ impresionat. Altceva voim să relevăm aici. Și anume, o observație foarte jus­tă făcută de d. Madgearu și care privește politicianismul în mate­rie de fiscalitate. Fostul ministru de finanțe a amintit opera de sabotaje împo­triva­­ impozitelor făcute, in opo­ziție, de liberali. Or, acțiunea a­­ceasta își produce efectul ei a­­cum. In raport cu încasările din anul trecut, avem anul acesta un deficit de un miliard și o sută de milioane. Morala, după d. Madgearu — și pe bună dreptate — este că pe tema impozitelor nu trebue să se facă niciodată agitațiuni căci vine vremea când cei cari agită, ajunși la guvern, pătimesc de pe urma propriei lor acțiuni opozi­ționiste. NEPREGĂTIȚII . Intre alte caracteristice ale vremurilor noastre de astăzi — vremuri speciale și în care ar tre­bui să aibă chemare specialiștii — este și acela că fiecare se cre­de pregătit și chemat să-și dea părerea despre toate și să inter­­­vie în toate. Aceasta s’a putut constata și de ziua de ezi, în ședința Came­rei în care se discuta situația noastră bugetară. Polemica se ducea între oameni de răspunde­re, cunoscători ai realităților, cari au condus și conduc actualmen­te finanțele statului. Or, în cursul acestor discuțiuni s’au văzut intervențiuni nume­roase a unor oameni cari sunt absolut străini de chestiune. Dacă simțul­ de auto-critică nu spune îndeajuns celor nepregă­tiți că n’au ce căuta în discuțiile atât de importante, ar trebui să se găsească leaderi de ai majori­tăți și de ai minorității cari să spună acestor intervenienți nechemați că n’au nici un rost și că nu servesc parlamentaris­mul prin felul cum pun și discu­tă chestiuni atât de serioase. Sewer Liste gospodărești In numărul de ori, am publicat un reportigiu relativ la listele gos­podărești, pe care le dorește d. Gh. Tătărescu in alegerile comunale și județene. D-sa va face apel la toate parti­dele pentru a nu se depune liste po­litice, ci gospodărești. Acest lucru ar determina exclude­rea patimei politice din alegeri. S’ar evita violențele. Și — având în ve­dere starea de spirit actuală — mă­sura ar face un mare serviciu țării. Apoi listele gospodărești ar aduna la un loc pe toți edilii de ispravă — putând­u-se face numai administra­ție, și încă administrație de cea mai aleasă calitate. Apelul civilizat al președintelui de consiliu va fi bine venit. In alte țări, comunele și județele au fost administrate de gospodari. Unii s’au specializat chiar, iar popu­lația i-a ales, decenii în șir, pentru desăvârșirea operei edilitare. Nicăeri continuitatea nu-i mai utilă decât în gospodărie. La noi acest­ sistem nu s’a putut aclimatiza. Astăzi d. Tătărescu face o încer­care. D-sa vrea o colaborare între adevărații gospodari, indiferent de culoarea politică. Nu știm dacă apelul primului mi­nistru va avea ecou. Suntem, în a­­ceastă privință, foarte sceptici — fiindcă cunoaștem moravurile noa­stre politice. Când nu se pot înțelege gospoda­rii din același partid — cum, se vor pune de acord reprezentanții mai multor grupări politice? Totuși, ideia colaborării nu trebue părăsită. Pentru civilizarea moravurilor ro­mânești — e util ca, din când în când, să se ventileze ideile nouă. Ele își fac drum cu greu. Deși partidele politice sunt re­fractare acestor inovații, stăpânite de un exclusivism feroce, — opinia publică, influențată de sistemele nouă, are datoria să se miște și să exercite o presiune asupra lumii politice. Gestul d-lui Tătărescu este cu a­­tât mai elocvent — cu cât el vine din partea guvernului, care nu-i la strâmtoare electorală și care oferă concesii pentru o mai bună admi­nistrație, pentru o liniștită stare de spirit in­ țară. Cum va răspunde, oare, opoziția — și mai­ ales, cum își va motiva atitudinea? ftî. Sevastes „Fâșiile sângerânde“ ale națiunilor » ■ [UNK] [UNK] — ■ [UNK] «——i — Dintr’un articol al lui Jaurès Exemplul Italiei.