Adevěrul, decembrie 1934 (Anul 48, nr. 15610-15634)
1934-12-01 / nr. 15610
I 381i lei pe 6» luni I ~~ " 200 lei pe 3 luni 1,1 solubinătate I 3 LEI 1 BIROURILE: Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar) Mo. 5—7—0 ! telefoane: 750 Iei pe im an UUU1U w I Strainatatea: 384-33. Oficiosul f legal cată să redea situaţia financiară „în câteva linii generale“. Situaţia e aşa de... simplă, încât nici nu e nevoe de linii prea multe ! Politica d-lui Titulescu Politica României In centrul interesului si discutiunîlor politice, din toate statele, stă astăzi, vizita d-lui Nicolae Titulescu la Paris. „Le Temps“ ale cărui legături cu Ouai d’Orsay sunt cunoscute, spune că vizita aceasta, care s’a manifestat în afară prin convorbirile ministrului nostru de externe cu d. Laval şi prin primirea amicală şi mai mult decât cordială ce i s’a făcut în Capitala Franţei, a avut principalmente de obiect „situaţia creata de demersul iugoslav la Geneva, situaţie care are aspecte deosebit de delicate“. Ceia ce este în afară de orice îndoială este, că Iugoslavia a fost îndreptăţită să facă acest demers. Că indignarea ce respiră din reclamaţiunea pe care ea a remis-o Societăţii Naţiunilor, este justificată şi de înţeles. Că solidaritatea statelor Micei Antante, şi în această chestiune, este firească şi era, ca şi însuşi demersul guvernului din Belgrad, o cale directă şi inevitabilă, dacă era vorba să se menţină pacea. Dar, în acelaş timp, este astăzi evident că demersul guvernului iugoslav a dat revoltei poporului său un ventil, a îndrumat conflictul ce putea provoca explozia, pe o linie salvatoare. Dar nu a înlăturat cu totul primejdia. Ceiace se vede acum în mod limpede, după ce Ungaria a recurs la ceiace francezii numesc: payer d’audace, luând taurul de coarne și cerând discutarea imediată a unei chestiuni, a cărei aducere în faţa forului Ligei, dacă avea vreun rost, apoi era acela, pe care „Times“ l-a definit ca fiind însuşi rostul Societăţei Naţiunilor. Anume „de a răci disputele cele mai arzătoare şi de a face cu putinţă discuţia unei soluţii pacifice, în ceasul chiar, în care războiul ameninţă“, însăşi ultimele cuvinte ale acestei fraze, arată că „Le Temps“ se sileşte să uzeze de termeni foarte moderaţi, când spune că situaţia creată prin demersul iugoslav, e foarte delicată. Ea este mai mult decât atâta, ea este gravă. Atât de gravă, încât „Times“, a cărui rezervă aristocratică în definirea situaţiunilor este tradiţională, se crede în drept să vorbească de „ceasul în care războiul ameninţă“. Aceste câteva constatări, ale celor mai importante organe de presă din Occidentul Europei, dau o ideie despre rolul important, despre scopul vital, ce au discuţiunile pe cari d. Titulescu le duce la Paris. Cum rezultă din însăşi politica generală a României, a Micei Antante, aceste discuţiuni nu au de scop să mâne la un război, ci dimpotrivă, ele au de scop să lucreze contra unei asemenea absurde soluţiuni, care, din nefericire, a început să apară multora din Europa, şi din multe puncte de vedere, ca o posibilitate apropiată. Ne surprinde că în asemenea condiţiuni se manifestă, fie şi numai în surdină, în ţară la noi, încercări deocamdată timide, de a ataca pe d. Titulescu şi de a-i atribui intenţiuni pe cari nu le are şi nu le poate avea. Politica pe care d-sa o face, nu este rezultatul unei fantezii a d-sale. Ea nu este una din politicele posibile între cari România ar putea alege. Ea este unica politică, pe care, după situaţia ei geopolitică, o poate urma. Cum a spus atât de plastic, Mesagiul de deschidere al actualei sesiuni a Corpurilor legiuitoare: „Politica externă a României a continuat să urmeze, cu hotărâre şi claritate, drumul ei firesc, croit de nevoile permanente ale neamului, drum de la care ea nu se va abate niciodată, pentru că numai călcându-l cu credinţă, putem