Adevěrul, septembrie 1934 (Anul 48, nr. 15535-15551)

1934-09-01 / nr. 15535

ANUL 48. No. 15535 gg pagini Sâmbătă 1 Septembrie 1934 Adevăr'1 FONTI A TORT ■ J. ’ v* 1888—I* , IUMJAJ.UHI. CONST. MILLE 1897—1, '\b­ONAMENTE­­ 380 lei pe 6 luni j dublu I 3 LEI I BIROURILE: București, Str. Coast. Miile (Sărindar) Rp. 5—7—91 telefoane. I VIITORUL spune: „Programul guvernului e in curs de executare.“ Dar...un curs cam scăzut! înapoi, la parlament..JfPivalorizarea monetei V__ Discuţiile de la Constanţa I După­ etfm reese din comunicările de la Constanta, conducătorii parti­dului naţional-tărănesc par a fi de acord că moneda va trebui, la un moment dat, să fie devalorizată şi că, după devalorizare, va fi nece­sar să treacă un timp înainte de­ a se proceda la o nouă stabilizare. Zicem că fruntaşii naţional-ţără­­nişti par a fi de acord, de­oarece discuţia asupra chestiunii, va con­tinua mâine şi poimâine şi, deci, ho­­tărîrea nu este încă luată. Afară de aceasta, deciziunea ce se va lua, — dacă se va lua vreuna, — va tre­bui abia să fie ratificată de congre­sul general al partidului. S’ar putea spune, în consecinţă, că discutiunile dela Constanta nu au decât o valoare teoretică şi că problema nu este actuală. Unii ar putea adăuga că, împotriva d-lor Mihalache si Lupu cari sunt parti­zani ai devalorizării, stabilizarea are, înăuntrul partidului national­­tărănesc, un apărător excelent în persoana d-lui Madgearu, ale cărui convingeri ortodoxe în materie mo­netară sunt cunoscute. Dar, după desbaterile de la Con­stanta, chestiunea nu mai poate fi trecută cu vederea, chiar dacă nu are un caracter de imediată ac­tualitate. Prin discuţiile urmate a­­colo,­­partidul national-ţărănesc a pus problema monetară la ordinea zilei.* După cum s’a văzut în „Ade­vărul“ de em­­ d. Madgearu a vorbit într’un sens din care s’ar putea tra­ge încheierea, că nu mai are în domeniu valutar ideile din trecut şi că, în această direcţie, se apropie de concepţiile devalorizatoare ale d-lor Mihalache şi Lupu. Nu voim să spunem că ar fi gata să devalo­rizeze mâine. Dacă îl înţelegem bi­ne, părerea d-sale ar fi ca, fără a ne atinge deocamdată de stabiliza­re, ar trebui să recunoaştem că le­ul este depreciat în streinătate fa­ţă de cursul intern şi că, pentru aceasta, ar fi bine să acordăm pri­me valuta, e­x. export. . Dar dacă aceasta este într’ade­­văr ideea d-lui Madgaru, necunoaş­terea oficială a diferenţii de curs ar­ însem­na un început de devalori­zare. Mai curînd sau mai târziu — desigur că mai curând — s’ar ajun­ge, în urma acestei „necunoaşteri, la desfiinţarea stabilizării actual­mente în vigoare şi la devaloriza­rea pe cale legală. După toate probabilităţile d. Mad­gearu a evoluat în ultimul timp în chestiunile monetare. Acum câteva zile am publicat extrasul din rapor­tul pe care l’a supus comisiunii de alcătuirea programului nat-tăr, şi în care a arătat toată chestiunea reorganizării creditului. S’a văzut că fostul ministru de finanţe pro­pune diferite mijloace pentru o cât mai mare sporire a emisiunii de bilete si că adoptă punctul de ve­dere al experţilor financiari din Ge­neva cari vor ca stocurile meta­lice ale Băncilor de emisiune să fie reduse la 25 la sută in loc de 33 la sută, cum sunt azi. Din extra­sele ce am dat. — a mai rezultat că d. Madgearu este dispus să re­ducă stocul metalic, în lunile de vară, ch­iar la 20 la sută. O politică monetară ca aceasta, care ar putea duce la o mare infla­­ţiune de credite, este fără îndoială de natură devalorizatoare. Emisiunile mari de monetă şi cre­ditele excesive sfârşesc prin a slăbi monetar, şi a împinge la de­precierea acesteia. Putem spune, deci, că n'am exagerat când am a­­rătat că d. Madgearu s’a