Adevěrul, august 1934 (Anul 48, nr. 15508-15534)

1934-08-02 / nr. 15508

Ml 48.­­ No. 15508 a puţini Joi 2 August 1934 FONDATORI: CONSTRUETI ABONAMENT an ne­­t luni JO­I pe 3 luni In străinătate dublu 3 LEI I BIROURILE: București, Str. Const. Miile ( Sărindar ) No. 5—7—9 TELEFOANE :­­ Centrala: 3-84-30. Provincia: 3-84-31. Străinătatea: 3-84-33. Presa fascistă din Italia atacă violent regimul lui Adolf Hitler, pe care-l numeşte regim de asasini. Presa engleză — la fel ! Despre englezi, se ştia de mult că sunt... „vân­duţi evreilor“. S’o fi vândut şi Mussolini ? Descom­punerea regimurilor dictatoriale Procesul de degradare a stăpâni­rilor fasciste are loc sub ochii noş­tri. Nu este ziar independent în lume care să nu explice că vechiul Hitler şi vechiul nazism au murit şi că omul care se agită acum în fruntea Germaniei, în calitatea no­minală de cancelar, nu mai are alt rel decât cel de a servi ca instru­ment de transiţie spre un alt sis­tem de guvernare. Situaţia din Austria este cunos­cută. Cea din Italia, care, la prima vedere, apare ceva mai bună, este în fond foarte grea. D. Mussolini nu este în stare să echilibreze bugetul, să reducă şomajul şi să facă să revie prosperitatea. De asemenea, nu este în stare să ob­ţie ceva în po­litica externă. Dimpotrivă, în dome­niul acesta nu înregistrează decât eşecuri. Dacă un alt şef de guvern ar fi comis, în conducerea trebilor străine, greşelile enorme pe care le-a săvârşit dictatorul italian, ar fi căzut de mult, întreaga sa politică faţă de Ger­mania şi de revizionism s-a dove­dit a fi imposibilă şi absurdă. D. Mussolini a crezut că, încurajând Germania, va face presiune asupra Franţei şi că aceasta, intimidată, îi va acorda concesiuni de tot felul. Degeaba i s’a spus că întărirea ce­lor din Berlin nu poate decât să ducă la o dublare de sforţări pentru realizarea mai rapidă a Anschlusu­­lui şi că Franţa are destule forţe pentru a rezista ameninţărilor. D. Mussolini n’a voit să înţeleagă. Acum vede rezultatul. Pentru a se opune Anschlussului, este silit să adune trupe la hotare, iar în ce priveşte Franţa, aceasta n’a ocupat niciodată un loc mai mare în politica euro­peană şi mondială ca acum. Poate nici sub Ludovic XlV-lea sau sub Napoleon I n’a jucat un rol mai ho­­tărîtor ca în prezent. Experienţa a arătat că socotelile d-lui Mussolini nu erau întemeiate pe o apreciere exactă a stărilor eu­ropene şi că nimic din ce a prevă­zut sau voit nu s’a întâmplat. Die­ s­tatorul Italian n’a reuşit în nici o direcţie, nici în cea internă şi nici în cea externă. Regimul fascist este într’un im­pas şi, faţă de această lipsă vădită de rezultate, se pune întrebarea unde sunt realizările dictatoriale. Vreme de ani, partizanii fascismu­lui n’au încetat să vorbească de ge­niul d-lui Mussolini şi să ovaţio­neze „opera” acestuia. Dar unde este opera şi în ce conzistă? In în­frângerile pe toate terenurile? La un moment dat, s’a lăudat politica de prestigiu a d-lui Mussolini. In ziarele cari făceau propagandă pentru dictatură, se spunea că Du­cele a ridicat Italia, în ochii lumii, la înălţimi vertiginoase şi că poli­tica europeană se învârteşte în ju­rul Romei. Dar aceasta nu era de­cât propagandă. Cele două mari puteri apusene, Franţa şi Anglia, au continuat de fapt să conducă destinele