dea pururea îmbina interesul naţional, cu necesitatea imperioasă a menţinerei pacei“. Intr’adevar, această politică nu decurge din consideraţiuni de logică abstractă. Ea nu e pornită din nici un sentimentalism, strein de realităţi. Nici o simpatie pentru alţii, nu este la baza ei. Ea este rezultatul logicei istorice, geografice, rezultatul logicei înlănţuirei inexorabile a faptelor. Să nu se uite, că România a fost mai bine de treizeci de ani aliată cu Austro-Ungaria şi cu Germania şi că în momentul decizie, a trebuit să se alăture de Franţa, fiindcă Rusia se alăturase de dânsa. Drumul nostru spre Franţa, putea să fie cel al inimei. Nu l-am fi putut urma. El era drumul intereselor superioare naţionale şi totuşi nu l-am fi putut merge, dacă Rusia ar fi fost unită cu Germania. La 1870 am mai trecut prin asemenea momente tragice. Dar n’am putut face decât ceia ce a spus Petre Carp, unde fâlfâie steagurile Franţei e inima noastră. Am invocat aceste amintiri istorice, pentru a releva, că politica externă a unei ţări, nu se poate face decât în limitele dictate de interesele naţionale, politice şi de posibilităţile militare. Ea poate fi, după împrejurări şi puteri, activă sau pasivă. Dar ea nu se poate mişca decât pe linia ce trece printre aceste limite. Ea poate lăsa să treacă o ocazie, dar nu poate întreprinde ceva, nu poate comite o greşală, care ar face-o să piardă toate ocaziile. Aşa că atunci când facem politica al cărui conducător şi animator este d. Titulescu, nu facem politica cuiva. Nu facem politica Franţei, sau politica Micii Antante, ci facem politica României, politica românească. Fiindcă cu Europa, se găseşte şi ţara noastră, la o foarte delicată, la o foarte gravă cotitură, D. Titulescu stă la Paris la sfat cu ministrul de externe al Franţei, cu care avem un mare interes comun, cel mai mare interes al politicei noastre. D. Laval acordând corespondentului lui „Prager Presse”, oficiosul ministerul de externe cehoslovac, o convorbire, a formulat acest interes, când a spus: „Menţinerea tratatelor de pace este baza politicei externe a Franţei, care, rămâne legată mai mult decât oricând cu idealul păcii care el, se confundă cu ordinea stabilită (a Europei) şi cu respectarea frontierelor”. Am dori să auzim altfel formulat scopul politicei externe a României. Am dori să vedem omul politic a cărui fantezie ar putea rătăci în alte direcţii, mai cu seamă acum, când Italia, nu ştim pe baza cărui raţionament, se aşează făţiş de partea Ungariei şi refuză extrădarea croaţilor revoluţionari, cerută de guvernul francez, ca fiind în conex cu asasinarea regelui Iugoslaviei şi a lui Barthou. Ţinem să notăm că nu înţelegem să repudiem, făcând această observaţie, dreptul de azil care e sacru şi a cărui aplicare strictă o cerem şi la noi. Dar acest drept de azil sacru, fascismul îl repudiază şi dacă-1 practică într’un caz ca cel in discuţiune, gestul său capătă o semnificaţie, care trebue luată în consideraţie, când e vorba de politica ce trebuie să urmeze România şi pe care o imprimă şi o urmează d. Titulescu, cu o hotărîre şi perseverenţă, comandate de via înţelegere a realităţilor, pe cari, în locul ce ocupă şi cu rolul ce joacă la Geneva, are mai mult ca oricare altul posibilitatea de a le cunoaşte. Sforţarea acestei politici însă, nu este îndreptată spre adâncirea prăpastie ce desparte grupul de state revizioniste de cele cari cer menţinerea şi respectul tratatelor, ci spre apropierea tuturor ţărilor, cari aducându-şi aminte de ce a fost războiul, de faptul că el nu a adus şi nu poate aduce nimănui fericirea, trebuie să caute drumul apropierii, într’o conlucrare culturală şi economică, singura care poate vindeca rănile trecutului şi deschide perspectiva unui viitor mai bun. B. Brănişteanu NOTE BANCA NAȚIONALĂ a hotărât noul norme de reescent. Mai