Adevěrul, aprilie 1934 (Anul 48, nr. 15411-15430)
1934-04-01 / nr. 15411
ABONAMENTE 750 Lei 1 3SC Lei ) 200 Lei 1 8 Mill ASUL 48 - Ho. 15.411 Duminică 1 Aprilie 1934 ?ORI: AL. V. BELDIMAN CONST. MILLE In străinătate dublu 1888—1897 1897—1928 nummi 3 LEI Str. Const. Mills (Sărindar) Mo* 5—7—S TELEFOANE Centrala: 381-30. Provincia: 381-31. Străinătatea: 381-33. Adurt, în urma urma, ca un om sa nu aibă destul curaj pentru a începe o luptă pe eliberare, înțeleg chiar să nu aibă nici măcar curajul de a-și apăra libertățile cucerite de manta și, iar nu înțeleg să declare singur, prin votul lui, că renunță de buna voe la aceste libertăți. WALDECK - ROUSSEAU Discursul d-lui N. Costăchescu Cu prilejul inaugurării unui nou sector national-țărănist în jud. Iași, d. prof. N. Costăchescu a făcut declarațiuni vrednice de o viguroasă subliniere. D-sa a fixat, mai întâi, atitudinea partidului national-țărănesc în fața crizei, prin care trecem. Partidul liberal — a spus d. Costăchescu în această ordine de idei, — se încăpăținează să apere formele perimate ale trecutului, sistemele desuete ale vremurilor apuse. Partidul național-țărănesc caută, dimpotrivă, să modeleze sistemele și metodele trecutului la realitățile economice de azi. „Ori rămâneți — a spus d. Costăchescu, cu drept cuvânt — ori rămâneți cu trecutul și va veni uraganul să vă măture, ori plecați urechea la vântul nou, ascultând nevoile isvorîte de după război”. Fixând astfel rostul și temeiurile partidului național-țărănesc, d. Costăchescu a atacat — cum era firesc — problema politică și în special, dictatura — mania, care domină azi, într’un chip atât de nefast, anume cercuri politice de la noi. Fostul președinte al Senatului a ținut să sublinieze încă odată caracterul luptei pe care o dă partidul național-țărănesc, o luptă hotărâtă pentru apărarea regimului constituțional, pentru apărarea libertăților publice, împotriva oricărei tendințe de aventură. „Reîntregirea cu partidul d-rului Lupu — a precizat d. Costăchescu — a fost primul act în acest sens. Vor urma și altele. Nu anticipez, ele sunt în curs. Vom face aceea să adunăm tot ce este democratic în această țară, ca să constituim această țară, nu de dragul venirii la putere, ci pentru asigurarea unui regim politic și pentru garantarea libertăților publice”. D. Costăchescu vorbește precum vedeți, cu acea francheză caracteristică d-sale. Fără ocoliri, fără asi cunzîșuri, fără abilități inutile, fiindcă trăim azi. In epoca în care politica se face de masse și prinț masse … d. Costăchescu indică limpede primejdia de dreapta, care amenință existența însăși a tinerei, a plăpândei noastre democrații țărănești. Tot așa de deschis, d. Costăchescu a mai spus: „Acea disciplină a ciomagului, a închisoare, a fricei și a suprimărei de persoane — noi o disprețuim... Cu toate defectele ei, această democrație rămâne încă cel mai bun sistem de guvernare al unei tari”. Sunt cuvinte drepte, care cad cu autoritate în zarva și în haosul acestor zile. La fiecare răspântie, găsești câte un aventurier care predică dictatura. Ratati politici, unii dintre ei greu compromiși în trecutele lor guvernări, alți voiajori ai tuturor partidelor pe vehiculul capricios al unei nemăsurate ambiții personale, toți aceștia se înghesuesc în jurul noului crez, toți își pun candidatura la postul de dictator, toți cerșesc pe căi lăturalnice un firman de întărire în slujba mult visată. E îmbucurător că un om cu trecutul, cu experiența și cu prestigiul moral și