continentului şi d. Musso­lini nu a putut să se ridice până la nivelul lor. Politica de prestigiu nu i-a adus nici cel mai neînsemnat câştig. Franţa şi Anglia sunt unde sunt, cu toate, sau mai bine zis, fiindcă n’au trecut la fascism. Neputinţa regimurilor dictato­riale începe să apară în chip tot mai limpede şi să ducă, după cum am semnalat de curând, la tot mai multe conversiuni. Astfel, lordul Rothermere, care pusese „Daily Mail”, al cărui proprietar este, la dispoziţia lui sir Oswald Mosley, şeful fasciştilor englezi, a scris de curând acestuia că se desparte de dânsul şi că încetează de a-i mai da concurs. „Cum ştii, spune el lui sir Os­wald Mosley, n’am crezut nicio­dată că un grup care îşi dă nu­mele de fascist poate să aibe suc­ces în Anglia. In conversaţiile noastre, am făcut să reiasă că nu voi putea sprijini o mişcare care are o bază antisemită, o miş­care al căreia unul din scopuri este dictatura şi care vrea să sub­stituie instituţiilor parlamentare ale Angliei un stat corporativ”. In realitate „Daily Mail” a dus o bucată de timp campanie în favoa­rea lui sir Oswald Mosley. Dar lor­dul Rothermere, observând că vre­mea dictaturilor începe să treacă şi că regimurile fasciste sunt în descompunere, s’a grăbit să se re­tragă şi să denunţe pactul de ami­ciţie cu şeful fasciştilor englezi. Era firesc să se ajungă aci. Din capul locului ne-am silit să de­monstrăm că fascismul, ca o expre­sie a reacţiunii, este contra timpu­lui, că nu este posibil să ne întoar­cem spre epocile de barbarie ale tiraniei şi ale înăbuşirii libertăţilor şi că regimurile dictatoriale sunt fatal menite să se prăbuşească. Evenimentele dovedesc că am avut dreptate. Ad. Glose politice SITUAŢIA FUNC­ŢIONARILOR Funcţionarii sânt iarăşi alar­maţi — şi cu drept cuvânt. Proectele pentru simplificarea administraţiei prevăd reduceri de slujbaşi. Asupra acestei probleme ne-am spus de mai multe ori cuvântul. Noi credem că noile necesităţi ale vieţii de stat — din ce în ce mai complicată — şi nu conside­rentele de club au determinat creşterea numărului funcţionari­lor... Aceste considerente au in­dicat doar persoanele. Am vorbit deasemeni de nivelul cultural scăzut al populaţiei — ceia ce implică un personal mai numeros pentru conducerea ce­tăţeanului prin toată filiera for­melor. Apoi ne-am ocupat şi de for­malismul nostru, faţă de care a­­vem uneori impresia că tot sânt prea puţini funcţionari... Totuşi, dacă guvernul îşi men­ţine hotărârea de a revizui nu­mirile, ar fi de dorit­­ ca cel mai strict spirit de echitate să prezideze lucrările. In acest sens „Viitorul” de ori spune că „guvernul nu se gân­deşte a se atinge de drepturile câştigate ale funcţionarilor de carieră, numiţi pe baza legilor, ori înaintaţi legalmente”. Oficiosul guvernului făgădue­­şte că — cu prilejul simplificării administrative — „nu se va pu­ne nici patimă politică, nici sec­tarism, nici abuz”. Dorim ca guvernul să ia toate garanţiile, pentru ca organele în subordine, comisiile, etc., să tra­ducă reforma în fapt conform cu acest spirit. „SPRE AGRICULTU­RA ŞI MESERII“ La congresul Sfatului negus­toresc din Ardeal şi Banat, ţinut deunăzi la Sibiu, d. prof. Nic. S. Penescu, preşedintele congresu­lui, a susţinut un interesant punct de vedere. Pentru însănătoşirea