așteptăm o hotărâre: să-l și acorde... PROECTUL de cod penal este opera tuturor guvernelor, întrucât toate siunt personal interesate... # Democratizarea Turciei Sub acest titlu, ziarele au publicat informaţia primită pe cale telegrafică de la Istanbul, prin care se anunţă că s-a depus pe biroul Adunării Naţionale de la Ankara un proect de lege, interzicând portul pe stradă al costumului oricărui cult religios. A mai fost depus, glăsueşte aceiaşi informaţie, un alt proect de lege, constând în următoarele trei articole: „un articol, prin care se suprimă apelativele, ce creiază deosebiri între clasele sociale, un alt articol, prin care se suprimă titlurile civile şi se interzice purtarea decoraţiilor naţionale sau străine, în afară de medalia războiului pentru independenţă, în sfârşit, un al treilea articol, care prevede înlocuirea titlurilor militare actuale”. Am reprodus înadins o bună parte din cuprinsul telegramei, deoarece, după credinţa noastră, sunt anumite puncte, care se cer lămurite pentru publicul cititor român. In primul rând, să lămurim o chestiune cu un caracter mai general. Ar fi greşit să se creadă că prin adoptarea şi aplicarea proectelor de legi menţionate mai sus Turcia păşeşte acum pe calea democraţiei. Adevărul în privinţa aceasta este că, indiferent de regim, adică de forma de guvernământ, Turcia sau mai exact, societatea turcă, a fost profund democrată de la începutul începuturilor şi aşa a rămas dealungul veacurilor. Egalitatea desăvârşită între toţi membrii societăţii este un prim şi important comandament al religiei Islamului. Acest comandament, care ne admite deosebirea de clase sociale, a fost respectat şi aplicat, am putea spune, cu sfinţenie. Regimul putea fi oricât de absolutist, oricât de aristrocratic, societatea rămânea însă democratică, democratică în moravuri, in concepţii, în purtarea de toate zilele a fiecăruia. Nu era o raritate să vezi un atotputernic guvernator de provincie — un Paşă cu trei tuiuri cum am spune noi, românii — Stând prieteneşte de vorbă cu un simplu ţăran şi vorbind cu el ca de la egal la egal. Islamul nu recunoaşte nici o aristocraţie, iar Turcii n’au avut-o. Şi, trebue, relevat spre cinstea lor, că la cei mai Înalţi demnitari ai lor nu vedeai acea morgă şi acea aroganţă, care caracterizează în genere pe parveniţi. * Au avut insă altceva, care face obiectul celor două proecte de lege depuse pe biroul Adunării Naţionale de la Ankara. Anume, sub influenţe străine — bizantină, arabă, persană—regimul absolutist creiase titluri, care se acordau unor demnitari civili şi care reaminteau titluri ca Ilustrissimus, Celebrissimus, ce erau atâta în favoare în împărăţia bizantină. De asemenea, regimul absolutist creiase şi servilismul, servilism in expresiuni şi în atitudini. De pildă, cu toate că — aşa cur,«.' e de altfel, şi la celelalte popoare din Peninsula Balcanică — regula la Turci este să se tutuiască între dânşii, fără ca acest mod de a se exprima să însemne o lipsă de respect sau de deferenţă, sub influenţele străine de care am pomenit, se creiaseră a-*pelative de o slugărnicie in adevăr amuzantă. Bunăoară, când te adresai cuiva, nu numai unui superior, ci chiar unuia egal în grad sau în situaţie socială, era de bun gust sâ-i spui: „Eu care sunt ţărâna picioarelor voastre” (in limba turcă: „hachi painiz”). Remarcăm aci cuvântul persan pai, care Înseamnă picior, iar când vorbeai despre propria ta persoană, era un ce elementar să nu fii decât un „rob plecat”. Insă nu e de prisos să lămurim că aceste apelative de slugărnicie işi pierduseră, prin întrebuinţare curentă, tot înţelesul adevărat şi mai ales pejorativ. Acum, guvernul Turciei republicane a hotărât să le suprime cu desăvârşire. Va fi, poate, mai greu să fie suprimate din graiul viu, însă întrebuinţarea lor va fi interzisă în graiul scris, în