Adevěrul, iulie 1934 (Anul 48, nr. 15479-15507)

1934-07-01 / nr. 15479

ABONAMENTE vBt~ j 380°ÍSüe Hun“ I * 3 LEI BIROURILE: Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar) Mo. S—7—9 telefoane: I 200 Iei pe 3 luni |­­ Centrala: 3-84-30. Provincia: 3-84-31. Străinătatea: 3-84-33. Politica revizionistă nu este numai nedreaptă şi contrară voinţei popoarelor. Ea este plină de primejdii şi conţine germenii războiului. Opunându-mă politicei de revizuire în memorabila şedinţă a parlamen­tului român, cu fermitate, dar fără a pronunţa un cuvânt ofensiv, am exprimat programul tradiţional al Franţei. D. LOUIS BARTHOU (după vizita de la Bucureşti) Un proect primejdios Deplinele puteri la noi şi în Franţa Proectul de lege asupra depline­lor puteri, al cărui text se găseşte în corpul ziarului, constitue un eve­niment foarte important şi grav. Gu­vernul îşi asigură printr’însul drep­turi extraordinare, după noi excesi­ve, atât în domeniul bugetar cât şi în cel economic. El va putea, pe ca­lea decretelor, să dea o aşezare 110uă întregii alcătuiri administra­tive, să schimbe bugetele, să facă reduceri la personal şi la materiale. In vederea asigurării unei balanţe de plăţi active va mai putea să mo­difice statutul vamal şi să urce sau să scază taxele în vigoare. De ase­menea va putea să ia măsuri pentru valorificarea produselor agricole. După cum se vede, deplinele pu­teri se întind asupra unui domeniu imens. O bună parte a vieţii acestei tari intră sub regimul lor. Guvernul s’a servit de modelul Doumergue pen­tru prefacerile de ordin bugetar şi de modelul Roosevelt pentru schim­bările de ordin vamal. Dar împreju­rările din Franţa şi Statele­ Unite, sunt cu totul altele decât cele de la noi. In ce priveşte Franţa cu deosebi­­re, legea de depline puteri de acolo, nu merge atât de departe ca proec­tul românesc. Venit la guvern după răscoala de la 6 Februarie, d. Dou­mergue a socotit că mijlocul cel mai simplu de a realiza echilibrul bu­getar prin economii şi suprimări de funcţiuni este cel al decretelor-legi. Dar dacă a recurs la acest mijloc este numai fiindcă discuţiile buge­tare din Cameră se eternizau fără a se ajunge la un rezultat, fiindcă partidele nu se puteau înţelege a­­supra lor şi fiindcă neînţelegerile din­tre ele dusese la o mulţime de crize ministeriale. Patru guverne în şir căzuseră pe tema bugetului şi d. Doumergue era forţat să meargă re­pede. Deficitul trebuia acoperit cu orice preţ. ■ Există vreo asemănare între si­tuaţia care, în Franţa, A IMPUS sis­temul decretelor-legi şi cea de la noi? La noi guvernele cu majorită­ţile sigure de cari dispun, pot face să se voteze orice cred că este util— şi aceasta in timpul cel mai scurt. In Franţa discuţiile bugetare au du­rat totdeauna luni, uneori semestre întregi. In Anglia la fel. La noi, bu­getele se votează în câteva zile. Cât se consacră celui pe 1934-35, în dezbatere acum? Aceasta ne face că spunem că nu vedem nevoia proectului de puteri depline. Dacă guvernul crede că, prin mijlocirea decretelor-legi, va putea mai uşor să reducă nu­mărul funcţionarilor, se înşeală. Cei lezaţi se vor mişca în ori­ce caz, fie că reducerea va fi hotărîtă de parlament fie de gu­vern singur în virtutea deplinelor puteri. Problema reducerii persona­lului este foarte grea. In Franţa, d. Doumergue n’a putut până acum să făcă lucru mare în această direcţie. După convingerea noastră, pro­ectul deplinelor puteri constituie un precedent primejdios. Azi se supu­ne puterii decretelor-legi o zonă considerabilă a alcătuirii de stat şi a stării lor economice. Mâine, un alt guvern, întemeiat pe acest exemplu, va inventa pretexte pentru a supu­ne întreaga viaţă a ţării, acestor metode. Se