Adevěrul, februarie 1935 (Anul 49, nr. 15659-15682)

1935-02-01 / nr. 15659

ABONAMENTE­ ­200 iei pe 3 luni In st£tate 3 LES 'BIROURILE: Bucureşti, Str. Const. Mille ( sărindar) No. 5—7—9 telefoane.­(750 lei pe un an j | ' * înainte—idealul politic era acordul dintre guvern şi opoziţie. Acum idealul se reduce la acordul din sânul guvernului. D. Dinu Brătianu şi prefecţii După cum se va vedea în corpul ziarului, d. Armand Călinescu a fă­cut ori la Cameră o comunicare privitoare la discursul ţinut acum câteva zile de către d. Brătianu prefecţilor adunaţi în Capitală. Se ştie că şeful partidului liberal a ce­rut prefecţilor să răspândească printre funcţionarii de stat, profe­sori, magistraţi şi ofiţeri, broşura în chestiunea Skoda. D. Armand Călinescu a întrebat pe primul mi­­nisitru dacă se poate accepta ca ..prefecţii să fie transformaţi în mod făţiş în agenţi de partid şi între­buinţaţi la propaganda politică”. Apoi „dacă este admisibil ca magi­straţii şi militarii să fie aduşi pe un asemenea tărâm” şi dacă „se pot răsturna normele de viaţă publică într’un chip atât de păgubitor inte­reselor superioare de stat?”. Nu ştim dacă şeful guvernului va răspunde şi, în cazul afirmativ, ce va spune. Lucrul este indiferent. Intr’o chestiune ca cea ridicată de d. Armand Călinescu, în care se cu­prinde întreaga acţiune guverna­mentală, în care intră toată istoria administrativă a României moder­ne, un ministru abil poate oricând găsi argumente în sensul interese­lor ce are de apărat în momentul când vorbeşte. D. Tătărescu, dacă va voi deci să răspundă, va putea să-şi aleagă uşor tangentele prin cari să scape. întrebările d-lui Armand Căli­nescu au altă importanţă decât cea a propagandei d-lui Dinu Brătianu prin prefecţi. Ele trec dincolo de cadrul fixat de autorul comunicării. Este adevărat că şeful partidului li­beral a făcut o greşală. Răspândi­rea broşurii Skoda se poate face prin nenumărate alte căi decât prin prefecţi. Dar d. Dinu Brătianu, care ştie aceasta ca şi oricare altul, a voit desigur să facă o demonstra­­țiune. De aceia comunicarea ar fi fost mult mai interesantă, dacă d. Armand Călinescu s’ar fi folosit de prilejul ce i s’a oferit ca, pe lângă indignarea, — justificată, — în contra propagandei de partid prin prefecţi, să mai fi spus ceva şi des­pre necesitatea despoliticianizării administrative prin despoliticiani­­zarea — pe cât posibil mai mare — a reprezentantului guvernelor în fruntea judeţelor. Problema fundamentală a ţării în materie administrative este aceasta din urmă. Dacă s’ar putea ajunge ca prefecţii să fie ai administraţiei, iar nu ai partidelor, o iniţiativă ca cea a d-lui Dinu Brătianu ar fi evident imposibilă. Atâta vreme, însă, cât nu este cu putinţă să se obţie acea­sta, abuzurile guvernelor prin mij­locirea prefecţilor­­ sunt fatale. Deosebirea între un guvern şi altul stă atunci numai în mulţimea şi în gradul abuzului, nu în absenţa de abuzuri. N’a existat încă guvern ca­re să nu fi întrebuinţat prefecţii pentru acte arbitrare. Despoliticianizarea prefecţilor es­te o veche aspiraţiune a ţării. In această direcţie s’au emis în cursul anilor, atât înainte de război cât şi după, un număr mare de idei. Abia acum câteva zile s’a propus intro­ducerea principiului inamovibilităţii la numirea de prefecţi. Dar nu ve­dem cum se pot realiza proectele acestea. Condiţiunile noastre poli­tice şi sociale nu sunt încă propice pentru asemenea reforme profunde şi cei cari cred în posibilitatea lor acum îşi fac