intelectual al d-lui Costăchescu vine, in cuvinte înțelepte și deschise, să pună oarecare ordine în această lume mânată de ambiții, condusă, de pofte de dominațiune și aiurită de tendințe aventuriere. Azi. NOTE mpbmmmbebbbbewm D. VICTOR SLAVESCU spune că d-sa cercetează cu lupa bugetul. Intr’adevăr — e așa de mic... SE reorganizează penitenciarele. E vorba să se aplice legea controlului averilor? ★ FOTOGAFII — loviți de criză — au început să se agite. Ce-i de făcut... dacă cetățenii, amărâți, nu pot zâmbi nici la aparat! Glose politice.^ EFECTELE La Cameră s’a discutat ori profetul de lege, prezentat de ministrul de finanțe, prin care se închide exercițiul bugetar la 31 Martie 1934 și se prelungește pe trei luni de zile bugetul în curs. La discuția generală au luat parte mai mulți oratori intre care și ă. Virgil Madgearu care a susținut teza că d. Slăvescu nu justifică serios de ce a amânat întocmirea bugetului pentru 1 Iulie. Nu insistăm act asupra polemicii cu privire la temeiurile amânării. Nu se poate insă tăgădui că argumentele produse de d. Madgearu au impresionat. Altceva voim să relevăm aici. Și anume, o observație foarte justă făcută de d. Madgearu și care privește politicianismul în materie de fiscalitate. Fostul ministru de finanțe a amintit opera de sabotaje împotriva impozitelor făcute, in opoziție, de liberali. Or, acțiunea aceasta își produce efectul ei acum. In raport cu încasările din anul trecut, avem anul acesta un deficit de un miliard și o sută de milioane. Morala, după d. Madgearu — și pe bună dreptate — este că pe tema impozitelor nu trebue să se facă niciodată agitațiuni căci vine vremea când cei cari agită, ajunși la guvern, pătimesc de pe urma propriei lor acțiuni opoziționiste. NEPREGĂTIȚII . Intre alte caracteristice ale vremurilor noastre de astăzi — vremuri speciale și în care ar trebui să aibă chemare specialiștii — este și acela că fiecare se crede pregătit și chemat să-și dea părerea despre toate și să intervie în toate. Aceasta s’a putut constata și de ziua de ezi, în ședința Camerei în care se discuta situația noastră bugetară. Polemica se ducea între oameni de răspundere, cunoscători ai realităților, cari au condus și conduc actualmente finanțele statului. Or, în cursul acestor discuțiuni s’au văzut intervențiuni numeroase a unor oameni cari sunt absolut străini de chestiune. Dacă simțul de auto-critică nu spune îndeajuns celor nepregătiți că n’au ce căuta în discuțiile atât de importante, ar trebui să se găsească leaderi de ai majorități și de ai minorității cari să spună acestor intervenienți nechemați că n’au nici un rost și că nu servesc parlamentarismul prin felul cum pun și discută chestiuni atât de serioase. Sewer Liste gospodărești In numărul de ori, am publicat un reportigiu relativ la listele gospodărești, pe care le dorește d. Gh. Tătărescu in alegerile comunale și județene. D-sa va face apel la toate partidele pentru a nu se depune liste politice, ci gospodărești. Acest lucru ar determina excluderea patimei politice din alegeri. S’ar evita violențele. Și — având în vedere starea de spirit actuală — măsura ar face un mare serviciu țării. Apoi listele gospodărești ar aduna la un loc pe toți edilii de ispravă — putându-se face numai administrație, și încă administrație de cea mai aleasă calitate. Apelul civilizat al președintelui de consiliu va fi bine venit. In alte țări, comunele și județele au fost administrate de gospodari. Unii s’au specializat chiar, iar populația i-a