comerţu­lui nostru,­­ d-sa a propus „ori­entarea negoţului îndărăt la a­­gricultură şi meserii”. Fără a declara bine­înţeles răz­boi a marii industrii, d. Penescu — constatând greutăţile de fi­nanţare în această epocă de criză — recunoaşte un fapt cert: că meseriile, prin proporţiile lor mo­deste, se desvoltă şi se pot des­­volta mai bine în actualele îm­prejurări. Cât priveşte agricultura, consi­derată ca bază a operaţiilor co­merciale în ţara noastră agricolă — credem că nimeni n’o mai poate desconsidera, ca mai înain­te. In orice caz, punctul de vedere al d-lui Penescu — aprobat de organizaţiile negustoreşti din Ar­deal şi din Banat — merită toată atenţia opiniei publice şi a cer­curilor conducătoare. Interim CARNETUL NOSTRU Ticuri Am asistat, cu ocazia ultimelor exa­mene de bacalaureat, la interogarea e­­levilor de la mai multe şcoli. Cu acea­stă ocazie m‘a izbit un amănunt care mi s‘a părut caracteristic: ticurile. Elevii de la aceiaş şcoală aveau ace­­leaş ticuri la fiecare materie în parte. Iată câteva exemple. La istorie, mai mulţi elevi îşi înce­peau toate frazele cu: vedem că..., bună­oară, vedem că Ştefan cel Mare a pur­tat războie cu Turcii sau vedem că Traian intră cu armata în Dacia. La geografie, răspunsurile se înce­peau cu: când vorbim despre..., trebue să ne gândim la..., de exemplu: când vorbim despre climă, trebue să ne gân­dim la acţiunea vânturilor, sau când vorbim despre bogăţiile României, tre­bue să ne gândim la agricultură. La ştiinţele naturale, ticul unora era avem, la o întrebare ca : ce plante cu­noşti din familia cutare? se răspundea inveriabil: avem păpădia sau avem do­vleacul. La filozofie, elevi unei şcoli puneau regulat verbul a fi la condiţional; de exemplu, fiind întrebaţi dacă au auzit de vreun filozof din secolul al şapte­­sprezecelea, răspundeau: ar fi Descar­tes.E inutil să ne întrebăm care este ori­ginea acestor apucături comune , nu încape nici o îndoială că modelul incon­ştient l-au furnizat profesorii respec­­­­tivi.Iată deci un motiv în plus ca să li se atragă atenţia membrilor corpului didactic asupra interesului pe care-l au de a evita pe cât posibil ticurile, ca să nu se pomenească imitaţi de clase în­tregi. Dar ce trebue să credem despre elevii care merg atât de departe cu învăţă­tura pe de rost, în­cât ajung să recite până şi ticurile profesorilor ? V. Badea Un milion de paludici în România Campaniile sanitare ale ministe­ruu­i sănătăţii De câteva luni se duce în Ba­sarabia o campanie energică pen­tru stârpirea cu desăvârşire a ti­fosului exantematic din provincia de peste Prut. Cititorii „Adevărului”, în curent cu campania de presă ce o ducem de cincisprezece ani pentru scăpa­rea României de ruşinea tifosului exantematic, care aşază ţara noas­tră pe harta ţărilor asiatice, vor recunoaşte de­sigur contribuţia noastră la marea campanie de asa­nare a Basarabiei — şi prin ea a ţării întregi — întreprinsă de gu­vernul de azi. Noi am arătat de repetate ori, că nu este de admis ca ceea ce noi medicii, care am luat parte la marele război, am is­­butit să înfăptuim în ordine sanita­ră, când dintr'o armată decimată de tifos am dat țării legiunile să­nătoase, care au opus eroica rezis­tentă la Mărășești, nu este admis ca azi, în timp de pace, să nu ştim a face acelaşi lucru