apropiat de concepţiile d-lor Mihalache si Lupu. Lucrul acesta este foarte impor­tant, fiindcă acum se poate susţine că partidul national-ţărănesc, care este un mare partid de guvernă­mânt, a devenit, aproape în între­gul lui, devalorizator. Discuţiile de­la Constanţa au pus în evidenţă a­­ceasta şi, cu toate că, după cum am zis, chestiunea nu se pune încă cu pe toată lumea în ţară. Nu este indiferent­ ca un partid ca cel na­ţional-ţărănesc să fie în contra stabilizării. Un astfel de fapt pro­duce nesiguranţă şi nelinişte. Publicul, însă, nu trebue să se sperie. Leul nu este ameninţat. Chiar dacă partidul naţional ţără­nesc ar veni mâine la putere, încă nu credem că s’ar grăbi să deva­lorizeze moneta. Răspunderea ar fi prea mare. Devalorizarea ar a­­vea consecinţe incalculabile. Dacă, în urma deprecierii, s’ar câştiga câ­teva miliarde prin aceea că s’ar calcula stocul aur al Băncii Natio­nale pe noul curs al leului, — am găsit argumentul acesta în darea de seamă a dezbaterilor dela Efo­rie — profitul n’ar fi de lungă du­rată. Miliardele obţinute astfel s’ar epuiza repede şi am rămânea cu un curs care ar însemna o atingere gravă adusă tuturor celor cari trăesc din lefuri, salarii, din ren­te etc. Toate valorile ar fi supuse unor fluctuaţiuni noui. Ce ar deveni economia ţării? Ştim că situaţiunea creată de cri­za ce se prelungeşte peste măsură este excepţional de grea. Ştim că leul nu mai este acelaş pe pieţile streine. Dar nu credem că devalo­rizarea este un remediu. * De când antiparlamentarismu este la modă, auzim foarte des spu­­nându-se: — Parlamentul e de vină!­­Da, parlamentul e de vină de tot ce se întâmplă şi de tot ce nu se întâmplă. Dacă se prelungeşte discuţia unei legi, dacă după discu­ţie legea se dovedeşte greşită în unele puncte sau chiar dacă legea nu se aplică de fel, fiindcă nu vrea guvernul s’o aplice sau s’o respecte, — parlamentul e de vină! Soluţia ? Cel care practică, din snobism sau dintr’o convingere greşită, antiparlamentarismul, l­i răspunde prompt: — Să se desfiinţeze parlamentul şi să se lucreze prin decrete-legi! Am arătat aci, de zeci şi zeci de ori că sistemul s’a dovedit nefast ori unde a fost aplicat. De prisos! Adversarul regimului parlamentar nu se lasă convins... Dar iată că, acum, experimentăm şi noi sistemul decretelor-legi. Par­lamentul a fost desființat şi la noi. Nu complect, dar într-o măsură de­stul de mare. Blajinul nostru par­lament a renunţat de a mai legifera şi a trecut, pe tot sezonul de vară, acest drept asupra guvernului. Ex­celenţii noştri parlamentari nu vor să se surmeneze. Vara e bine la munte sau la mare. Nu în Bucureşti... Guvernul a început deci, să legi­fereze. Fireşte, împotriva funcţiona­rilor. Ceiace în parlament nu s’ar fi întâmplat. Parlamentarii ar fi venit cu discursuri, cu amendamente şi cu îndreptări. Dacă n’ar fi inlăturat legea, ar fi îndulcit-o cel puţin. In orice caz, din desbaterile parlamen­tului — oricât de supus ar fi acesta faţă de guvern — n’ar fi ieşit o lege atât de sălbatecă. Trebue să înţeleagă toate cate­goriile sociale că nu au, că­ nu pot avea apărare decât in parlament şi în presă. In sute şi sute de cazuri, parlamentul şi presa au reuşit — chiar la noi în tară, unde regimul parlamentar nu este prea bine con­solidat şi presa nu e complect li­beră — au reuşit totuşi să împie­dice mari greşeli. Deci, guvernul a început să legi­fereze împotriva funcţionarilor. S'a vorbit de prea lungile discuţii din Camerele noastre. Aui văzut cât de mult s’a discutat în consiliile de mi­­­niştri şi în diversele consfătuiri mi­nisteriale? Dar cum? Cu uşile în­chise. Zeci de mii de funcţionari ştiau că se decide de soarta lor, dar nu ştiau cum şi în ce fel. Dacă