ales, decenii în șir, pentru desăvârșirea operei edilitare. Nicăeri continuitatea nu-i mai utilă decât în gospodărie. La noi acest sistem nu s’a putut aclimatiza. Astăzi d. Tătărescu face o încercare. D-sa vrea o colaborare între adevărații gospodari, indiferent de culoarea politică. Nu știm dacă apelul primului ministru va avea ecou. Suntem, în această privință, foarte sceptici — fiindcă cunoaștem moravurile noastre politice. Când nu se pot înțelege gospodarii din același partid — cum, se vor pune de acord reprezentanții mai multor grupări politice? Totuși, ideia colaborării nu trebue părăsită. Pentru civilizarea moravurilor românești — e util ca, din când în când, să se ventileze ideile nouă. Ele își fac drum cu greu. Deși partidele politice sunt refractare acestor inovații, stăpânite de un exclusivism feroce, — opinia publică, influențată de sistemele nouă, are datoria să se miște și să exercite o presiune asupra lumii politice. Gestul d-lui Tătărescu este cu atât mai elocvent — cu cât el vine din partea guvernului, care nu-i la strâmtoare electorală și care oferă concesii pentru o mai bună administrație, pentru o liniștită stare de spirit in țară. Cum va răspunde, oare, opoziția — și mai ales, cum își va motiva atitudinea? ftî. Sevastes „Fâșiile sângerânde“ ale națiunilor » ■ [UNK] [UNK] — ■ [UNK] «——i — Dintr’un articol al lui Jaurès Exemplul Italiei.Durata fascismului $ — De la corespondentul nostru din Paris — Cu prilejul unei aniversări recente, s’a reprodus articolul publicat acum 30 de ani de Jaurès în primul număr al ziarului „Humanité”. Jaurès explica acolo programul nouă gazete. Extragem pasagiul care urmează: „Numai socialismul, după ce va absorbi toate clasele in proprietatea comună a mijloacelor de muncă, va rezolvi antagonismul între ele, și va face din fiecare națiune, în sfârșit împăcată cu ea însăși, o parcelă a umanității. „Cum să se dea frumosul nume de umanitate haosului actual de națiuni ostile, grămezii acesteia de fâșii sângerânde? Sforțarea sublimă a proletariatului internațional este de a împăca toate popoarele prin justiția socială universală. Numai atunci, dar numai atunci, vom avea o umanitate care va reflecta unitatea ei superioară,, în diversitatea, plină de viață, a națiunilor amice și libere”. Câtă siguranță în doctrină și cât idealism în soasagiul acesta! Azi nu se mai scrie așa. Nu pentru că ideile exprimate în rândurile cari preced ar fi false. Nu s’a găsit încă nimeni capabil să demonstreze că se poate ajunge la unitatea superioară a omenirii, compusă din națiuni amice și libere, pe altă cale decât cea arătată de Jaurès. Ceea ce spune acesta în pasagiul citat, era adevărat acum 30 de ani și este și mai adevărat azi. Dacă în 1904 nu s’a putut da „frumosul nume de umanitate”, — ca să întrebuințăm expresia lui Jaurès — „haosului de națiuni ostile și grămezii de fâșii sângerânde”, cu atât mai puțin i se poate da acest nume acum. „Fâșiile sângerânge” ale națiunilor își sunt, unele altora, și mai ostile în epoca noastră decât atunci. " ANULAREA UMANITARISMULUI Este însă o deosebire. Acum 30 de ani, Jaurès, dând ziarului său titlul „L’Humanité”, era în nota timpului. Astăzi un asemenea titlu ar apărea multora ca puțin potrivit timpului. In 1904 atât numele ziarului cât și tendința ce reprezenta, grație direcției ce-i imprima Jaurès, au găsit sprijin larg în opinia publică franceză și europeană. In zilele noastre, moda fascistă și fascizantă cere anularea umanității și închiderea dușmănoasă a