Adevěrul, decembrie 1934 (Anul 48, nr. 15610-15634)

1934-12-01 / nr. 15610

I 381i lei pe 6» luni I ~~ " 200 lei pe 3 luni 1,1 solubinătate I 3 LEI 1 BIROURILE: Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar) Mo. 5—7—0 ! telefoane: 750 Iei pe im an UUU1U w I Strainatatea: 3­84-33. Oficiosul f le­gal cată să redea situaţia financiară „în câteva linii generale“. Situaţia e aşa de... simplă, în­cât nici nu e nevoe de linii prea multe ! Politica d-lui Titulescu Politica României In centrul interesului si discutiu­­nîlor politice, din toate statele, stă astăzi, vizita d-lui Nicolae Titulescu la Paris. „Le Temps“ ale cărui legături cu Ouai d’Orsay sunt cunoscute, spu­ne că vizita aceasta, care s’a mani­festat în afară prin convorbirile mi­nistrului nostru de externe cu d. Laval şi prin primirea amicală şi mai mult de­cât cordială ce­ i s’a fă­cut în Capitala Franţei, a avut prin­­cipalmente de obiect „situaţia crea­ta de demersul iugoslav la Geneva, situaţie care are aspecte deosebit de delicate“. Ceia ce este în afară de orice în­doială este, că Iugoslavia a fost în­dreptăţită să facă acest demers. Că indignarea ce respiră din reclama­­ţiunea pe care ea a remis-o Socie­tăţii Naţiunilor, este justificată şi de înţeles. Că solidaritatea statelor Micei Antante, şi în această che­stiune, este firească şi era, ca şi însuşi demersul guvernului din Bel­grad, o cale directă şi inevitabilă, dacă era vorba să se menţină pacea. Dar, în acelaş timp, este astăzi e­­vident că demersul guvernului iugoslav a dat revoltei poporului său un ventil, a îndrumat conflic­tul ce putea provoca explozia, pe o linie salvatoare. Dar nu a în­lăturat cu totul primejdia. Ceia­ce se vede acum în mod limpede, după ce Ungaria a recurs la ceiace francezii numesc: payer d’audace, luând taurul de coarne și cerând discutarea imediată a unei chestiuni, a cărei aducere în faţa forului Ligei, dacă avea vre­un rost, apoi era acela, pe care „Times“ l-a definit ca fiind însuşi rostul Socie­­tăţei Naţiunilor. Anume „de a răci disputele cele mai arzătoare şi de a face cu putinţă discuţia unei so­luţii pacifice, în ceasul chiar, în care războiul ameninţă“, însăşi ultimele cuvinte ale acestei fraze, arată că „Le Temps“ se si­leşte să uzeze de termeni foarte moderaţi, când spune că situaţia creată prin demersul iugoslav, e foarte delicată. Ea este mai mult decât atâta, ea este gravă. Atât de gravă, încât „Times“, a cărui re­zervă aristocratică în definirea si­tu­aţiunilor este tradiţională, se cre­de în drept să vorbească de „cea­sul în care războiul ameninţă“. Aceste câteva constatări, ale ce­lor mai importante organe de presă din Occidentul Europei, dau o ideie despre rolul important, despre sco­pul vital, ce au discuţiunile pe cari d. Titulescu le duce la Paris. Cum rezultă din însăşi politica generală a României, a Micei Antante, aceste discuţiuni nu au de scop să mâne la un război, ci dimpotrivă, ele au de scop să lucreze contra unei aseme­nea absurde soluţiuni, care, din ne­fericire, a început să apară multora din Europa, şi din multe puncte de vedere, ca o posibilitate apropiată. Ne surprinde că în asemenea con­­diţiuni se manifestă, fie şi numai în surdină, în ţară la noi, încercări de­ocamdată timide, de a ataca pe d. Titulescu şi de a-i atribui intenţiuni pe cari nu le are şi nu le poate a­­vea. Politica pe care d-sa o face, nu este rezultatul unei fantezii