­Durata fascismului $ — De la corespondentul nostru din Paris — Cu prilejul unei aniversări re­cente, s’a reprodus articolul pu­blicat acum 30 de ani de Jaurès în primul număr al ziarului „Hu­­manité”. Jaurès explica acolo programul nouă­ gazete. Extra­gem pasagiul care urmează: „Numai socialismul, după ce va absorbi toate clasele in proprie­tatea comună a mijloacelor de muncă, va rezolvi antagonismul între ele, și va face din fiecare națiune, în sfârșit împăcată cu ea însăși, o parcelă a umanității. „Cum să se dea frumosul nu­me de umanitate haosului actual de națiuni ostile, grămezii aces­teia de fâșii sângerânde? Sfor­țarea sublimă a proletariatului internațional este de a împăca toate popoarele prin justiția so­cială universală. Numai atunci, dar numai atunci, vom avea o umanitate care va reflecta uni­tatea ei superioară,, în diversita­tea, plină de viață, a națiunilor amice și libere”. Câtă siguranță în doctrină și cât idealism în soasagiul acesta! Azi nu se mai scrie așa. Nu pen­­tru că ideile exprimate în rându­rile­ cari preced ar fi false. Nu s’a găsit încă nimeni capabil să de­monstreze că se poate ajunge la unitatea superioară a omenirii, compusă din națiuni amice și li­bere, pe altă cale decât cea ară­tată de Jaurès. Ceea ce spune a­­cesta în pasagiul citat, era ade­vărat acum 30 de ani și este și mai adevărat azi. Dacă în 1904 nu s’a putut da „frumosul nume de umanitate”, — ca să între­buințăm expresia lui Jaurès — „haosului de națiuni ostile și gră­mezii de fâșii sângerânde”, cu atât mai puțin i se poate da a­­cest nume acum. „Fâșiile sânge­­rânge” ale națiunilor își sunt, unele altora, și mai­ ostile în­ e­­poca noastră de­cât atunci. " ANULAREA UMANITA­RISMULUI Este însă o deosebire. Acum 30 de ani, Jaurès, dând ziarului său titlul „L’Humanité”, era în nota timpului. Astăzi un asemenea ti­tlu ar apărea multora ca puțin potrivit timpului. In 1904 atât numele ziarului cât și tendința ce reprezenta, grație direcției ce-i imprima Jaurès, au găsit sprijin larg în opinia publică franceză și europeană. In­ zilele noastre, moda fascistă și fascizantă cere anularea umanității­­ și închide­rea dușmănoasă a popoarelor în țarcuri fasc­iste. Aspirația s­pre o sinteză național superioară, în felul formulat de Jaurès, este combătută, în țările fasciste, in mod fanatic. Doctrinele în vigoa­re în aceste țări, sunt anti-uma­­nitariste. In regiunile unde reacțiunea extremistă n’a ajuns încă la pu­tere, o sumă de intelectuali, scon­tând vitoria, cred că sunt spri­­tuali sau că dau dovadă de ori­ginalitate, când ironizează coti­dian ideea umanitaristă. Aceasta din urmă ar fi, după ei, perima­tă, ar fi o simplă — și tristă — reminiscență a epocei dispărute a demo-parlamentarismului. EXEMPLUL ITALIEI Candidații la profiturile fascis­mului se înșeală când își bazea­ză calculele pe o lungă domnie a dictaturil­or. Ei sunt impru­denți, fiindcă