Adevěrul, noiembrie 1934 (Anul 48, nr. 15585-15609)

1934-11-01 / nr. 15585

ANUL 48 No. 15.585 Joi 1 Noembrie 1934 S^pagini pmmAvrmT. al. V. beldiman îsss—1897 FONDATORI : CONST. MILLE 1897—1927 ABONAMENTE In străinătate dubln 3 LEI 380 iei pe 6 luni 200 lei pe 3 luni 750 lei pe un an BIROURILE: București, Str. Const. Mille (Sărindar) No. 5­7­9 TELEFOANE: Centrala: 3­84-30. Provincia: 3-84-31. Străinătatea: 3-84-33. Stabilirea de raporturi culturale, literare şi spirituale Intre popoare, are aceiaşi impor­tanta ca şi cunoştinţa personala între indivizi. Se nivelează calea, care le desparte, se risi­peşte ceaţa de tăinuita ura şi oamenii se simt sufleteşte mai aproape unii de alţii. AL- VAIDA-VOEVOD din Intervin­ul din „Patria", asupra traducerii lui Eminescu în ungureşte­. DREPTUL DE DIZOLVARE... Problema modificării Constituţiei stârneşte, în Franţa, discuţii destul de vii. înlăturând, de la început, toate notele de detalii, — ceia ce ră­mâne mai iritant pentru oamenii de dreapta, in proectul d-lui Doumer­gue, este dreptul de dizolvare a par­lamentului. D. Doumergue crede că, având acest drept — d-sa sau suc­cesorul d-sale sau... succesorii d-sale — vor izbuti să rezolve toate chestiunile economice şi sociale, care apasă astăzi nu numai Franţa, ci o­­menirea întreagă. D. Emmanuel Beri, directorul revistei Marianne, a lămurit într’o formă glumeaţă e­­roarea d-lui Doumergue. Pentru ca demonstraţia să fie şi mai convin­gătoare, d. Beri a adoptat stilul u­­nui fermier francez­. Un fermier, care a ascultat discursurile rostite în faţa microfonului de actualul pre­şedinte al Consiliului din Franţa, spune că — personal — are foarte multe necazuri, că preţurile produ­selor agricole îl lovesc greu; dar că n’a băgat de seamă, până acum, că vina este... în Constituţia franceză! D. Leon Blum, conducătorul miş­cării socialiste, într’o strălucită se­rie de articole, apărute în „Le Po­pulate”, arată — cu alte argumente — cât de falsă este iluzia că, modi­ficând câteva legi constituţionale, soluţionezi grele probleme de ordin financiar şi economic. Este inutil să intrăm, aci în deta­liile acestor polemici, în care se risi­peşte vervă sclipitoare, logică de fier, erudiţie şi talent. Pentru noi, pentru cei care ur­măresc viaţa politică românească, această chestiune se pune în chip mult mai simplu. D. Doumergue crede că, având dreptul de­ a dizolva parlamentul oricând, fără îngrădirile de azi, va soluţiona criza din franţa. Dar criza din Franţa este, în fond, la fel cu criza din România, la fel cu criza de pretutindeni. Iată o ţară, în care parlamentul a fost dizolvat o­­dată pentru totdeauna: Germania. Acolo, răul nu mai poate fi bănuit in parlament, fiindcă... nu mai există parlament! Şi totuşi răul există... Şi totuşi criza durează... Ba, mai mult, criza se accentuiază. Iarna, care se apropie, este aşteptată la Berlin Cu mare îngrijorare. Mizeria şi foame­tea se vestesc în culori şi mai ne­gre decât până azi. Prin urmare, nu parlamentul e de vină. Căci dacă ar fi numai atât, a­­tunci in Germania dictatorială ar trebui să curgă lapte şi miere. Sau, cel puţin, ar trebui ca mizeria să fie — dacă nu înlăturată complet — în orice caz redusă la minimum posibil. Fiindcă parlamentul a fost des­fiinţat­.