Adevěrul, noiembrie 1934 (Anul 48, nr. 15585-15609)
1934-11-01 / nr. 15585
ANUL 48 No. 15.585 Joi 1 Noembrie 1934 S^pagini pmmAvrmT. al. V. beldiman îsss—1897 FONDATORI : CONST. MILLE 1897—1927 ABONAMENTE In străinătate dubln 3 LEI 380 iei pe 6 luni 200 lei pe 3 luni 750 lei pe un an BIROURILE: București, Str. Const. Mille (Sărindar) No. 579 TELEFOANE: Centrala: 384-30. Provincia: 3-84-31. Străinătatea: 3-84-33. Stabilirea de raporturi culturale, literare şi spirituale Intre popoare, are aceiaşi importanta ca şi cunoştinţa personala între indivizi. Se nivelează calea, care le desparte, se risipeşte ceaţa de tăinuita ura şi oamenii se simt sufleteşte mai aproape unii de alţii. AL- VAIDA-VOEVOD din Intervinul din „Patria", asupra traducerii lui Eminescu în ungureşte. DREPTUL DE DIZOLVARE... Problema modificării Constituţiei stârneşte, în Franţa, discuţii destul de vii. înlăturând, de la început, toate notele de detalii, — ceia ce rămâne mai iritant pentru oamenii de dreapta, in proectul d-lui Doumergue, este dreptul de dizolvare a parlamentului. D. Doumergue crede că, având acest drept — d-sa sau succesorul d-sale sau... succesorii d-sale — vor izbuti să rezolve toate chestiunile economice şi sociale, care apasă astăzi nu numai Franţa, ci omenirea întreagă. D. Emmanuel Beri, directorul revistei Marianne, a lămurit într’o formă glumeaţă eroarea d-lui Doumergue. Pentru ca demonstraţia să fie şi mai convingătoare, d. Beri a adoptat stilul unui fermier francez. Un fermier, care a ascultat discursurile rostite în faţa microfonului de actualul preşedinte al Consiliului din Franţa, spune că — personal — are foarte multe necazuri, că preţurile produselor agricole îl lovesc greu; dar că n’a băgat de seamă, până acum, că vina este... în Constituţia franceză! D. Leon Blum, conducătorul mişcării socialiste, într’o strălucită serie de articole, apărute în „Le Populate”, arată — cu alte argumente — cât de falsă este iluzia că, modificând câteva legi constituţionale, soluţionezi grele probleme de ordin financiar şi economic. Este inutil să intrăm, aci în detaliile acestor polemici, în care se risipeşte vervă sclipitoare, logică de fier, erudiţie şi talent. Pentru noi, pentru cei care urmăresc viaţa politică românească, această chestiune se pune în chip mult mai simplu. D. Doumergue crede că, având dreptul de a dizolva parlamentul oricând, fără îngrădirile de azi, va soluţiona criza din franţa. Dar criza din Franţa este, în fond, la fel cu criza din România, la fel cu criza de pretutindeni. Iată o ţară, în care parlamentul a fost dizolvat odată pentru totdeauna: Germania. Acolo, răul nu mai poate fi bănuit in parlament, fiindcă... nu mai există parlament! Şi totuşi răul există... Şi totuşi criza durează... Ba, mai mult, criza se accentuiază. Iarna, care se apropie, este aşteptată la Berlin Cu mare îngrijorare. Mizeria şi foametea se vestesc în culori şi mai negre decât până azi. Prin urmare, nu parlamentul e de vină. Căci dacă ar fi numai atât, atunci in Germania dictatorială ar trebui să curgă lapte şi miere. Sau, cel puţin, ar trebui ca mizeria să fie — dacă nu înlăturată complet — în orice caz redusă la minimum posibil. Fiindcă parlamentul a fost desfiinţat.Dar de ce să umblăm, după argumente de acest fel, peste mări şi ţări? Le putem lua de-aci, dela noi de-acasă... ...Aşadar, după părerea d-lui Doumergue, lucrurile merg cam greu în Franţa, din