Adevěrul, martie 1935 (Anul 49, nr. 15683-15708)

1935-03-01 / nr. 15683

AHOL 49­ No. 15.883 8 pagini Vineri 1 Martie 1035 FONTI ATITRT­­ ^ V. BELDIMAN 1888—1897 JUAIJJAXURI . CONST. MILLE 1897—1926 1380 lei pe 6 luni _ . . I [ (centrala* 3-84-30 abonamentejan»Mpe“ni. 3LEI BIROURILE: București, Str. Const. Miile (s*H«n«r) Ho. 5—7—9 Din declarațiile d-lui Gh. Tătărescu: „Guvernul nu va pleca până când nu va echilibra bugetul “. ...Primul ministru vrea să facă pe partizani să creadă că nu va pleca niciodată ? Bătălia celor două influenţe Numerus clausus, pretextul hemogeniei germane, la noi... Ca seminţele înmormântate în pi­ramidele faraonilor, vechile idealuri comerciale şi războinice ale Ger­maniei lui Wilhelm II au răsărit, ca prin minune, în terenurile fetide a­­rate în politica externă de d. Adolf Hitler (numit de un publicist ger­man şi Wilhelm III). Intr’o bună zi, Kaiserul a debar­cat cu suita în Asia­ Mică ; s’a pro­clamat in retorica lui fastuoasă drept prieten şi protector al tuturor musulmanilor ; a rupt vălul scopu­rilor penetraţiei economice germa­ne, declarând ca oficial drumul po­liticei externe concretizate in for­mula Drang nach Osten. După vizită, a urmat un masiv export nou de capitaluri în indus­tria petrolului român, în sistemul de credit din Bulgaria şi s-a intensifi­cat construcţia reţelei de transpor­turi din Turcia (calea Serată Berlin- Sofia-Bagdad). Transformarea Sud- Estului european şi a Asiei­ minore în simple colonii ameninţa să devină o sumbră realitate. Povestea se repetă. In Occident, expansiunea imperia­listă a celui de al treilea Reich muşcă în granit. De aceea şi-a in­­tors privirile spre Orient unde crede că va muşca... în miez de pâine. Alianţa germano-poloneză este un fapt îndeplinit. S’a uitat conflictul „Coridorului”. Secţia IV de politica externă a partidului nazist, condusa de d. Alfred Rosenberg a promis Varşoviei anexiunea Ucrainei, in schimbul unei maici libere in ţările baltice. Fireşte, o promisiune de­şartă... . . . Ce valoare are o promisiune . Omul inteligent o face fără scrupule, iar naivul trage nădejde. Deocam­dată Germania a reuşit să disloce Polonia de Franţa. Se încearcă actualmente in Ro­mânia refacerea heghemoniei ger­mane pierdute în Sud-Estul euro­pean și în Balcani. Ţelurile? Impe­rialism politică, fără fundamente e­­conomice, fiindcă Germania este o tară săracă in capitaluri. Pretextele. Nu interesează. Orice pretext, care prinde, este bun. Numerus clausus coincide cu politica antisemită hi­­tleristă. Atracţia dintre regimul de dreapta din Germania şi adepta fas­cismului de primă sau ultimă or­a era­ fatală. Numerus clausus este un pretext pentru dislocarea alianţelor noastre externe tradiţionale şi înlocuirea lor cu o apropiere, până la subordonare, heghemoniei germane. Să nu ne înşelăm. In momentul de faţă, România a căpătat o impor­tanţă dintre cele mai hotăritoare pe plan International. Lupta de guer­rilla dintre diplomaţia franceză şi diplomaţia germană (vechea şi per­manenta rivalitate europeană) s’a întâlnit din nou pe malurile Dâm­bo­­viţei. In politica externă nu se lucrează cu­ sentimente, ci cu interese. Se pune întrebarea : cui prodest? Cui foloseşte această modificare e axelor noastre externe ? Desigur, în primul