în Basarabia. Doctorul Costinescu, cu vredni­cul său ajutor, profesor Gane, s-au înhămat la această operă de civili­zaţie pe care de ani o preconizăm noi. Bugetul ţării le-a pus la dispo­ziţie fondurile de care au nevoie, şi aflăm că sute de comune cu mii de locuinţe şi locutori au şi fost de­parazitate şi prin aceasta comune­le au scăpat de tifos. Cea mai pu­ternică otravă cunoscută, acidul cianhidric, ni se spune că e între­buinţată pentru această operă de deparazitare. O dată întreprinderea terminată, sperăm că tot d-rul Costinescu şi Gane vor începe a doua mare cam­panie sanitară pe care ţara o aş­teaptă — am putea zice — de se­cole spre a o scăpa de alt flagel care degenerează şi decimează sa­tele noastre, de paludism. * Ca cititorii noştri să afle ce gra­vitate are paludismul la noi, câtă suferinţă este îngrămădită în sa­tele noastre pe urma paludismului în, raport cu alte ţări din Europa, s’ar putea consulta harta paludis­mului în Europa (după revista: Biologie medicale) în care se poate vedea, pe ţări, cifra paludicilor. Din legenda acestei cărţi, se vede că ţările care au peste un milion de paludici, autorul hărţii­­care e directorul serviciilor municipale de higiena şi de Asistenţă socială din Clichy (Seine-Franţa) socoate că sunt numai trei: România, Rusia şi Grecia. Numai la aceste ţări figu­rează pe hartă un triunghiu negru care înseamnă­ mai mult de un mi­lion de paludici. Nu ştiu întru cât această cifră corespunde realităţii. D. dr. Costi­nescu şi d. dr. Gane ar putea să ne-o spuie. Au şi mijloace de inve­stigaţii ştiinţifice ca s’o afle. De sigur însă că autorul hărţii care a încorporat-o într’un studiu de ansamblu asupra problemelor paludismului în lume, a luat-o de la vreo autoritate oficială de la noi. Este posibil iarăşi ca să fi luat ci­fra, de la „Comisia Paludismului, de pe lângă organizaţia de igienă Societăţii Naţiunilor”. In ori­ce caz, acest milion de paludici români nu ne crează un , prea frumos prestigiu de ţară civi­lizată. Aflată această ştire de către streini, ei vor şti că trebue, când ne vizitează, să-şi ia măsuri de profilaxie analoage cu acelea­ pe care şi le ia cineva, cu destulă ne- ] plăcere, când pleeacă într’o ţară , miasmatică din centrul Africei. Căci să vedeţi ce înseamnă a te expune paludismului. Un colaborator al nostru a ple­cat să-şi petreacă luna de conce­diu la Agigea, pe malul Mării Ne­gre. Ce poziţie minunată, ce peisa­­j giu splendid, ce aer ozonificat, şi ce apă tonifiată!­ In a doua săptă­mână soţia lui s’a îmbolnăvit cu­­ simptome grave, şi temperatură mare. A plecat la Bucureşti şi ana­­lizându-i-se sângele s’a găsit că e plin de... hematozoari (paraziţii pa­ludismului). Nu e de mirare. Pe tot litoralul Mării Negre vin copii din toate re­giunile ţării. Vin copiii anemici din ţinuturile dunărene. Mulţi din ei sunt purtători de hem­atozoari. Pe malul mării, trăesc ca şi în Cişmi­­giul nostru atât de mult cântat de naturile poetice, numeroase colonii de... anofeli, ţînţari pe care copiii impaludaţi îi infecteză. Şi aceşti anofeli la rândul lor îi transmit eleganţilor vizitatori d­e pe plajă. # De­sigur că toată lumea cunoa­şte azi metodele de combatere a paludismului. „Societatea Naţiuni­lor” ne-a dat şi o călăuză cu „Prin­cipii şi metode de luptă