popoarelor în țarcuri fasciste. Aspirația spre o sinteză național superioară, în felul formulat de Jaurès, este combătută, în țările fasciste, in mod fanatic. Doctrinele în vigoare în aceste țări, sunt anti-umanitariste. In regiunile unde reacțiunea extremistă n’a ajuns încă la putere, o sumă de intelectuali, scontând vitoria, cred că sunt sprituali sau că dau dovadă de originalitate, când ironizează cotidian ideea umanitaristă. Aceasta din urmă ar fi, după ei, perimată, ar fi o simplă — și tristă — reminiscență a epocei dispărute a demo-parlamentarismului. EXEMPLUL ITALIEI Candidații la profiturile fascismului se înșeală când își bazează calculele pe o lungă domnie a dictaturilor. Ei sunt imprudenți, fiindcă nu știu ce poate să se întâmple. In faza de acum, transformările sunt extrem de rapide. Fascismul este fatalmente menit să nu fie decât un moment foarte scurt al istoriei. Experiența Italiei este probantă. Situația financiară și economică a statului mussolinian este dezastruoasă. Propriu zis, Italia nu mai are buget, atât de mari sunt acolo deficitele. Un ziar financiar francez ,,L’Information”, simpatic fascismului, are în numărul de la 24 Martie un articol în care se expune starea reală a Italiei. Cifrele ce se dau acolo sunt oficiale. Ce arată ele? Că deficitul bugetar este cronic în Italia. In 1931-32 a fost de 3.887 milioane lirete; în 1932-33 de 3.987 milioane; în anul curent evaluat la Roma, la 4 miliarde, iar pentru exercițiul viitor, 1934- 35, „evaluările oficiale îl fixează la 3 miliarde”. Și, adaugă autorul articolului din „Information”: „Italia nu ignorează creditele suplimentare”. Dar cum o duce Mussolini cu atâtea deficite? Foarte simplu, amână plățile. „Le Populaire” dela 25 Martie lămurește că el îngrămădește arieratele peste altele, an după an, unele luni faimoasele arierate cari l-au speriat atâta pe d. Rist când a constatat existența lor în România. După cum conchide, cu drept cuvânt, ziaristul de la „Populaire”, Ducele iși zice: „după mine potopul”. Deficitele balanței comerciale sunt de asemenea foarte mari și în acelaș timp continue: 1.455 milioane lirete în 1932 și 1.453 milioane în 1933. Comerțul exterior italian a căzut în proporții catastrofale: de la 15 miliarde lirete import în 1929 la 7.392 milioane în 1933, de la 21 miliarde export în 1929 la 5.939 milioane în 1933. Numărul șomerilor în 1933 a fost: 1.132.257. Aceasta este cifra oficială. Pentru a o avea pe cea adevărată trebue s’o urcăm cu 50 la sută . CE ESTE CU LIRETA? In ce privește moneda italiană, „ITnformation” dă un amănunt de cel mai mare interes. De câteva săptămâni, scrie ziarul, se pune la Roma chestia apărării ligetei. Stocul aur al Băncii Italiei, a Început să scază. Autorul articolului, studiând mersul băncii de la stabilizarea litetei încoace, arată că, dacă stocul aur a crescut în anii din urmă, a fost fiindcă s’a lichidat complect rezerva de devize și s’a transformat aceasta în aur-metal. Dar, — observă autorul — stocul aur-metal n’a sporit în proporția lichidării rezervei de devize. Astfel, între 1931 și acum stocul aur a crescut cu 1. 