iluzii. Despoliticianiza­rea administraţiei şi a prefecţilor, nu se va putea face decât printr’o evoluţie treptată şi printr’o ridicare continuă a nivelului economic şi moral al ţării. Guvernele ar putea fireşte să grăbească procesul aces­ta. Dacă d. Călinescu îşi va trans­forma comunicarea în interpelare, ar face bine să ne vorbească le partea aceasta a chestiunii. Am auzi atunci, poate lucruri mai utile decât simpla şi puţin eficace veştejire a atitudine! d-lui Dinu Brătianu. Adr Sfârşitul anului 1934 a adus un potop de lamentaţii şi de pronostipuri tra­gice. La fiecare colţ de stradă, un ca­fenele, în birouri, astrologi amatori, cu frunţile încreţite şi cu voci sugrumate de calcule — din afara oricărui echili­bru matematic — vesteau nenumărate catastrofe planetare sau citadine. Să fi fost în aer semnele unui sfârşit de epocă? Oamenii ridicau ochii spre cer, întrebau stelele, nourii, încrucişările de luceferi, încercau din imponderabile presimţiri, din nostalgii nejustificate să găsească un înţeles al prezentului şi poate al viitorului. E, fără îndoială, de la o vreme o întoarcere spre unele interpretări, spre unele „moduri“ de cunoaştere pe care ştiinţa pozitivistă şi materialistă a timpului nostru le lă­sase cu totul deoparte. Nu se vorbeşte din ce în ce mai mult, în medicină de pildă, despre preceptele cosmice ale teoriilor hipocratice? S‘ar părea că bu­nul mers al mădularelor noastre, că starea noastră de sănătate sau de boală n‘ar fi străine de anume fluc­tuaţii ale mărilor, ale aerului sau ale planetelor. Să nu mai fie nicăeri în jurul nostru o fărâmă de soare, o năframă cât de mică de iubire, de generozitate, care să ne dea dreptul la o nouă nădejde, la o prelungire de viaţă? Ceasul in care plantele se vor lovi ca bilele de biliard nu a sosit încă şi nu va sosi desigur înainte ca multe mi­lioane de ani să se fi scurs. Moda macabrului, a aspectelor per­petuu tragice şi întunecate va trebui înlăturată. Paza nenorocirii, a demo­niacului, are şi astăzi succesul asigurat în saloane. E atât de uşor pe cât in­teresant să pari desgustat de viaţă, să trâmbiţezi că orice sforţare e inutilă, că un cataclism, universal pândeşte din clipă în clipă. Dar cu cât mai profund şi mai aproape de adevăr e să cauţi să anunţi bucuria, lumina. Marii poeţi ai romantismului cu toată atenţia lor pentru tragic,, ca un Jean Paul, Höl­derlin, au scris paginile cele mai emo­ţionante de lumină şi de împăcare. Pa­nica improvizaţilor cititori de stele de azi e asemenea dorinţii acelui student cu examenele Întârziate care aştepta stăruitor izbucnirea unui cataclism, a unui război de pildă, care să-i justifice inactivitatea şcolară. Poetul, omul de ştiinţă, care îmbogăţesc bagajul de in­teligenţă al omenirii, au şi misiunea de a dezvălui hotarele unei lumi a fru­mosului şi a bucuriei. Fireşte nu din mulţumirea de sine, din lenea de a gândi, din confortabila aşezare în fotoliul rutinei, va izbucni acea­stă lumină, această bucurie înaltă. Ci din conştiinţa unei misiu-­i de înde­plinit, unui efort neîntrerupt spre mai bine, spre desăvârşire. Şi ce altceva mai mult decât generozitatea, decât strădania de a aduce împăcare şi spe­ranţă celor umili şi nedreptăţiţi, ar pu­tea fi această lumină. Mai sunt încă oameni cu inima, caldă ca un soare care se străvede prin transparenţa hai­­nelor şi a trupului. Dar trebuie şi un ochi mai atent, un ochi radiografic. Mai sunt zile fericite. Mai sunt zile cu soare. Şi în cinstea acestora se cu­vine să ne scuturăm din