nu știu ce poate să se întâmple. In faza de acum, transformările sunt extrem de rapide. Fascismul este fatalmen­te menit să nu fie decât un mo­ment foarte scurt al istoriei. Experiența Italiei este proban­tă. Situația financiară și econo­mică a statului mussolinian este dezastruoasă. Propriu zis, Italia nu mai are buget, atât de mari sunt acolo deficitele. Un ziar fi­nanciar francez ,,L’Informati­on”, simpatic fascismului, are în numărul de l­a 24 Martie un arti­col în care se expune starea reală a Italiei. Cifrele ce se dau acolo sunt oficiale. Ce arată ele? Că deficitul bugetar este cronic în Italia. In 1931-32 a fost de 3.887 milioane lirete; în 1932-33 de 3.987 milioane; în anul curent evaluat­­ la Roma, la 4 miliarde, iar pentru exercițiul viitor, 1934- 35, „evaluările oficiale îl fixează la 3 miliarde”. Și, adaugă autorul articolului din „I­nformation”: „Italia nu ignorează creditele su­plimentare”. Dar cum o duce Mussolini cu atâtea deficite? Foarte simplu, amână plățile. „Le Populaire” dela 25 Martie lămurește că el îngrămădește arieratele peste altele, an după an, unele luni faimoasele arierate cari l-au spe­riat atâta pe d. Rist când a con­statat existența lor în România. După cum conchide, cu drept cu­vânt,­­ ziaristul­­ de la „Populaire”, Ducele iși zice: „după mine poto­pul”. Deficitele balanței comerciale sunt de asemenea foarte mari și în acelaș timp continue: 1.455 mi­lioane lirete în 1932 și 1.453 mi­lioane în 1933. Comerțul exte­rior italian a căzut în proporții catastrofale: de la 15 miliarde li­rete import în 1929 la 7.392 mili­oane în 1933, de la 21 miliarde­­ export în 1929 la 5.939 milioane în 1933. Numărul șomerilor în 1933 a fost: 1.132.257. Aceasta este cifra oficială. Pentru a o avea pe cea adevărată trebue s’o urcăm cu 50 la sută . CE ESTE CU LI­RETA? In ce privește moneda italiană, „ITnformation” dă un amănunt de cel mai mare interes. De câ­teva săptămâni, scrie ziarul, se pune la Roma chestia apărării li­getei. Stocul aur al Băncii Italiei, a Început să scază. Autorul arti­colului, studiând mersul băncii de la stabilizarea litetei încoace, ar­ată că, dacă stocul aur a cres­cut în anii din urmă, a fost fiind­că s’a lichidat complect rezerva de devize și s’a transformat a­­ceasta în aur-metal. Dar, — ob­servă autorul — stocul aur-me­tal n’a sporit în proporția lichi­dării rezervei de devize. Astfel, între 1931 și acum stocul aur a crescut cu 1. 706 milioane lirete, pe când cele 3.506 milioane lirete de vize (la cari trebue să se a­­dauge 500-600 milioane aur cum­părate dela particulari) au dis­părut aproape în totalitatea lor.1 Ce s’a făcut cu diferența între 1.076 și 3.506, plus cele’ 500-600 milioane cumpărate ? Autorul spune: „In lipsa unei ex­plicațiuni ofi­ciale, trebue să conchidem­ că, in perioada 1932-33, autoritățile ita­lienești au trebuit să dea aur sau devize, — pentru a acoperi o in­suficiență de schimb, — de 2.300 sau 2.400 milioane de lirete”. Aceasta înseamnă că moneta italiană n’a putut fi menținută la cursul ei de stabilizare decât fiindcă s’a sacrificat suma enor­mă de 2.300 sau 2.400 milioane lirete. UN MOMENT SCURT AL ISTORIEI De ce am intrat în toate aceste detalii? Pentru a dovedi cu cifre cari nu pot fi tăgăduite că fas­cismul, departe de a fi superior regimurilor demo-parlamentare, cum susțin propagandiștii reac­­țiunii extremiste, le