antipalu­­dică în Europa’’. Ministerul sănătă­ţii de la noi şi-a dat silinţa, prin „Institutul de Igienă” condus de prof. Mezincescu să prepare o eli­tă medicală care să se puie în ser­viciul luptei antipaludice. Ştim că ici-colea s’au creat, prin bugetul Statului, campanii şi centre de a­­sanare. Statul nostru a cheltuit de zeci de ani, sute şi mii de milioane pentru chinină. Cum se face atunci că figurăm şi azi cu un milion de paludici alăturea de ţinuturile mlăş­tinoase ale Volgei ruseşti? Nu cum­va ne-a lipsit până azi lupta energică şi METODICĂ, aşa cum o cere orice campanie anti­­paludică? Autorului studiului despre care am vorbit mai sus într’una dii­ con­cluziile sale, afirmă că „paludismul se menţine şi se desvoltă graţie pământului, solului, RĂMAS ÎN STARE PRIMITIVĂ”. Nu cum­va f aci e cheia enigmei paludismului nostru? In adevăr, nu există de cât două­ feluri de mijloace de a face să dis­pară paludismul dintr’o ţară, să omori hematozoarul (parazitul din sângele omului) din om şi din cor­pul ţânţarului, dar cu alte vorbe: să tratezi pe om şi să omori ţinta­rul (ţintarul ca adult şi ca larvă). Să-l urmăreşti pe ţintar nu nu­mai în bălţi şi în locurile mlăşti­noase ci şi în locuinţe unde ani de zile în şir trăieşte şi se prăseşte. Dar măsura care a dat cele mai bune roade este aşa numita „bo­nificară”, adică un ansamblu de lucrării agronomice având ca scop de a asana şi a reda agricul­turii regiunile care totdeauna sau periodic sunt mlăştinoase. Această „bonificare” nu numai că distruge cuiburile de larve, dar înfăptuieşte şi un mare progres so­cial şi economic, creind organisme omeneşti sănătoase mai rezistente faţă de parazitismul paludic. Iată marea operă pe care trebue s’o realizeze înainte de toate Sta­tul nostru, ca să dea vlagă popula­ţiei şi s-o ferească de degenerare. Nu numai distribuire de chinină pe care ţăranii neştiutori o aruncă în şanţurile şoselelor, ci mari lucrări de „bonificare” agricolă, şi ridica­rea nivelului cultural. E însă nevoie şi la noi de o cru­ciadă antipaludică la care să fie atraşi oamenii de valoare din toate domeniile, căci e vorba de intere­sul şi viaţa tuturora. E nevoie şi de mari resurse financiare. S’au găsit pentru lupta contra sifilisului şi ti­fosului. Vor trebui găsite şi pentru cam­pania antimalarică. Ca­storul Ygrec In colecţia istorică pe care o con­duce — şi din care au apărut până acum trei volume (asupra lui Na­poleon, a câtorva femei istorice şi a Parisului de odinioară) — d. Q. Lenotre face „la petite histoire”, cercetează, adică, amănuntele do­mestice şi inedite lăsate în umbră de portretiştii figurilor şi epocelor glorioase. O sumă de documente încă neutilizate şi de lucrări de ceea ce s’ar putea numi microscopie istorică îl călăuzesc şi-i furnizează material. Aşa apar la lumină nenu­mărate adevăruri mărunte care co­*­ Grasset, Paris, boară uneori de pe piedestal o fi­gură sau o epocă, dar care, pe de altă parte, o animă şi o colorează. lată-l, de pildă, pe solemnul rege­­soare, pietrificat în ţinuta marţială în care l-au pironit arta şi istoria oficială. Nici o buclă din fastuoa­­sa-i perucă nu se mişcă, nici o dan­telă nu flutură. In fund, drept cadru geometric şi regal, palatul de la Versailles îşi desfăşoară somptuos colonadele. Frumos, nimic de zis, dar