lamentaţii şi pronosticuri tragice. Ilar­ie Voronca Carnetul meu Mai multă lumină Glose politice. OCULTA GREŞALA D. Bordeni a pus ieri la Cameră o întrebare cu privire la condiţiile in care se tratează reinoirea con­­tractului Skoda. Se dovedeşte ast­fel că această ofertă nu mai con­­stitue un secret, ci un act public. Despre izvorul indiscreţiei se şoptesc, în rândurile guvernamen­tale, lucruri din cele mai interesan­te. Acest izvor dovedeşte că d. Tă­tărescu nu trebue să-şi mai facă iluzii în privinţa fondului senti­mentelor care stau la baza acţiunii brătieniste. Interesant este insă un alt fapt. Si anume: că imediat după comu­nicarea d-lui Bordeni, s’a rostit in rândurile majorităţii cuvântul: oculta. Unii pretindeau, într'adevăr, că documentările d-lui Bordeni înve­derează nu numai că există o le­gătură de fapt între nuanța bră­­tienistă și partidul d-lui Gheorghe Brătianu, dar că au fost reluate metodele de luptă de odinioară ale ocultei, se lovește indirect și se face uz de orice ar putea con­tribui la crearea unei atmosfere imposibile. D. Tătărescu este manevrat sub toate formele și cu toate mijloace­le. Când nu se poate direct, vine o răsunătoare comunicare indi­rectă, care își trage obârşia din ceea ce, cu bună credinţă­, însuş primul ministru a înţeles să încre­dinţeze unui prieten. Am arătat la timp că prin felul cum a pus d. Dinu Brătianu, in discuţia prefecţilor, chestiunea Skoda, a făcut o dublă greşală. Mai întâi a învederat o diver­genţă, până acum neconfirmată o­­ficial, intre d-sa si şeful guvernu­lui, in ce priveşte ancheta Skoda. In al doilea rând, a nesocotit faptul că deşi prefecţii sunt recru­taţi din rândurile partidului de la guvern, teoretic cel puţin ei devin funcţionari administrativi din ziua numirii lor. In plus d. Dinu Brătianu a mai cerut prefecţilor ca, între altele, să activeze în chestia Skoda în rân­durile magistraţilor şi ofiţerilor. Cum era totul, chestiunea a fost adusă în discuţia Camerei, prin­­tr-o întrebare, foarte abilă şi cu serios substrat politic, a d-lui Ar­mand Călinescu. Cu o artă desăvârşită d. Ar­mand Călinescu a ştiut să tragă foloase din divergentele care exis­tă in sânul partidului liberal si a fluturat dinaintea tineretului libe­ral numele d-lui Tancred Cons­­tantinescu, pe care d. Dinu Bră­tianu l-a cerut ministru al arma­mentului.­­ A fost suficient pentru ca majo­­r ritatea să asculte cu încordare si I uneori cu satisfacţie criticile for- J mulate de d. Armand Călinescu. Sever DOCTORUL SATULUI -•­IA Senatul a votat în şedinţa sa de Marţi, o lege, care ar putea să aibă cele mai fericite consecinţe, pen­tru sănătatea poporului şi prin a­­ceasta, pentru propăşirea acestei ţări. E vorba de legea pe care a for­­mulat-o d. dr. Costinescu, ministrul sănătăţi, lege care urmăreşte să creieze la sate o situaţiune pentru medicii cari iesă an de an din fa­cultăţile noastre şi au tot mai pu­ţine posibilităţi de a-şi asigura o situaţiune materială, cât de mo­­destă, în aglomeraţiile orăşeneşti. Legea aceasta e scurtă, mică. Urmările, ei însă pot fi mari de tot. Pentru ca să se vadă impor­tanţa ei, e deajuns să cităm faptul de o gravitate excepţională că ţara noastră înregistrează o mor­talitate infantilă de şaizeci la sută. Ceiace însemnează că dintre o sută de copii cari se nasc, şaizeci mor în primul sau în primii ani de viaţă. Cifra e cunoscută mai de mult. Dar nu e niciodată de prisos ca să fie amintită. Ea este un mare rebel permanent, pentru cei răs­punzători de conducerea