a d-sale. Ea nu este una din politicele posi­bile între cari România ar putea a­­lege. Ea este unica politică, pe care, după situaţia ei geopolitică, o poate urma. Cum a spus atât de plastic, Me­sagiul de deschidere al actualei se­siuni a Corpurilor legiuitoare: „Po­litica externă a României a conti­nuat să urmeze, cu hotărâre şi cla­ritate, drumul ei firesc, croit de ne­voile permanente ale neamului, drum de la care ea nu se va abate niciodată, pentru că numai călcân­­du-l cu credinţă, putem dea pururea îmbina interesul naţional, cu nece­sitatea imperioasă a menţinerei pa­cei“. Intr’adevar, această politică nu decurge din consideraţiuni de logi­că abstractă. Ea nu e pornită din nici un sentimentalism, strein de realităţi. Nici o simpatie pentru alţii, nu este la baza ei. Ea este rezulta­tul logicei istorice, geografice, re­zultatul logicei înlănţuirei inexora­bile a faptelor. Să nu se uite, că Ro­mânia a fost mai bine de treizeci de ani aliată cu Austro-Ungaria şi cu Germania şi că în momentul deci­zie, a trebuit să se alăture de Fran­ţa, fiindcă Rusia se alăturase de dânsa. Drumul nostru spre Franţa, putea să fie cel al inimei. Nu l-am fi putut urma. El era drumul interese­lor superioare naţionale şi totuşi nu l-am fi putut merge, dacă Rusia ar fi fost unită cu Germania. La 1870 am mai trecut prin asemenea mo­mente tragice. Dar n’am putut face decât ceia ce a spus Petre Carp, unde fâlfâie steagurile Franţei e inima noastră. Am invocat aceste amintiri isto­rice, pentru a releva, că politica externă a unei ţări, nu se poate face decât în limitele dictate de intere­sele naţionale, politice şi de posibi­lităţile militare. Ea poate fi, după împrejurări şi puteri, activă sau pa­sivă. Dar ea nu se poate mişca de­cât pe linia ce trece printre aceste limite. Ea poate lăsa să treacă o ocazie, dar nu poate întreprinde ceva, nu poate comite o greşală, care ar face-o să piardă toate oca­ziile. Aşa că atunci când facem poli­tica al cărui conducător şi anima­tor este d. Titulescu, nu facem po­litica cuiva. Nu facem politica Fran­ţei, sau politica Micii Antante, ci facem politica României, politica românească. Fiindcă cu Europa, se găseşte şi ţara noastră, la o foarte delicată, la o foarte gravă cotitură, D. Titulescu stă la Paris la sfat cu ministrul de externe al Franţei, cu care avem un mare interes comun, cel mai mare interes al politicei noastre. D. Laval acordând coresponden­tului lui „Prager Presse”, oficiosul ministerul de externe cehoslovac, o convorbire, a formulat acest in­teres, când a spus: „Menţinerea tratatelor de pace este baza politi­cei externe a Franţei, care, rămâne legată mai mult decât oricând cu idealul păcii care el, se confundă cu ordinea stabilită (a Europei) şi cu respectarea frontierelor”. Am dori să auzim altfel formulat scopul politicei externe a României. Am dori să vedem omul politic a cărui fantezie ar putea rătăci în alte direcţii, mai cu seamă acum, când Italia, nu ştim pe baza cărui raţionament, se aşează făţiş de par­tea Ungariei şi refuză extrădarea croaţilor revoluţionari, cerută d­e guvernul francez, ca fiind în conex cu asasinarea regelui Iugoslaviei şi a lui Barthou. Ţinem să notăm că nu înţelegem să repudiem, făcând această obser­vaţie, dreptul de azil care e sacru şi a cărui aplicare strictă o cerem şi la noi. Dar acest drept de azil sacru, fascismul îl repudiază şi dacă-1 practică într’un caz