cererile adresate autorităţilor, precum şi în orice hârtii cu caracter oficial. Credem că nu greşim, afirmând că prin aceste măsuri se urmăreşte mai degrabă o rupere cât mai totală cu trecutul şi cu amintirile ce evoacă acest trecut. Cât despre democratizarea Turciei, repetăm că națiunea turcă are democrația în sânge. N. Batzaria * ' I MBHEMMEEiliaMBBBiMMMMBBaBBMMiiilMliMiiiiiilBWMiIiIIT~EÜnÜil 11...... Glose politice... DEZORIENTARE Dacă s’ar manifesta numai ordinea politică, desorientarea ar fi incontestabil îngrijorătoare, întrucât se manifestă insă şi in ordinea economică, consecinţele pot fi din cele mai mari. Curios lucru! In momentul în care s’a putut constata o înfiripare a vieţii noastre economice, tocmai atunci când atitudinea hotărâtă a guvernului a făcut ca, prin scadenţa dela 15 Noembrie, să fie scoasă dela ordinea zilei chestiunea conversiunii, — în acelaş moment s’a produs o diverginţă pe chestia exportului şi importului, care paralizează pur şi simplu întreaga piaţă comercială. " Ca şi im alte domenii, lipsa unei soluţii este mai gravă, şi în ordinea economică, decât o soluţie proastă. S’a trăit prost cu regimul de până acum. Se trăeşte şi mai prost cu lipsa de regim din ultimul timp. In cauză era o chestiune pentru care se impunea ori soluţia radicală a primelor valutare, ori menţinerea regimului de până acum dar cu simplificarea măsurilor cari constituiau un izvor de şicană şi de şperţuială pentru toate ramurile de producţiune. Nu s’a admis primul sistem, pentru motivul că primejdueşte stabilizarea. Şi nici n’a rămas in vigoare regimul în funcţiune, dar mai simplificat. Rezultatul este că stăm mai prost decât oricând cu politica devizelor! Când vor înţelege cei în drept că situaţia actuală mai mult decât gravă, nu poate fi menţinută fără foarte grave neajunsuri? COMPENSAŢIE Un incident survenit la Ca meră, a provocat un dialog viu, pe ziua de eri, intre d-nii Manolescu Strunga şi Virgil Madgearu, pe tema compensaţiilor. Chestiunea aceasta va fi curând lămurită căci interpelarea anunţată de d. Madgearu va trebui pusă la ordinea zilei. Interesant este că d. Manolescu-Strunga a crezut de cuviinţă să vorbească de „regimul meu” şi să pretindă că sub guvernul naţional-ţărănesc s’a practicat politica compensaţiilor. Terminologia d-lui Strunga este curioasă. Un regim economic, în special pentru vremurile de acum, este în funcţie de concepţiile şi de programul partidului. Deci nu se poate vorbi de „regimul meu”, ci de regimul economic practicat de liberali, modificat după cerinţele momentului. Cât despre compensaţiile practicate de naţional-ţărănişti, este esclus ca ă. Strunga să nu ştie că ele n’au fost operă de guvern, ci au constituit o politică esclusiv valutară a Băncii Naţionale, — politică pe care guvernul naţional-ţărănist n’a fost nici în măsură şi nici n’a încercat s’o modifice. Aci intrăm însă într’o fază foarte interesantă şi foarte dificilă pentru cei cari vor participa la discuţii. Intr’adevăr, cercurile naţional-ţărăniste afirmă că documentele care vor fi date în vileag cu această ocaziune, vor dovedi că dacă naţional-ţârăniştilor li se poate imputa absenţa de la politica practicată în timpul guvernării lor, •— nu acelaș este cazul unor anumite instituţiuni liberale, care au beneficiat de pe urma executării acelei politici. .. •■■ ■ Sever O nouă etapă... O nouă etapă, în afacerea Skoda: reprezentanţii partidului naţionalţărănesc s’au retras din comisia de anchetă, întâmpinarea citită şi depusă de d. Armand Călinescu, e clară: socotind raportul Bentoiu — nu un act de justiţie senină, ci un document de patimă politică, naţionalţărăniştii afirmă că nu mai pot lua parte la discuţia acestui raport în comisie. Ca să nu poată fi învinuiţi că fug de lumină, că evită corectarea chestiunii, ei fac două declaraţii. Prima: vor discuta