şi prin urmare de viitorul acestei ţări. Spuneam mai ieri, într’o altă ordi­ne de idei, că respectul pentru co­pil, este un semn de civilizaţie. Dacă luăm în consideraţie cifra mortalităţei infantile de la noi, tre­buie să ne spunem singuri, că sun­tem departe de a avea dreptul să ne lăudăm cu civilizaţia noastră. Dar mortalitatea aceasta la co­­pii, este în bună parte urmarea ig­­noranţei, a neglijenţei, a resem­nă­­rei fataliste, care stăpâneşte încă o bună parte a păturei noastre ţă­răneşti, a ceia ce Mihail Kogălni­­ceanu a numit, cu un cuvânt de­venit clasic, talpa ţărei. Mor co­piii, dar nici adolescenţii, nici oa­menii copţi, nu o duc mai bine. Sănătatea, adică vlaga naţiunei, este miza cea mare, ce se joacă în lupta contra neigienei şi a boli­­lor. Şi miza e dinainte pierdută, dacă lipseşte partenerul opus boa­iei, medicul. Dar, se vor gândi unii : ce ? nu avem medici la ţară ? Nu avem medici de plasă, de judeţ, inspec­tori şi directori sanitari ? etc., etc. Avem, după unii prea mult, după alţii, ca d. D. R. Ioani­tescu de e­­xemplu, care, deşi nu e medic,­­a fost un foarte bun ministru al­ să­­nătăţei, avem prea puţini. Critica împotriva categoriei me­dicilor acestora oficiali, e tot atât­ de veche, cât însăşi instituţia lor. Ne aducem aminte de un mare dis­curs pe care l-a rostit răposatul Eleva, ca ministru de interne, dis­­curs care a făcut senzaţie în vre­mea lui şi în care a citat nenumă­rate cazuri impresionante şi ade­sea umoristice, când nu erau tra­gice, decurgând din biurocratiza­­rea medicilor oficiali sau din im­pasul în care ei se găsiau şi se gă­sesc, prin situaţia falsă, am zice , prin promiscuitatea în cari îi pu­nea, amestecul de obligaţii biuro­­cratice şi de obligaţii sanitare. • Nu vom nega că acest amestec a slăbit la unii dintre medicii func­ţionari simţul răspunderei. Că ra­cilele biurocraţiei, nu i-au cruţat pe alţii. Dar au fost şi mulţi, cari s’au străduit să-şi facă datoria. Zadarnică strădanie, dacă luăm în considerare, că raza activităţii lor era atât de mare şi indemnizaţiile lor de transport erau atât de mici, încât cu cea mai mare bunăvoinţă activitatea lor medicală, nu putea fi decât superficială. D. dr. Costinescu prin legea d-sale, caută o soluţiune a proble­mei sanitare la sate, pe o cale, care, după cum a menţionat, a fost mai întâi recomandată în acest ziar. Calea aceasta a definit-o foarte bine doctorul Skupievski, în cuvântarea ce a rostit, ca raportor al legei dini Costinescu. „Medicul funcţionar — a spus d-sa — medicul care face poliţie sanitară, care face profilaxia popu­laţiei, nu trebuie confundat cu me­dicul practician. Medicul funcţionar este acela pe capul căruia cade în­treaga lucrare a poliţiei sanitare, obligaţia de a elabora numeroase tabele statistice, de a face nume­roase inspecţii, de a încheia proce­se verbale, aşa încât întreaga lui activitate este absorbită numai de formalităţi, iar populaţia, e condam­nată să sufere din cauza acestei ac­tivităţi biurocratice a medicului funcţionar“. Proectul de lege al d-lui dr. Cos­tinescu, a arătat mai departe doc­torul Skupievski, vrea să creieze la sate, pe medicul curant, pe medicul practician, care va complecta sau va fi complectat de medicul func­ţionar. Acesta va rămâne, ca orice funcţionar, un agent sanitar plătit integralmente de stat şi nu va mai avea obligaţiunea imposibilă de în­deplinit în mod conştiincios, de a trata pe bolnavii răspândiţi pe su­prafeţe mari şi risipiţi prin satele plasei. Medicul