ca cel in discuţiune, gestul său capătă o semnificaţie, care trebue luată în consideraţie, când e vorba de po­litica ce trebuie să urmeze Româ­nia şi pe care o imprimă şi o ur­mează d. Titulescu, cu o hotărîre şi perseverenţă, comandate de via în­ţelegere a realităţilor, pe cari, în locul ce ocupă şi cu rolul ce joacă la Geneva, are mai mult ca oricare altul posibilitatea de a le cunoaşte. Sforţarea acestei politici însă, nu este îndreptată spre adâncirea pră­pastie­ ce desparte grupul de state revizioniste de cele cari cer men­ţinerea şi respectul tratatelor, ci spre apropierea tuturor ţărilor, cari aducându-şi aminte de ce a fost războiul, de faptul că el nu a adus şi nu poate aduce nimănui fericirea, trebuie să caute drumul apropierii, într’o conlucrare culturală şi eco­nomică, singura care poate vindeca rănile trecutului şi deschide pers­pectiva unui viitor mai bun. B. Brănişteanu NOTE BANCA NAȚIONALĂ a hotărât noul norme de reescent. Mai așteptăm o hotărâre: să-l și acorde... PROECTUL de cod penal este opera tuturor guvernelor, întrucât toate siunt personal interesate... # Democratizarea Turciei Sub acest titlu, ziarele au pu­blicat informaţia primită pe cale telegrafică de la Istanbul, prin care se anunţă că s-a depus pe biroul Adunării Naţionale de la Ankara un proect de lege, in­terzicând portul pe stradă al co­stumului oricărui cult religios. A mai fost depus, glăsueşte a­­ceiaşi informaţie, un alt proect de lege, constând în următoarele trei articole: „un articol, prin care se suprimă apelativele, ce creiază deosebiri între clasele so­ciale, un alt articol, prin care se suprimă titlurile civile şi se interzice purtarea decoraţiilor naţionale sau străine, în afară de medalia războiului pentru in­dependenţă, în sfârşit, un al treilea articol, care prevede în­locuirea titlurilor militare ac­tuale”. Am reprodus înadins o bună parte din cuprinsul telegramei, de­oarece, după credinţa noa­stră, sunt anumite puncte, care se cer lămurite pentru publicul cititor român. In primul rând, să lămurim o chestiune cu un caracter mai ge­neral. Ar fi greşit să se creadă că prin adoptarea şi aplicarea proectelor de legi menţionate mai sus Turcia păşeşte acum pe calea democraţiei. Adevărul în privinţa aceasta este că, indiferent de regim, a­­dică de forma de guvernământ, Turcia sau mai exact, societatea turcă, a fost profund democrată de la începutul începuturilor şi aşa a rămas dealungul veacuri­lor. Egalitatea desăvârşită între toţi membrii societăţii este un prim şi important comandament al religiei Islamului. Acest comandament, care ne admite deosebirea de clase so­ciale, a fost respectat şi aplicat, am putea spune, cu sfinţenie. Regimul putea fi oricât de abso­lutist, oricât de aristrocratic, so­cietatea rămânea însă democra­tică,­­ democratică în moravuri, in concepţii, în purtarea de toate zilele a fiecăruia. Nu era o rari­tate să vezi un atotputernic gu­vernator de provincie — un Paşă cu­­ trei tuiuri cum am spune noi, românii — Stând prieteneşte de vorbă cu un simplu ţăran şi vorbind cu el ca de la egal la egal. Islamul nu recunoaşte nici o aristocraţie, iar Turcii n’au a­­vut-o. Şi, trebue, relevat spre cinstea lor, că la cei mai Înalţi demnitari ai lor nu vedeai acea morgă şi acea aroganţă, care ca­racterizează în genere pe parve­niţi. * Au avut insă altceva, care face obiectul celor două proecte de lege depuse pe biroul