cauză că d-sa n’are dreptul de-a dizolva parlamentul. (Am scris cam greu, fiindcă în celelalte ţări — şi mai ales in ţările cu regim dictatorial — lucrurile merg foarte greu, cât se poate de greu, infinit mai greu decât în Franţa.). ... Şi d. Doumergue crede că, dispunând de dreptul de a dizolva parlamentul, va putea îndrepta situaţia. Iată, însă, ţară, în care parlamentele se dizolvă foarte uşor şi, implicit, foarte des: e ţara noastră — vorba ceia: eminamente agricolă şi, putem adăuga, eminamente dizolvantă de parlamente! Vă rog să faceţi o mică încordare a memoriei şi veţi conveni că, în afară de parlamentul liberal al lui Ionel Brătianu (1922-1926), care a durat patru ani, — noi n’am avut, de la război încoace, nici un alt parlament de lungă durată. Toate celelalte au fost dizolvate înainte de a-şi împlini termenul de patru ani. Parlamentul federaţiei, prezidat de d. N. Iorga, a durat exact... trei luni. A venit primul parlament averescan, care a durat doi ani — 1920- 1922. A urmat parlamentul liberal, de care am vorbit mai sus — 1922- 1926. Am avut al doilea parlament averescan — 1926-1927. Am avut un nou parlament Brătianu 1927-1929. Primul parlament naţional-ţărănist 1929-1931. Parlamentul tehnicienilor 1931-1932. Al doilea parlament naţional-ţărănist 1932-1933. Şi actualul parlament liberal. Precum vedeţi, au fost slavă domnului! — destule... Au fost parlamente de doi ani, de un an jumătate, de un an şi chiar de trei luni. Le-am dizolvat foarte des. Am uzat de dreptul de dizolvare — ba chiar am abuzat de acest drept. —Şi totuşi, lucrurile nu merg tocmai bine! Totuşi, criza există şi în România, ca şi — sau, poate, mai mult — decât în Franţa, unde paramentele n’au fost dizolvate, ci au fost lăsate să-şi împlinească termenul lor constituţional, de patru ani încheiaţi. Ce dovedeşte aceasta? Că răul nu stă în parlament. ■ In regimul parlamentar. Că oamenii politici se lasă înşelaţi de aparenţe. In Franţa, unde regimul parlamentar funcţionează perfect, se spune: — E nevoe de dreptul de dizolvare a Camerei! La noi, unde sistemul dizolvărilor se aplică aşa cum aţi văzut în enumerarea de mai sus, se spune: — E nevoe de stabilitate! Realitatea este insă alta. Şi anume: nu se găsesc soluţiile crizei. Ivească-se, mâine, un om cu soluţii — şi lucrurile se vor îndrepta, indiferent dacă parlamentele se dizolvă uşor sau greu. Tudor Teodorescu-Branişte NĂZBÂTII EFECTUL Iar se simplifică serviciile publice... ... Şi, implicit, iar se complică viaţa bieţilor funcţionari publici! Fix Glose politice... MAI BINE Un conducător al unui partid de opoziţie, spunea ieri, intr’un cerc de prieteni: — „Nu mă interesează cine va veni după Tătărescu. Mă interesează programul de lucru al guvernării de mâine. Trebuie să se măntuie cu falsul optimism de până acum că „toate merg bine”. Adevărul e că toate merg prost şi deci se impune o schimbare radicală în metodele de guvernare”. Aşadar, guvernul Tătărescu pretinde că „toate merg bine”, opoziţia susţine că toate merg prost. Adevărul, ca totdeauna, trebuie căutat la mijloc. Toate merg bine. E un mod de a vorbi. Fără ’indoială că ar putea fi mai bine şi ar fi de dorit să fie aşa. In fond însă, totul se reduce la comparaţia cu ceea ce a fost până acum, în ultimii ani, aci la noi In ţară şi ceea ce este aiurea. Pe cale de comparaţie, nu se poate tăgădui că există o înviorare a vieţii economice. Agricultura