intră pe un drum nou pe care nu putem să nu-l conside­răm ca fiind foarte periculos. Şi ceea ce nu înţelegem este că precedentul îl creiază tocmai guver­nul actual care nu încetează să de­clare — şi nu avem nici un cuvânt să ne îndoim de sinceritatea lui — că este încredinţat de absoluta ne­cesitate a menţinerii regimului par­lamentar şi constituţional. In condiţiile de azi proectul depli­nelor puteri, însă însemnează indi­ferent de intenţiile autorilor, o ştir­bire adusă regimului parlamentar. Guvernul Tătărescu procură arme de cari alţii vor fi tentaţi să uzeze în scopuri ce se cunosc. Când se apără o poziţie atât de atacată cum este azi parlamentarismul, nu se vine cu proecte ca acestea. Ad. Glose politice..­ ­. G. DUCA Se împlinesc astăzi şase luni de când Ion G. Duca, prim ministru, a fost asasinat în gara Sinaia. Prietenii se vor aduna la mănă­stirea Urşani din Vâlcea şi la bi­serica Visarion din Capitală pentru această tristă comemo­rare. Dar dincolo de pietatea şi e­­vlavia prietenilor, stă sentimen­tul general, public, care, şi astăzi încă, rememorează cu groază ig­nobilul atentat. Acest simţământ general con­stituie chezăşia sigură a zilelor bune ce vor veni. încetul cu înce­tul se face lumină. Suferinţele vremurilor încep să desvălue a­­devărul etern, nu politica de ură şi de violenţă poate să aducă iz­băvirea. Tot mai larg se face cer­cul celor cari, condamnând poli­tica revolverului şi a pumnalului, aşteaptă îndreptarea dela nor­malizarea vremurilor şi dela gos­podăria harnică şi cinstită. Iar în clipa când acest simţi­­mânt generalizat va triumfa de­finitiv, se va putea judeca Şi mai clar ce grozavă nedreptate s’a comis faţă de unul din cei mai străluciţi fii ai ţării. Atunci şi numai atunci se va putea înăl­ţa monumentul aceluia care, cu­rat la gând şi suflet, s’a sacrificat pentru dragostea lui de ordine şi de viaţă legală. Până atunci, prietenii şi cei u­­niţi cu ei într’un crez comun, re­simt cu aceiaşi putere, ca şi în noaptea tragică dela 29 Decem­brie 1933, crima comisă împo­triva unui ales dintre aleşii nea­mului. ELECTORALIZAREA MUNCITORILOR? Fostul subsecretar la industrie a luat cuvântul la proectul de le­ge pentru protecţia muncii na­ţionale. Spirit luminat, sobru în expu­nere, dotat cu un talent totdeau­na pe linia bunului simţ. d. Ga­­fencu a vorbit la discuţia genera­lă şi a insistat în special asupra art. 4 din proect, într’o formă care a impresionat banca mini­sterială, majoritatea şi minori­tatea. D. Gafencu s’a ridicat cu tărie împotriva dispoziţiilor din sus zi­sul articol din proect, care în­seamnă sfârşitul oricărei liber­tăţi de iniţiativă în viaţa indu­strială. A recurge la formula generală „a industriilor cari au raport cu apărarea naţională”, fără a se specifica despre care anume in­dustrie este vorba, înseamnă sus­pendarea pur şi simplu a liber­tăţii industriei. Pentru că, în fapt, nu există industrie care să nu poată fî considerată a avea le­gături cu apărarea naţională. O­­ri, a da dreptul unei comisi­­uni interministeriale, de a decide în fiecare an. De personalul ace­stor industrii, fără drept de re­curs în justiţie şi fără motivare, este o măsură care nu e cuprinsă în nici o lege din lume. Cu atât mai periculoasă este o astfel de dispoziţie, cu cât se cu­noaşte influenţa electoratului în viaţa guvernelor. Nu cumva voim să transplan­tăm în lumea personalului indu­striilor problema clientela elec­torale? D. Gafencu s-a ridicat cu tă­rie împotriva unei astfel de legi­ferări şi vorbele d-sale au fost ascultate, modificându-se, în parte, articolul 4. Sever Grâul şi pânea Faţă de informaţiile şi zvonurile relative la starea recoltei,­­ bruta­rii fără să aştepte secerişul au şi