raportul în plenul Camerei. De aceia, cer ca dosarele să fie trimese ,imediat“ adunării. A doua declaraţie: sunt gata să reintre în comisia de anchetă, dacă se vor găsi necesare „noui investigaţii“. Prin urmare, naţional-ţăraniştii— prin declaraţia d-lui Călinescu — ţin să-şi fixeze cu precizie atitudinea, socotindu-se nedreptăţiţi de comisie şi de raportorul, care este ex-presiunea ei, îşi rezervă dreptul e a discuta fondul afacerii Skoda in plenul adunării deputaţilor. Gestul partidului naţional-ţărănesc inseamnă un pas Înainte, pe calea nenorocită a înăspririi luptelor politice. Am prevăzut faptul. Constatăm şi de data aceasta, cu tristeţe, că am prevăzut just.„ Nu vrem să facem act, procesul nimănui. Dar nu putem să nu recunoaştem că vina acestei situaţii o are guvernul. Dacă afacerea Skoda ar fi fost anchetată în chip obiectiv, dacă s ar fi audiat experţi din loc să fie audiaţi diverşii Fănică, Mănică, Morandini, etc. din timpul verii, dacă raportul s’ar fi întemeiat pe piesele din dosar şi ar fi evitat acuzaţiuni nedovedite, — nu s’ar fi ajuns aci Dar oricât de departe s’a ajuns, e încă vreme pentru o evitare a tristului final. Camera poate relua, cu toată seriozitatea şi cu toată obiectivitatea, întreaga afacere Skoda Aci, ca în orice operă de justiţie, nu poate fi vorba de ambiţii personale. Raportorul şi prietenii lui devotaţi nu pot cere să li se voteze concluziile, aşa cum au fost formulate. Concluziile răsfrâng părerile lor, vorba ceia —„păreri libere“, — fiindcă aşa se chiamă grupul din care fac parte. Camera poate avea opinia ei. Un judecător de tribunal nu se poate supăra, fiindcă sentinţa lui a fost reformată de Curtea de Apel... Lumină deplină. In afacerea Skoda.jjjireşte! O cere toată lumea. A cerut-o chiar d. Ion Mihalache, cu o francheţă pe care alţi şefi de partide nu o au. Dar lumină deplină, pe bază de documente. Nu răzbunări politice, care — peste capetele celor învinuiţi în raport — vizează mult mai departe, la Bădăcin... T. L. A apărut, de curând un roman, care palpită de viaţă proaspătă: „Intr'un cămin deDomnişoare“ de Anişoara Odeanu. Pe coperta volumului trimis „Adeverului Literar“, autoarea a pus o dedicaţie impresionantă. ,,Dacă această revistă, a scris d-ra Odeanu, nu m-ar fi premiat la concursul şcolar... Intr'un cămin de domnişoare n'ar fi apărut“. Intr'adevăr, d-sa — ni se pare prin 1929 — a concurat la un concurs şcolar, inaugurat de „Adeverul Literar“, luând premiul intâiu. De-atunci d-ra Odeanu a scris proză și versuri în această revistă. A publicat în coloanele ei chiar fragmente din Romanul apărut astăzi. Tînăra scriitoare pune în vers o sensibilitate fină, o uşoară ironie împletită cu tristeţă. Iar forma-i tinerească, zglobie şi originală, dă un farmec deosebit acestei poezii pline de graţie. Proza d-rei Odeanu are o siguranţă parcă sportivă. Are gest îndrăzneţ, gând neastâmpărat şi un fior autentic. Nu-i nimic de cabotin în paginile sale. Vezi pretutindeni ochi iscoditor care cercetează viaţa, şi care ştie s-o redea — prin amănuntu-i caracteristic — in opera de artă. Autoarea este la sfârşitul Universităţii. E extrem de tînără. Romanul „Intr'un cămin de domnişoare“ prezintă viaţa studentelor de azi, aşa cum e ea, cu micimi şi cu visări. Tipurile trăesc. D-ra Odeanu are darul plastic de a crea personagiile. Ştie să conducă un dialog — ceea ce-i foarte greu la începutul unei cariere scriitoriceşti. Viitorul — cum se spune — îi rezervă succese!? Şi totul n‘ar fi existat, dacă „Adeverul Literar“ n'ar fi anunţat un concurs şcolar , şi dacă d-ra Odeanu n'ar fi avut inspiraţia să trimită redacţiei manuscrisul... Sau, poate, sub alt prilej ar fi trezit acest talent viciu şi zburdalnic — care n'ar fi putut rămânea ascuns în pudriere, şi'n tuburi de rouge... M. Sevcistos NĂZBÂTII LĂMURIRI Citim în ziare: „Direcţia viticulturii face cunoscut producătorilor de vin că declaraţiile de recoltă, trebuesc adresate primăriilor comunale respective, până la 1 Decembrie a. c.