Adevěrul, ianuarie 1935 (Anul 49, nr. 15635-15657)

1935-01-01 / nr. 15635

V , 280 lei pe 5 luni SOAitNTE 200 Iei pe 3 luni 1,1 Sir„u,“atate X 750 lei pe un an dubla I & „S^so îOURIL£, București, Str. Const. Mille (Sărindar) No. 5—7—9 TELEFOANE Centrala: 3-81-30. Provincia: 3-84-31. Străinătatea: 3-84-33. ^ IV D. Tătărescu a admonestat pe cen­zorii din Cluj. Când va veni și rândul celor din Bucureşti­­ ________________________________________ In jurul unei comemorări ,cu prilejul ceremoniilor religioa­sa celebrate pentru împlinirea unui al de la moartea lui I. G. Duca, — orfinia publică românească, prin re­prezentanţii săi, şi-a spus cuvântul. A fost omagiat un om excepţio­nal, a cărui personalitate — prin variatele-i aspecte — putea impre­­sionaa, când mulţumită unei calităţi, cân­d graţie altui merit. Acei care au scris articole, ca şi cei­­care au rostit o cuvântare în memoria lui Duca — oameni din toat partidele şi în afară de par­­tide — au pus pe primul plan sen­timentele patriotice ale şefului de guvern şi de partid, asasinat acum un an. Aceste sentimente n’aveau nimic de suprafaţă — ci porneau numai dintr’un ataşament, adânc şi cald, pentru pământul şi pentru trecutul nostru, împletit In rosturile de azi ca şi’n cele de mâine. Patriotismul era resortul concep­ţiilor lui Duca. Şi toţi cei ce l-au cunoscut — au subliniat acest lucru. Dar tocmai cel ce-şi legase nu­mele de cele mai mari evenimente istorice şi care îşi făcuse un ideal din desăvârşirea operei naţionale realizate — tocmai el a fost ucis subt învinuirea de lipsă de patrio­tism. Autorul asasinatului a putut vorbi chiar de trădare. Iar când i s’au ce­rut lămuriri — făptaşul n’a putut cita decât o invenţie stupidă. In viaţa noastră politică există­­ un obiceiu nenorocit: ducerea pole­micilor până la patima oarbă, ge­neratoare de calomnii fantastice. Uneori autorii calomniilor sunt conştienţi de infamia lor. Se găsesc însă şi instrumente inconştiente, care judecă, condamnă şi execută pe oameni nevinovaţi , în fond simpli adversari într’un diferend politic, în aparenţă (după avalanşa de acuza­ţii) trădători de neam şi de ţară. Din modul cum a reacţionat opi­nia publică în momentul asasinatului de la Sinaia, după felul cum repre­zentanţii tuturor partidelor şi clase­lor sociale se manifestă şi astăzi faţă de victima nebuniei patriotarde — rezultă că întreg poporul a ţinut să scoată în evidenţă absurditatea actului de acum un an. Se vede deci la ce isprăvi sânge­roase şi fără sens poate duce extre­mismul naţionalist, care, însânge­­rându i privirile, nu mai are viziu­nea clară a realităţii. La noi a fost numai un început de nebunie. Consecinţele sunt în văzul tuturora. Alţii au fost sortiţi să sufere de­zastrul până la capăt. Poate pe noi ne-a trezit şi actul de la Sinaia — ca o dovadă elocven­tă de absurditatea unei practici, în dezacord cu raţiunea şi cu tradiţia blândului popor românesc. In felul acesta, Duca şi-a servit ţara — şi prin moartea lui. M. Sevastos Limba fiind un factor social este In strânsă dependenţă de schimbările şi diferenţele sociale. Intr'o epocă de in­cultură, linba se „barbarizează“, In­­tr'alta, în care Înfloresc studiile, limba se rafineau. Acelaş Pincipiu este aplicabil şi dife­ritelor staturi aie aceleiaş s­ocietăţi. Altfel vor­eşte şi scrie un academician decât un alahor. Iar dacă salahorul, câştigând Wn­ cel mare, îşi schimbă categorial socială, incet-incet