706 milioane lirete, pe când cele 3.506 milioane lirete de vize (la cari trebue să se adauge 500-600 milioane aur cumpărate dela particulari) au dispărut aproape în totalitatea lor.1 Ce s’a făcut cu diferența între 1.076 și 3.506, plus cele’ 500-600 milioane cumpărate ? Autorul spune: „In lipsa unei explicațiuni oficiale, trebue să conchidem că, in perioada 1932-33, autoritățile italienești au trebuit să dea aur sau devize, — pentru a acoperi o insuficiență de schimb, — de 2.300 sau 2.400 milioane de lirete”. Aceasta înseamnă că moneta italiană n’a putut fi menținută la cursul ei de stabilizare decât fiindcă s’a sacrificat suma enormă de 2.300 sau 2.400 milioane lirete. UN MOMENT SCURT AL ISTORIEI De ce am intrat în toate aceste detalii? Pentru a dovedi cu cifre cari nu pot fi tăgăduite că fascismul, departe de a fi superior regimurilor demo-parlamentare, cum susțin propagandiștii reacțiunii extremiste, le este inferior în toate și că nu este în stare să rezolve problemele de care atârnă viața poporului. Nu există stat mai important, guvernat după principii democratico-parlamentare, a cărui situație socială, economică, financiară și bugetară să nu fie cu mult mai presus celeia a Italiei. Și când lucrurile stau astfel, se pune întrebarea: ce folos de ’. „mâna tare” a dictatorului și de puterile depline ale acestuia? Admiratorii fascismului afirmă că pentru a ieși din mizeria și din neputința în cari se sbat regimurile parlamentare, este nevoie de o conducere dictatorială. Dar, după cum indică exemplul italian, regimul fascist se sbate într’o neputință care întrece cu mult cea din țările liberale. Atunci, încă odată, la ce bun? Și în vederea căruia scop? In vederea scopului, răspundem noi, de a sili mulțimea, prin uciderea libertăților, să accepte mizeria fără să murmure. Dar, în timpurile noastre, robirea popoarelor nu poate să dureze. Viitorul este în direcția umanității așa cum a arătat-o Jaurès. Acesta n’a fost un vizionar, ci un realist. Națiunile nu vor putea trăi în definitiv în stare de ură la ele acasă și afara. .Vrând ,vrând,vor trebui să ajungă, prin mijloace de care a vorbit Jaurès, la o unitate superioară. Ajunge să se mediteze nițeluș asupra mersului evenimentelor pentru a se vedea că fascismul nu va putea domina dificultățile și că, din cauza aceasta, el este fatalmente destinat, cum am mai spus, să nu fie decât un moment scurt al istoriei. I. Pe zi ce trece ziarele înregistrează crime tot mai multe, și mai multe sinucideri. In fiecare zi, presa lansează vedete noui, printre cavalerii de industrie și printre hoții de profesie. Și toți aceștia sunt oameni sub 40 de ani. Să se fi înrăit oamenii într’atâta? Să fie oare de vină familia, școala sau biserica? Socot că oamenii sunt aceiași de întotdeauna, dar că viața s’a schimbat. Viața complect transformată, a complicat sensibilitățile, a surescitat nervii,, a multiplicat vibrațiile ființei omenești. Mari descoperiri științifice, lovituri sociale, invenții, acte eroice, catastrofe, genii, lumini, feerii, farmece și minuni se nasc, se succed, se întretaie într’un ritm uimitor. Totul e febril, convulsiv, gâfăitor. Pământul întreg pare cuprins de demență. „ In asemenea condiții de viața, fatal că mulți își pierd capul. Iureșul acesta n’are nimic asemănător cu liniștea în care se scurgea viața înainte de războiu. . . . Nimeni nu mai are timp să învețe pentru a se cultiva; fiecare se îmbulzește să capete o diplomă pentru a putea răsbi cu ea să înhațe un ciolan. Nimeni n’are timp să se gândească, pentru că e îmbrâncit din toate părțile și trebue să dea din coate și să acționeze, ca să nu fie călcat în picioare. Prietenie nu poate să existe fiindcă nu există prietenie intr’o haită de lupi înfometați, cari așteaptă să se repeadă asupra unei prade. Femeile nu mai formează ca înainte scopul unei vieți. Azi femeia ca să poată trăi și-a tuns părul, s’a