curant, va avea să se ocupe în permanenţă de bolnavii din comuna sa şi din satele care o com­pun şi va primi de la stat sau de la comune numai o subvenţie. Urmea­ză, din aceasta că rolul lui nu va fi numai pur medical, ci va trebui să fie şi educativ. Fiindcă ţăranul nos­tru trebuie abia obicinuit cu ideia, ca în caz de boală să se adreseze medicului, pe care trebuie să-l plă­tească pentru munca şi străduinţa sa. După părerea noastră acesta este nodul problemei. Este exact, ce a spus d. doctor Skupievski că azi avem pletoră de medici, pe când înainte de război nu am avut des­tui, cum s’a dovedit în timpul răz­boiului, ceiace, în treacăt fie zis, dovedeşte că problema plasării şi existenţei medicilor, este nu nimai problema apărării naţiunei dar şi a apărării naţionale. Dar dacă sunt medici cari o duc greu sau chiar nu o duc de loc la oraşe,­­ aceasta fiu e un motiv su­ficient, ca să prefere s’o ducă greu la sate. Ei trebuie să mai aibă sen­timentul, convingerea, că sunt che­maţi la un apostolat. Cum altă dată poporaniştii ruşi­ s’au dus la sate pentru a propaga alfabetul, baza e­­lementară a culturii, medic­ul care se duce la sate, cu o mică subven­ţie, trebuie să o facă şi din con­vingerea că e chemat să răspân­dească la sate igiena şi sănătatea, bazele elementare ale civilizaţiei. Lucrând astfel, el se ajută şi pe sine în acelaş timp, căci săteanul va deveni cu vremea şi un bun client, cum este în toate ţările din Occident şi chiar în unele din ime­diata noastră apropiere, în Ceho­slovacia, Austria, Ungaria şi cum este chiar la noi­ în Ardeal. Drept este că la început lucrul va fi anevoios. Dar afară de sub­venţia în numerar, va trebui să se caute a se asigura medicului o lo­cuinţă convenabilă. Aceasta-i nece­sar şi pentru a-i asigura prestigiul şi pentru a-l pune în situaţie să servească de pildă şi în ce priveşte cultura şi igiena casnică. Ar mai fi multe de spus şi vor trebui spuse. Dar spaţiul nu o mai îngăduie. Se poate însă spune ca încheiere că legea doctorului Costi­nescu, e mică, dar ar putea da re­zultate mari, dacă ar fi aplicată în­tr’un spirit larg, complect străin de politică, cu atât mai mult de politi­cianism. B. Brănișteanu Spiritul de colaborare începem prin a invoca un fapt, in aparenţă mărunt, dar care serveşte pentru ilustrarea unui adevăr ce vroim să scoatem în evidenţă. In şedinţa Camerei din ziua de Luni, d. Cezar Spineanu, deputat naţional-ţărănist de Dâmboviţa, protestând împotriva hotărârii prin care oraşul Targovişte a fost tre­cut in rândul oraşelor de categoria a doua, a cerut d-lui ministru de finanţe ca această fostă Capitală a ţării să­ fie socotită ca un oraş de categoria întâia. Lămurim că func­ţionării şi pensionarii, cari domici­liază in oraşele de categoria Întâia, au precădere când e vorba de plata salariilor şi pensiilor. La cererea d-lui Spineanu s’a grăbit să se asocieze şi d. N. Rizescu Hrăneşti, tot deputat de Dâmboviţa, insă deputat naţional-liberal. Repetam, în aparenţă fa­ptul e mărunt şi n’are decât o însemnătate locală. Apare însă în altă lumină, când ţinem seama de adevărul că nu se constată o mai acută osti­litate politică, mergând uneori chiar până la o pronunţată duşmă­nie, personală, decât între parlamen­tarii şi şefii politici, cari işi au fie­ful electoral în unul şi acelaş judeţ, dar sunt înregimentaţi in partide adverse. Iar parlamentarii şi şefii de organizaţie politică din judeţul Dâmboviţa s’ar părea că se silesc să deţină recordul sub raportul res­­trânselor