adoptă şi alt fel de a vorbi. Cu timidi ■ aderenţa intre grupările extreme dvine periculoasă. Dacă e lăsată de apoi ei pătura de jos işi modifică nereu pronunţarea şi sintaxa, adoptă înima cuvinte noi, până când cei de joc nu se mai pot înţelege cu cei de si decât prin semne. Accidentul acesta s-a petrecut,­­In oarecare moura, în Grecia, unde po­porul vorbeşti o limbă foarte deosebită de cea pe care o scriu oamenii culţi. Despărţirea­ a mers până acolo, Încât plebea şi-a c­at o nouă limbă liberală, bazată pe felul ei de a vorbi. Lucrurile au mers incă şi mai departe în India, după cum ne arată savantul francez Jules Bloch, In monumentala sa operă, de curând apărută : L’Indo-argen, du Veda aux temps modernes (Paris, Adrien-Je raisonneuve, 1934). In această lucrare sunt analizate toa­te tendinţele care au diferenţiat graiu­­rile din India şi le-au dus la actuala lor fărâmiţare. Iar in concluzie, autorul ne spune: „Cu toate convergenţele, care încă de mult am izbit pe observatori, mai ales indo-europeană, şi-a pierdut acest ra­finament şi, ca să zicem aşa, s-a sălba­­tecit“. Ceia ce trebue să înţelegem de aici este că singurul lucru care poate men­ţine unitatea Umbli şi legătura intre cei de jos şi cei de sus este instrucţia. Nu­mai prin cultivarea maselor se poate obţine ca acestea să nu se simtă prea străine in faţa producţiilor literare culte; acestea din urmă, la rândul lor, vor putea sebate câte ceva din expre­siile viguroase ale poporului, şi astfel nu se va ajunge niciodată la o instrâi­­nare deplină. Al. Graur Carnetul meu limba literară și limba populară -----*-----.— » I m ------------- NOTE S’A găsit aur la doi români din străinătate. Așa da... că la cei de aici... k D. TĂTARESCU afirmă, că guvernul rămâne. ...Ceiace a provocat panică în rândurile guvernamentalilor, k RAPORTUL Bentoiu a fost tre­cut pe linia moartă. Singura moarte pricinuită de explozibilele Skodei... AU sosit la Constanţa 4.537 ,­­ de bancnote de 1000 lei. De ce ne amăgeşte statul cu­­ Pogromul?­­ SE împlinesc 125 ani de la zi­direa primei şcoli româneşti din Banat. Cetind „Vestul”,­­ zicem în si­ne: „Nu se cunoaşte”... k Glose politice... COMEMIRAT In­uc­ureşti, la Urşan, şi în mai tote centrele din ţră, s’a făcut, Sâmbătă, comemorarea lui I. p. Duca. Cu proziţie, s’a împrospătat pretutindeni amin­tirea celuia care a fos şeful partid­ui liberal, şeful iver­­nului­­ mai presus de tace, una din stălucitele figuri al vieţii politic de astăzi. Intndevăr, prin actul crimi­­nal dea Sinaia a fost răpiă una din valorile fără prihană de a­­cestei ţări, a fost răpus n om care­­unea devotament­e cre­dinţei lui, un om de un ir ta­lent le exteriorizare, în vorba şi în scris, o minte lucidi cum puţine am avut. Măturiile contemporanii au o valoare relativă. Când­­Dinu Brătanu spune că Duca ar fi fost,cel mai bun şef de eoeri. 213 care i-ar fi putut da curt partidul liberal, mărturisea un mare adevăr. Când d. Tătescu afirmă că, prin jertfirea­­ si­ne, Duca a asigurat fiinţa tsăşi a aşezămintelor democratic ex­primă desigur o credinţă osti­­lă. Dar decisivă nu este jucata contemporanilor, ci aceia po­sterităţii. Şi ea îl va reţii pe Ion Duca, prin tot ce a­vut mare ca suflet şi gând, în tot ce a făcut, a vorbit şi a­­rns, şi prin jertfa de sine în lup­ cu dezlănţuirea canibalismulupo­­litic. FRATE Se anunţă noui mari unde la unele administraţii finala­­re şi percepţii. E natural. Este natural, fiindcă