este inferior în toate și că nu este în stare să rezolve problemele de care atâr­nă viața poporului. Nu există stat mai important, guvernat după principii demo­­cratico-parlamentare, a cărui si­tuație socială, economică, finan­ciară și bugetară să nu fie cu mult mai presus celeia a Italiei. Și când lucrurile stau astfel, se­­ pune întrebarea: ce folos de ’. „mâna tare” a dictatorului și de puterile depline ale acestuia? Admiratorii fascismului afirmă că pentru a ieși din mizeria și di­n neputința în cari se sbat re­gimurile parlamentare, este ne­voie de o conducere dictatorială. Dar, după cum indică exemplul italian, regimul fascist se sbate într’o neputință care întrece cu mult cea din țările liberale. A­­tunci, încă odată, la ce bun? Și în vederea căruia scop? In ve­derea scopului, răspundem noi, de a sili mulțimea, prin uciderea libertăților, să accepte mizeria fără să murmure. Dar, în timpurile noastre, ro­birea popoarelor nu poate să du­reze. Viitorul este în direcția u­­manității așa cum a arătat-o Jaurès. Acesta n’a fost un vizio­nar, ci un realist. Națiunile nu vor putea trăi în definitiv în sta­re de ură la ele acasă și afara. .Vrând ,vrând,­vor trebui să a­­­jungă, prin mijloace de care a vorbit Jaurès, la o unitate supe­rioară. Ajunge să se mediteze ni­­țeluș asupra mersului evenimen­telor pentru a se vedea că fascis­mul nu va putea domina dificul­tățile și că, din cauza aceasta, el este fatalmente destinat, cum am mai spus, să nu fie decât un moment scurt al istoriei. I. Pe zi ce trece ziarele înregistrează crime tot mai multe, și mai multe sinucideri. In fiecare zi, presa lan­sează vedete noui, printre cavalerii de industrie și printre hoții de pro­fesie. Și toți aceștia sunt oameni sub 40 de ani. Să se fi înrăit oamenii într’atâta? Să fie oare de vină fa­milia, școala sau biserica? Socot că oamenii sunt aceiași de întotdeauna, dar că viața s’a schim­bat. Viața complect transformată, a complicat sensibilitățile, a suresci­tat nervii,, a multiplicat vibrațiile ființei omenești. Mari descoperiri științifice, lovi­turi sociale, invenții, acte eroice, catastrofe, genii, lumini, feerii, farmece și minuni se nasc, se suc­ced, se întretaie într’un ritm uimi­tor. Totul e febril, convulsiv, gâfăitor. Pământul întreg pare cuprins de demență. „ In asemenea condiții de viața, fa­tal că mulți își pierd capul. Iureșul acesta n’are nimic asemă­nător cu liniștea în care se scurgea viața înainte de războiu. . . . Nimeni nu mai are timp să în­vețe pentru a se cultiva; fiecare se îmbulzește să capete o diplomă pen­tru a putea răsbi cu ea să înhațe un ciolan. Nimeni n’are timp să se gân­dească, pentru că e îmbrâncit din toate părțile și trebue să dea din coate și să acționeze, ca să nu fie călcat în picioare. Prietenie nu poate să existe fiindcă nu există prietenie intr’o haită de lupi înfometați, cari așteaptă să se repeadă asupra unei prade. Femeile nu mai formează ca îna­inte scopul unei vieți. Azi femeia ca să poată trăi și-a tuns părul, s’a înarmat cu o mese­rie și astfel s’a pregătit, nu pentru apărare, ci mai mult pentru atac. Părinții nu mai au­ timp de edu­cație, profesorii nu mai au timp de școală, studenții nu au timp să ci­tească, și nimeni nu mai are timp să iubească. In fiecare loc întunecos sclipește un cuțit, în fiecare buzunar te aștepți ca o mână, să strângă un revolver. Viața omenească