“ Foarte frumos! Numai că producătorii se întreabă — nu unde să adreseze declaraţiile de recoltă, ci unde să ducă recolta, în această criză de cumpărători... N’ar putea să se dea vreo lămurire şi în acest sens? Ex Carnetul meu CONCURSURILE ŞCOLARE Oraşul amintirilor de EUG. HEROVANU V.Anii de şcoală Amintirile primilor ani de şcoală privesc mai mult viaţa mea interioară decât lucrurile petrecute în jurul meu. Nici s’ar fi putut altfel. Lumea mea de atunci era aşa de redusă : şcoala cu disciplina şi datoriile ei, internatul cu zidurile lui de mănăstire. Deşi, totuşi, atât de imensă, graţie acelei fantezii neastâmpărate, care mi-a purtat sufletul dincolo de toate disciplinele şi de toate zidurile... Voi trece astfel mai repede peste primii trei sau patru ani de liceu, din amintirea cărora, despre Iaşul de atunci, nu aşi găsi decât prea puţine elemente de informaţiune — sau prea vagi sau prea nesigure.Mai ales că perioada aceasta, aproape nici nu mai face parte din existenta mea, într’atât îmi pare de departe de mine şi de deosebită de restul existentei mele. In orice caz e ca şi cum ar forma o altă existenţă a mea, pentru a mă servi de sugestiva imagine pe care Francis Carco ne-o oferă în ultima lui lucrare, „Mémoires d’une autre vie“. * Intre 1886 şi 1890, Liceul Naţional funcţiona în clădirea ocupată astăzi de Academia de pictură şi de Pinacotecă. Nu numai în clădirea aceasta, ci şi într’o alta, care nu mai există de demult şi care se găsea de partea cealaltă a străzii, pe locul ocupat de clădirea actuală a liceului. De o parte era externatul, sălile de studiu, cancelaria şi repetitoriul internilor; de cealaltă, internatul. Iar între amândouă, ca element de legătură, „Arcul”, faimosul arc, cu coridorul de trecere de la un corp la celalt, care a dat străzei numele pe care-l poartă până azi. (Ce minune ! Ce minune că-l mai poartă !) Cu arhitectura lor simplă şi sobră, clădirile aceste aveau o înfăţişare atrăgătoare şi nu lipsită de oarecare distincţiune, mai ales clădirea externatului, a cărei cupe şi al formelor care au dispărut. Când am intrat între zidurile acele, care au adăpostit şi umbrit copilăria mea, ele aveau o vechime apreciabilă. Pe cât ştiu, în clădirile aceste, (poate în cea dărâmată) principele Mihai Sturdza a aşezat pentru întâia oară acum o sută de ani. Academia sa naţională, care după propunerea lui Asachi a devenit Academia Mihăileană. De aceia când, într’o recreaţie, în cursul unei lupte în care mă angajasem fără nici un spirit de rivalitate şi cu cele mai sportive intenţii, am însemnat victoria mea împingând pe colegul adversar peste soba enormă, cu stâlpii albi, veche şi slabă ca o măsea stricată, aceasta s’a prăbuşit cu zgomot în uimirea şi entuziasmul clasei. Ameţit de lovitura primită, plin de moltiz, de var, de funingine, bietul meu camarad se uită cu spaimă în jurul său, percepând intuitiv pentru prima oară, senzul dureros al cuvintelor pe care le auzea câteodată în ora de Istorie, sau de Latină : vae victis! Victoria aceasta însă, a făcut şi din mine un învins. Căci conferinţa profesorilor, care n’a văzut în elanul şi în expansiunea mea, decât un (Citiţi continuarea în pagina H-a) CHESTIA ZILEI Născociri supărătoare — Săptămâna trecute, raportul, acum întâmpinarea, săptămâna viitoare ce-o să mai născocești, d-le Călinescu? Delictele de presă şi legea Mârzescu de M. GRAUR Cazul Scărlat Callimachi Curtea de apel din Iaşi urmează să judece mâine procesul distinsului publicist d. Scarlat Callimachi, condamnat pentru delict de presă la un an închisoare corecţională. Am precizat de la început: delict de presă, pentru că judecătorii de vacanţă ai tribunalului Botoşani şiau imaginat