pe de o parte, ministeriul de finanţe nu înţelege să reacţioneze decât pe calea sancţiunilor ocazionale, iar pe de altă parte, fiind,că, în afa­ră de latura penală, reprezen­tanţii fiscului îşi dau seama că nu riscă mare lucru, atunci când îşi riscă numai leafa. Pentru a avea un bun aparat funcţionăresc, în speţă la fisc, se cere o bună salarizare. Pe baza ei, în primul rând, funcţionarul este la adăpost de ispită, şi, în al doilea loc, sufe­ră influenţa unei mari puteri de intimidare. Fiind bine salarizat, funcţionarul este mulţumit că are o existenţă sigură, în aceste vremuri de urgie. El nu se lasă ispitit. Cum se poate pretinde insă integritate, de la un perceptor din provincie care are 2200 lei pe lună? Pe de altă parte, o bună sala­rizare presupune un corp selec­ţionat, ales, iar nu cules din a­­gent locul electoral al celora care se succed ca prefecţi sau şefi de organizaţie politică. In condiţiile bugetare de as­tăzi însă, nici o bună salarizare şi nici o serioasă selecţionare nu sunt posibile. De aceia nu e nici o mirare că fraudele sunt atât de frecvente, că ministerul de finanţe are de furcă cu abuzivii şi că statul pierde sume atât de considerabile. Fără reforme radicale, răul va continua. Iar reformele radicale nu sunt posibile nici în condiţii­le trezoriere, nici in cele politice de astăzi. Sever &­­MEIN KAMPF“ Cum ştiu astăzi toţi cititorii de ziare din lume, „Mein Kampf“, ce­ia ce însemnează pe româneşte: ,’Lupta mea“ este autobiografia d-lui Hitler. Dar nu este numai o autobio­grafie în sensul obicinuit al aces­tui cuvânt, adică o descriere a propriei vieţi, aşa cum a decurs ea de la naşterea autorului şi pâ­nă în momentul când apare cartea. Ci este, în cea mai mare parte o descriere a naşterii şi dezvolătrii ideologiei unui partid, toate con­cepţiile şi metodele politice pe care înfăptuitorul acestui partid le crede necesare, toate părerile sa­le despre celelalte popoare, cu cari naţiunea sa vine în întinge­­re, cu care a avut şi ar mai putea avea, după d. Hitler trebuie să ai­bă, ceva de răfuit. De aceia, autobiografia aceasta, a fost proclamată Biblia partidu­lui nazist- iar, după venirea aces­tuia la cârmă, când partdul a fost proclamat identic cu statul sau statul identic cu partidul, evident că Biblia acestuia a devenit Bi­blia statului german. Oricine voie­şte deci să ştie, în ce spirit, du­pă ce idei şi în ce chip statul ger­man înţelege să-şi facă politica sa, trebuie să citească, să studie­ze, să aprofundeze, faimoasa au­tobiografie a Fuehrerului. Ceiace se şi face. Dar... Aci intervine un dar. Ceia­ce scrie în această privinţă Fue­­hrerul, este de aşa natură încât trezeşte suspiciunile cele mai gra­ve­ cu privire la intenţiile politice ale d-lui Hitler, ale guvernului şi partidului său, deci şi cu privire la intenţiile Germaniei. Nu e nevoie ca să mai citez aci, cu menţionarea paginilor, toate absurdităţile şi grozăviile pe cari d. Hitler le debitează asupra poli­ticii ce crede indispensabilă Ger­maniei şi cari constituie propriul său program politic, pe care îl dezvoltă în conştientă şi declarată opoziţie cu politica lui Stresemann şi a celorlalte guverne democrati­ce, pe care o califică de criminală şi o acuză de trădare de ţară. Am făcut aceasta de nenumă­rate ori şi putem să ne mărginim a rezuma aşa zisele idei pe cari Fuehrerul le expune pe larg şi re­venind de repeţite­ ori 'asupra lor. -Iată-te. • , ... , ••• -Poporul