s’ar fi discutat in parlament, în văzul tuturor, oamenii ar fi prins de veste dacă li se face o nedreptate, ar fi mers în delegaţie, ar fi prezentat memorii explicative şi poate ar fi îndreptat răul. S’a discutat însă, în taină, şi ni­meni n’a putut interveni ca să-şi apere cauza, ca să-şi explice situa­ţia. A ieşit, — din aceste lungi, foarte lungi discuţii secrete, — decretul­­lege. Iată, acesta n’a mai trecut prin „iadul” parlamentului. Acesta a ieşit pur­ din consiliul de miniştri. Nu mai avem de-a face cu o lege „vi­ciată” in lungi desbateri, cu inter­venţia tuturor deputaţilor. Avem de-a face cu un decret, cu un ukaz. Rezultatul? Decretul-lege e INAPLICABIL. Ceiace într’un parlament nu s’ar fi putut întâmpla. Acum, guvernul discută iar, cum să iasă din încurcătură. Altă pier­dere de vreme. Alte lungi zile de chinuitoare îngrijorări pentru func­ţionarii de stat. Am spus-o: să se renunţe la acest decret- lege. Să se caute cele 800 milioane economii în alt capitol bu­getar. Iar până atunci, să înţeleagă toată lumea acest adevăr elementar: tot cu regimul parlamentar e mai bine. S’a făcut o primă experienţă cu sistemul decretelor legi. N’a reuşit, înapoi la parlament. Ad« NOTE AURUL vindecă reumatismul. Ba credem — că toate bolile. * SOVATA îşi va spune cuvântul răspicat în chestiile constituţio­nale ca şi în cele economice. Triumful Sovatei ar fi asigu­rat — dacă n’ar exista şi veni­rea la putere... LUMEA politică a ajuns la concluzia că politica prin contin­­gentare şi compensaţie, ca şi po­litica de devize — n’au dat re­zultate. ...Ceiace am prevăzut noi tot­deuna fără să fim „lume politi­că” şi fără să fi guvernat... * APĂRĂTORII înverşunaţi ai leului susţin astăzi devalorizarea. Şi, bine­înţeles, cu aceiaşi în­verşunare — ba încă mai mare, cum se întâmplă cu neofiții... # AM ajuns la o devalorizare ex­ternă a leului. ...Suferind deci toate ponoasele ști n pm'iftnrl nini un inin.­­ * Glose politice... ! PROCENTUL ILEGALITĂŢII uu­m in consiliul de miniştri de deunăzi s’a expus situaţia de­partamentelor faţă de decretele­­legi (unele ministere urmând a licenţia 70 la sută din numărul funcţionarilor), — guvernul a decis ca reducerile de personal să se limiteze in cadrul sumei de 800 milioane, sumă de care are nevoe tezaurul public. Vra­ să­ zică, dintre 70 la sută de funcţionari ilegal numiţi — după criteriile decretelor-legi — guvernul va scoate din serviciu numai 20 sau 30 la sută... exact cât ii trebuie pentru economia bugetară avută în vedere. După realizarea revizuirilor, statul se va găsi în situaţia de a avea 40-50 la sută funcţionari taxaţi şi verificaţi ca ilegal nu­miţi care vor face mai departe — în mod legal — serviciu. In acelaş timp vor umbla pe drumuri un număr de colegi de-ai lor tot ilegal numiţi, dar nefavorizaţi. Care va fi situaţia legală şi morală a statului, care are două măsuri pentru organele sale de administraţie? Ce temeiu juridic au actele funcţionarilor ilegal numiţi, con­sideraţi ca atare chiar de stat? Şi ce atmosferă de legalitate şi de moralitate se va crea în ţară pe urma acestor măsuri? Simple întrebări, la care nu aşteptăm răspuns... COMPLICITATE TACITA Vorbind despre neregulile re­gimurilor trecute, un guvernant a declarat presei: „Până acum am tăcut, dar acum voiu spune tot adevărul”. Realitatea-i că fiecare serie de guvernanţi află ei ajungând l putere — de abuzurile regi­ul precedent. Toţi se înar­mează cu late, copii de acte, fo­­­rafii, chiar dosare în original, ■‘imeni însă nu face uz de a­­ceste documente decât în caz de at'.