fă­cut demersuri pentru urcarea pre­ţului pâinii. Dar preţul grâului şi al pâinii de­pinde nu numai de calitatea şi de cantitatea recoltei actuale, ci şi de rezervele din anul trecut. D. Vasile Sassu, ministrul agricul­turii, a declarat presei că — deşi producţia de grâu va fi aproape pe jumătate ca în anii din urmă — hra­na populaţiei este asigurată mulţu­mită stocului de rezervă care se a­­daugă la recolta actuală. După da­tele şi calculele ministerului de a­­gricultură, d. Sassu dă asigurări că atât consumul intern, cât şi însă­­mânţările sunt asigurate. In orice caz, pentru a se înlătura specula, guvernul a luat măsuri pentru cumpărarea unei cantităţi mari de grâu la un preţ acceptabil. Iar cât priveşte preţul pâinii, el nu va fi lăsat la discreţia celor in­teresaţi. Preţul va fi fixat de o co­misie mixtă. Vremea este prea timpurie, pen­tru a se face pronosticuri sigure a­­supra recoltei. Avem simple apre­cieri — uneori foarte subiective. De altfel situaţia de astăzi nu se poate compara cu situaţia de dina­inte de războiu. Atunci ţara noastră mică, cu o climă aproape uniformă, îşi ştia soarta agricolă încă din Mai... lună care hotăra destinul po­rumbului. Acum avem o ţară mare, supusa la diferite influenţe climaterice. In­­tr’o parte , va fi o recoltă inexis­tentă, aiuri slabă, iar în unele locuri excelentă. Chiar ştirile de până a­­cum vorbesc de-o recoltă proastă în Nordul Basarabiei şi de-o recoltă strălucită în Banat. Până după seceriş, nu se va putea preciza nimic. Deaceia brutarii ar putea aştepta câteva săpătmâni — sau chiar luni. Pînă atunci e îmbucurător faptul că ministerul agriculturii ia din timp măsurile necesare pentru evi­tarea speculei și pentru asigurarea 28 IUNIE 1914 O dată care va rămâne scrisă cu roşu în istoria omenirii. S-au împlinit ori 20 de ani de când fostul arhiduce moştenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdi­nand, a fost asasinat la Sara­jevo. Iar acest asasinat a servit Austro-Ungariei şi Germaniei, pretextul pentru declanşarea războiului mondial din ale cărei consecinţe lumea se reculege atât de greu. Deşi până la declararea efectivă a războiului a mai trecut aproape o lună jumătate de zile, data fatală rămâne totuşi 28 iunie 1914. Arhiducele moştenitor Franz Ferdinand era considerat in fo­sta monarhie austro-ungară ca simbolul unei noui politici in­terne şi externe, care să salveze împărăţia zdruncinată şi să-i re­dea soliditatea şi strălucirea de altădată. Principiul călăuzitor al acestei politici „activiste”—In opoziţie cu politica liniştită şi tradiţională a lui Franz Iosif — era înoirea Austro-Ungariei prin­­tr’un războiu victorios şi convin­gerea că zbuciumul şi grijile in­terne ale împărăţiei nu puteau fi înlăturate decât prinntr’o lovi­tură de spadă. Pentru realizarea acestei noui orientări politice arhiducele Franz Ferdinand îşi crease un fel de aparat de guvernare pro­priu şi clandestin, care se supra­punea organelor constituţionale şi de multe ori chiar şi voinţei şovăitoare a octogenarului Franz Iosef. Sufletul acestei Curţi, de­spre care se vorbea în mod des­chis în parlamentul din Viena, a fost baronul Conrad, şeful ma­relui stat major al armatei austro ungare. încă în Decembrie 1912 baronul Conrad a pus în discuţie printr’un memoriu al său ches­tiunea războiului împotriva Ser­biei. Baronul Conrad spunea: „dacă monarhia vrea să solu­ţioneze problemele vitale care o preocupă, atunci este absolut o­­portun să se înceapă imediat răz­boiul împotriva Serbiei”. Imediat după prezentarea acestui memo­riu începe propaganda neîntre­ruptă şi stăruitoare a Curţii ar­hiducelui Franz Ferdinand în fa­voarea războiului contra Serbiei. In aşa măsura , fac chiar şi