înarmat cu o meserie și astfel s’a pregătit, nu pentru apărare, ci mai mult pentru atac. Părinții nu mai au timp de educație, profesorii nu mai au timp de școală, studenții nu au timp să citească, și nimeni nu mai are timp să iubească. In fiecare loc întunecos sclipește un cuțit, în fiecare buzunar te aștepți ca o mână, să strângă un revolver. Viața omenească nu mai are preț, fiindcă însăși viața a înrăit omul. Bunătatea a dispărut, fiindcă dispărut iubirea și bunătatea nu-i a decât o formă de a iubi. Omenirea se prăbușește fiindcă inima a dat faliment. Soare 7, Soare CARNETUL NOSTRU Falimentul inimei CHESTIA ZILEI Discuția conversiunii Ploaia de amendamente... Cronica literară de ȘERBAN CIOCULESCU N. IORGA: Orizonturile mele. O viață de om așa cum a fost Se știe că mai acum trei ani d. prof. N. Iorga a publicat o parte din însemnările d-sale zilnice, referitoare la o perioadă de 15 ani (1916—1930. Memorii, 5 volume, la edit. „Națională” S. Ciornei, 1931). Cu acel prilej, cetitorul nu a avut de regretat decât caracterul adeseori telegrafic al jurnalului, unde erau consemnate evenimentele, dar mai ales convorbirile cu personagiile zilei, pentru folosința de mai târziu a memorialistului. Oricât de neorganizate, prin natura lor directă, acele materiale . Vol. I. Copilărie și tinerețe. II. Luptă. III. Spre înseninare, Editura N. Stroilă, 1934, constituiau un document de prim ordin, atât din punctul de vedere obiectiv, cât și din punct de vedere subiectiv, ca un grafic al sensibilității autorului. Pe de altă parte, eram avertizați de incompletitudinea publicației, rămasă a apare fără trunchieri determinate de contemporaneitate, la o dată postumă, încă neîmpărtășită. Ne-am îngăduit atunci expresia mâhnirii noastre, la gândul că jurnalul a fost început, credeam a înțelege, abia în 1913, ceea ce s’a lămurit a fi fost o temere nejustificată, și ne-am zăvorit părerea de rău că nu vom apuca ziua desigur prea îndepărtată a publicării integrale. Nu ne sfiim a scrie că sentimentele noastre față de memoriile trag-Să lăsăm însă povestea tragică a instituției de care am amintit mai sus și pentru care ași vrea să subliniez că nu poartă nici o vină ministerul sănătății, ci cu totul altcineva. De altfel nu avansăm aci nimic nou când afirmăm că instituțiile noastre spitalicești — altădată trăind în atâta belșug — trec astăzi prin cea mai grea criză, multe fiind silite să-și închidă porțile. N’o afirmăm numai noi. O afirmă, într’un studiu recent, d. dr. Gr. Kessim, șeful serviciului spitalelor din ministerul muncii, sănătății și ocrotirilor sociale. Și ar trebui să socotim poate ca o consolare faptul că nu numai la noi, ci și în multe alte țări, spitalele trec printr’o grea criză. (Dacă aceasta mai poate fi o consolare !). Faptul a alarmat până și secțiunea de higiena a Societății Națiunilor din Geneva, care a întreprins o anchetă în diferite talimentare ale d-lui profesor nu au găsit un ecou prea larg în estimația unora dintre cetitori, descumpăniți tocmai de modul rapid al notației. Cetitorul iubește, cum spune Eminescu, „o istorie pe apă”, prin alte cuvinte povestirile bine legate, închegate, cu un început, un mijloc și un sfârșit, indiferent dacă se referă la o ficțiune sau la o viață trăită aevea. Din parte-ne, deși disociem firește organicul de anorganic, nu ne precupețim prețuirea când e vorba de o mărturie vie, care caracterizează un personagiu și o epocă. ■îff Dar iată, „O viață de om așa cum a fost” e o carte densă de nouă sute de