nu mai are preț, fiindcă însăși viața a înrăit omul. Bunătatea a dispărut, fiindcă dispărut iubirea și bunătatea nu-i a de­cât o formă de a iubi. Omenirea se prăbușește fiindcă inima a dat faliment. Soare 7, Soare CARNETUL NOSTRU Falimentul inimei CHESTIA ZILEI Discuția conversiunii Ploaia de amendamente... Cronica literară de ȘERBAN CIOCULESCU N. IORGA: Orizonturile mele. O viață de om așa cum a fost­ Se știe că mai acum trei ani d. prof. N. Iorga a publicat o parte din însemnările d-sale zilnice, refe­ritoare la o perioadă de 15 ani (1916—1930. Memorii, 5 volume, la edit. „Națională” S. Ciornei, 1931). Cu acel prilej, cetitorul nu a avut de regretat decât caracterul ade­seori telegrafic al jurnalului, unde erau consemnate evenimentele, dar mai ales convorbirile cu persona­­giile zilei, pentru folosința de mai târziu a memorialistului. Oricât de neorganizate, prin na­tura lor directă, acele materiale . Vol. I. Copilărie și tinerețe. II. Luptă. III. Spre înseninare, Editura N. Stroilă, 1934, constituiau un document de prim ordin, atât din punctul de vedere obiectiv, cât și din punct de vedere subiectiv, ca un grafic al sensibili­tății autorului. Pe de altă parte, eram avertizați de incompletitudi­­nea publicației, rămasă a apare fără trunchieri determinate de contemporaneitate, la o dată po­stumă, încă neîmpărtășită. Ne-am îngăduit atunci expresia mâhnirii noastre, la gândul că jurnalul a fost început, credeam a înțelege, a­­bia în 1913, ceea ce s’a lămurit a fi fost o temere ne­justificată, și ne-am zăvorit părerea de rău că nu vom apuca ziua desigur prea în­depărtată a publicării integrale. Nu ne sfiim a scrie că sentimentele noastre față de memoriile trag-Să lăsăm însă povestea tragică a instituției de care am amintit mai sus și pentru care ași vrea să sub­liniez că nu poartă nici o vină mi­nisterul sănătății, ci­ cu totul alt­cineva. De altfel nu avansăm aci­ nimic nou când afirmăm că instituțiile noastre spitalicești — altă­­­dată trăind în atâta belșug — trec as­tăzi prin cea mai grea criză, multe fiind silite să-și închidă porțile. N’o afirmăm numai noi. O afirmă, într’un studiu recent, d. dr. Gr. Kessim, șeful serviciului spitalelor din ministerul muncii, sănătății și ocrotirilor sociale. Și ar trebui să socotim poate ca o consolare faptul că nu numai la noi, ci și în multe alte țări, spitalele trec printr’o grea criză. (Dacă a­­ceasta mai poate fi o consolare !). Faptul a alarmat până și secțiu­nea de higiena a Societății Națiu­nilor din Geneva, care a întreprins o anchetă în diferite tali­­mentare ale d-lui profesor nu au găsit un ecou prea larg în estima­­ția unora dintre cetitori, descum­păniți tocmai de modul rapid al notației. Cetitorul iubește, cum spune Eminescu, „o istorie pe apă”, prin alte cuvinte povestirile bine legate, închegate, cu un început, un mijloc și un sfârșit, indiferent dacă se referă la o ficțiune sau la o via­ță trăită aevea. Din parte-ne, deși disociem firește organicul de anor­ganic, nu ne precupețim prețuirea când e vorba de o mărturie vie, care caracterizează un personagiu și o epocă. ■îff Dar iată, „O viață de om așa cum a fost” e o carte densă de nouă sute de pagini, care nu va amăgi așteptările nici unui cetitor, ci va încânta deopotrivă pe cei rafinați ca și pe... ceilalți. Ca orice perso­nalitate extraordinară și în măsură considerabilă, neacomodantă, d. prof. N. Iorga