pregătiri de ordin militar, cu deplasarea de trupe şi cu complectarea depozitelor militare de la periferie şi termi­narea construirii de şosele şi li­nii ferate strategice. Toată propaganda aceasta şi toate pregătirile erau bine înţe­les cunoscute la Belgrad. Şi erau foarte bine cunoscute în Bosnia şi Herzegovina, provincii locuite de sârbi mohamedani, cu o vigu­roasă conştiinţă naţională. Franz Ferdinand era considerat ca simbolul primejdiei ce se pre­gătea împotriva slavilor de sud şi prin urmare dispariţia persoa­nei sale îngăduia speranţa prin­tr’o abandonare a acestei poli­tici. # In această atmosferă încărca­tă şi violentă Franz Ferdinand se hotărăște la o vizită în Bosnia. In ziua de 25 iunie soseşte la băile Ilidge de lângă Sarajevo, iar în ziua de 28 îşi face vizita oficială în capitala Bosniei. Era o zi însorită de Duminică şi populaţia curioasă se îngrămădea pe cheiul care desparte oraşul în două, spre a-i vedea pe arhiduce şi pe soţia sa. Câteva minute du­pă ora 10 automobilul arhiduce­lui a sosit în faţa primăriei. In acel moment a explodat o bom­bă, care a sfărâmat automobi­lul ce venea în urma arhiduce­lui, rănind mortal pe adjutantul comandantului corpului de ar­mată Potiorek şi pe unul din în­soţitorii arhiducelui, pe contele Boss-Waldeck. Nici arhiducele, nici arhiducesa n’au fost atinşi. Iar Franz Ferdinand se adresă primarului pe un ton de reproş, destul de tare: „La voi suntem primiţi cu bombe?” Se renunţă la discursurile ce trebuiau rostite confonn progra­mului şi Franz Ferdinand îşi ex­­prim^dorinţ^s^^viziteze pe pe chei, in momentul când auto­, mobilul arhiducelui cotea încet , în fosta stradă Franz Iosif având pe scara din stânga în picioare pe aghiotantul contele Harrah, s-au tras din dreapta două focuri de revolver. Arhiducesa a murit instantaneu, căutând prin ul­timul gest con­știent să-l acopere pe arhiduce. In primul moment se credea că arhiducele ar fi ră­mas neatins. Automobilul se în­toarce în goană la conacul, unde îşi avea reşedinţa comandantul corpului de armată. Pe arhidu­cele Franz Ferdinand îl podideşte sângele pe nas şi pe gură. La ora 11 înainte de amiază îşi pierde cunoştinţa şi după 10 minute a încetat din viaţă. Atentatorii au fost tinerii sârbi din Bosnia Nedeliko Cabrinovic şi Gavrilo Princip, în complicita­te cu doi sârbi mahomedani. Astăzi pe casa în faţa căreia a fost săvârşit atentatul, o placă S-au împlinit 45 de ani de la moar­tea aceluia care a fost marele, genia­lul Eminescu. Faptul acesta este una din ocazii, care mă îndeamnă să scriu ceva despre muzeul care îi poartă nu­mele. Nu cred că vor fi mulţi cititori, cari să poate spune că ei au vizitat muzeul Eminescu. De altfel, chiar dacă şi-ar fi îndeplinit această datorie pioasă, nu ar fi văzut acolo ceva care să-i ju­stifice pe deplin numele. Totuşi, acest muzeu există. Şi există instalat în clădirea cea mai potrivită d­in singura clădire potrivită cu me­nirea sa. Se găseşte anume în satul Ipoteşti de lângă Botoşani, în acel sat unde a trăit familia poetului şi unde creatorul „Luceafărului“ a văzut lu­mina zilei. Casa părinţilor lui Eminescu, aceiaşi casă in care s-a născut şi poetul, a fost transformată în muzeu. Meritul pentru Înfăptuirea acestui gând aşa de fericit revine d-lui Petre Irimescu, actualmente deputat ,şi fost prefect de Botoşani în anii din urmă. Aceste îndeletniciri mai de­grabă cu caracter politic şi obligaţiile ce decurg din ele nu l-au îndepărtat pe d. P. Irimescu de la preocupări şi realizări de un ordin mai înalt, mai frumos şi mai permanent. Graţie sacrificiilor ce şi-a impus, trudei şi strădaniilor stă­ruitoare, d. Irimescu, un om de suflet şi de cultură, a izbutit să ducă la bun sfârşit