­Dar de ce să umblăm, după argu­mente de acest fel, peste mări şi ţări? Le putem lua de-aci, dela noi de-acasă... ...Aşa­dar, după părerea d-lui Dou­mergue, lucrurile merg cam greu în Franţa, din cauză că d-sa n’are dreptul de-a dizolva parlamentul. (Am scris cam greu, fiindcă în cele­lalte ţări — şi mai ales in ţările cu regim dictatorial — lucrurile merg foarte greu, cât se poate de greu, infinit mai greu decât în Franţa­.). ... Şi d. Doumergue crede că, dis­punând de dreptul de­ a dizolva par­lamentul, va putea îndrepta situaţia. Iată, însă, ţară, în care parlamen­tele se dizolvă foarte uşor şi, impli­cit, foarte des: e ţara noastră — vorba ceia: eminamente agricolă şi, putem adăuga, eminamente dizol­vantă de parlamente! Vă rog să fa­ceţi o mică încordare a memoriei şi veţi conveni că, în afară de parla­mentul liberal al lui Ionel Brătianu (1922-1926), care a durat patru ani, — noi n’am avut, de la război în­coace, nici un alt parlament de lungă durată. Toate celelalte au fost dizol­vate înainte de a-şi împlini terme­nul de patru ani. Parlamentul federaţiei, prezidat de d. N. Iorga, a durat exact... trei luni. A venit primul parlament ave­­rescan, care a durat doi ani — 1920- 1922. A urmat parlamentul liberal, de care am vorbit mai sus — 1922- 1926. Am avut al doilea parlament averescan — 1926-1927. Am avut un nou parlament Brătianu 1927-1929. Primul parlament naţional-ţărănist 1929-1931. Parlamentul tehnicienilor 1931-1932. Al doilea parlament na­­ţional-ţărănist 1932-1933. Şi actua­lul parlament liberal­. Precum vedeţi, au fost slavă dom­nului! — destule... Au fost parla­mente de doi ani, de un an jumătate, de un an şi chiar de trei luni. Le-am dizolvat foarte des. Am uzat de dreptul de dizolvare — ba chiar am abuzat de acest drept. —Şi totuşi, lucrurile nu merg toc­mai bine! Totuşi, criza există şi în România, ca şi — sau, poate, mai mult — decât în Franţa, unde par­­amentele n’au fost dizolvate, ci au fost lăsate să-şi împlinească terme­nul lor constituţional, de patru ani încheiaţi. Ce dovedeşte aceasta? Că răul nu stă în parlament. ■ In regimul parlamentar. Că oamenii politici se lasă înşelaţi de aparen­ţe. In Franţa, unde regimul parla­mentar funcţionează perfect, se spune: — E nevoe de dreptul de dizolvare a Camerei! La noi, un­de sistemul dizolvărilor se aplică aşa cum aţi văzut în enumerarea de mai sus, se spune: — E nevoe de stabilitate! Realitatea este insă alta. Şi anu­me: nu se găsesc soluţiile crizei. Ivească-se, mâine, un om cu soluţii — şi lucrurile se vor îndrepta, in­diferent dacă parlamentele se di­zolvă uşor sau greu. Tudor Teodorescu-Branişte N­ĂZBÂTII EFECTUL Iar se simplifică serviciile publi­ce... ... Şi, implicit, iar se complică via­ţa bieţilor funcţionari publici! Fix Glose politice... MAI BINE Un conducător al unui partid de opoziţie, spunea ieri, intr’un cerc de prieteni: — „Nu mă interesează cine va veni după Tătărescu. Mă intere­sează programul de lucru al gu­vernării de mâine. Trebuie să se măntuie cu falsul optimism de până acum că „toate merg bine”. Adevărul e că toate merg prost şi deci se impune o schimbare radi­cală în metodele de guvernare”. Aşa­dar, guvernul Tătărescu pretinde că „toate merg bine”, o­­poziţia susţine că toate merg prost. Adevărul, ca totdeauna, trebuie căutat la mijloc. Toate merg bine. E un mod de a vorbi. Fără ’indoială că ar pu­tea fi mai bine şi ar fi de dorit să fie aşa. In fond însă, totul se reduce la comparaţia cu ceea ce a fost până acum, în ultimii ani, aci la noi In ţară şi ceea ce este aiurea. Pe cale de comparaţie, nu se poate tăgădui că există o învio­rare a vieţii economice. Agricul­tura stă ceva mai bine