animozităţi politice şi per­sonale. Totuşi, când este vorba de o ches­tiune, care interesează ansamblul judeţului, ii vedem procedând de a­­cord şi stând alături unii de alţii. Pornind de la faptul citat şi lăr­gind domeniul de observaţiuni şi cercetări, vedem că această tendin­ţă spre colaborare şi bună înţelegere se manifestă din când in când, insă la intervale foarte rare şi atunci când situaţia este aşa de gravă, în­cât se prezintă ca fără eşire. Dar tocmai aci stă răul, tocmai aci e nenorocirea. E oare nevoe să se a­­jungă la situaţii desperate, pentru ca oamenii noştri politici, conducă­torii de eri, de azi şi de mâine ai ţării, să-şi amintească de datoria ce au faţă de ţară, datorie ce impune desbrăcarea de patimi mărunte, de strâmtul şi răufăcătorul egoism po­liticianist? E oare nevoie ca ţara să ajungă la marginea prăpăstiei, pen­tru ca ei să se gândească la datoria ce au de a uita ce-i desparte şi de a-şi întinde unii altora mâna? Oare nu este destul de delicată situaţia de astăzi a ţării şi această situaţie nu constitue un îndemn suficient, pentru a trezi in lumea noastră po­litica spiritul de colaborare şi por­nirea spre o bună înţelegere? Cola­borare între partidele de guvernă­mânt şi armonie in sânul unuia şi aceluiaş partid. Se ştie doar că nu numai raportu­rile de la partid la partid sunt din cele mai duşmănoase, dar se mai ştie că sunt desbinări şi grave neîn­ţelegeri şi în sânul unor anumite partide politice. De multe luni de zile, de pildă, pe primul plan al discuţiilor şi comen­tariilor din opinia publică şi din pre­să stau divergenţele dintre condu­cătorii şi fruntaşii partidului na­­ţional-ţărănesc. Această situaţie e regretabilă, iar atmosfera ce domneşte între parti­­­­de şi în sânul partidelor este — se simte oare nevoe să o relevăm? — profund dăunătoare ideei de partid şi menţinerea regimului nostru con­stituţional şi normal. Cât despre interesele generale ale ţării, aceste interese nu pot fi decât adânc pă­gubite. Iată lucruri asupra cărora se im­pune ca toţi fruntaşii vieţii noastre politice să­ mediteze cu mai mult sânge rece şi cu mai puţin egoism. N. Batzaria NOTE VA apărea un studiu despre problema constituţională. Vrar să­ zică — constituţionali­smul a şi, intrat în­ literatură... # D. DINU BRĂTIANU cere com­primarea cheltuelilor, iar mini­ştrii se opun. . ...Fiind ei sunt acei care fac cheltuelile. * AM aflat că d. Dinu Brătianu a convocat pe prefecţi „fără şti­rea şi peste capul primului mi­nistru". Noroc că această acţiune n’a mers pe subt capul d-lui Tătă­rescu. '■# •r D. MANOLESCU-STRUNGA ar fi spus, că d-sa preferă să demi­sioneze — decât să cedeze. ...Fiindcă el știe precis că nu cedează. *■ S’A spus, că monetăria va pu­tea fi utilizată și la altfel de ope­raţiuni. De pildă, la baterea monetelor de şocolată?... * O primărie a adoptat, ca de­zinfectant împotriva gripei, for­molul... N’ar fi mai bun acidul fenic concentrat în care să fie muiaţi bolnavii? DINU NICODIN de E. LOVINESCU Acum vre­o douăzeci de ani se evoca într’un cerc existenţa reală a unui Des Esseintes bircure­­ştean: un om de societate aser­vit pasiunii de a părea american. Apariţie yankee in inima uliţei autoctone; probabilă înfăţişare atletică ,dezarticulată puţin, roş­covană, cu fălci carnasiere şi cu pipă în colţul gurii; largi costu­me de stofe cadrilate, cu martin­­gală, caschetă de călătorie şi pe timp ploios, macferlan transat­lantic sau cauciuc Burberry; în mână, o carte cu scoarţe roşii, un Baedecker