că judecă altceva. In adevăr, după denunţul unui adversar politic, d. Callimachi fusese deferit judecăţii prin rechizitorul parchetului, pentru faptul prevăzut şi pedepsit de art. 11 din legea „pentru înfrânarea unor infracţiuni contra liniştei publice” din 1924, modificată în 1927, cunoscută în practică, nu ştim de ce, sub denumirea: legea Mârzescu (deşi defunctul ei autor a elaborat multe alte legi mai fericit inspirate, fără să-i poarte numele). Dar ce spline acest art. 11? El creiază o serie de infracţiuni, sancţionându-le cu pedepse grele. Aşa pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, cu amendă de la 10.000 la 100.000 lei şi cu interdicţiune, orcine va agita sau va încerca să facă agitaţiuni, din cari ar putea să rezulte un pericol pentru siguranţa Statului, astfel cum este statornicită prin legi. Va agita, prin ce mijloace? Nu numai prin discursuri, cântece sediţioase sau ameninţări rostite în public, prin viu grai, ci şi prin răspândirea în public de scrieri de orice fel, ziare, corespondenţă, gravuri, desemne, afişe şi aşa mai departe. Acesta ar fi faptul pus în sarcina d-lui Callimachi. Comis pe ce cale? Printr’un articol, intitulat „Căderea lă conservată până astăzi înainta cu îndrăzneală în linia străzii, dominând ambele corpuri. Partea cea mai interesantă şi mai originală a grupului, îl forma însă Arcul, atât prin propria-i arhitectură, de buna, sănătoasă şi nobilă inspiraţie, cât şi prin perspectiva pe care o oferea ochiului, ori de câte ori urmărea peisagiul, prin curba elegantă a boltei interioare. La zile mari şi cu deosebire când oraşul se împodobea, luând aspecte de sărbătoare, pentru a primi pe un oaspete înalt, pe suveranii ţărei, sau pe cineva din casa regală. Arcul liceului forma unul din principalele obiecte de atenţie. Decoraţiunea lui era un punct de program ireductibil, o tradiţie, o instituţie; mai cu seamă că, aşezat pe drumul gărei centrale, el apărea ca o poartă de intrare în inima Cetăţei. Acum, arcul acesta, a cărui boltă zugruma adesea circulaţia, (care de altfel n’a avut mai niciodată, la Iaşi, aspectul unui torent uman), nu mai există decât în amintirea contimporanilor lui. Pe acolo unde se întindea umbra lui familiară, strada coboară grăbit spre gară, largă şi plină de lumină, şi nici un semn nu arată celor care pleacă, şi cu atât mai puţin celor ce vin, locul pietrelor care nu mai sunt Babilonului”, publicat în ziarul săptămânal „Clopotul”, ce apărea sub conducerea d-sale, la Botoşani. Articolul incriminat cuprinde, după cum se exprimă sentinţa tribunalului „un îndemn categoric la revolta muncitorimii şi proletariatului (sic) în contra actualei ordine în Stat, deci constituind un pericol pentru siguranţa Statului nostru”. Odată stabilit că presupusul delict ce i se atribue d-lui Callimachi s’a comis prin presă, se pune prima problemă: cine era competent să-l judece? Potrivit art. 105 din Constituţie, delictele de presă merg la juraţi. Pare de neînţeles raţiunea pe temeiul căreia tribunalul și-a arogat dreptul să judece acest proces, fără să-şi fi verificat în prealabil competința. Este adevărat că legiuitorul constituant, tratând materia delictelor de presă, n’a dat definiția acestor delicte, după cum n’a nedefinit nici delictele politice. Insă doctrina clasică este constantă în sensul că orice delict comis pe calea presei devine , prin însuşi mijlocul, graţie căruia a fost săvârşit, un delict de presă. După Disescu, delictul de presă nu e o infracţiune sui generis, care să se distingă de celelalte prin natura lui intrinsecă, ci e o infracţiune de drept comun, căreia presa i-a servit de instrument. Caracterul distinctiv al acestor delicte rezidă numai în modul lor de executare. E vorba de manifestarea culpabilă a unei idei vătămătoare, prin publicitate — aceasta (Citiţi continuarea în pagina II-a)