german este un popor arian, superior tuturor celorlalte. El e chemat deci să stăpânească asupra lor. Această stăpânire nu se poate realiza decât prin război. Răz­boiul nu este deci ceva care tre­buie dispreţuit s­au condamnat. Pregătirea militară a întregii na­ţiuni, o supremă datorie. Poporul german este un popor fără spaţiu. El trebuie deci să cu­cerească noui teritorii. Nu teritorii coloniale, ci teritorii europene. Dumnezeu nu a putut să voiască aceasta, ca poporul german să nu aibă pământ destul. Dacă deci porneşte să şi-l cucerească, el nu comite nici un păcat. Unde poate el găsi terioriile de cari are nevoie, nu numai pentru a asigura acum copiilor săi, ci şi generaţiilor viitoare, glia de cari au nevoie pentru a locui şi a se hrăni? Numai în Răsăritul Euro­pei, numai în Rusia. Un război cu Rusia este deci o necestate vitală pentru Germania. Dar acest război, nu este posibil înainte ca ea să fi zdrobit (vernich­te) pe duşmanul său implacabil de ieri şi de totdeauna. Cine este a­­cest duşman? Este Franţa, este — cum spune el — poporul francez, degenerat şi negroid. Cam acestea sunt ideile d-lui Hitler. Pentru a le realiza, aşa scrie d-sa, orice mijloc este bine­­vent. Dar ca cel mai eficace se impune dspărţirea Franţei de An­glia şi alianţa cu aceasta şi cu Ita­lia. ‘ .. ." „ Birte înţeles ca asemenea idei, ca nu va mai fi degenerat şi negroid. Poporul german probabil că nu mai are nevoie de teritoriile ruseşti. Al­­sacia-Lorena nu-l mai interesează. Cum s’ar spune, d. Hitler va mărtu­risi ceram publica, în faţa lumei, că a greşit, că Stresemann, că demo­craţia şi liberalismul au avut drep­tate, nu el. Iar Europa nu ar avea decât să exulte de bucurie în faţa unei ase­menea convertiri miraculoase şi să cadă în braţele ce­ i le deschide Fuehrerul. • Fi-va oare aşa? Fi-va oare atât de uşor să se distrugă neîncrederea de până ieri şi să se stabilească în locul ei încrederea? Dar poporul german e otrăvit. Po­litica mincinoasă şi făţarnică a na­zismului îl va face să-şi zică: „Ştie el Fuehrerul ce face. Tot ce a scris mai întâi în „Mein Kampf” este cre­zul lui şi trebuie să rămâie al no­stru Renegarea lui, este numai unul din „genialele” lui trucuri politice şi diplomatice. Cât timp nu crede încă momentul sosit, el se împacă şi se aliază cu oricine, cu dracul chiar. Dar când momentul va fi sosit, ştie el ce să facă şi cum să facă. Nu odată a scris el doar în „Mein Kampf” că un tratat nu poate sta şi tut trebuie să stea în calea necesită­ţilor poporului german. Cât despre expurgările din „.Mein Kampf“ acestea vor fi pri­mele privind raporturile cu străi­nătatea. Pentru uzul intern a mai practicat unele, dintre cari, pen­tru a încheia, reproducem pe cea mai caracteristică şi mai edifica­toare. In primele unsprezece ediţii ale autobiografiei „Mein Kampf”, se gă­sea următoarea frază: „Germanul nu are nici cea mai palidă ideie, cum trebuie înşelat poporul, dacă vrei să ai partizani în m­assă”. Din fericire popoarele celelalte ştiu că aceasta-i toată filosofia d-lui Hitler în materie politică, o asemenea politică, expusă cu a-i fi duşmanul de ieri şi de totdeauna, cea logică de fel, care e şi de sânge,­­care trebuie zdrobit. Poporul francez şi care e mai lesne aplicabilă când porneşte de la premise absurde de­cât când rămâi pe linia realităţilor şi a rezonabilităţei, a trebuit să tre­zească atenţiunea tuturor celor vi­zaţi. Oricât şi-ar spune ei ,­ în atin­gere cu realitatea, d. Hitler trebuie să toarne apă în vinul acesta destul de pteţit şi otrăvit, — faptul că un întreg popor a fost ameţit cu el, nu­ poate fi desconsiderat. Apoi s'au produs numeroase acte politice de guvernământ, ca retra­gerea din Ligă, retragerea de la Con­ferinţa dezarmărei, acţiunea contra Austriei care a culminat in asasi­­narea cancerrului Dellfuss, agitaţiile din Sarre, propaganda nazistă în străinătate — şi last not least — formidabilele înarmări clandestine, toate acestea arătând că d. Hitler îşi ia în serios autobiografia. In fine, la toate cele arătate se adaugă faptul că, dacă d. Hitler a interzis traducerea cartei sale în Franţa şi a publicat în Anglia o edi­ţie dreasă, reparată, adaptată, în Germania însă, ea a continuat să fie proclamată Biblia naţiunei, a con­tinuat să fie răspândită in milioane de exemplare, a continuat să fie im­pusă bibliotecilor populare, şcolare şi din cazărmi, iar cunoaşterea ei a fost proclamată ca o condiţie de bună purtare sau capacitate a func­ţionarilor. Acest fapt îndreptăţeşte credinţa că ideile din­­,Mein Kampf” continuă să fie idei directive ale sta­tului german, fiindcă continuă să fie ale Fuehrerului. Astfel, toată acţiunea politică şi diplomatică a Germaniei, era şi este sabotată de cartea aceasta, pe care, la un moment dat, germaniii o con­siderau ca o binefacere, dar care a devenit un blestem. Toate declara­ţiile pacifice ale d-lui Hitler erau puse în raport cu spovedania lui din „Mein Kampf“, care le dezmin­­ţia. Astfel ce era pentru d. Hitler „Mein Kampf”, devenise pentru po­porul german „Mein Krampf”, — un grav simptom de boală, o piedică pentru normalizarea vieţei sale, din cauzele că, izolarea Franţei, de­­clarată necesară şi pasibilă de d. Hitler, a dus deadreptul la izolarea Germaniei. • Acum că aceasta e aproape reali­zată, „Fuehrerul” se găteşte să-şi renege opera. Se găteşte, cum se spune, să expurgeze din ea, tot ce constituie însuşi miezul şi însuşi sensul ei. Să susţie chiar contrarul de ce a predicat. Franţa nu va mai internă, ca şi externă. , B. Brănişteanui FRECVE­NŢA FRAU­DELOR Se anunţă mari fraude la admi­nistraţia financiară din Braşov.­ S’ar fi delapidat o sumă de vre-o câteva zeci de milioane. Măsuri drastice au şi fost luate. S’a suspendat, din ser­viciu, personalul bănuit. A început o anchetă. Este de mirare că — cu tot con­trolul — o administraţie financiară a putut deveni câmp de atât de vaste operaţii necorecte. Pe o scară mai mică, foarte multe instituţii de stat dau prilej de dela­pidare mânuitorilor de bani publici. ...Ceia ce înseamnă că însuşi siste­mul de administraţie — din pricina complicaţiilor bi­rocratice — este prielnic deturnărilor de fonduri. Iar cât priveşte funcţionarii in­corecţi — desigur o mică minoritate — ei au însă posibilitatea să defrau­­deze sume importante. După socote­lile făcute de d. Decuseară, directorul statisticii judiciare prin ministerul de justiţie, pagubele încercate de stat — din cauza fraudelor — se urcă la câteva miliarde anual. Există o atmosferă viciată in ţară. Lumea politică a săvârşit abuzuri şi o sumă de incorectitudini. Aceste acte n’au fost niciodată sancţionate. Totul s’a redus la instituirea unor anchete. Acuzaţiile au prins temeiu în opi­nia publică. Aproape în jurul fie­cărui demnitar, fost şi actual , zvonurile au creat o reţea de bă­­nueli. Omul politic cel mai cinstit nu-i cruţat de bârfeli. Toată