stă ceva mai bine decât cu doi-trei ani in urmă. Industria lucrează In plin. Piaţa comercială mişcă. Lucrul acesta îl confirmă şi băncile, cel mai sensibil barometru in vremurile de acum. Cât despre comparaţia cu ceea ce se petrece aiurea, avem impresia că personajul politic menţionat n’a trecut de mult graniţa. Şi nu numai una, ci toate graniţele. Acolo, Intr’adevăr se cunosc câteva stări de fapt pe care noi nu le simţim în toată gravitatea lor: şomajul industriei, şomajul muncitorilor, stagnaţia pieţii, scumpetea enormă a vieţii. Constatările acestea justifică sentimentul că la noi e bine. Că ar putea fi mai bine, e evident, şi ar fi, cum am spus, de dorit. In orice caz nu pe căile de guvernare radicală s’ar putea realiza acest „mai bine”. O ATITUDINE Sunt toate indiciile că in condiţiile de astăzi nu poate fi vorba de o întregire a partidului liberal. . D. Gheorghe Brătianu va continua cu o şi mai mare violenţă atacurile împotriva guvernului Tătărescu. Concomitent cu acest lucru se anunţă — şi o anunţă ramura opoziţionistă — că d. Gheorghe Brătianu va adopta o atitudine din cele mai dârze în privinţa răspunderii tuturor factorilor în stat, din cauza cărora se falsifică constituţionalismul de la noi. Nu ştim întrucât aceasta din urmă ştire este adevărată. Ceeace ştim, însă, şi ceea ce nu se poate tăgădui este că d. Gheorghe Brătianu se situează printre puţinii noştri oameni politici, care au o linie bine definită şi de la care nu se abate niciodată. Se pretinde că multe ar fi fost altfel, dacă d. Gheorghe Brătianu n’ar fi fost atât de îndărătnic în atitudinile adoptate. Se poate, înclinăm şi noi a crede că dacă nu s’ar fi făcut, acum câţiva ani, acel acord al partidelor mici — acord la care a participat şi d. Gheorghe Brătianu — şi nu s’ar fi zădărnicit atunci guvernul Titulescu, mult ar fi fost altfel. Dar nu este mai puţin adevărat că dacă îndărătnicia ar putea fi un beteşug, fidelitatea in credinţă constituie cea mai puternică pârghie, pentru sprijinirea unei politici, care nu se poate să nu triumfe în cele din urmă. Sever Problema asistentei medicale la sate — ' ' I ■———M—— ■ 0 interesantă propunere a d-lui dr. Costinescu la congresul epidemiologie din Craiova I. Actualul ministru al sănătăţii . are o calitate lăudabilă, hărnicia. . E lintr’o statornic febrilă activitate. Astăzi e la Craiova, mâine în Ardeal şi poimâine la dhi. Şinău. Aci inaugurează un dis- pensar rural, colo urmăreşte dealungul Nistrului campania antiotifică, dincolo deschide un dis’ pensar antituberculos la ţară. Dar ce sunt toate acestea? Picături microscopice In oceanul de ’ suferinţe al celor cincisprezece milioane de ţărani, abandonaţi medicinii empirice şi superstiţiilor. „N’avem un serviciu sanitar la ţară, a spus la congresul de la Craiova inspectorul general sanitar d-rul Viorel Popescu. Drept răspuns, un alt inspector general sanitar, d-rul Ştefan Anastasiu, a expus proiectele de viitor ale ministrului său (Dr. Costinescu) prin care se va pune capăt acestei ruşinoase carenţe de asistenţă medicală a ţărănimii române. Aceste proiecte se reduc în definitiv la două măsuri: 1) Construirea in capitalele de judeţ de mari spitale centrale judeţene perfect utilate la cari să poată fi aduşi cu automobilul bolnavii grav din judeţ. 