rece şi static. Când afli, de la d. Lenotre, că ilustrul monarh era atacat noaptea de ploşniţe şi că iarna îngheţat la Versailles, căci căminurile artistic sculptate dă­deau mai mult fum decât căldură, — când mai afli, tot pe aceeaşi cale, că Ludovic al XV-lea se scu­la deseori noaptea şi-şi făcea singur focul, iar că Ludovic al XVI-lea, urmând probabil tradiţia de rigoa­re, nu făcea baie decât când era bolnav, ai impresia că figurile re­gale s’au desprins din ramele lor de aur şi că te bat pe umăr jovial: „necazuri, — nene, ce să-i faci!’’. Lipsa de confort şi de igienă de la Versailles, a omorît poate înainte de vreme pe locatarii lui îndante­­laţi, dar iată că e în stare să-i şi învie. Bine­înţeles, cu ajutorul pri­ceperii de povestitor a d-lui Leno­tre. De unde îi veneram, îi compă­­timim, — de unde îi contemplam, îi pipăim. Sântem în tot cazul mult mai aproape de ei decât înainte de a le cunoaște scăderile și mizeriile. Mai mult decât orice, ne înfiora — la propriu și la figurat — curen­tele toamna prin saloanele pictate şi aurite ale Versilles-ului. Cum se apărau de ele prinţii cu peruci? Regele-soare — poate în virtutea proprietăţilor calorice în strictă le­gătură cu porecla lui — rezista, ni se spune, fără să arate nici o în­cruntare, celor mai joase tempera­turi. Ceilalţi făceau ce puteau, mai cu paravane, mai cu calote, mai cu sticle calde. Marchiza de Ram­bouillet își cosea de corp o blană de urs. Mareșala de Luxembourg petrecea iarna într’o lectică printre rechaud-uri de tot felul. Altă no­bilă doamnă intra toată într’un bu­toi pus pe jăratec ( a­sta pe jă­ratec nu era, așa­dar, pe vremea aceea, o simplă metaforă). Cât des­pre doctorul Delorme, om friguros din cale afară, el nu dormea decât în cuptor, cu opt bonete în cap, iar în picioare cu tot atâtea perechi de ciorapi și cu cisme blănite pe de­a­­supra. Toate astea nu erau însă decât slabe paliative. Pe masa regelui, sosurile soseau îngheţate, iar apa se făcea sloi în carafe. Se trudeau ce-i drept „inventa­torii ’ să găsească un sistem prac­tic de încălzire, dar în zadar. Co­şurile palatului trăgeau aşa de prost că nu te vedeai de fum la un melcu. Mirosul de funingine ţi­nea până vara târziu. Un inginer făcuse un proect de aparat capne-i balic şi capnetal­ic care să ab­soarbă fumul. Dar, pus în practică, aparatul scârţâia aşa de lugubru şi de insistent încât, nimeni nu mai putea dormi în palat şi s’a renun­ţat la el. Alt inventator propunea o maşină care „să aducă în aparta­mentele majestăţii sale aerul de a­­fară, încălzit în prealabil şi neîn­cetat reînoit şi curăţit de orice ca­litate proastă” (sic). Era de-a drep­­tul principiul caloriferului. Decât că inginerul voia să-şi instaleze ca­­zanele pe acoperişul palatului şi nu era tocmai sigur că aerul cald avea să condescindă.