ţara este plină de acuzaţii contra guvernanţilor. A prins con­sistenţă un spirit de neîncredere in cinstea conducătorilor noştri. Şi atunci unii mânuitori de bani publici mai slabi de fire — antre­naţi de opinia curentă — socotesc că banii statului... dacă tot se fură... mai bine să fie furaţi de dânşii!?... Reacţiunea publică faţă de inco­rectitudini nu-i destul de puternică. Sancţiunile legale sau nu se aplică, sau se aplică cu o prea mare întâr­ziere. In această stare de spirit, este ex­plicabil că, fraudele se înmulţesc şi îşi amplifică obiectul... spre paguba contribuabilului în specie şi a sta­tului în general. Iar leacul care-i atât de compli­cat — întârzie să fie administrat organismului biurocratic, grav bol­nav. M. Sevastos Pagini vechi privitoare la istoria Românilor de SCARLAT CALL­IM­AC­HI In foiletonul de faţă, vom urma cu darea la iveală a bogatului material documentar din­­„Histoire des Roys de Pologne“ a scriitorului Jean Her­burn de Filistin. Sunt pagini care contribue la bio­grafiile şi la bibliografiile mai mul­tor domni români, ceea ce ne în­dreptăţeşte să le socotim ca însem­nate şi demne de luarea aminte a celor cari se îndeletnicesc cu studiul istoriei noastre. Din capitolul X, extragem textul despe viteazul Ioan Huniade. „ ...cobpre­â­teva victorii câştigate de regele Wladislaus şi Ioan Huniad, împotriva Turcilor" (pag. 167 şi 168). „...Cu atât mai mult, cu cât Amu­­rath, având ştire despre răzvrătirile din Ungaria, el întreţinea neliniştea, în Ruscia şi în Transilvania şi ase­­dia sa oraşul Bielograd, cu toată oş­tirea sa... . ___ . ^ Sosind ajutor aeia roioru, arm­a va pomi, din Buda, în ziua de XX a sus-zisei luni (Iulie) şi trecând Du­nărea la Pierre Salee, păşi pe pă­mântul duşmanilor. După ce ajunse la râul Morava şi după ce regele a­­flă, de la cei trimişi înainte, că ta­băra duşmanilor este în apropiere, el trimise pe Ioan Huniadé, cu zece mii de oameni dintre cei mai destoinici, printre cari erau şi Leşii, să-i atace. Huniadé îi încercui, în tabăra lor, pe neaşteptate, către miezul nopţii şi îi tăiă, mai pe toţi, în bucăţi. Se spune că ar fi pierit treizeci de mii de turci şi că patru mii au fost luaţi prizo­nieri...“. . „ . „...şi cum regele Wladislaus a fost ucis în luptă, după ce învinsese pe Turci“, (pag. 180, 181 şi 182). ....Şi, apucând calea spre Bulgaria, el (Wladislaus al III-lea) trecu Du­nărea, la Orsave (Orşova), cu toată oastea sa, in a treia zi de Noembrie şi ajunse la Nicopolis, care este ca­pitala Bulgariei, în a 26-a zi de la plecarea sa. In care loc, veni Vlad, altfel numit Draculea, palatinul Mol­dovei Transalpine, către el, spre a-i cere iertare că fusese nevoit să se înţeleagă, cu Turcul, în anii trecuţi, şi după ce văzu cât de puţini oameni avea în oastea sa, nici cincisprezece mii de călăreţi şi cam tot atâţia pe­destraşi şi aceştia, mai toţi, din cru­ciadă, încercă să convingă, pe rege să se întoarcă, ceea ce nu putu să facă. Deci, văzându-i hotărîrea, după ce-i lăsase patru mii de călăreţi şi pe fiul său, se întoarse acasă, dând­u-i, în dar, doi cai, cari alergau de minune şi doi flăcăi, cari cunoşteau toate drumurile,­­pentru a se putea folosi, de ei, la nevoie... Totuşi, aceste veşti nu îndepărta­seră, pe rege, de întreprinderea sa. A zecea zi din Noembrie, el avea ta­băra aşezată, lângă Varna, pe care cel vechi o numia­u Dionysiopolis şi care se predase, lui, cu puţine zile înainte. Acolo