‘ ' bir. i ■■ {iţi procedează la fel ‘Aplicitate tacită, în- Ba­­şi poziţie. `Z­uvt­iţa dau un vileag abuzurile regimiui precedent de teamă că odată şi ei î­n opoziţia, să nu fie plătiţi cu a­­ceiaşi monetă. Şi astfel opinia publică nu a­­flă niciodată toate abuzurile... Interim D. MIHAI POPOVICI ale cărui tratative pentru reconcilie­rea Maniu-Vaida sunt urmărite cu interes Convenţiile comerciale D. inginer N. Teodorescu, minis­trul industriei şi comerţului, a co­municat în ultima şedinţă a dele­gaţiei economice a guvernului, că tratativele pentru încheerea unei convenţii comerciale cu Grecia au fost suspendate pe zece zile. Pe cât ştim, suspendarea în aceste trata­tive nu intervine acum pentru pri­ma dată. Cauza acestor suspendări şi tărăgăneli este că delegaţii greci se arată puţin dispuşi să primească unele propuneri făcute de către de­legaţii români. Atitudinea lor o justifică pe baza balanţei comerciale, arătând date şi cifre din care ar reeşi, poate, __ am pus „poate”, deoarece n’avem la în­demână cifrele exacte — că noi exportăm in Grecia mărfuri a că­ror valoare totală în bani ar fi su­perioară valoarei mărfurilor pe care grecii le exportă în România. Este însă în această chestiune a balanţei comerciale o latură, pentru care se trece cam uşor, dar care tre­bue să treacă greu în cumpăna ho­­tărîrilor ce urmează a fi luate. Să căutăm a o lămuri. Faptul adm­iţind că si fi. — că din punctul de vedere al schimbului de mărfuri şi produse ale solului, balanţa noastră comer­cială faţă de Grecia este favorabilă, nu constitue o dovadă în sensul că România ar fi mai câştigată şi că, prin urmare, ar fi mai mult în interesul nostru ca delegaţii români să se arate mai curanţi, mai dispuşi la concesiuni. Mai ales în cazul cu Grecia,­­ de­oarece afirmaţia ce vom face, este valabilă şi pentru alte state , balanţa comercială, de care am po­menit, este numai aparentă, fiind departe de a oglindi în mod fidel si­tuaţia adevărată a lucrurilor. Iar adevărul este că în desfăşurarea ra­porturilor dintre ambele state, Gre­cia e în mod evident şi incontesta­bil cea mai avantajată, aceea care trage foloase materiale mai mari de pe urma acestor raporturi. Două exemple sau, mai exact, două fapte precise sunt deajuns să dovedească temeinicia acestor afir­­maţiuni. Primul fapt. Grecii au o nume­roasă flotă comercială, compusă din vase cu tonaj mai redus şi care se întreţine în bună parte din serviciul de transporturi a produselor de ex­port ale României. Al doilea, fapt: Cetăţenii greci, cari vin în România, pentru a-şi câştiga existe­n­­ţa, sunt foarte nu­meroşi. Contrariul însă nu se în­tâmplă. Nici un cetăţean român nu merge în Grecia cu gândul de a se stabili acolo şi a face afaceri. Cel mult, românii merg ca turişti, adică oameni, cari cheltuesc şi lasă bani in Grecia, pe când cetăţenii greci ve­niţi în România nu rup legăturile cu ţara de origină şi trimit acolo surplusul câştigului, a cărui sumă totală atinge cifre destul de res­pectabile. Dacă se ţine seamă de aceste două fapte importante, se vede că ade­vărata balanţă comercială este in­comparabil mai favorabilă Greciei. Mai avem de spus că le am relevat cu scopul de a stabili un adevăr şi a arăta situaţia exactă a lucrurilor. Altcum, dorim ca tratativele ce se urmează pentru încheierea conven­ţiei comerciale să fie duse la bun sfârşit — aceasta în interesul exis­tenţei unor raporturi cât mai bune între cele două state şi popoare. In acelaş scop, mai dorim ca ele­mentului românesc şi mişcării noa­stre culturale din Grecia să li se asigure condiţiuni mai favorabile, încetând în felul acesta orice pri­lej de nedreptăţi şi nemulţumiri. N. Batzaria Mulţi nu vor fi ştiind că astăzi sune­tele din vorbire se studiază in laborator, cu ajutorul instrumentelor. Un aparat din cele mai obişnuite este compus din­­tr-un cilindru pe care se lipeşte