rând, Germaniei. Iese din „în­cercuirea“ operată de Barthou cu ajutorul d-lor Titulescu, Beneş şi Litvinoff, care au împiedecat pune­rea problemei revizionismului şi im­plicit a războiului. (Mutarea unei pie­tre de frontieră a fost, este şi va fi mereu în istorie cauza războaielor). Cât foloseşte ţara noastră din prăbuşirea edificiului Ligii Naţiuni­lor şi a actualelor pacte şi tratate ? Avantagii de ordin economic ? Să fim serioşi. Marea finanţă are centrele fixate în anul 1935 la Paris, Londra şi New-York. Germania nu mai poate exporta capitaluri ca în 1912. Germania, tră­ieşte, ca şi România, din moratoriu în moratoriu. Să preia contingente mai mari din productele noastre agricole ? Pro­cesul economic al Germaniei hitle­­riste se mişcă în direcţia unei re­­agrarizări. Din ţară industrială se transformă în ţară „eminamente a­­gricolă“. Procesul a început de mult, sub Schielg, sub Brüning, din cauza presiunei elicei de latifundiari și junkeri. Hitlerismul a continuat și continuă politica de ruralizare pen­tru a descongestiona metropolele, pentru a ridica șomerii din atmo­­sfera dinamitardă a asfaltului. Toată metafizica lor e îndrumată spre ,,Blut und Scholle“ (sânge şi braz­dă). Motive tactice şi motive de concepţie generală a condus la au­tarhie. Germania nu ne poate oferi nimic economic în plus, iar din punct de vedere extern, însemnează o catas­trofă prin descoperirea tuturor gra­niţelor. Fireşte, că d. Adolf Hitler ne fă­­gădueşte marea cu sarea. Uzează de aceiaş metodă a promisiunilor deşănţate cu care a cucerit la un moment dat massele dezorientate şi obosite ale Germaniei. Pe urmă nu-şi va ţine cuvântul, fiindcă nu are cu ce să-l ţină. Nu sunt grăunţe în sac. Influenţa franceză ne asigură cel puţin graniţele şi respectul tratate­lor de pace pe care se fundează Sta­tul român. Pretextul cu numerus clausus, pentru a asigura introducerea he­gemoniei germane la noi, va arunca ţara într-o serie de convulsiuni in­terne şi externe, lipsite de orice rod­nicie. Desintegrând cele 4 milioane de minoritari din cadrul Statului român prin aţâţarea bestiei rassiste, nu se pot prevedea decât sângeroase inu­tilităţi. Dar nu s’a spus despre fascişti că ei fac politica tuturor catastrofelor? Petre Pandrea NOTE D. VAIDA a împlinit 63 de ani. Cam puţin pentru ultimele-i manifestaţiuni...#­GUVERNUL rămîne la putere — după declaraţia primului mi­nistru — pînă la realizarea pro­gramului. Şi cum programul încă nici nu-i tăcut, — ne putem aştepta la o guvernare fără de sfîrşit. * DEVIZA guvernării ar fi acum: „La fiecare şase luni, o rema­niere”. Şi la fiecare an — un guvern nou... Glose politice... PROFESIUNEA DE ZIARIST Lumea politică este foarte preocupată de o chestie palpi­tantă : să reglementeze profesi­unea de ziarist. Intr’adevăr, totul a fost la noi legiferat și reglementat... Numai presa rămăsese nereglementa­tă!? Astăzi i-a venit, şi ei, rin­­dul... Aşa pesemne hi-i dat: ca acei care n’au nevoe de reglemente, pentru exercitarea carierei poli­tice — să nu aibă răgaz... pînă nu ne reglementează pe noi. Dar vezi că ziaristica se asea­mănă cu politica. După cum in politică verdictul popular este definitiv, tot astfel opinia pub­lică hotăreşte : cine-i gazetar şi cine nu. Deşi în ziaristica adevărată