decât cu doi-trei ani in urmă. Industria lucrează In plin. Piaţa comercia­lă mişcă. Lucrul acesta îl confir­mă şi băncile, cel mai sensibil barometru in vremurile de acum. Cât despre comparaţia cu ceea ce se petrece aiurea, avem impre­sia că personajul politic menţio­nat n’a trecut de mult graniţa. Şi nu numai una, ci toate grani­ţele. Acolo, Intr’adevăr se cunosc câteva stări de fapt pe care noi nu le simţim în toată gravitatea lor: şomajul industriei, şomajul muncitorilor, stagnaţia pieţii, scumpetea enormă a vieţii. Constatările acestea justifică sentimentul că la noi e bine. Că ar putea fi mai bine, e evident, şi ar fi, cum am spus, de dorit. In orice caz nu pe căile de gu­vernare radicală s’ar putea rea­liza acest „mai bine”. O ATITUDINE Sunt toate indiciile că in con­diţiile de astăzi nu poate fi vorba de o întregire a partidului libe­ral. . D. Gheorghe Brătianu va con­tinua cu o şi mai mare violenţă atacurile împotriva guvernului Tătărescu. Concomitent cu acest lucru se anunţă — şi o anunţă ramura o­­poziţionistă — că d. Gheorghe Brătianu va adopta o atitudine din cele mai dârze în privinţa răspunderii tuturor factorilor în stat, din cauza cărora se falsifică constituţionalismul de la noi. Nu ştim întrucât aceasta din urmă ştire este adevărată. Ceea­ce ştim, însă, şi ceea ce nu se poate tăgădui este că d. Gheor­ghe Brătianu se situează printre puţinii noştri oameni politici, care au o linie bine definită şi de la care nu se abate niciodată. Se pretinde că multe ar fi fost altfel, dacă d. Gheorghe Brătia­nu n’ar fi fost atât de îndărăt­nic în atitudinile adoptate. Se poate, înclinăm şi noi a crede că dacă nu s’ar fi făcut, acum câţi­va ani, acel acord al partidelor mici — acord la care a partici­pat şi d. Gheorghe Brătianu — şi nu s’ar fi zădărnicit atunci guvernul Titulescu, mult ar fi fost altfel. Dar nu este mai puţin adevă­rat că dacă îndărătnicia ar putea fi un beteşug, fidelitatea in cre­dinţă constituie cea mai puterni­că pârghie, pentru sprijinirea u­­nei politici, care nu se poate să nu triumfe în cele din urmă. Sever Problema asistentei medicale la sate — ' ' I ■———M—— ■ 0 interesantă propunere a d-lui dr. Costinescu la congresul epidemiologie di­n Craiova I. Actualul ministru al sănătăţii . are o calitate lăudabilă, hărni­­­­cia. . E lintr’o statornic febrilă ac­­­­tivitate. Astăzi e la Craiova, mâi­­­­ne în Ardeal şi poimâine la dhi­­. Şinău. Aci inaugurează un dis­­- pensar rural, colo urmăreşte dea­­lungul Nistrului campania anti­­o­tifică, dincolo deschide un dis­­’ pensar antituberculos la ţară.­­ Dar ce sunt toate acestea? Pi­­­­cături microscopice In oceanul de ’ suferinţe al celor cincisprezece milioane de ţărani, abandonaţi­­ medicinii empirice şi superstiţi­ilor.­­ „N’avem un serviciu sanitar la ţară, a spus la congresul de la Craiova inspectorul general sa­nitar d-rul Viorel Popescu. Drept răspuns, un alt inspector­­ general sanitar, d-rul Ştefan A­­nastasiu, a expus proiectele de viitor ale ministrului său (Dr. Costinescu) prin care se va pune capăt acestei ruşinoase carenţe de asistenţă m­edicală a ţărăni­mii române. Aceste proiecte se reduc în de­­finitiv la două măsuri: 1) Construirea in capitalele de judeţ de mari spitale centrale judeţene perfect utilate la cari să poată fi aduşi cu automobilul bolnavii grav din judeţ. 