două lucrări a căror deosebită însemnătate nu are nevoe să fie subli­niată. Anume, în satul Ipoteşti a refăcut radical biserica, pe care poetul Emi­nescu o cerceta in anii copilăriei sale, şi a restaurat tot atât de radical casa părintească a poetului. Această casă a fost restaurată şi amenajată în aşa fel, încât să poată răspunde în cele mai bune condiţiuni menirei de mu­zeu. Este spaţioasă, are încăperi des­tule, aşa că, în afară de destinaţia ei principală — aceea de muzeu — în ea este loc în­deajuns pentru instalarea unei biblioteci, ca şi pentru amenajarea unei săli de lectură. Dar , iată că la mijloc este un ma­re „dar“. Clădirea există, prezentându­­se foarte bine din orice punct de ve­de marmoră aminteşte fapta ce­lor doi sârbi, iar rămăşiţele pă­mânteşti ale celor doi complici mohamedani se odihnesc într’un mormânt somptuos din centrul oraşului, având la căpătâi tur­bane de marmoră, aşa cum au numai oamenii mari în istoria mohamedanilor bosniaci. Iar Sa­rajevo este unul dintre oraşele înfloritoare şi mari chiar în ini­ma Iugoslaviei. Iată ce a însemnat deci ziua de 28 iunie 1914 în istoria Euro­pei! Liviu P. Nasta NĂZBÂTII PRESTIGIU... „Viitorul“ apără prestigiul budge­tului. Fiindcă în halul în care e, bugetul cu atât a rămas, cu prestigiu! Kix­dere, poartă deasemenea numele de „Muzeul Eminescu1*..., dar muzeul nu există încă. Nu există în sensul ca el să cuprindă tot ce se leagă de viaţa poetului, tot ce poate contribui la o mai bună şi mai precisă cunoaştere a acestei vieţi şi la păstrarea mereu vie şi actuală a memoriei poetului. Aşa fiind, încheiem rândurile de faţă cu un apel. E un apel adresat tuturor admiratorilor nemuritorului nostru poet, să contribue fiecare la preface­rea în realitate a Muzeului Eminescu de la Ipoteşti. Nu e vorba despre o contribuţie în bani. Vremile sunt prea grele, pentru a face apel la punga , mai ales la punga aşa de goală a intelectualilor. Contribuţia poate fi dată însă în na­tură. . . . Se pot trimite, fie pe adresa d-lui deputat P. Irimescu, fie pe adresa pre­fecturii judeţului Botoşani, orice carte, orice obiect, care reaminteşte ceva din viaţa marelui poet. Sunt, de asemenea, binevenite cărţi, care să înzestreze şi să îmbogăţească biblioteca de la Muzeul Eminescu din Ipoteşti. Cu contribuţia cât de modestă a câtor mai mulţi admiratori ai lui E­­minescu se va reuşi ca „Muzeul“ său să devie în adevăr­­ o realitate. N. Balustr­a­ ­RBETUL NOSTRU Muzeul E­minescu FRANTZ FERDINAND EMINESCU m­ote A căzut trăsnetul asupra Ca­pitalei. Şi — după cum era de aştep­tat — au fost loviţi câţiva oameni nevoiaşi. S’AR fi traficat cu un subiect de examen. ...De când nu mai sânt autori­zaţii de export, perimetre petro­lifere, etc. * CONSILIUL legislativ a de­clarat constituţională legea „de­plinelor puteri”. Am găsit astfel mijlocul de a normaliza anormalul.­­ SE legiferează împrumuturile judeţelor , prin garantarea cu întreaga lor avere. Mai este? Se va vota o lege pentru a se acorda şi funcţionarilor munici­pali aceleaşi drepturi ca şi func­ţionarilor de la Stat. ...Adică dreptul de a li se re­duce leafa şi a fi daţi afară. * D. MANIU şi-a amânat pleca­rea spre Bădăcin aşteptând pe d. Mihalache să sosească de la Topoloveni. Dacă d. dr. Lupu nu va fi în timpul acesta la Arsura — o im­portantă întrunire politică va a­­vea loc. AMINTIRI de ALEXANDRU GREDENARU Cafeneau­a literară, şoarecii dresaţi şi pisica de Angora Dacă o sigură dată ai pornit pe drumul crimei, evanghelizează marele Shakespeare, este absolut imposibil ca să te mai poţi în­toarce îndărăt. Aşa a fost şi cu drumul meu către cafenea. Am avut însă o deosebită simpatie pentru cafenelele cam­ de la orele opt , seara până la