Adu­nării Naţionale de la Ankara. A­­nume, sub influenţe străine — bizantină, arabă, persană—regi­mul absolutist creiase titluri, ca­re se acordau unor demnitari ci­vili şi care reaminteau titluri ca Ilustrissimus, Celebrissimus, ce erau atâta în favoare în împără­ţia bizantină. De asemenea, regimul absolu­tist creiase şi servilismul, servi­lism in expresiuni şi în atitudini. De pildă, cu toate că — aşa cur,«.' e de altfel, şi la celelalte popoare din Peninsula Balcanică — re­gula la Turci este să se tutuiască între dânşii, fără ca acest mod de a se exprima să însemne o lipsă de respect sau de defe­renţă, sub influenţele străine de care am pomenit, se creiaseră a-*­pelative de o slugărnicie in ade­văr amuzantă. Bunăoară, când te adresai cuiva, nu numai unui superior, ci chiar unuia egal în grad sau în situaţie socială, era de bun gust sâ-i spui: „Eu care sunt ţărâna picioarelor voastre” (in limba turcă: „hachi painiz”). Remar­căm aci cuvântul persan pai, care Înseamnă picior, iar când vorbeai despre propria ta per­soană, era un ce elementar să nu fii decât un „rob plecat”. Insă nu e de prisos să lămu­rim că aceste apelative de slu­gărnicie işi pierduseră, prin în­trebuinţare curentă, tot înţelesul adevărat şi mai ales pejorativ. Acum, guvernul Turciei repu­blicane a hotărât să le suprime cu desăvârşire. Va fi, poate, mai greu să fie suprimate din graiul viu, însă întrebuinţarea lor va fi interzisă în graiul scris, în ce­rerile adresate autorităţilor, pre­cum şi în orice hârtii cu caracter oficial. Credem că nu greşim, afir­mând că prin aceste măsuri se urmăreşte mai de­grabă o rupere cât mai totală cu trecutul şi cu amintirile­ ce­­ evoacă acest tre­cut. Cât despre democratizarea Turciei, repetăm că națiunea turcă are democrația în sânge. N. Batzaria * ' I MBHEMMEEiliaMBBBiMMMMBBaBBMMiiilMliMiiiiiilBWMiIiIIT~EÜnÜil 11...... Glose politice... DEZORIENTARE Dacă s’ar manifesta numai ordinea politică, desorientarea ar fi incontestabil îngrijorătoare, întrucât se manifestă insă şi in ordinea economică, consecinţele pot fi din cele mai mari. Curios lucru! In momentul în care s’a putut constata o înfiri­pare a vieţii noastre economice, tocmai atunci când atitudinea hotărâtă a guvernulu­i a făcut ca, prin scadenţa dela 15 Noembrie, să fie scoasă dela ordinea zilei chestiunea conversiunii, — în acelaş moment s’a produs o di­­verginţă pe chestia exportului şi importului, care paralizează pur şi simplu întreaga piaţă comer­cială. " Ca şi im alte domenii, lipsa unei soluţii este mai gravă, şi în ordi­nea economică, decât o soluţie proastă. S’a trăit prost cu regi­mul de până acum. Se trăeşte şi mai prost cu lipsa de regim din ultimul timp. In cauză era o chestiune pen­tru care se impunea ori soluţia radicală a primelor valutare, ori menţinerea regimului de până acum dar cu simplificarea mă­surilor cari constituiau un izvor de şicană şi de şperţuială pentru toate ramurile de producţiune. Nu s’a admis primul sistem, pentru motivul că primejdueşte stabilizarea. Şi nici n’a rămas in vigoare regimul în funcţiune, dar mai simplificat. Rezultatul este că stăm mai prost decât ori­când cu politica devizelor! Când vor înţelege cei în drept că situaţia actuală mai mult de­cât gravă, nu poate fi menţinută fără foarte grave neajunsuri? COMPENSAŢIE Un incident survenit la Ca­ meră, a provocat un dialog viu, pe ziua de eri, intre d-nii Mano­­lescu­ Strunga şi Virgil Mad­­gearu, pe tema compensaţiilor. Chestiunea aceasta va fi cu­rând lămurită căci interpelarea anunţată de d. Madgearu va tre­bui pusă la ordinea zilei. Interesant este că d. Manole­­scu-Strunga a crezut de cuviinţă să vorbească de „regimul meu” şi să pretindă că sub guvernul naţional-ţărănesc s’a practicat politica compensaţiilor. Terminologia d-lui Strunga este curioasă.