­­a descinde în a­­partamentele regale. In jurul palatului, Versailles-ul nu desfăşura străzile armonioase şi castelele seniorale pe care ni le închipuim. Iată cum ni-l descrie un istoric specialist: „gropi şi lacuri de noroi, servesc de receptacule pentru depozite de gunoaie, şi pă­sările se sbântuie în libertate prin ele... Nici­ o poliție în acest cartier pierdut, fără apă, aproape fără lan­terne; când se lasă noaptea, tâlha­rii se ascund pe după scări, şi va­ CĂRŢI-STREINE CULISELE VERSAILLES-ULUI de D. FAUR G. Lenotre (de l’Acad. francaise): Versailles au temps des rois (t. IV din colecţia „La Petite Histoire“) *) * Ţările baltice şi pactul oriental Ministrul de externe al Poloniei, d. Beck, a făcut de curând două călă­torii diplomatice, amândouă servind acelaş scop. Polonia vrea să se afir­me ca mare putere în Orientul Eu­ropei, ca o mare putere care repre­zintă o forţă suficientă pentru a pu­tea face o politică externă proprie a sa şi la care să se asocieze şi ţă­rile baltice: Estonia, Letonia şi Li­tuania. Deşi ministrul de externe din Varşovia s’a arătat excepţional de riguros în aplicarea pro­tocolului, totuşi d. Beck a făcut călătoriile în Letonia şi Estonia, fără să aştepte întâi vizita celor doi miniştri de ex­terne la Varşovia. Ceea ce înseamnă că a făcut un sacrificiu, jertfind prerogativele protocolare, la cari, după concepţiile manifestate până acuma, avea dreptul. Acest sacrificiu a fost făcut pen­tru ca să determine statele baltice de a se alătura Poloniei, în atitudi­nea potrivnică pactului oriental. Po­lonia nu aprobă realizarea acestui admirabil instrument internaţional pentru garantarea prin obligaţiuni definitive ale semnatarilor de a a­­taca împreună pe un eventual a­­gresor, pentrucă astfel s’ar abate dela principiile ce stau la baza pac­tului bilateral dintre Polonia şi Germania. Argumentele cele mai clare şi cele mai obiective, formu­late în Camera Comunelor de că­tre ministrul de externe al Angliei, s-au lovit de atitudinea negativă a Poloniei, care se pare că doreşte să menţie în Orientul Europei o situa­ţie de aşa natură, încât să-şi poată păstra în împrejurările viitoare un fel de situaţie de arbitru în această jumătate a continentului euro­pean. După vizita d-lui Beck în Estonia şi Letonia şi după ce se publicase­ră la Varşovia comunicate ale mi­nistrului de externe polonez, afir­mând că a câştigat guvernele celor două ţări pentru punctul de vedere reprezentat de Polonia, miniştrii de externe ai celor două ţări baltice au fost la Moscova. Şi ca rezultat al convorbirilor avute cu acest pri­lej, oficiosul sovietic „Isvestia" „îşi exprimă satisfacţia pentru atitudi­nea adoptată de Estonia şi Letonia, care înseamnă un­­ nou succes al pactului oriental". Cu alte cuvinte se pare că d. colonel Beck s’a grăbit cu comunicările sale în ce priveşte atitudinea ţărilor baltice faţă de pactul oriental. Şi pe cât se pare a­­cordul dintre Rusia Sovietică, Es­tonia şi Letonia este atât de perfect, încât oficiosul sovietic îşi permite să ajungă la concluzia că „este greu de presupus că Germania şi Polonia s’ar putea hotărî să rămâ­nă în afară de această m­are operă, care singură poate preveni astăzi orice război”. Ne găsim deci în mod evident, în faţa unui eşec diplomatic al Polo­niei. Iar faptul acesta nu poate in definitiv decât să întărească şi mai mult legăturile de alianţă şi de prietenie cari au existat şi există intre noi şi Varşovia. L. P. Nasta MUTE FOŞTII combatanţi sânt con­vocaţi în congres. Până acum astfel de manifes­taţii aveau în vedere numai răz­boiul trecut. Astăzi ele privesc mai mult războiul care va veni... * „CE legătură este, — se în­treabă un ziar, — între comerţul de cereale şi biurocraţia româ­nă?” Ceia ce produce unul... cealal­tă