desigur. Americanul nostru se primbla turistic în mijlocul Bucureştilor de dinainte de război; circula interesat, şi încordat în jurul statuilor lui Brătianu sau Mihai Viteazul, re­­ferindu-se atent la cartea cu scoarţe roşii; căuta străzile în ghid şi admira Cişmigiul într-o descripţie englezească; întors la Capsa, cerea un cocktail şi, la plată, îşi scutura toate buzuna­rele; n’avea lei ci numai dolari. Chema pe chelnerul Jean: — John, i have not lei. No! şi cu o sforţare subliniată în a vorbi româneşte cu autentic ac­cent yankeu. — Keiner, schimbetşen doleri? * Evocare, desigur, caricaturală şi retuşată cu amintirea literară a lui Des Esseintes, care călăto­ria imaginar la Londra, tratân­­du-se cu altoluri englezeşti prin­tre ladşi şi jochei în fundul unui bar londonez din inima Parisului. Eroul se pare totuşi că a existat şi a circulat cândva prin societa­tea bucureşteană. II uitasem cu totul, când o întâmplare, arbi­trară de altfel, şi cu raporturi numai incidentale, într’o linie cu mult mai interesantă şi mai ono­rabilă, îmi împrospăta amintirea lui aproape ştearsă. In sâmbăta dinspre Duminica Tomei, pe che­iul portului Constanţa. Din larg se apropie de radă un mare vas de călători italian Aventino, în care ar fi putut intra elementele­­ unei noi colonizări. In mijlocul­­ descărcăturii uriaşe de Olio Sas­­so şi de „aranci” călabreze, din­ pântecele vast al vaporului nu se­­ scoborî decât un singur călător:­­ un englez blond-roşcovan, în co­stum cadrilat, cu bască, cu mo­noclu şi, mai ales, cu o impertur­babilă flegmă şi siguranţă de om ce e la el acasă la Londra ca şi la Sidney, la Bombay ca şi la Cap- Town sau Singapor. A doua zi, în personalul de Bu­cureşti, Englezul se nimeri în compartimentul meu, unde, cu cel mai autentic accent londonez, se prezintă: — Dinu Nicodin. Căci Englezul acesta atletic, sportiv, blond-roşcovan, cadrilat, monoclat, spălat şi călcat la Lon­dra, distins, flegmatic, lent, ce­remonios, protocolar, cu o elocu­ţiune exotică, cu vocalele naza­lizate, cu silabele prelungite, ca şi cum cuvintele n’ar veni direct ci s’ar lăsa traduse din altă limbă, acest Englez, care în Du­minica Floriilor plecase la Lon­dra şi acum, după două săptă­mâni, apărea într’un vapor ita­lian ce venea de la Cairo, pe cheiul Constanţei, nu era decât un compatriot al nostru, răspân­dit şi preţuit în societatea bucu­reşteană, iar pentru cunoscătorii scrisului românesc autorul Lupi­lor, adică al unei cărţi de proză somptuoasă şi ritmică, inegală, originală, cu vigoare de viziune plastică, scrisă într’o limbă ro­mânească autentică, uneori ru­rală, pură, alteori arhaică, um­flată de sevă şi savoare. Un scrii­tor de talent autocton inconte­stabil şi de mari posibilităţi ar­tistice, o personalitate curioasă şi originală, asupra căreia aş dori să arunc lumina simpatiei şi în­ţelegerii pentru a-i înlesni, de se poate, concursul de împrejurări, de care are nevoie orice talent în afirmarea autorităţii sale asu­pra publicului. N’aş putea spune că prima lec­tură de anul trecut a Lupilor s’a desfăşurat în ritmul obişnuit al oricărei lecturi şi că n’a fost în­tovărăşită şi de iritări şi de hia­turi neîmplinite, de altfel, nici până azi. Originalitate evidentă,­­ dar şi originalitate de stofă engleză trucată. Pe lângă origi­nalitate, inegalitate: compoziţie deslânată, discursivă, cu lungi digresiuni platoniciene, cu erudi­ţie inutilă, cu lungimi intolera­bile într’un stil totuşi scurt, pro­­poziţional, abrupt, ca o lovitură de gong, funie