­ Un regim econo­mic, în special pentru vremurile de acum, este în funcţie de con­cepţiile şi de programul partidu­lui. Deci nu se poate vorbi de „regimul meu”, ci de regimul e­­conomic practicat de liberali, modificat după cerinţele mo­mentului. Cât despre compensaţiile prac­ticate de naţional-ţărănişti, este esclus ca ă. Strunga să nu ştie că ele n’au fost operă de guvern, ci au constituit o politică esclu­­siv valutară a Băncii Naţionale, — politică pe care guvernul na­­ţional-ţărănist n’a fost nici în măsură şi nici n’a încercat s’o modifice. Aci intrăm însă într’o fază foarte interesantă şi foarte difi­cilă pentru cei cari vor parti­cipa la discuţii. Intr’adevăr, cer­curile naţional-ţărăniste afirmă că documentele care vor fi date în vileag cu această ocaziune, vor dovedi că dacă naţional-ţâră­­niştilor li se poate imputa absen­ţa de la politica practicată în timpul guvernării lor, •— nu ace­laș este cazul unor anumite in­­stituţiuni liberale, care au bene­ficiat de pe urma executării ace­lei politici. .. •■■ ■ Sever O nouă etapă... O nouă etapă, în afacerea Skoda: reprezentanţii partidului naţional­­ţărănesc s’au retras din comisia de anchetă, întâmpinarea citită şi de­pusă de d. Armand Călinescu, e cla­ră: socotind raportul Bentoiu — nu un act de justiţie senină, ci un do­cument de patimă politică, naţional­­ţărăniştii afirmă că nu mai pot lua parte la discuţia acestui raport în comisie. Ca să nu poată fi învinuiţi că fug de lumină, că evită corectarea ches­tiunii, ei fac două declaraţii. Prima: vor discuta raportul în ple­nul Camerei. De aceia, cer ca do­sarele să fie trimese ,imediat“ a­­dunării. A doua declaraţie: sunt gata să reintre în comisia de anchetă, da­că se vor găsi necesare „noui inves­tigaţii“. Prin urmare, naţional-ţăraniştii— prin declaraţia d-lui Călinescu — ţin să-şi fixeze cu precizie atitudinea, socotindu-se nedreptăţiţi de comi­sie şi de raportorul, care este ex-presiunea ei,­­ îşi rezervă dreptul e a discuta fondul afacerii Skoda in plenul adunării deputaţilor. Gestul partidului naţional-ţără­nesc inseamnă un pas Înainte, pe calea nenorocită a înăspririi lupte­lor­ politice. Am prevăzut faptul. Constatăm şi de data aceasta, cu tristeţe, că am prevăzut just.„ Nu vrem să facem act, procesul nimă­nui. Dar nu putem să nu recunoa­ştem că vina acestei situaţii o are guvernul. Dacă afacerea Skoda ar fi fost anchetată în chip obiectiv, dacă s ar fi audiat experţi d­in loc să fie audiaţi diverşii Fănică, Mănică, Mo­­randini, etc. din timpul verii, dacă raportul s’ar fi întemeiat pe piesele din dosar şi ar fi evitat acuzaţiuni nedovedite, — nu s’ar fi ajuns aci Dar oricât de departe s’a ajuns, e încă vreme pentru o evitare a tris­tului final. Camera poate relua, cu toată seriozitatea şi cu toată obiec­tivitatea, întreaga afacere Skoda Aci, ca în orice operă de justiţie, nu poate fi vorba de ambiţii personale. Raportorul şi prietenii lui devotaţi nu pot cere să li se voteze concluziile, aşa cum au fost formulate. Conclu­ziile