miezul nopţii aveau şi concert. Aşa la Naţiona­la unde dirija Rubinstein, apoi la Bulevard unde în 1887-1888 orchestra a fost condusă de pro­fesorul Fetters şi în 1889 şi 1890 de Strauss, cu solişti din orche­stra de la Ateneul Român care a­­vea ca şef pe Eduard Wachman, directorul Conservatorului de muzică. Eu am avut şi în visuri mici audiţii muzicale şi uneori şi câte un act din operele Aida şi Carmen. Lucrul acesta este de om­. Dar am fost indispus, chiar în vis, când peste templul egiptean sau peste taverna ac­tului al doilea din opera Carmen a căzut decorul interior al Cafe­nelei Fialkowski. Nu am fost nici­odată bine într’un local public fără muzică, aşa precum era ca­feneaua Operei din Piaţa Tea­­tului Naţional. Muzica pe lângă că mai complectează o lipsă re­gretabilă în sufletul nostru, des­fiinţează sau acoperă conversa­ţiile­ banale şi timbrul vocilor stridente din apropiere. Există în aer o fatalitate care te îmbrânceşte spre uşa pe care nu vrei să intri şi acolo unde nu ai să cauţi nimic. Aş mai fi putut să trăesc chiar într’o mănăstire înconjurată de munţi şi de prăpăstii sau stropi­4-X A3 ~ TTol HY-inî nCDO n practica unor obligaţiuni înscri­se în canoanele Bisericei. Pentru foarte puţini cafeneaua a fost un favorabil aeroport, pe cei mai mulţi lâncezeala i-a în­cleştat la începutul desvoltării u­­nui talent artistic sau literar. Ca­feneaua ca o gară cu două linii ferate, pe unii i-a îmbarcat în direcţia culmilor olimpiene, iar pe alţii către azilul stagnaţiunii. Pe acolo Duiliu Zamfirescu şi George Coşbuc au trecut victo­rioşi spre consacrarea oficială, iar Traian Demetrescu, Iuliu Să­­vescu şi Ştefan Petică fără nici un intinerar practic, câteşi trei, la începutul tinereţii au pornit foarte repede către peronul unui spital şi către parcul unui cimi­tir. In anul 1887 în ziua de Sân- Pietru m’am întâlnit la cafenea cu Nae Costache Câmpineanu. Cum l’am văzut îi spusei că plec la Karlsbad. — Când? — Mâine. — Perfect, de minune şi eu plec tot acolo şi tot mâine. 7 de dimineaţă, să ştii că la 8 şi 15 minute trenul ese din gară. — Imposibil. — Nu spuseşi că pleci mâine? — Da, mâine, afirmai eu din nou, însă cu trenul de 5 şi 10 minute, după amiază. — Atunci ne întâlnim la Vie­na sau la Karlsbad. Nae Costache, era un om cu o educaţie princiară, nu se preocu­pa niciodată de cauzele determi­nante ale unei acţiuni particu­lare. Dar eu, nu vă puteţi închipui ce grandioasă satisfacţie îmi pă­trunde sufletul de câte ori plec într’o călătorie de două nopţi şi o zi. In ziua de 3 iulie 1887 stil vechi, la orele 11 şi 30 de minute antimerediane am intrat în Karl­sbad. Afară de colonada de la Mühlbrun care are aspectul unui templu grec din epoca arhonte­­lui Pericles şi vre­ o trei patru hoteluri cu faţadele în stiluri franceze edificate pe Westend — aleea care duce la o pădure ne­transformată încă în parc, înco­lo, orașul lui Carol al IV de Boe­(Citîți continuarea în pagina II-a) CHESTIA ZILEI ÎNTREBAREA cea mare — Cu d. Dinu Brătianu m’am­ înţeles! voi înţelege însă, cu fratele Vaida? Când mă PROBLEME DIDACTICE BILANŢUL PEDAGOGIC AL EXAMENELOR de Prof. ALEX. I. BOGDAN Suntem încă în plină perioadă de convulsiuni, de spasme şcolare, e­­xamenele. Dacă examenul ar fi con­ceput în totalitatea vieţii şcolare, ca una din multele măsuri ce supra­­vieţuesc doar prin inerţia sau tra­diţia învăţământului, soarta lui ar depinde de ritmul mai lent sau mai vivace al primenirii cu idei pedago­gice nouă. Cum insă se adaugă şi motive sociale,­­ de la examene se­vere, sperându-se un remediul contra creşterii îngrijorătoare a numărului celor neocupaţi dintre „intelectuali“ -----se înţelege că discuţia e purtată deodată pe mai multe