o hâr­tie înnegrită; pe această hârtie, un ac, pus în legătură cu organele vorbirii, în­scrie mişcările şi pauzele. Noi avem două laboratoare de fone­tică instrumentală, unul la Bucureşti şi altul la Cluj. Cel din Bucureşti, sub conducerea d-lui prof. Rosetti, publică un Buletin anual, cu lucrări de lingu­istică in general, acordând insă, bine­înţeles, preferinţa foneticei experimen­tale. In vara aceasta a apărut numărul Buletinului pe anul 1934. In materie de fonetică experimentală, se remarcă trei articole, unul al d-lui E. Petrovici, care conduce laboratorul din Cluj, și două ale d-lui Al. Rosetti. Despre arti­colul d-lui Petrovici s-a mai vorbit aici. Voi căuta deci să arăt pe scurt ce a­­duce nou d. Rosetti. Primul articol se ocupă de diftongi. Unii savanţi au susţinut că diftongii sânt nu numai grupurile ca ai, eu, ci şi ar, al, em, en, etc., deoarece intre u, i, de o parte şi r, r, m, n, de alta nu este nici o deosebire esenţială, (toate aceste în mod practic, ea trebue să prea- sunete fiind semivocale). Carnetul meu Lucrări de fonetică experimentală Alţii au susţinut că ie, ua, nu sânt difongi, şi nici măcar ai, eu, de­oarece in aceste grupuri i şi u se comportă nu tocmai ca o consoană oarecare. De ex­emplu ai ar fi un grup in tocmai ca ac. Intre aceste păreri extreme, unde e situat adevărul? D. Rosetti dovedeşte, cu ajutorul aparatelor, că diftongi sânt numai grupurile care conţin o vocală urmată sau precedată, de i sau u şi că un diftong este cu totul altceva decât un grup format din două vocale sau dintr-o vocală şi o consoană; cele două sunete care constitue diftongul se in­fluenţează şi se modifică unul pe altul. Al doilea articol al d-lui Rosetti se ocupă de transformările suferite de n intervocalic in unele graiuri cum e cel din ţara Moţilor; se pronunţă r sau w. De exemplu un loc de bună se zice bară sau tornică. Pentru prima oară a­­ceste pronunţări sânt studiate cu ajuto­rul aparatelor. Socotesc că e bine ca şi marele pu­blic să fie informat despre intensa ac­tivitate care se depune în laboratoarele noastre de fonetică experimentală, deşi cei care pot urmări la noi astfel de lu­crări sânt numai o mână de oameni. Gh. Reviga Cronica literară de ŞERBAN CIOGULESCU Despre „geniul şi nebunia lui Eminescu“ *) D. prof. Gh. Marinescu, savan­tul neurolog, contribue cu un studiu interesant la chestiunea boalei lui Eminescu. Este, dacă nu ne înşelăm, prima d-sale in­tervenţie în controversata pro­blemă. De aci aflăm elemente până astăzi noi, ca însărcinarea pe care a primit-o dela defunc­tul prof. V. Babeş, de a studia creerul marelui poet. Organul intrase însă în descompunere, din cauza căldurii şi nu mai pu­tea face obiectul unei cercetări ştiinţifice. Din aceiaşi pricină, creerul nu s’a păstrat. Cu toate că Eminescu suferise de o boală mintală cronică, „creerul cântă­­rea 1400 gr., iar circonvoluţiile şi pe prof. dr. Gh.Marinescu, membru al Academiei Române, în Universul, 19, 21 şi 22 Aug. a. c. şanţurile erau foarte bine con­servate”. După ce subliniază im­portanţa ce se acordă studiului creerului (frenologiei) în­­ alte ţări, d. prof. Gh. Marinescu mai arată rostul biotipologiei: „...fă­ră a fi contra cremaţiei, sunt de părere ca în cazul oamenilor mari să se analizeze în mod a­­mănunţit organele principale şi caractere bio­tipologice, căci nu­mai astfel vom putea să ne dăm seama de biologia şi arhitectura talentului şi geniului”. De bună seamă, structura geniului se lă­mureşte, în parte, prin cercetă­rile ştiinţei pozitive, complimen­tare sub acest raport, esteticei generale şi analizei literare. In ceea ce priveşte boala min­tală a poetului, d. prof. Marines­cu constată că nu s’au făcut su­ficiente observaţii