răsfrâng părerile lor, vorba ceia —„păreri libere“, — fiindcă aşa se chiamă grupul din care fac parte. Camera poate avea opinia ei. Un judecător de tribunal nu se poate supăra, fiindcă sentinţa lui a fost reformată de Curtea de Apel... Lumină deplină. In afacerea Sko­­da.jjjireşte! O cere toată lumea. A cerut-o chiar d. Ion Mihalache, cu o francheţă pe care alţi şefi de par­tide nu o au. Dar lumină deplină, pe bază de documente. Nu răzbunări politice, care — peste capetele celor învinuiţi în raport —­ vizează mult mai departe, la Bădăcin... T. L. A apărut, de curând un roman, care palpită de viaţă proaspătă: „Intr'un cămin de­­Domnişoare“ de Ani­şoara Odeanu. Pe coperta volumului trimis „Ade­­verului Literar“, autoarea a pus o de­dicaţie impresionantă. ,,Dacă această revistă,­­ a scris d-ra Odeanu,­­ nu m-ar fi premiat la concursul şcolar... Intr'un cămin de domnişoare n'ar fi apărut“. Intr'adevăr, d-sa — ni se pare prin 1929 — a concurat la un concurs şco­lar, inaugurat de „Adeverul Literar“, luând premiul intâiu. De-atunci d-ra Odeanu a scris proză și versuri în această revistă. A publicat în coloanele ei chiar fragmente din Ro­manul apărut astăzi. Tînăra scriitoare pune în vers o sensibilitate fină, o uşoară ironie îm­pletită cu tristeţă. Iar forma-i tine­rească, zglobie şi originală, dă un far­mec deosebit acestei poezii pline de graţie. Proza d-rei Odeanu are o siguranţă­­ parcă sportivă. Are gest îndrăzneţ, gând neastâmpărat şi un fior autentic. Nu-i nimic de cabotin în paginile sale. Vezi pretutindeni ochi iscoditor care cercetează viaţa, şi care ştie s-o redea — prin amănuntu-i caracteristic — in opera de artă. Autoarea este la sfârşitul Universi­tăţii. E extrem de tînără. Romanul „In­­tr'un cămin de domnişoare“ prezintă viaţa studentelor de azi,­­ aşa cum e ea, cu micimi şi cu visări. Tipurile trăesc. D-ra Odeanu are da­rul plastic de a crea personagiile. Ştie să conducă un dialog — ceea ce-i foarte greu la începutul unei cariere scriitori­­ceşti. Viitorul — cum se spune — îi rezervă succese!? Şi totul n‘ar fi existat, dacă „Ade­verul Literar“ n'ar fi anunţat un con­curs şco­lar , şi dacă d-ra Odeanu n'ar fi avut inspiraţia să trimită re­dacţiei manuscrisul... Sau, p­oate, sub alt prilej ar fi trezit acest talent viciu şi zburdalnic — care n'ar­ fi putut rămânea ascuns în pudrie­­re, şi'n tuburi de rouge... M. Sevcistos NĂZBÂTII LĂMURIRI Citim în ziare: „Direcţia viticulturii face cunoscut producătorilor de vin că declaraţiile de recoltă, trebuesc adresate primă­riilor comunale respective, până la 1 Decembrie a. c.“ Foarte frumos! Numai că producătorii se întreabă — nu unde să adreseze declaraţiile de recoltă, ci unde să ducă recolta, în această criză de cumpărători... N’ar putea să se dea vreo lămurire şi în acest sens? E­x Carnetul meu CONCURSURILE ŞCOLARE Oraşul amintirilor de EUG. HEROVANU V.­Anii de şcoală Amintirile primilor ani de şcoală privesc mai mult viaţa mea inte­rioară decât lucrurile petrecute în jurul meu. Nici s’ar fi putut altfel. Lumea mea de atunci era aşa de redusă : şcoala cu disciplina şi da­toriile ei, internatul cu zidurile lui de mănăstire. Deşi, totuşi, atât de imensă, graţie acelei fantezii neas­tâmpărate, care mi-a purtat sufle­tul dincolo de toate disciplinele şi de toate zidurile... Voi trece astfel mai repede peste primii trei sau patru ani de liceu, din amintirea cărora, despre Iaşul de atunci, nu aşi găsi decât prea pu­ţine elemente de informaţiune — sau prea vagi sau prea nesigure.