nu poate fi acceptat în parte, sau îl iei, așa cum este, în întregime sau il refuzi, global, în termeni mai apropiați, con­siderând cât este de absorbant sau te supui farmecului, sau i te sus- izeria spitalelor noastre de DOCTORUL YGREG Nimic nu ar putea ilustra mai clar și mai dureros criza în care se sbat spitalele noastre — aceste uzine ale sănătății publice — decât următo­rul fapt autentic pe care-l afla de la un coleg de redacție. Colegul nostru internase o copila a sa — spre a fi operată — într’u­­nul din cele mai mari spitale din Capitală. A fost o operație grea, în imedia­ta vecinătate a­ creerului, și complicată cu supurații. A fost operată cu succes de chi­rurgi abili, dar după operație, deși din cauza puroiului trebuia pansată zilnic, treceau uneori și două zile fară a i se schimba pansamentul. A aflat că aceeaș soartă o aveau și alți bolavi operați ! Și-a exprimat mirarea și a aflat că în spital (unul din cele mai mari din Capitală) nu se găsea suficient material de pan­sament ! Ea a fost rugat să aducă din o­­raș, adică să cumpere el însuși vată, tifon, etc.! Am motive puternice să nu di­vulg numele spitalului, dar sunt dis­pus să-l spun confidential sub oare­care condiții oricăruia din aceia cari conduc azi treburile publice. Chestiunea e destul de grava pen­tru cei ce-și dau­ seama de însem­nătatea funcționării regulate a spi­talelor în viața unei societăți civi­lizate. .* Șeful serviciilor spitalelor din ministerul sănătății de la noi a ară­tat drept cauze principale ale cri­zei spitalelor : 1) Comprimarea mereu crescândă a bugetului statului. 2) Bugetele din ce în ce mai sărace ale administra­țiilor locale : județene,­­ comunale, etc. 3) Exproprierea bunurilor a­­parținând eforiilor și epitropiilor precum și altor instructuni­ p..,tisu­lare cu scop de întreținere de spi­tale. 4. Capacitatea de plată din ce în ce mai scăzută a celor ce se os­(Citiți continuarea în pag. H­ a) NAZBATI­I AUTENTICĂ Zilele trecute, pe culoarul Came­rei, d. dr. N. Lupu discuta priete­nește cu d. Gr. Iunian. In acel mo­ment, se apropie d. A. C. Cuza și întreabă: — Așa­dar, lărgiți fuziunea! D. Iunian răspunde: — Nu. — Nu? — întreabă d. Cuza. — Ră­mâi de unul singur? — Da. — Păi ce-ai să fa­ci singur? D. lunian își potrivește ochelarii cu gestul d-sale obicinuit: — Dar d-ta, d-le Cuza, ce fac de atâta timp singur?­— Eu? Eu am program... — Dar eu n’am program? — în­trebă d. lunian. — Eli! Nu se potrivește... Progra­mul meu e așa de bun, că l-a­ luat și Hitler! D. Iunian răspunde prompt: — Și p’al meu l-a luat Roosevelt! K«x tragi. Aceasta se măsura ce i se a­­plica, până deunăzi. După lectura nespus de pasio­nantă a cărții de față, alternativa subiectivă a cetitorului încetează și pentru prima oară, desigur, de când d. prof. N. Iorga publică, personali­tatea d-sale se impune bloc. O­­biecții de amănunt se pot ivi ori­câte­ referitoare la fapte, la inter­pretări de oameni sau de opere, la sentimente sau la idei, dar aceasta e cu totul secundar. Suntem, în­­tr’adevăr, noi câștilalți, cari ne da­ruim ca să spunem așa, în rate, dintr’o lege a economiei sufletești, covârșiți de deplinătatea spoveda­niei prin care omul care și-a chel­tuit ființa într’o risipă de energie nemai pomenită, in folosul semeni­lor săi și mai ales a unei abstrac­­ Citiți continuarea în pag. II­ a. D. N. IORGA

Next