consumă. IN consiliul de miniştri din tren, s’a hotărât ţinerea unui consiliu de miniştri pe Marţi. Pe când consilii şi pentru amâ­narea consiliilor? * S’a făptuit o crimă pentru un pui de găină. De când s’au scumpit găinile şi s’a ieftenit carnea de om... # CHESTIA ZILEI ETERNII CALOMNIATL. „Naţional-socialismul nu este un partid, ci o bandă de asasini“. OSSERVATORE ROMANO, oficiosul Vaticanului GOEBBELS. — Ci­că toţi naţional - socialiştii suntem nişte asasini... GOER IMG. — Presa evreiască ! GOEBBELS. — Nu, Ziarul Papii... „Pan Tadeusz“ de VICTOR EFTIMIU Viv­igricit popor care-a isbutit sa implânte fulgerul unui gând de bronz, în inima Parisu­lui! Coloana încoronată de sta­tuie, îmbrăţişată de falduri şi chipuri alegorice, a poetului na­ţional polon Adam Mickiewicz, se ridică în Place d’Alma, operă a lui Antoine Bourdelle. Un mare poet, şi un statuar de geniu. Solul redeşteptării unui întreg popor, interpretat de un sculptor care va domina veacurile, îşi a­­veau locul amândoi, în această piaţă nobilă, înconjurată de per­spective miraculoase, pe malul drept al Seinei, în Parisul etern. Bourdelle a desăvârşit monu­mentul lui Mickiewicz cu puţini ani înainte de a muri. Era obse­dat de el, chiar după ce-l des­­robise din inima lui. îmi vorbea de el cu afecţiune specială, ca de odrasla cea mai dragă. Lucrării de artă el adaugă prestigiul tul­burător al vieţii însăşi a lui Micki­ewicz, poetul imortalizat sub chip de pelerin, cu toiagul în mâna dreaptă, cu mâna stângă ridica­tă, adulmecând infinitul, cu ochii limpezind orizonturile. Când, strălucitoare ca aurul nou, această coloană s’a aprins în sgura Parisului, n’a plăcut, n’a trebuit să placă. Estetica veacu­lui nostru se desvoltă în semnul funinginei. Până când o operă de artă nu se’nveleşte în cenuşiul mohorât al epocei, nu-i dăm drept de cetăţenie în patrimoniul universal. Marmora albă şi strălucitoare, metalul nou, templul cu pietre de toate culorile, aurit, argintat, cu coloane de jad şi de porfir, statuia pictată, mineralul pur, — pot lumina în voie sub cerul Athénei virginal, dar nu în ce­­t­tăţile noastre de brumă şi de­­ ploaie neagră. Noi ne închipuim templele an­tichităţii sumbre ca biserica Sfin­tei Magdalena din Paris, sau ca faţada lui Britisch Muzeum din Londra sau ca parlamentul din Viena — şi nu le putem evoca aşa cum erau, surâzătoare de strălucire albă, cu toate jocurile solare în florile de aur şi de măr­gean, cari le împodobeau. S’a înegrit astăzi şi fulgerul de foc al lui Adam Mickiewicz. Mo­numentul graţios şi puternic al lui Bourdelle a primit botezul de cenuşă. Estetica funinginei e sa­tisfăcută. Asemeni faţadei cate­dralei Notre Dame, asemeni co­lonadei Luvrului, despre care Bourdelle îmi spunea că e tot ce s’a făcut mai frumos în arhitec­tură dela Grecii vechi — asemeni Marseillezei lui Rude, încreme­nită dinamic pe Arcul de triumf, — statuia lui Adam Mickiewicz va reprezenta, în viitor, unul din momentele de artă cele mai re­ ­Citiţi continuarea în pagina II-a)­N A Z­B­AŢII ÎNTREBĂRI Ziarul hitlerist din Bucureşti, ca­re lăsa să se înţeleagă că Papa a trecut la iudaism, nu mai pome­neşte nimic de acest mare eveni­ment. Faptul n’o fi exact? Sau e exact numai pe... jumătate? Ca să ştim şi noi! Kix (Citiți continuarea în pagina II-a)

Next