răsucită şi cu no­duri şi apoi, brusc, revărsat în pânze de largi perioade ritmate, totul, şi cascadă şi napă, insă într’o limbă mustoasă, plină ca un mugur. Alături de digresiu­nea filozofică şi de dialogul elip­tic, strangulat şi torturat, manie­rat, luminişuri de viziuni plastice de mare vigoare: un mâncău un­(Cititi continuarea in pagina H~a) CHESTIA ZILEI VISTIERNICUL INSPIRAT D. V. Slăvescu pentru a echilibra bugetul a pus un­ nou impozit asupra scriitorilor. (ZIARELE) -----Uite d-le că Slav­escu ăsta fire mai multă fantezie decât noi... Biserica unită şi sentimentele româneşti ale Blajului de ION CLOPOŢEL însemnări despre marii cărturari greco-catolici şi despre mitropolitul Vasile Suciu Cele patru pagini ale ziarului în chenar negru Unirea din Blaj, or­ganul mitropoliei române greco-ca­­tolice, aduc prin condeiul viguros şi de mare talent al­ scriitorului Ale­xandru Lupeanu nu numai informa-­­ tiunile cele mai autentice asupra ultimelor clipe ale vieţii de martir trăite de mitropolitul Vasile Suciu, ci şi câteva înalte consideraţiuni a­­supra sentimentelor profund româ­neşti dovedite înainte şi după Unire de marele dispărut. Publicul vechiului regat nu este îndestul de lămurit asupra organi­zaţiei bisericeşti a românilor uniţi, şi de multe ori pleacă atacuri ne­cugetate împotriva lor sub bănu­iala că n’ar fi tocmai români din creştet până’n tălpi, că ar fi într’o anume măsură înstrăinaţi prin ca­tolicismul lor îmbrăţişat în 1700. Unirea caracterizează sub acest raport pe­ mitropolitul Suciu ca pe „cel mai neînfricat exponent al ro­mânismului integral“ şi afirmă, că el a fost care a depus în Blaj cel dintâiu jurământ, încă în perioada tulbure a revoluţiei din 1918, statu­lui român şi şi-a luat bucuros sar­cina de preşedinte al Consiliului naţional... Frumoase, emoţionante mărturisiri. Dealtfel noi românii transilvăneni ne vindecaserăm de mult să ne mai facem proces pe chestiunea simţă­mântului românesc, egal de pur şi de integru la ambele confesiuni. Pacea era demult restabilită. Noi gazetarii vorbiam toată vremea de­spre bisericile noastre de la Sibiu şi Blaj... . Fireşte, că între anii 1692 şi 1700 zarva a fost mare, împăratul din Viena făcea presiuni şi întindea mrejile tuturor ispitelor. Se prea poate, că tentaţiile materiale au fost mari şi hotărâtoare. La ce-am mai răscoli motivele care au determinat unirea cu cele patru puncte dogma­tice (primatul papal, întrebuinţarea pâinei nedospite la cuminecătură, purgatorul şi filioque) ? Puhoiul u­­milinţelor era demoralizator. Unirea canonică putea aduce uşurarea de greutăţi, stăvilirea persecuţiilor, accesul la sfere superioare (vlădica Atanasie fusese primit la Viena de împăratul şi cardinalul Kollonits). Dedesubturile acestea fireşte,­ că a­­veau substrat materialist: „preoţii răsăriteni să nu mai plătească da­toria de iobagi către domniii de pă­mânt“... Insă în lumina cercetării obiec­tive consecinţele actului unirii cu Roma a sinodului celor 55 proto­popi cari reprezentau nu mai puţin de 1582 preoţi, au provocat şi re­zultate atât de remarcabile, încât astăzi istoria este gata să recu­noască făţiş, că pierderile morale au fost compensate prin întărirea sentimentului de romanitate deş­teptat prin marii cărturari ai Bla­jului.­­! Samoil Micu, G. Şincai şi Petru­ (Citit! continuarea în pag. II-a) NAZBATII JUMA-JUMAL. Faţă de naţional-ţărănişti, şeful partidului liberal vrea războiu, iar şeful guvernului — acord. Să o dăm pe din două: neutrali­tate... . „ . KIx

Next