2) Fixarea a câte unui medic practician In ■ fiecare comună. — E simplu ca „bună ziua”, vor striga desigur mulţi. Desigur câ-i aşa! Dar obiecţiunea ce s’a adus acestor proiecte ale bunului simţ comun au fost: — De unde va lua Statul banii pentru înfăptuirea unor asemenea reforme? Şi au răspuns personalităţi marcante chiar dintre congresişti: — Nici adevărat că statul n’are fonduri. O mare parte a miliardelor bugetare se cheltuesc pentru inutilităţi, iar altă parte intră in buzunarele profitorilor şi clientelei politice. Şi ea să dovedească congresiştiloor că de astadată statul doreşte să facă sacrificii, şi e In stare să le facă, pentru sănătatea pu- blică a satelor noastre, ministrul sănătăţii a anunţat (şi a rugat pe toţi congresiştii şi presa să publice această anunţare că e gata ■ să ofere 2000 de lei lunar şi locuinţă oricărui medic doritor să se stabilească într’o comună rurală ca medic profesionist liber, fără altă obligaţie din partea medicului decât aceea de a practica medicina în sat. A fost acesta un gest frumos, cu totul inedit şi de mare curaj din partea ministrului. Şi ca să-şi convingă auditoriul, d-rul Costinescu arată congresiştilor că cunoaşte medici francezi, stabiliţi la ţară în Franţa şi care o duc foarte bine, câştigând câte 10—15.000 lei pe lună. Şi-au exprimat credinţa şi speranţa că şi medicii noştri, viitorii , practiciani la ţară o vor duce bi- ne cu clientela rurală de la noi. Nu ştiu de ce sentiment erau ■ stăpâniţi medicii rurali de la congres când ascultară cuvânta- rea ministrului. Dar doctorul Mironescu, agre- gat universitar şi medicul şef al spitalului de contagioşi de la Co- , lentina (Bucureşti) a cerut cu- ■ vântul. — Da! — zise doctorul Miro- f nescu — II cred pe d. ministru al ‘ sănătăţii când afirmă că ţară- j uimea franceză nu suferă de carenţa asistenţei medicale fiindcă acolo, In Franţa, medicii francezi nu se îngrămădesc nu- ] mai in oraşe ci se stabilesc şi in comunele rurale, nu ca funcţio- ] nari, ci ca practiciani liber profe- sionişti. Sunt iarăşi Înclinat a crede, a continuat d-rul Mirone-scu, ceia ce afirmă domnul mini-istru, că aceşti medici practicieni stabiliţi In satele franceze, aduc bine pe urma practicei Iar medi ,cale la ţară. „Dar medicilor noştri le va lipsi la noi, la ţară, un lucru esenţial şi care nu lipseşte medicilor francezi... Aci doctorul Mironescu (fratele fostului prim-ministru) a f&cut o pauză aşteptând par’că o replică. Şi din toată sala congresului, şi chiar din Însuşi gura ministrului se auzi: — Dar spune odată! Ce le va lipsi medicilor noştri la ţară, când vor avea un ajutor fix, şi locuinţă, şi ceea ce Ie va aduce practica lor medicală? ! Atunci doctorul Mironescu, întorcâdu-şi privirea spre ministru rosti foarte serios: — Le vor lipsi... FRANŢUJII AIA care formează mediul in care practică cei din Franţa. Aplauze unanime şi o ilaritate generală acoperă ultimele cuvinte ale doctorului Mironescu. Ce e însă de făcut ca să avem şi noi la ţară echivalentul „franţuzilor” doctorului Mironescu? Iată un prilej de meditaţie pentru conducătorii Statului nostru. Doctorul Ygrec Oaspeţii Capitalei Oaspeţii Capitalei, fiind însă, bineînţeles, şi oaspeţii ţării întregi. Cine sunt aceşti oaspeţi? O coincidenţă oarecum simptomatică face ca aceşti oaspeţi să reprezinte două tabere, două concepţii, două puncte de vedere între care se crede de multă lume că n’ar putea interveni o înţelegere, o împăcare reală şi definitivă. Aşa avem ca oaspeţi pe conducătorii Băncilor de emisiune din