clinice în tim­pul internărilor poetului, trei la număr. „Dacă s’ar fi urmat oarecare nor­me în studiul boalei lui Eminescu şi s’ar fi consemnat toate particulari­tăţile şi leziunile lui, ne-am fi dat mai bine seama de cauza şi felul boalei lui. Din nenorocire, nu s’a putut face aceasta“. Nu avem, aşa­dar, o diagnoză certă. Din datele existente, d. prof. Marinescu trage următoa­rele concluzii: „...foarte probabil c’a suferit de paralizie generală atipică, cu remi­siuni. Dar ceea ce e surprinzător, este că unele turburări au lipsit chiar în faza terminală“. Aşa bunăoară, din examinarea scrisului său (cu o lună şi jumătate înainte de ultima inter­nare), d. profesor Marinescu n’a găsit „nici o turburare psihică sau caligrafică”. Referitor la origina boalei lui Eminescu, autorul studiului pa­re a se rosti pentru sifilisul ere­ditar, deşi nu întrebuinţează ter­menul. „...Când consultăm arbo­rele geanologic al lui Eminescu, găsim în monografia d-lui G. Călinescu, semne neîndoioase de influenţă h eredităţii”. Cartea d-lui G. Călinescu („Viaţa lui Mihai Eminescu, Cultura Na­ţională, 1932) pledează pentru sifilisul contractat, cu toată e­­videnţa contrarie, a materialu­lui de care s’a folosit. De altfel, la apariţia valoroasei monogra­fii, scriam: D. G. Călinescu atribue „viaţa chinuită a copiilor lui Gh .Emino­­vici“ unor „cauze psihologice“ Noi suntem înclinaţi a admite cauze eredo-patologice. D. G. Călinescu, care califică aceste ipoteze „consi­­deraţiuni romantico-medicale“, re­duce pe poet la un „tip sexual ve­neric“ şi caracterizează boala sa ca „o penibilă obsesie erotică“. Noi sun­tem mai puţin expeditivi cu reali­tăţile psiho-patologice şi le stră­­vedem evolutiv din prima tinereţe a lui Eminescu“. D. prof. dr. Gh. Marinescu se sesizează fireşte de maladiile fraţilor şi surorilor lui Mihail, la care se adaugă paralizia Ha­­rietei, dintr’o cât de sumară examinare a lor, rezultă netăgă­duit că accentul trebue pus pe ereditate. Nu a fost o simplă co­incidenţă că toţii copiii cămina­rului au avut un sfârşit specific şi prematur, cu excepţia căpita­nului Matei Eminescu, care a a­tins o vârstă înaintată. In conformismul social, caracte­rul melancolic şi solitar, frec­venţa sinuciderilor şi a alienări­lor mintale sunt caractere speci­fice ale sifilisului ereditar. Materialul este încărcat şi e­­dificator. D. prof. Marinescu cercetează problema, fără să tragă ultimele concluzii. De asemenea d-sa exa­minează mobilismul vieţii lui Eminescu, pluralitatea avataru­rilor şi a peregrinărilor lui, tre­când peste o parte din caracte­rele maladiilor sale, mai ales pri­vitoare la deprinderile sale, la traiul său cotidian (igienă, con­fort, organizarea existenţei, etc.). Privit în viaţa sa de fiecare zi, Eminescu prezintă un caz tulbu­rător de viaţă dublă. Un dezor­ganizat în viaţa privată până la declasare cu toate străduinţele lui Maiorescu de a-l încadra. Pe de altă parte, o structură cere­brală ordonatoare, sistematiza­toare, atât in domeniul creaţiei practice, dominate prin discipli­nă şi conştiinţă, cât şi în direc­ţia gândirii filosofice, sociale şi naţionale. E In întreaga operă eminesciană,­ în ea, şi în doctrina socială şi In gândirea teoretică, o vertebraţie, o articu­laţie impresionantă, care ÎI si­­tuiază in fruntea culturii sfâr­şitului de veac. In acelaş timp însă, determinismul ereditar în­seamnă cu o pecete de fatalitate existenţa sa, care e una din cele mai dureroase, suferinţele şi moartea sa, sunt determinate de cauze ereditare, cu scadenţă fa­tală şi urgentă. Dacă am admi­te ipoteza boalei contractate, scadenţa ar fi avut termene mai lungi şi ar fi cruţat o mai mare parte din familie, secerată cu o singură excepţ­e in