2) Fixarea a câte unui medic practician In ■ fiecare comună. — E simplu ca „bună ziua”, vor striga desigur mulţi. Desigur câ-i aşa! Dar obiecţiu­­nea ce s’a adus acestor proiecte ale bunului simţ comun au fost: — De unde va lua Statul banii pentru înfăptuirea unor aseme­nea reforme? Şi au răspuns personalităţi­­ marcante chiar dintre congre­­sişti: — Nic­i adevărat că statul n’are fonduri. O mare parte a miliardelor bugetare se cheltuesc pentru inutilităţi, iar altă parte intră in buzunarele profitorilor­­ şi clientelei politice. Şi ea să dovedească congresiş­­tiloor că de astadată statul dore­şte să facă sacrificii, şi e In stare să le facă, pentru sănătatea pu-­­ blică a satelor noastre, ministrul­­ sănătăţii a anunţat (şi a rugat pe toţi congresiştii şi presa să pu­blice această anunţare­ că e gata ■ să ofere 2000 de lei lunar şi locu­inţă oricărui medic doritor să se stabilească într’o­ comună rura­lă ca medic profesionist liber, fără altă obligaţie din partea medicului decât aceea de a prac­tica medicina în sat. A fost acesta un gest frumos, cu totul inedit şi de mare curaj din partea ministrului. Şi ca să-şi convingă auditoriul, d-rul Costinescu arată congresiştilor că cunoaşte medici francezi, sta­biliţi la ţară în Franţa şi care o duc foarte bine, câştigând câte 10—15.000 lei pe lună. Şi-au exprimat credinţa şi spe­ranţa că şi medicii noştri, viitorii , practiciani la ţară o vor duce bi-­­ ne cu clientela rurală de la noi. Nu ştiu de ce sentiment erau ■ stăpâniţi medicii rurali de la congres când ascultară cuvânta-­­ rea ministrului.­­ Dar doctorul Mironescu, agre-­­ gat universitar şi medicul şef al­­ spitalului de contagioşi de la Co- , lentina (Bucureşti) a cerut cu- ■ vântul. — Da! — zise doctorul Miro- f nescu — II cred pe d. ministru al ‘ sănătăţii când afirmă că ţară- j uimea franceză nu suferă de carenţa asistenţei medicale fi­­i­­ndcă acolo, In Franţa, medicii­­ francezi nu se îngrămădesc nu- ] mai in oraşe ci se stabilesc şi in­­ comunele rurale, nu ca funcţio- ] nari, ci ca practiciani liber profe-­­ sionişti. Sunt iarăşi Înclinat a crede, a continuat d-rul Mirone-­­­scu, ceia ce afirmă domnul mini-­i­stru, că aceşti medici practicieni­­ stabiliţi In satele franceze, a­duc­­ bine pe urma practicei Iar medi­ ,­cale la ţară.­­ „Dar medicilor noştri le va lipsi la noi, la ţară, un lucru esenţial şi­ care nu lipseşte medicilor francezi... Aci doctorul Miron­es­cu (fra­tele fostului prim-ministru) a f&cut o pauză aşteptând par’că o replică. Şi din toată sala congresului, şi chiar din Însuşi gura ministrului se auzi: — Dar spune odată! Ce le va lipsi medicilor noştri la ţară, când vor avea un ajutor fix, şi locuinţă, şi ceea ce Ie va aduce practica lor medicală? ! Atunci doctorul Mironescu, în­­torcâdu-şi privirea spre ministru rosti foarte serios: — Le vor lipsi... FRANŢUJII AIA care formează mediul in care practică cei din Franţa. Aplauze unanime şi o ilaritate generală acoperă ultimele cuvin­te ale doctorului Mironescu. Ce e însă de făcut ca să avem şi noi la ţară echivalentul „fran­ţuzilor” doctorului Mironescu? Iată un prilej de meditaţie pentru conducătorii Statului no­stru. Doctorul Ygrec Oaspeţii Capitalei Oaspeţii Capitalei, fiind însă, bine­înţeles, şi oaspeţii ţării întregi. Cine sunt aceşti oaspeţi? O coinci­denţă oare­cum simptomatică face ca aceşti oaspeţi să reprezinte două tabere, două concepţii, două puncte de vedere între care se crede de multă lume că n’ar putea interveni o înţelegere, o împăcare reală şi de­finitivă. Aşa avem ca oaspeţi pe conducă­torii Băncilor de emisiune