statele vecine, precum avem, sosind în acelaş timp, reprezentanţi ai sindicatelor socialiste din câteva ţări. Cei dintâi reprezintă capitalul şi desigur, concepţia capitalistă, întărirea şi desvoltarea socială şi economică a ţărilor şi a naţiunilor ei nu o văd decât in întărirea şi desvoltarea actualului regim capitalist. Cei de al doilea reprezintă munca sau, mai exact, concepţia anti-capitalistă. Regimului capitalist îi atribue ei toate nenorocirile, iar prăbuşirea acestui regim o întrevăd intr un viitor apropiat. De pildă, chiar şi prima şedinţă a congresului pe care Confederaţia generală a muncii il ţine in saloanele „Gib“, în sensul acesta au făcut declaraţii categorice atât delegatul sindicatelor franceze, cât şi acela al social-democraţilor din Cehoslovacia. . ..Proletariatul din toată lumea ţinem mâna sa cheia viitorului“, a spus delegatul francez, d. Leonrouhaux. „Ţineţi acest congres într’o epocăhotărâtoare pentru omenire. Suntem in epoca prăbuşirii regimului capitalist“, a afirmat d. Vilem Brodetsky reprezentantul confederaţiei generale a muncii din Cehoslovacia. De asemenea, atât unul, cât şi celălalt, au calificat drept zadarnice şi de scurtă durată încercările făcute în mai multe state din Europa de a duce omenirea înapoi şi de a-i încătuşa libertatea prin instituirea de regimuri dictatoriale şi prin rechemarea artificială la viaţă a unor instituţii perimate, instituţii cu caracter economic care nu trebue să fie decât o simplă amintire. Suntem de acord asupra acestui din urmă punct. Regimurile de libertăţi au fost instaurate cu jertfe şi lupte grele, iar instaurarea lor marchează progresul omenirei pe calea de propăşire. A desfiinţa deci libertatea, înseamnă a da omenirea înapoi, ceea ce nu este nici firesc şi nici posibil. Tocmai atunci când se crede că libertatea a fost definitiv nimicită, ea găseşte putinţă şi mijloace de a se afirma din nou şi de a câştiga victoria. Aşa fiind, orice regim dictatorial nu poate fi socotit decât ca provizoriu şi ca o stare anormală de lucruri. Cu totul alta însă este chestiunea de a se şti dacă ne găsim, aşa cum susţin exponenţii social-democraţiei, în ajunul prăbuşirii regimului capitalist şi ,ca urmare, a societăţii capitaliste sau dacă, aşa cum cred cei ce nu împărtăşesc punctul de vedere socialist, fenomenele economice şi sociale de astăzi sunt în semn că ne aflăm doar într’o fază de evoluţie, din care regimul capitalist poate eşi transformat, însă nu desfiinţat. Chestiunea aceasta aparţine viitorului, care, în multe privinţe, este o carte închisă. Deocamdată, ar fi un mare câştig, dacă s’ar găsi cât mai multe puncte de înţelegere şi de colaborare între muncă şi capital. N. Batzaria Alaltăeri, Soc, scriitorilor români şi-a adunat — laolaltă — toţi membri ei mărunţi şi mai vechi. Nu ştiu dacă au lipsit patru. Ca niciodată. Sfatul ăsta a avut ceva din semnificaţia unui stol de berze înaintea frigului, cu câteva zile. Intriadevăr, tot o problemă de plecare spre bine şi mai larg. Astfel nu se poate ghici ce anume a împins pe dulgherii de cărţi să scoată din călimări, după un sfert de veac, alte statute foarte noui. Desigur, discuţia pe articol şi aliniat a fost un fel de răsmeriţă frumoasă. Totuşi, dintrio grămadă de păreri s-au ales mai multe cari trebuiau lipite lângă cele numerotate, instatute. Aşa — de pildă — printre ele şi-au făcut fire, până la prânz, una care ticluia o