nu poate învinge decit gazetarul de talent, — dar numai experienţa îl face intradevăr ziarist. Orice se poate reglementa, nu­mai cariera de ziarist — nu... fiindcă nimeni nu poate spune, la începuturile unui tinăr, dacă el va ajunge ziarist bun. Gazetăria este o profesiune complexă. E o artă, şi e şi o teh­nică aparte. A scrie simplu, logic, a­­­vea darul de informare şi de convingere, a bănui ceia ce inte­resează publicul in fiecare mo­ment — iată citeva din aspecte­le problemei. Punind condiţii şi fixind res­tricţii la intrarea în profesiunea ziaristică, s’ar înlătura — poate — cei mai buni gazetari... care poate n’au o diplomă academică sau n’au satisfăcut cine ştie ce cerinţi, trecute in regulamentul presei de oamenii politici. SĂNĂTATEA PU­­ B1-i(;A In discuţia generală asupra codului penal, mai mulţi sena­tori — de profesiune medici — au spus, susţinînd avortul în caz cind sănătatea mamei este în pericol, că 95 la sută din femeile mame, din pricina neîngrijirii la naştere, nu-şi mai au starea fi­zică intactă. Iar un doctor, cu durere în glas, a caracterizat astfel situa­ţia : — La ţară femeile nasc ca vitele. Şi nimeni n’a protestat. Cind aceasta-i situaţia pri­ma datorie a făuritorilor buge­tului este să dea ultimul ban să­nătăţii poporului, chiar înainte de instrucţiune şi de alte capi­tole foarte importante în apăra­rea neamului. . . 1. Toată construcţia politicii noastre trebue să plece de la o realitate : sănătatea poporului, salvarea mamei, salvarea copi­lului... Căci înainte trebue să avem un individ sănătos, şi numai du­pă aceia avem datoria să-l in­­struim şi să-l echipăm. Discuţia din Senat — în preaj­ma bugetului — este binevenită. Interim 24 Fe­bruarie 1848 Un subiect de actualitate Acum câteva zile, un ziar fran­cez, „Le Populaire", a amintit că la 24 Februarie s-au împlinit 87 ani de la revoluţia din 1848. Plecând de aci, ziarul a explicat că, dacă evocă revoluţia dela 1848, este fiindcă aceasta comportă învăţă­minte ce se aplică evenimentelor din zilele noastre. Cam­ sunt acele învăţăminte? Intăi, unul care pri­veşte soliditatea regimurilor. Apoi, altul care priveşte atitudinea mas­­selor faţă de regimuri. In ambele domenii, „Le Populai­re“ face observaţiuni interesante. La începutul anului 1848, situaţiu-­ nea regelui Louis Philippe părea de nezguduit. Două luni după , *a­­ceia el fu răsturnat. „Căderea, scrie ziarul fratusz, fu bruscă. In ajunul prăbuşirii se credea ca regimul orleanist este foarte ferm. Regimul dispunea de o majoritate parlamentară foarte coherentă şi disciplinată, de un prim-ministru foarte energic, de armată şi de mari alianţe interna­ţionale. Cu toate acestea el căzu dintr’odată, nu fiindcă încetase de a fi cel mai puternic, ci fiindcă nu mai era în stare să uzeze de forţa ce avea la îndemână“. In timpurile noastre, am avut un nou exemplu ca acesta: căderea lui Alfons al XIII-lea al Spaniei. In câteva ceasuri, spune ziarul fran­cez, toată lumea abandonase pe Louis Philippe, aşa cum abando­nase pe Alfons al XIII-lea. „Garda naţională a Parisului, compusă mai ales din mici­ comer­cianţi şi meseriaşi, furnizase insu­recţiei, (in 1848) armata regulată... Dar lovitura decizivă fu dată de poporul republican care, dela ve­nirea orleaniştilor, nu încetase