el află, prin spionii lui, la ora răsăritului, că duşmanii erau aproape. Regele avea o umflă­tură la picior, din care pricină Ioan Huniade hotărî chipul de luptă şi luă comanda; acestea făcute, oastea porni în ordine, şi merse cam două mii de paşi întru întâmpinarea duş­manului; apoi, fură înfipte steagu­rile şi trecuseră trei ceasuri,­in aş­teptarea duşmanilor. In fine, se a­­propiară şi atacară vârful drept al oamenilor noştri, cari fură respinşi de partea aceea , fiindcă caii noştri nu puteau suferi vederea şi mirosul cămilelor, cu care nu erau obişnuiţi şi, astfel, fură puşi pe fugă, patru până la cinci leghe. De altă parte, Regele şi Huniade se luptară cu stea­gurile desfăşurate şi respinseră pe Turci, cam vreo două leghe, cu mari pierderi pentru aceştia şi, de colo, regele porni in ajutorarea oamenilor săi din dreapta, unde erau şi Iulian şi Francoban; iar acolo, puse pe duş­mani, pe goană... Căci, Huniade era în urmărirea duşmanilor, cum au spus Ungurii şi, chiar, Turcii, sau fugea, cu jumătate din oaste, după cum au scris Polonii, după ce încer­case să-l degajeze pe rege...“. „Despre răzvrătirile din Moldova, despre năvălirile Tătarilor și de re­fuzul regelui de a presta jurământ“ (pag. 186 verso). „Regele trecu, apoi, în Rusia, pen­tru a potoli răscoalele din Moldova, care începuseră după moartea lui Hie şi Ștefan, voevozii. Petru alun­gase, pe Roman, cu ajutorul lui Ioan Huniade, care era guvernatorul Un­gariei al regelui Ladislaus. Cazimir vroia să reînscăuneze pe Roman, dar află, pe drum, că el fusese otrăvit... Sosind la Kameneț, locuitorii îl primiră cu multă bucurie şi îi dă­dură mese şi băutură bună. De a­­colo, trimise, sol, lui Petru, spunân­­du-i să vie să jure credinţă. La care Petru răspunse, că va veni, dacă Craiul îl va lua sub oblăduirea sa. Cazimir nu aşteptă venirea lui Petru, ci trimise, intra întâmpinarea sa, la Chocino patru ambasadori, cari tre­buiau să primească jurământul său, al boerilor din divan şi al tuturor celorlalţi boeri moldoveni...“. „Despre neplăcerile izvorîte din re­fuzul de a presta jurământ, cum Alexandru a fost reinscăunat, în Va­­lachia, împotriva lui Bogdan şi des­pre pustiirile făptuite de Tătari“, (pag. 187, 187 verso si 188). „...Intre timp, Petru, palatinul Va­­lachiei, muri. După moartea lui, un oarecare Bogdan, care se zicea copil din flori al voevodului Alexandru, puse stăpânire pe voevodatul Vala­­chiei. Mai era un fiu al voevodului Ilie, care se­ numea Alexandru, fu­gar impreună cu mama sa şi care fu­sese făcut Domn, cu puţin mai îna­inte, din porunca Craiului, de către loan de Senneu şi Bogdan gonit. Dar, numai­decât după plecarea lui loan de Senneu şi a oştilor lui Bogdan cobori din munţi şi goni pe Alexan­dru. Sfatul craiului se întruni pentru a hotărî dacă Valachia trebuie cu­cerită și prefăcută în provincie po­­loneză și dacă trebuia să i sa facă, daruri, pământuri din Ru­sia, tână­rului Alexandru. Socoti, insă, divanul, că a supune pe Valachi ar fi greu (Citiţi continuarea în pagina n •*' N­A Z­B­A­T­I­I SIMPTOM D. Manolescu-Strunga poartă tra­tative cu Austria la Semmering — in jurul acordului comercial. ...Care anemic trebue să ș fie — dacă a fost dus la o stațiune de în­tremare... Kix CHESTIA ZILEI DENUNŢURILE mmmz. mmmmz ------ Pe baza unui denunţ, s’a făcut ori o inspec­ţie la un dispensar din strada Maşina de pâine... ------Şi denunţătorul ce a devenit? ------A intrat în Maşina de palme... Săptămâna care a trecut de EUG.