categorie de scriitori mai mici. Câţiva, dacă nu mă Înşel, căutau cu migală, o definiţie cuviincioasă a talentului. De pe un scaun, o voce a isbutit să cârmească atenţia generală spre ea. De bună seamă, definiţia a rămas abandonată undeva, alături. Soluţia fusese, in sfârşit, găsită:stagiarii. Cine sunt ăştia şi din ce părţi descăleca nu interesează nici atâtica. E deajuns că fiecare stagiar ca să facă obiectul unor atari dezbateri, trebue neapărat să fie mai mult decât cetitorul supus al celor din adunare sau să-l lege de ei afinitatea care poartă pe cărăbuşi spre lună. Asta înseamnă că toţi din ceata stagiariilor simt proprietarii definitivi ai unor găleţi de cerneluri şi ai unui braţ de tocuri cu peniţă. Adică scriu. Cu toate astea, pentru ei poarta Societăţii rămâne încuiată doi ani de zile. Un timp în care nu au decât dreptul să aspire şi să aştepte. Casa scriitorilor şi-a construit printr-o simplă propunere o tindă, încăpătoare şi cu perspective. Poate că e la mijloc şi un sentiment de apropiere, faţă de solitudinea tineretului şi a candidaţilor căzuţi de câteva ori. Lucrul pare să fie aşa. Nu ne împăcăm, insă, cu situaţia spiritelor robuste şi avântate, priponite cu legături ca afară. De fapt, dacă cei doi ani sunt un interval de observaţie asupra viitorilor membri, nu se arată nieăeri cum va fi apreciat imponderabilul care te face cu sila săfii scriitor. Pentru ca să ajungi la umărul celui mai gureş avocat, chiţibuşurile iţi cer să devii — întâi şi întâi — ucenic. Cu alte cuvinte, stagiar. Dar avocatura este o meserie. Scriitorul • vine uns pe pământ, cu câteva cărţi în inimă. Eşti, sau nu eşti scriitor. Un calificativ intermediar nu există. Poate fi, doar, născocit. Stagiariatul • nu are căderea să înregistreze nicimăcar puterea de muncă a cuiva. Nu e in stare s‘o facă. Pentrucă s‘ar impune o perchiziţie in sertarele scriitorilor cari s‘au culcat dera binelea pe voluimul tinereţii. Pentru toamna din grădini creatorii rămân ca mai nainte. Fără trepte.... Const. Lucreţia Vâlceanu Carnetul meu Erarhie scriitoricească CHESTIA ZILEI După reconciliere — Noroc că sunt conferinţele internaţionale aşa de dese! Eu scap de Tătărescu şi Tătărescu scapă de mine... Paris 1934 de C. L. FLAVIAN Economicul Din punct de vedere economic, anul 1934 este în Franţa — ca de altfel şi în multe alte tari — în primul rând lupta pentru echilibrul bugetar, se cunosc — şi am avut prilejul să ne reamintim chiar aci — evenimentele tragice în care s-a format la Paris, după 6 Februarie, guvernul Doumergue. Una dintre primele preocupări ale noului guvern a fost votarea bugetului. De la ultimele alegeri din 1932 o serie de guverne au căzut pe această chestiune a echilibrului în finanţele publice. Nici chiar nominal, bugetele nu reuşeau să acopere cheltuelile cu veniturile ordinare. Bugetul votat la 31 Martie 1933 se prezenta cu un deficit de peste trei miliarde franci. Deficit de calcul. Deficitul de executare se ridica la șapte miliarde. Anumite sporuri de cheltueli, inevitabile fiindcă erau efectul automat al unor legi votate anterior, ameninţau să transforme deficitul în catastrofă. Apelul la creditul public era din ce în ce mai greu. Executarea obligaţiunilor tezaurului devenea aleatorie. Situaţiunea era incontestabil gravă. In aceste condiţiuni, guvernul Doumergue prezintă şi impune o lege care, în privinţa creditelor înlocueşte votul pe capitole