să-i combată". Aci ajungem la observaţiunea doua, la cea care priveşte atitudi­nea masselor. „Le Populaire" ara­tă că cele trei republici ale Fran­ţei: cea dela 1792, cea din Februa­rie 1848 şi cea din Septembrie 1870, — care durează şi azi. — au fost toate create de forţa poporu­lui. „Ele n'ar fi existat niciodată fără de popor. Republica de azi na putut şi nu va putea niciodată fi apărată fără de popor". * Subiectul, după cum se vede, este actual. El face să ne gândim la starea actuală a Europei, cum şi la stările de azi din ţara noas­tră. Revoluţia dela 1848, după cum ştie oricine, n’a fost numai o re­voluţie de liberare politică, d­in Apus ea trebuia să fie şi una de li­berare socială. — ci şi un mijloc de redeşteptare a popoarelor cari se aflau sub diferite stăpâniri străine. In 1848, ideea naţională nu era nicăeri despărţită de ideea de­mocraţiei şi a libertăţilor constitu­ţionale. Cine era naţional era în acelaş timp democrat şi trebuia neapărat să ceară concursul mas­selor şi să se bizue pe ele. Se cunoaşte marele rol istoric jucat la noi de către revoluţionarii de la 1848. Vreme de decenii, con­servatorii noştri, când voiau să ironizeze pe câte un partizan mai înflăcărat al democraţiei, îl nu­meau „paşoptist". Aceştia, însă, nu meritau­ persiflări, ci recunoştinţă. Generaţiei dela 1848 se datorează transformarea celor două princi­pate româneşti feudale într-un stat modern. Ideologia ei, după cum am mai spus, era şi naţională şi democrată. Oamenii dela 1848 n‘ar fi ptut concepe un naţionalism ro­mânesc reacţionar, şovin şi exclu­sivist. Programul de la Islaz, — is­toricul program de la 9 iunie 1848, — cum şi programul revoluţiona­rilor moldoveni din acelaş an, re­dactat de Mihai Kogâlniceanu, a­­rată cum au înţeles înaintaşii şi zi­ditorii României moderne că trebue lucrat pentru a crea o ţară şi un­ popor la nivelul civilizaţiunii occi­dentale. Programul de la Islaz şi cel al lui Mi­hai Kogălniceanu sunt bazate pe ideea de libertate, de toleranţă şi de drepturi pentru masse. Dar se ştie ce a urmat. Massele au continuat la noi a fi mereu ţi­nute deoparte. Constituţiile noastre au fost octroiate, iar nu cucerite ca în Franţa. Revoluţiile franceze dela 1792, 1830, 1848 şi 1870 au fost făcute de popor. La noi revoluţia dela 1848 a fost făcută de oameni cari aparţineau straturilor sociale superioare, cari, sub influenţa ide­ilor apusene, voiau în mod sincer introducerea unui regim democra­tic, dar cari,­­mai târziu, intraţi în guvern, consimţiră să îndepărteze massele de la conducerea statului, şi, astfel, lăsară Constituţiile , libe­rale fără de sprijin serios. Aceasta se explică de ce Constituţiile au pu­tut fi la noi călcate fără încetare şi de ce în Apus, de exemplu, ele sunt respectate- Acolo massele le-au im­pus şi stau gata să le apere. Faptul înlăturării masselor se răsbună cumplit la noi. Ideile de libertate cari au inspirat pe revolu­ţionarii români de la 1848 sunt as­tăzi combătute la noi cu înverşu­nare. In locul unor programe ca cel de la Islaz, avem platforme politi­ce unde figurează numerus clausus şi cereri pentru întronarea unui re­gim autocratic dictatorial. Pentru a­ întrebuinţa limbajul lui „Le Populaire’, vom spune că şi în ce priveşte ţara noastră, libertatea