pagini, care nu va amăgi așteptările nici unui cetitor, ci va încânta deopotrivă pe cei rafinați ca și pe... ceilalți. Ca orice personalitate extraordinară și în măsură considerabilă, neacomodantă, d. prof. N. Iorga nu poate fi acceptat în parte, sau îl iei, așa cum este, în întregime sau il refuzi, global, în termeni mai apropiați, considerând cât este de absorbant sau te supui farmecului, sau i te sus- izeria spitalelor noastre de DOCTORUL YGREG Nimic nu ar putea ilustra mai clar și mai dureros criza în care se sbat spitalele noastre — aceste uzine ale sănătății publice — decât următorul fapt autentic pe care-l afla de la un coleg de redacție. Colegul nostru internase o copila a sa — spre a fi operată — într’unul din cele mai mari spitale din Capitală. A fost o operație grea, în imediata vecinătate a creerului, și complicată cu supurații. A fost operată cu succes de chirurgi abili, dar după operație, deși din cauza puroiului trebuia pansată zilnic, treceau uneori și două zile fară a i se schimba pansamentul. A aflat că aceeaș soartă o aveau și alți bolavi operați ! Și-a exprimat mirarea și a aflat că în spital (unul din cele mai mari din Capitală) nu se găsea suficient material de pansament ! Ea a fost rugat să aducă din oraș, adică să cumpere el însuși vată, tifon, etc.! Am motive puternice să nu divulg numele spitalului, dar sunt dispus să-l spun confidential sub oarecare condiții oricăruia din aceia cari conduc azi treburile publice. Chestiunea e destul de grava pentru cei ce-și dau seama de însemnătatea funcționării regulate a spitalelor în viața unei societăți civilizate. .* Șeful serviciilor spitalelor din ministerul sănătății de la noi a arătat drept cauze principale ale crizei spitalelor : 1) Comprimarea mereu crescândă a bugetului statului. 2) Bugetele din ce în ce mai sărace ale administrațiilor locale : județene, comunale, etc. 3) Exproprierea bunurilor aparținând eforiilor și epitropiilor precum și altor instructuni p..,tisulare cu scop de întreținere de spitale. 4. Capacitatea de plată din ce în ce mai scăzută a celor ce se os(Citiți continuarea în pag. H a) NAZBATII AUTENTICĂ Zilele trecute, pe culoarul Camerei, d. dr. N. Lupu discuta prietenește cu d. Gr. Iunian. In acel moment, se apropie d. A. C. Cuza și întreabă: — Așadar, lărgiți fuziunea! D. Iunian răspunde: — Nu. — Nu? — întreabă d. Cuza. — Rămâi de unul singur? — Da. — Păi ce-ai să faci singur? D. lunian își potrivește ochelarii cu gestul d-sale obicinuit: — Dar d-ta, d-le Cuza, ce fac de atâta timp singur?— Eu? Eu am program... — Dar eu n’am program? — întrebă d. lunian. — Eli! Nu se potrivește... Programul meu e așa de bun, că l-a luat și Hitler! D. Iunian răspunde prompt: — Și p’al meu l-a luat Roosevelt! K«x tragi. Aceasta se măsura ce i se aplica, până deunăzi. După lectura nespus de pasionantă a cărții de față, alternativa subiectivă a cetitorului încetează și pentru prima oară, desigur, de când d. prof. N. Iorga publică, personalitatea d-sale se impune bloc. Obiecții de amănunt se pot ivi oricâte referitoare la fapte, la interpretări de oameni sau de opere, la sentimente sau la idei, dar aceasta e cu totul secundar. Suntem, într’adevăr, noi câștilalți, cari ne daruim ca să spunem așa, în rate, dintr’o lege a economiei sufletești, covârșiți de deplinătatea spovedaniei prin care omul care și-a cheltuit ființa într’o risipă de energie nemai pomenită, in folosul semenilor săi și mai ales a unei abstrac Citiți continuarea în pag. II a. D. N. IORGA