din sta­tele vecine, precum avem, sosind în acelaş timp, reprezentanţi ai sindi­catelor socialiste din câteva ţări. Cei dintâi reprezintă capitalul şi de­si­gur, concepţia capitalistă, întărirea şi desvoltarea socială şi economică a ţărilor şi a naţiunilor ei nu o văd decât in întărirea şi desvoltarea ac­tualului regim capitalist. Cei de al doilea reprezintă munca sau, mai exact, concepţia anti-capi­­talistă. Regimului capitalist îi atri­­bue ei toate nenorocirile, iar prăbu­şirea acestui regim o întrevăd in­­tr un viitor apropiat. De pildă, chiar şi prima şedinţă a congresului pe care Confederaţia generală a mun­cii il ţine in saloanele „Gib“, în sen­sul acesta au făcut declaraţii cate­gorice atât delegatul sindicatelor franceze, cât şi acela al social-demo­­craţilor din Cehoslovacia. . ..Proletariatul din toată lumea ţine­m mâna sa cheia viitorului“, a spus delegatul francez, d. Leon­­rouhaux. „Ţineţi acest congres într’o epocă­­hotărâtoare pentru omenire. Suntem in epoca prăbuşirii regimului capi­talist“, a afirmat d. Vilem Brodetsky reprezentantul confederaţiei gene­rale a muncii din Cehoslovacia. De asemenea, atât unul, cât şi ce­lălalt, au calificat drept zadarnice şi de scurtă durată încercările făcute în mai multe state din Europa de a duce omenirea înapoi şi de a-i în­cătuşa libertatea prin instituirea de regimuri dictatoriale şi prin reche­marea artificială la viaţă a unor instituţii perimate, instituţii cu ca­racter economic care nu trebue să fie decât o simplă amintire. Suntem de acord asupra acestui din urmă punct. Regimurile de liber­tăţi au fost instaurate cu jertfe şi lupte grele, iar instaurarea lor mar­chează progresul omenirei pe calea de propăşire. A desfiinţa deci liber­tatea, înseamnă a da omenirea îna­poi, ceea ce nu este nici firesc şi nici posibil. Tocmai atunci când se crede că libertatea a fost definitiv nimi­cită, ea găseşte putinţă şi mijloace de a se afirma din nou şi de a câş­tiga victoria. Aşa fiind, orice regim dictatorial nu poate fi socotit decât ca provizoriu şi ca o stare anormală de lucruri. Cu totul alta însă este chestiunea de a se şti dacă ne găsim, aşa cum s­usţin exponenţii social-democraţiei, în ajunul prăbuşirii regimului ca­pitalist şi ,ca urmare, a societăţii capitaliste sau dacă, aşa cum cred cei ce nu împărtăşesc punctul de ve­dere socialist, fenomenele economice şi sociale de astăzi sunt în semn că ne aflăm doar într’o fază de evo­luţie, din care regimul capitalist poate eşi transformat, însă nu des­fiinţat. Chestiunea aceasta aparţine vii­torului, care, în multe privinţe, este o carte închisă. Deocamdată, ar fi un mare câştig, dacă s’ar găsi cât mai multe puncte de înţelegere şi de colaborare între muncă şi capital. N. Batzaria Alaltăeri, Soc, scriitorilor români şi-a adunat — laolaltă — toţi membri ei mărunţi şi mai vechi. Nu ştiu dacă au lipsit patru. Ca niciodată. Sfatul ăsta a avut ceva din semnifi­caţia unui stol de berze înaintea fri­gului, cu câteva zile. Intriadevăr, tot o problemă de plecare spre bine şi mai larg. Astfel nu se poate ghici ce anume a împins pe dulgherii de cărţi să scoată din călimări, după un sfert de veac, alte statute foarte noui. Desigur, discuţia pe articol şi aliniat a fost un fel de răsmeriţă frumoasă. Totuşi, dintrio grămadă de păreri s-au ales mai multe cari trebuiau lipite lân­gă cele numerotate, in­statute. Aşa — de pildă — printre ele şi-au făcut fire, până la prânz, una care ticluia o