­­Mai ales că perioada aceasta, a­­proape nici nu mai face parte din existenta mea, într’atât îmi pare de departe de mine şi de deosebită de restul existentei mele. In orice caz e ca şi cum ar forma o altă exis­tenţă a mea, pentru a mă servi de sugestiva imagine pe care Francis Carco ne-o oferă în ultima lui lu­crare, „Mémoires d’une autre vie“. * Intre 1886 şi 1890, Liceul Naţio­nal funcţiona în clădirea ocupată astăzi de Academia de pictură şi de Pinacotecă. Nu numai în clădirea aceasta, ci şi într’o alta, care nu mai există de demult şi care se găsea de partea cealaltă a străzii, pe locul ocupat de clădirea actuală a liceului. De o parte era externa­tul, sălile de studiu, cancelaria şi repetitoriul internilor; de cealaltă, internatul. Iar între amândouă, ca element de legătură, „Arcul”, fai­mosul arc, cu coridorul de trecere de la un corp la celalt, care a dat străzei numele pe care-l poartă până azi. (Ce minune ! Ce minune că-l mai poartă !) Cu arhitectura lor simplă şi so­bră, clădirile aceste aveau o înfă­ţişare atrăgătoare şi nu lipsită de oarecare distincţiune,­­ mai ales clădirea externatului, a cărei cupe­ şi al formelor care au dispărut. Când am intrat între zidurile a­­cele, care au adăpostit şi umbrit copilăria mea, ele aveau o vechime apreciabilă. Pe cât ştiu, în clădirile aceste, (poate în cea dărâmată) principele Mihai Sturdza a aşezat pentru întâia oară acum o sută de ani. Academia sa naţională, care după propunerea lui Asachi a de­venit Academia Mihăileană. De aceia când, într’o recreaţie, în cursul unei lupte în care mă anga­jasem fără nici un spirit de rivali­tate şi cu cele mai sportive inten­ţii, am însemnat victoria mea îm­pingând pe colegul adversar peste soba enormă, cu stâlpii albi, veche şi slabă ca o măsea stricată, acea­sta s’a prăbuşit cu zgomot în uimi­rea şi entuziasmul clasei. Ameţit de lovitura primită, plin de moltiz, de var, de funingine, bie­tul meu camarad se uită cu spaimă în jurul său, percepând intuitiv pen­tru prima oară, senzul dureros al cuvintelor pe care le auzea câte­odată în ora de Istorie, sau de La­tină : vae victis! Victoria aceasta însă, a făcut şi din mine un învins. Căci conferinţa profesorilor, care n’a văzut în ela­nul şi în expansiunea mea, decât un (Citiţi continuarea în pagina H-a) CHESTIA ZILEI Născociri supărătoare — Săptămâna trecute, raportul, acum întâm­pinarea, săptămâna viitoare ce-o să mai născo­cești, d-le Călinescu? Delictele de presă şi legea Mârzescu de M. GRAUR Cazul Scărl­at Callimachi Curtea de apel­ din Iaşi urmează să judece mâine procesul distinsu­lui publicist d. Scarlat Callimachi, condamnat pentru delict de presă la un an închisoare corecţională. Am precizat de la început: delict de presă, pentru că judecătorii de vacanţă ai tribunalului Botoşani şi­­au imaginat că judecă altceva. In adevăr, după denunţul unui ad­­versar politic, d. Callimachi fusese deferit judecăţii prin rechizitorul parchetului, pentru faptul prevăzut şi pedepsit de art. 11 din legea „pentru înfrânarea unor infracţiuni contra liniştei publice” din 1924, modificată în 1927, cunoscută în practică, nu ştim de ce, sub denu­mirea: legea Mârzescu (deşi de­­functul ei autor a elaborat multe alte legi mai­ fericit inspirate, fără să-i poarte numele). Dar ce spline acest art. 