planuri. Aşa se explică că în loc de un trup al trecutului, împodobit cu câteva zor­zoane ministeriale, ca să apară mai tânăr, mulţi văd în examene singu­rul mijloc ce mai poate salva şcoala şi societatea, ce-o pregătim prin şcoală. Cei maturi au o scuză psiho­logică ca să salute cu bucurie res­tauraţia examenelor. Poate nici că n’au observat contradicţia cu o şcoală liberă în care învăţăm pe copii să se desvolte ca oameni întregi în pri­mul rând. Revenirea la elevul total­­şcolar, visând numai note şi exa­mene, dă cel puţin iluzia siguranţei: tot ce-a străbătut un om în viaţa sa e mai sigur, decât rezultatele aştep­tate ale unei experimentări nouă, de vreme ce el trăeşte şi nu s’a prăpă­dit cu cele ce-a făcut. Dacă ne străduim să preţuim evo­luţia şcolii, aşa cum trebuie, şi nu credem în miracolul unei măsuri i­­zolate, ci in realizarea unor com­plexe de factori, examenul işi pierde prestigiul. Căci în definitiv care este rostul unui examen? Actuala organizare a examenelor se bazează pe o supo­ziţie, ce se pretinde justificată de observaţiile ultimilor ani, anume că absolvenţii liceelor iposedă cunoş­tinţe din ce în ce mai insuficiente. Cu toate acestea, în majoritatea ca­zurilor, oamenii noştri, cari vin în atingere cu şcoala, se jenează astăzi să spună ca iau ca ideal pe elevul­­dicţionar, chiar când îl regretă. Adevărul este că nu ştim ce vrem de la elevii noştri. Marele noroc al generaţiilor tinere este că s-au for­mat urmându-şi destinul lor pro­priu, profitând oarecum de haosul de concepţii al adulţilor, cu privire la creşterea lor. Dacă mâine, — ca să dau un exemplu, — o generaţie sportivă va avea siguranţa lumii ex­terioare, mai multă sănătate şi iubire de precis şi tehnic, realizările ei nu se vor datori­ prea mult liceelor cu parchet, în care elevii n’au voe să se mişte. Aşa se face ca şi in şcoală, afirmăm că ne interesează în deosebi formarea unui stil intelectual în elev, deprinderea de a folosi o me­todă şi a lucra personal, ca şi ca­lităţi de ordin moral cum ar fi răs­punderea faţă de o muncă ce o ia asupră-şi. Când este insă vorba de trecut în practica, organizăm exa­menele ca să selecţioneze tot pute­rea de reţinere şi prea puţin desvol­­tarea mentală şi aptitudinile de a se forma singur. Nu vedem de ce cul­tivarea exclusivă a memoriei n’ar a­­juta elevului să se achite onorabil faţă de actualele examene, când ele sunt alcătuite ca să constate o can­titate anumită de cunoştinţe. Nu im­portă dacă zici „vom examina cu­noştinţele cele mai­ generale“, fiindcă e cu totul arbitrar să distingi între cunoştinţe de aceiaş natură, după gradul lor de generalitate. Cazurile ajută pe elev să priceapă legea şi o lege, care nu se poate exemplifica, este ceva cu totul mort, mai ales pentru mintea copilului care are constant nevoia de pricepere prin concret. Lipsa de material didactic şi la­­boratorii, suprapopularea claselor, mările diferenţe de nivel între elevii claselor, lipsa de coordonare între materii, scăderea disciplinei interi­oare şi multe alte cauze au împiedi­cat experimentarea completă a prin­cipiilor pedagogice moderne. Activi­tatea proprie a elevului, individua­lizarea învăţământului, cercetarea aptitudinilor elevilor, educaţia so­cială, ş. a. sunt teme de discuţie pro sau contra între profesorii şcoalelor noastre şi nicidecum realităţi.­­j1t Ca să ne referim numai la proble­ma examenelor, trebue să constatăm că în ultimii ani a scoborât nivelul ştiinţific în liceu la capacitatea de înţelegere a unui număr cât mai mare de elevi, mulţi slab dotaţi. E­­fectele examenelor de admitere au fost paralizate în bună parte de cla­sele extrabugetare, cari au plasat !­(Citiți continuarea în pagina II-a)

Next