cate­gorie de scriitori mai mici. Câţiva, dacă nu mă Înşel, căutau cu migală, o definiţie cuviincioasă a ta­lentului. De pe un scaun, o voce a is­­butit să cârmească atenţia generală spre ea. De bună seamă, definiţia a rămas abandonată undeva, alături. So­luţia fusese, in sfârşit, găsită:­­stagiarii. Cine sunt ăştia şi din ce părţi descăle­ca nu interesează nici atâtica. E dea­­juns că fiecare stagiar ca să facă o­­biectul unor atari dezbateri, trebue nea­părat să fie mai mult decât cetitorul supus al celor din adunare sau să-l le­ge de ei afinitatea care poartă pe că­răbuşi spre lună. Asta înseamnă că toţi din ceata stagiariilor simt proprietarii definitivi ai unor găleţi de cerneluri şi ai unui braţ de tocuri cu peniţă. Adi­că scriu. Cu toate astea, pentru ei poarta So­cietăţii rămâne încuiată doi ani de zile. Un timp în care nu au decât dreptul să aspire şi să aştepte. Casa scriitorilor şi-a construit printr-o simplă propune­re o tindă, încăpătoare şi cu perspecti­ve. Poate că e la mijloc şi un senti­ment de apropiere, faţă de solitudinea tineretului şi a candidaţilor căzuţi de câteva ori. Lucrul pare să fie aşa. Nu ne împăcăm, insă, cu situaţia spiritelor robuste şi avântate, priponite cu le­gături ca afară. De fapt, dacă cei doi ani sunt un interval de observaţie asupra viitorilor membri, nu se arată nieăeri cum va fi apreciat imponderabilul care te face cu sila să­­fii scriitor. Pentru ca să a­­jungi la umărul celui mai gureş avocat, chiţibuşurile iţi cer să devii — întâi şi întâi — ucenic. Cu alte cuvinte, sta­giar. Dar avocatura este o meserie. Scriitorul • vine uns pe pământ, cu câ­teva cărţi în inimă. Eşti, sau nu eşti scriitor. Un calificativ intermediar nu există. Poate fi, doar, născocit. Stagiariatul • nu are căderea să înre­gistreze­­ nici­­măcar puterea de muncă a cuiva. Nu e in stare s‘o facă. Pentru­­că s‘ar impune o perchiziţie in sertare­le scriitorilor cari s‘au culcat dera bine­­lea pe voluim­ul tinereţii. Pentru toamna din grădini creatorii rămân ca mai nainte. Fără trepte.... Const. Lucreţia Vâlceanu Carnetul meu Erarhie scri­itoricească CHESTIA ZILEI După reconciliere — Noroc că sunt confe­rinţele internaţionale aşa de dese! Eu scap de Tătă­rescu şi Tătărescu scapă de mine... Paris 1934 de C. L. FLAVIAN Economicul Din punct de vedere economic, a­­nul 1934 este în Franţa — ca de altfel şi în multe alte tari — în pri­mul rând lupta pentru echilibrul bugetar, se cunosc — şi am avut prilejul să ne reamintim chiar aci — evenimentele tragice în care s-a format la Paris, după 6 Februarie, guvernul Doumergue. Una dintre primele preocupări ale noului gu­vern a fost votarea bugetului. De la ultimele alegeri din 1932 o serie de guverne au căzut pe această­­ che­stiune a echilibrului în finanţele pu­blice. Nici chiar nominal, bugetele nu reuşeau să acopere cheltuelile cu veniturile ordinare. Bugetul vo­tat la 31 Martie 1933 se prezenta cu un deficit de peste trei miliarde franci. Deficit de calcul. Deficitul de executare se ridica la șapte mi­liarde. Anumite sporuri de chel­­tueli, inevitabile fiindcă erau efec­tul automat al unor legi votate an­terior, ameninţau să transforme de­ficitul în catastrofă. Apelul la cre­ditul public era din ce în ce mai greu. Executarea obligaţiunilor te­zaurului devenea aleatorie. Situa­­ţiunea era incontestabil gravă. In aceste condiţiuni, guvernul Doumergue prezintă şi impune o lege care, în privinţa creditelor înlocueşte votul pe capitole