totalitatea ei. Nu mai rămâne nici o îndoială pentru noi, la contemplarea teri­bilei hecatombe, în progenitura căminarului Gh. Eminovici, că germenul destrucţiei se afla in constituţia somatică a familiei. Suntem însă mai neîncrezători în raporturile menţinute de în­văţatul neurolog între termenii: geniu şi nebunie. Există un ra­port necesar de la unul la altul? D. prof. dr. Marinescu scrie cu judiciozitate că edificiul lui Lombroso s’a prăbușit. Dar a mai rămas ceva din temeliile lui. Ce 'Ci“*! în pagina ll-a. CHESTIA ZILEI SURPRIZELE REMANIERII Suntem in preajma unei remani­eri a cabinetului? (ZIARELE ) D. G. TATARESCU: că pot să ne fie fatali...­­Să ocolim norii din față. America şi Japonia de T.­ORI STURE­ANU Japonia se înarmează. Statele Unite se înarmează. E un paradox şi o ironie crun­tă, însă Oceanul Pacific care desparte Japonia de Statele U­­nite, pare să devină pe zi ce tre­ce un adevărat Ocean înarmat. De unde şi de ce există acest antagonism americano-japonez? De ce Rusia, în cazul unui con­flict cu Japonia, poate conta în bună măsură pe atitudinea fa­vorabilă a Americei și eventual pe ajutorul acesteia în contra Japoniei? Se știe că, realmente Japonia nu suferă de pe urma unei su­prapopulări. Expansiunea japo­neză se explică mai degrabă prin existenţa şi afirmarea imperia­lismului ei militarist şi belicos. De aceea şi încercările ei de a se întinde in nord, în sud, in vest şi est, căutând să aducă sub do­minaţia sa nu numai continen­tul asiatic ci Întreg Oceanul Pa­cific. Recentele declaraţii făcute la Societatea „Asia Mare”, un fel de ligă tip „Liga pangermană”, confirmă în întregime cele ară­tate mai sus. Japonia vrea pur şi simplu să deţină hegemonia nedisputată în acea parte a lu­mii, fixându-şi in programul ei imediat de anexări reale, ocu­parea Siberiei Orientale, anexa­rea Filipinelor şi a insulelor Ha­­waiane. Odată cu ocupaţia mi­litară, ştim însă că se institue şi un monopol economic, aşa că orice alt stat va fi exclus eco­­nomiceşte din acele mari pieţe de consum. Pe lângă posesiunile sale, insu­lele Filipine şi cele Hawaiene, Statele Unite sunt astfel ame­ninţate să piardă şi 40 la sută din exportul lor, care e plasat astăzi pe piaţa Asiei orientale. Că America este astăzi cuprin­să aproape de panică, nu e un lucru extraordinar, când ţinem cont şi de alte „manifestări şi gesturi dirijate” şi manevrate din Tokio. Sunt prea semnificative încer­cările japoneze de a încheia a­­lianţe nu pur diplomatice ci chiar militare cu Brazilia şi Mexico. In al doilea rând s’a aflat că într’o sumedenie din insulele pa­cifice cari i-au fost atribuite temporar Japoniei ca mandatară a Ligii Naţiunilor, s’au construit aerodroame militare şi baze na­vale. Iar ultima încercare a Japo­niei de a se apropia de Alaska, de a denunţa convenţia navală de la Washington şi de a cere pa­ritatea navală, cum şi desele pro­vocări de revoltă­ în Filipine, con­firmă şi justifică întru totul te­merile Statelor Unite. Fireşte că puţin îi pasă Ame­ricei capitaliste şi burgheze de soarta Rusiei socialiste. Singurul lor interes îl formea­ză doar afacerile comerciale şi posibilităţile a plasa comenzi pe piaţa rusească. Ceea ce ii alarmează insă mai mult, este că printr’o agresiune japoneză în contra Rusiei, Japo­nia ar putea să ajungă în si­tuaţia de a periclita direct şi e­­fectiv interesele economice şi (Citit! continuarea în pagina II-a! N­A Z­B­A­T­I ! PRESTIGIU Monstrul dela Loch Ness nu e monstru! S’a făcut cercetări și­ s’a văzut că e... epava lui M. P. 3, di­rijabil german doborît de avioanele engleze în timpul răsboiului. Tot prestigiul monstrului dela Loch Ness s’a făcut praf, ca presti­giul unui simplu politician român! Kix

Next