11? El creiază o serie de infracţiuni, sanc­­ţionându-le cu pedepse grele. Aşa pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, cu amendă de la 10.000 la 100.000 lei şi cu interdic­­ţiune, orcine va agita sau va încer­ca să facă agitaţiuni, din cari ar pu­tea să rezulte un pericol pentru si­guranţa Statului, astfel cum este statornicită prin legi. Va agita, prin ce mijloace? Nu numai prin dis­cursuri, cântece sediţioase sau a­­meninţări rostite în public, prin viu grai, ci şi prin răspândirea în pu­blic de scrieri de orice fel, ziare, corespondenţă, gravuri, desemne, afişe şi aşa mai departe. Acesta ar fi faptul pus în sarcina d-lui Callimachi. Comis pe ce cale? Printr’un articol, intitulat „Căderea lă conservată până astăzi înainta cu îndrăzneală în linia străzii, do­minând ambele corpuri. Partea cea mai interesantă şi mai originală a grupului, îl forma însă Arcul, atât prin propria-i arhitec­tură, de buna, sănătoasă şi nobilă inspiraţie, cât şi prin perspectiva pe care o oferea ochiului, ori de câte ori urmărea peisagiul, prin curba elegantă a boltei interioare. La zile mari şi cu deosebire când oraşul se împodobea, luând aspecte de sărbătoare, pentru a primi pe un oaspete înalt, pe suveranii ţărei, sau pe cineva din casa regală. Ar­cul liceului forma unul din princi­palele­ obiecte de atenţie. Decora­­ţiunea lui era un punct de program ireductibil, o tradiţie, o instituţie; mai cu seamă că, aşezat pe drumul gărei centrale, el apărea ca o poar­tă de intrare în inima Cetăţei. Acum, arcul acesta, a cărui bol­tă zugruma adesea circulaţia, (ca­re de altfel n’a avut mai niciodată, la Iaşi, aspectul unui torent uman), nu mai există decât în amintirea contimporanilor lui. Pe acolo unde se întindea umbra lui familiară, strada coboară grăbit spre gară, largă şi plină de lumină, şi nici un semn nu arată celor care plea­că, şi cu atât mai puţin celor ce vin, locul pietrelor care nu mai sunt Babilonului”, publicat în ziarul săptămânal „Clopotul”, ce apărea sub conducerea d-sale, la Botoşani. Articolul incriminat cuprinde, după cum se exprimă sentinţa tri­bunalului „un îndemn categoric la revolta muncitorimii şi proletaria­tului (sic) în contra actualei ordine în Stat, deci constituind un pericol pentru siguranţa Statului nostru”. Odată stabilit că presupusul de­lict ce i se atribue d-lui Callimachi s’a comis prin presă, se pune pri­ma problemă: cine era competent să-l judece? Potrivit art. 105 din Constituţie, delictele de presă merg la juraţi. Pare de neînţeles raţiunea pe temeiul căreia tribunalul și-a a­­rogat dreptul să judece acest pro­­ces, fără să-şi fi verificat în prea­labil competința. Este adevărat că legiuitorul con­stituant, tratând materia delictelor de presă, n’a dat definiția acestor delicte, după cum n’a nedefinit nici delictele politice. Insă doctrina cla­sică este constantă în sensul că ori­ce delict comis pe calea presei de­vine , prin însuşi mijlocul, graţie căruia a fost săvârşit, un delict de presă. După Disescu, delictul de presă nu e o infracţiune sui gene­ris, care să se distingă de celelalte prin natura lui intrinsecă, ci e o in­fracţiune de drept comun, căreia presa i-a servit de instrument. Caracterul distinctiv al acestor delicte rezidă numai în modul lor de executare. E vorba de manifes­tarea culpabilă a unei idei vătă­­mătoare, prin publicitate — aceasta (Citiţi continuarea în pagina II-a)

Next