printr-un vot unic, purtând asupra creditelor în totalul lor. Parlamentul vota cifra globală. Repartizarea urma să se facă de guvern. Se delega puterii executive o prerogativă — şi o prerogativă esenţială — a puterii legiuitoare. Mai mult, era o abdicare a legislativului în favoarea executivului, înaintea însă, a discuţiunilor de principii, imperativul — şi ameninţarea — faptelor. Atmosfera în care se votează bugetul e totuşi o atmosferă de înfrigurare. Guvernul cere şi obţine dreptul de a lua dispoziţiuni pentru realizarea economiilor indispensabile, pe cale de decrete legi. Decretele trebue supuse ratificării Camerelor până la 31 Octombrie 1934. Intre timp, ele vor avea însă putere executorie. Ceiace se refuzase lui Caillaux, i se acordă lui Doumergue. Renunţările Parlamentului la prerogativele sale, se condiţionează şi se implică. Prima le atrage pe celelalte. In sfârşit, bugetul pe 1934 este votat la 28 Februarie, cu un excedent — cel puţin aparent — de aproape două miliarde. Unul din obiectivele guvernului Doumergue era atins. * **^1 Uzând de drepturile ce i s-au acordat, guvernul elaborează și pune în aplicare decretele de economii. Peste o sută de milioane franci printriun prim decret din 6 Martie. Mai mult de trei miliarde printrio serie de decrete din Aprilie. Economii la început. Reforme după aceea. Măsuri pentru executarea utilajului naţional. Dispoziţiuni pentru atenuarea fiscalităţii excesive. Decrete-legi şi legi ordinare. O întreagă activitate care, prin mijlocul echilibrului bugetar, încearcă să refacă sectoare largi din viaţa economică. Rezultatele nu întârzie. Cursul valorilor cu venit fix se urcă. Creditul statului se ameliorează. Francul e ferm. Aurul revine din ce în ce mai abundent la Banca Franţei. Moneta inspirând încredere, tranzacţiunile se înmulţesc. Tezaurizarea e mai puţin marcată. Ultimul împrumut realizează nouă miliarde ■ de franci. Situaţia tezaurului nu mai inspiră nici o îngrije(Cititi continuarea în pagina II-a) NOTE PRESA franceză rezumă astfel situaţia: „Situaţia politică depinde de un acord între d-nii Doumergue şi Herriet”. ....Aşadar, ca la noi! Un acord (sau un dezacord), Tătărescu-Brătianu... „Sora noastră mai mare, Franţa, a început să ne imite! UN subsecretar de stat, proaspăt numit, vorbeşte de revizuirea funcţionarilor. Un funcţionar de carieră se întreba: — Dar dacă l-am revizui pe d. subsecretar, ce-ar mai rămâne din el? (Citiţi continuarea în pagina II-a) Cronica literară de ŞERBAN CIOCULESCU N. Iorga: Istoria literaturii româneşti contemporane II.In căutarea fondului Am scris in cronica noastră precedentă că ultima lucrare istoriografică a d-lui prof. N. Iorga se desfăşoară cu siguranţa unui mare discurs. In adevăr, ea urmăreşte ilustrarea unui ideal etic, care este, la drept vorbind, etnic, desvoltarea literaturii noastre sub imboldul conştiinţei de neam. Literatura, pentru d. n Iorga, nu e un teritoriu autonom, cu vegetaţii selecţionate prin procedee tehnice de cultură (in sens de creştere). Ea este o despărţitură a culturii naţionale. Mai limpede: nu un departament firesc, al conştiinţei naţionale, implicit, fatal, ci numai în măsura in care militează la promovarea unui spor de simţ colectiv, în cadrul naţiunii. De aci nu decurge o intoleranţă calificată faţă de fenomenul literar care nu se încadrează în acest sistem literar închis. Nu, d. prof. N. Iorga nu este intolerant. Dar