prin­­tr-un vot unic, purtând asupra cre­ditelor în totalul lor. Parlamentul vota cifra globală. Repartizarea urma să se facă de guvern. Se de­lega puterii executive o prerogati­vă — şi o prerogativă esenţială — a puterii legiuitoare. Mai mult, era o abdicare a legislativului în fa­voarea executivului, înaintea însă, a discuţiunilor de principii, impera­tivul — şi ameninţarea — faptelor. Atmosfera în care se votează bu­getul­ e totuşi o atmosferă de în­frigurare. Guvernul cere şi obţine dreptul de a lua dispoziţiuni pentru realizarea economiilor indispensa­bile, pe cale de decrete legi. Decre­tele trebue supuse ratificării Came­relor până­ la 31 Octombrie 1934. Intre timp, ele vor avea însă putere executorie. Ceiace se refuzase lui Caillaux, i se acordă lui Doumer­gue. Renunţările Parlamentului la prerogativele sale, se condiţionează şi se implică. Prima le atrage pe celelalte. In sfârşit, bugetul pe 1934 este votat la 28 Februarie, cu un excedent — cel puţin aparent — de aproape două miliarde. Unul din obiectivele guvernului Doumer­­gue era atins. * **^1 Uzând de drepturile ce­ i s-au a­­cordat, guvernul elaborează și pu­ne în aplicare decretele de econo­mii. Peste o sută de milioane franci printriun prim decret din 6 Martie. Mai mult de trei miliarde printrio serie de decrete din Aprilie. Eco­nomii la început. Reforme după aceea. Măsuri pentru executarea u­­­tilajului naţional. Dispoziţiuni pen­tru atenuarea fiscalităţii excesive. Decrete-legi şi legi ordinare. O în­treagă activitate care, prin mijlo­cul echilibrului bugetar, încearcă să refacă sectoare largi din viaţa economică. Rezultatele nu întârzie. Cursul valorilor cu venit fix se urcă. Creditul statului se amelio­rează. Francul e ferm. Aurul revine din ce în ce mai abundent la Banca Franţei. Moneta inspirând încrede­re, tranzacţiunile se înmulţesc. Te­zaurizarea e mai puţin marcată. Ultimul împrumut realizează nouă miliarde ■ de­ franci. Situaţia tezau­rului nu mai inspiră nici o îngrije­(Cititi continuarea în pagina II-a) NOTE PRESA franceză rezumă astfel situaţia: „Situaţia politică depinde de un acord între d-nii Doumergue şi Herriet”. ....Aşa­dar, ca la noi! Un acord (sau un dezacord), Tătărescu-Brătianu... „Sora noastră mai mare, Fran­ţa, a început să ne imite! UN subsecretar de stat, proas­păt numit, vorbeşte de revizuirea funcţionarilor. Un funcţionar de carieră se întreba: — Dar dacă l-am revizui pe d. subsecretar, ce-ar mai rămâne din el? (Citiţi continuarea în pagina II-a) Cronica literară de ŞERBAN CIOCULESCU N. Iorga: Istoria literaturii româneşti contemporane II.­In căutarea fondului Am scris in cronica noastră pre­cedentă că ultima lucrare istorio­graf­ică a d-lui prof. N. Iorga se desfăşoară­ cu siguranţa unui mare discurs. In adevăr, ea urmăreşte ilustrarea unui ideal etic, care este, la drept vorbind, etnic, desvoltarea literaturii noastre sub imboldul con­ştiinţei de neam. Literatura, pentru d. n­ Iorga, nu e un teritoriu auto­nom, cu vegetaţii selecţionate prin procedee tehnice de cultură (in sens de creştere). Ea este o despăr­­ţitură a culturii naţionale. Mai lim­pede: nu un departament firesc, al conştiinţei naţionale, implicit, fa­tal, ci numai în măsura in care mi­­­­litează la promovarea unui spor de simţ colectiv, în cadrul naţiunii. De aci nu decurge o intoleranţă calificată faţă de fenomenul lite­rar care nu se încadrează în acest sistem literar închis. Nu, d. prof. N. Iorga nu este intolerant. Dar