­HERO­VANU­ Săptămâna care a trecut în­cheie însuşi anul care a trecut. Bilanţul ultimelor şapte zile, ar putea dar face loc bilanţului ce­lor 12 luni expirate. Dar făcea. ► lucru l ’oaul său, in ordinea sa, cu destinaţia sa. Cronica aceasta e pentru lucru­­rile recente. Să rămânem la ca­drul ei propriu. Sărbătorile au venit într’o at­mosferă înşelătoare, o atmosfe­ră de început de primăvară. A­­ceasta a întreţinut unele iluzii, a provocat însă şi unele păreri de rău. In general s’a remarcat multă mişcare, mai multă de­cât ne-am fi aşteptat pentru timpurile acestea. In dosul de­corului obicinuit, mizeria şi su­ferinţa s’au eclipsat, — vai, apa­rent, numai şi pentru prea pu­ţin timp însă. Cei vechi pretindeau că la zgomotul armelor muzele tac. Făcând o transpunere de cir­cumstanţă, — în sens opus, în­să, — am putea spune că săr­bătorile mari, cu tradiţie de li­nişte şi de reculegere, recla­mând neapărat mediul familiar, adică viaţa privată, fac ca,­în toată durată lor, viaţa publică să-şi piardă complect suprema­­ţia şi strălucirea. S’ar putea ast­fel construi o variantă a vechei, arhicunoscutei formule „inter arma silent musae” înlocuind de o parte, ideea de război cu cea de pace familiară şi, de altă parte, umbra diafană a muzelor, prin figurile pline de gravitate ale oamenilor politici. Dar nu e o profanare, să aşezăm în locul Melpomenei, a Thaliei sau a blondei Clio, figura masivă şi rubicondă a cutărui sau cutărui om politic? De data aceasta însă, prin ex­cepţie, sărbătorile Crăciunului au înregistrat, în afară de „Vi­cleimurile” populare, un mare Vicleim politic,­­ sub alt nume, bineînţeles, sub numele de „Ma­rea manifestaţie a guvernului la Cluj”. Manifestaţia aceasta are sem­nificaţia şi importanţa ei. E o demonst­raţie, o afirmare, un act menit să fixeze şi să lămu­rească o atitudine, — nu numai a ţ- \`­r­­ui dar şi a ţârei. Unii par dispuşi a o lega de diverse evenimente politice in­terne, de unele frământări în viaţa partidelor. Pentru aceştia,­­ parada guvernului ar fi o de­­mogrst­ faţie de forţe şi mai ales o afirmare a voinţei de a nu pă­răsi conducerea treburilor publi­ce. Ipoteza aceasta ar corespun­de, in adevăr cu faptele politice recente, cu care stă în legătură. La Cluj s’a vorbit de politica naţională, de păstrarea şi apă­rarea hotarelor, această „primă şi ultimă poruncă a neamului” cum a spus primul ministru, care, cu ochii în­spre hotarul de apus, a ţinut să se ştie că „nu vom da nimănui­­ nici o palmă din moşia strămoşească”. S’a vorbit de consolidarea ţa­rei, „a doua mare poruncă a nea­mului”. In capitolul acesta, d. Tătărescu a avut accente vibran­te, a făcut apel la limba poeziei, a recitat versuri, — versuri în „Limba noastră, limbă sfântă Limba vechilor cazanii, Care o plâng şi care-o cântă Pe la vatra lor, ţăranii...“ S’a făcut apel la solidaritate, la menţinerea ordinei. S’au evocat apăsătoarele sarcini ce revin ge­neraţiei actuale. S’a spus tot ce se putea spu­ne, despre marile probleme ale momentului şi despre tot ce poate face preocuparea actuală a omului politic. In fond, nimic nou însă. Căci nici antirevizionismul, pe care guvernul îl proclamă ca răspuns la campaniile ce de atâta timp ameninţă liniştea Europei, nici politica naţională şi de „promo­vare a elementului românesc”, nici acel „totul pentru armată” care, după ultimele evenimente (Citit­ continuarea în pagina II-a)

Next