se simte că, pentru a se apropia înţelegător de faptul literar ce nu intră în sfera etnică, săvârşeşte acte de toleranţă ale unui mare senior, care ştie, când vrea, să fie generos. Nu-l învinuim aşadar de intoleranţă. L-am învinui, dimpotrivă de toleranţă de câte ori lasă să treacă în cetatea liţerilor tot ceea ce nu posedă trei rânduri de peceţi ale autenticităţii naţionale. Cu alte cuvinte ,d-sa nu funcţionează, criticeşte, printr-o structură egală, intelectivă. Atrage sau respinge, prin calităţi magnetice, după cum opera corespunde sau nu unui deziderat aprioric, naţional. Acesta e la d-sa primul stadiu al actului critic şi cel natural, anume. După aceasta numai, are retuşe de echitate, dar inegale şi intermitente. Este etapa reflexivă, de durată şi intensitate felurite. . Câteodată, lipseşte cu totul, când Cercetătorul procedează strict afectiv, temperamental. Când iubeşte sau,’ urăşte,, fără justificări raţionale. Nu, suntem dintre aceea care cred că iubirea luminează şi că ura întunecă. Există acel amor intellectualis, spinozian, iubirea cu substrat cerebral, în care înţelegerea precedează înfăţişarea afectivă a obiectului. Pe de altă parte ura este adeseori un instrument de penetraţie ultraj sensibil, cu condiţia ca să pornească de la o intuiţie fulgurantă, în miezul operii. Prin urmare, nu incriminăm structura afectivă a criticului, când ea excede inteligenţa lucidă şi rece. Dar o încriminăm, când precedează momentul strict necesar al intuiţiei artistice, sau când nu se mărgineşte a premerge, dar se îndătinează a-şi ajunge sieşi. D. prof. N. Iorga nu poate fi clasificat cu uşurinţă. Ca orice fenomen natural, şi d-sa a fost definit mai de mult „o forţă a naturii“, năvăleşte peste digurile delimitatoare. A-l socoti prin excelenţă, un afectiv, este drept. Dar numai prin excelenţă, nu şi cu exclusivitate. D-sa abundă în intuiţii de tot felul, printre cari şi artistice. Până şi domeniul auster al istoriei, unde nu se pătrunde fără o putere de investigaţie oarecum supraumană şi o documentare istovitoare, şi unde a prestat servicii de muncă ce însumează osteneli superioare secţiei istorice întregi ale Academiei române, d-sa deţine mai multe divinaţii intuitive decât toţi istoricii români la un loc. Facultatea aceasta, admirabilă în esenţa ei, nu e mai puţin primejdioasă. Ea scuteşte uneori neposesorul ei de îndatorirea verificării. Aşa se întâmplă câteodată erori de cari sunt feriţi cei mai mărunţi dintre învăţăcei. Şi dacă nimic din ceea ce este mare în direcţiile spiritului (cu excepţia celulei metafizice) nu i-a fost refuzat d-lui prof. N. Iorga, ivit pe lume pentru ca să atingă toate culmile, încrederea în forţele sale nu l-au scutit pe alocuri de micile scăpări, evitate de cercetătorii circumspecţi. Ilimitat în capacitatea informativdocumentară, sunt fapte de amănunt de sub simţuri (date, nume, conţinuturi), unde i se pot surprinde confuzii sau înşelări. In ceea ce priveşte judecăţile de valoare, diferim prin criterii normative sau prin subiectivitate (gust-termen culinar rătăcit in disciplina artistică). Cei mai aplicaţi dintre critici îşi petrec cel mai scump din intervalele vacante ale condeiului, spre a-şi modifica subiectivitatea, din străfundurile căreia artiştii exploatează metalul creaţiei. Ne biciuim înclinaţiile naturale, ne verificăm ierarhia impresiilor, spre a le sublima în concepte îngheţate, de unde