se simte că, pentru a se apropia înţe­legător de faptul literar ce nu intră în sfera etnică, săvârşeşte acte de toleranţă ale unui mare senior, care ştie, când vrea, să fie generos. Nu-l învinuim aşa­dar de intoleranţă. L-am învinui, dimpotrivă de tole­ranţă de câte ori lasă să treacă în cetatea liţerilor tot ceea ce nu po­sedă trei rânduri de peceţi ale au­tenticităţii naţionale. Cu alte cu­vinte ,d-sa nu funcţionează, criti­­ceşte, printr-o structură egală, in­­telectivă. Atrage sau respinge, prin calităţi magnetice, după cum opera corespunde sau nu unui deziderat aprioric, naţional. Acesta e la d-sa primul stadiu al actului critic şi cel natural, anume. După aceasta nu­mai, are retuşe de echitate, dar ine­gale şi intermitente. Este etapa re­flexivă, de durată şi intensitate fe­lurite. . Câteodată, lipseşte cu­ totul, când Cercetătorul procedează strict afectiv, temperamental. Când iube­şte sau,’ urăşte,, fără justificări ra­ţionale. Nu, suntem dintre aceea care cred că­ iubirea luminează şi că ura întunecă. Există acel amor intellectualis, spinozian, iubirea cu substrat cerebral, în care înţelege­rea precedează înfăţişarea afectivă a obiectului. Pe de altă parte ura este adeseori un instrument de penetraţie ultraj sensibil, cu condiţia ca să pornească de la o intuiţie fulgurantă, în mie­zul operii. Prin urmare, nu incrimi­­năm structura afectivă a criticului, când ea excede inteligenţa lucidă şi rece. Dar o încriminăm, când precedează momentul strict necesar al intuiţiei artistice, sau când nu se mărgineşte a premerge, dar se în­dătinează a-şi ajunge sieşi. D. prof. N. Iorga nu poate fi clasificat cu uşurinţă. Ca orice fenomen natural, şi d-sa a fost definit mai de mult „o forţă a naturii“, năvăleşte peste digurile delimitatoare. A-l socoti prin excelenţă, un afectiv, e­­ste drept. Dar numai prin excelenţă, nu şi cu exclusivi­tate. D-sa abundă în intuiţii de tot felul, printre cari şi artistice. Până şi domeniul auster al istoriei, unde n­u se pătrunde fără o putere de in­vestigaţie oarecum supraumană şi o documentare istovitoare, şi unde a prestat servicii de muncă ce în­sumează osteneli superioare secţiei istorice întregi ale Academiei ro­mâne, d-sa deţine mai multe divi­naţii intuitive decât toţi istoricii ro­mâni la un loc. Facultatea aceasta, admirabilă în esenţa ei, nu e mai puţin primejdioasă. Ea scuteşte une­ori ne­posesorul ei de îndatorirea verificării. Aşa se întâmplă câteo­dată erori de cari sunt feriţi cei mai mărunţi dintre învăţăcei. Şi dacă nimic din ceea ce este mare în di­recţiile spiritului (cu excepţia ce­lulei metafizice) nu i-a fost refuzat d-lui prof. N. Iorga, ivit pe lume pentru ca să atingă toate culmile, încrederea în forţele sale nu l-au scutit pe alocuri de micile scăpări, evitate de cercetătorii circumspecţi. Ilimitat în capacitatea informativ­­documentară, sunt fapte de amă­nunt de sub simţuri (date, nume, con­ţinuturi), unde i se pot surprinde confuzii sau înşelări. In ceea ce pri­veşte judecăţile de valoare, diferim prin criterii normative sau prin su­biectivitate (gust-termen culinar ră­tăcit in disciplina artistică). Cei mai aplicaţi dintre critici îşi petrec cel mai scump din intervalele vacante ale condeiului, spre a-şi modifica subiectivitatea, din stră­fundurile căreia artiştii exploatează metalul creaţiei. Ne biciuim încli­naţiile naturale, ne verificăm ie­rarhia impresiilor, spre a le subli­ma în concepte îngheţate, de unde

Next