nu va putea să existe fără de­ popor şi că nu va putea fi apărată decât de popor. Faţă de cele ce se întâmplă am ţinut şi noi să scoatem în eviden­ţă, ca şi confratele nostru francez, învăţămintele cari decurg din is­toria revoluţiei liberale şi naţionale de la 1848. Se prezintă destul de des ocaziu­­nea de a ne ocupa de doleanţele ce­feriştilor, adică, mai precis, ale mici­lor impiegaţi — mici ca salariu — cei ale muncitorilor. Relevăm, că aceste doleanţe nu se datorează unor nedreptăţi ce li s’ar crea acum, de când în fruntea Re­giei autonome a căilor ferate este un om de valoare şi incontestabila in­tegritate a d-lui Cezar Mereuţă. O­­rigina răului stă însă în anumite o­­rânduieli, în anumite abateri în tre­cut dela dispoziţiunile legilor, re­gulamentelor, precum şi dela exi­genţele echităţii. Printre doleanţele care revin mai des, sunt, unele, privitoare la nor­mele de încadrare şi de salarizare a personalului funcţionăresc inferior, iar în altele, privitoare la locuin­ţele acestui personal şi ale munci­torilor. Se ştie că instituţia numită „Casa Muncii C. F. R.” a clădit locuinţe. Aceste locuinţe au fost ridicate cu fondurile provenite din cotizaţiile celor mici, cari în acelaş timp, sunt şi cei mulţi. Se ştie însă şi alt­ceva. Atunci când a fost vorba de repar­tizarea acestor locuinţe, de ele s-au împărtăşit mai mult aceia cari, fiind salarizaţi mai bine, îşi puteau plăti luxul de a-şi lua o locuinţă cu chi­rie sau chiar de a-şi clădi, fără să aibă nevoe de a recurge la ajutorul Casei Muncii, o casă proprie. Dacă memoria nu ne înşeală, s-au publicat acum câţiva ani liste de persoane cu dare de mână, de înalţi funcţionari şi demnitari, cărora­ a­­ceiaşi Casă a Muncii C. F. R. le îm­prumutase cu o dobândă minimă importante sume de bani — ne a­­mintim că unii au luat sume de mi­lioane — pentru a construi mari imobile de raport, în cari ei înşişi nici nu domiciliau. Ce-i drept, s’au clădit şi locuinţe modeste. Dar şi cele mai multe din aceste locuinţe n’au fost repartizate aşa cum cerea dreptatea imparţială, ei au fost preferaţi „ai noştri” sau aceia cari, cum spune o vorbă, aveau rude la Ierusalim. Toate aceste stări de lucruri au dus la rezultatul că astăzi problema locuinţelor pentru micii impiegaţi şi pentru muncitorii ceferişti se pu­ne cu toată gravitatea. Ceea.ce spo­reşte această gravitate, este dispo­­ziţiunea de evacuare a unor munci­tori în folosul altora. S’a dispus a­­nume evacuarea muncitorilor că­sătoriţi, dar cari n’au copii, pentru ca în locul lor să fie instalaţi cei cari sunt părinţi de copii. Insă, printre cei caii au soţii, dar n’au copii, sunt oameni cari locuesc de mai mulţi ani în căsuţa, sau în apartamentul ce ii s’a alocat şi pen­tru care plătesc o chirie, ce-i drept, modestă, dar suficientă, dacă se ţine seamă de faptul că sunt plătiţi cu salarii mai prejos decât, modeste. O astfel de dispoziţiune de a a­­runca pe străzi pe unii — şi aceşti „unii” sunt foarte numeroşi — rea­minteşte modul de a proceda al lui Aminte cu faimosul său anteriu. Soluţia cea bună nu este decât ur­mătoarea: să se clădească locuinţe pentru personalul inferior şi pentru muncitori, dar să li se dea lor şi­ numai lor. N. Baizaria I. DIN DOLEANŢELE CEFERIŞTILOR „Adevărul“ a publicat ieri o­­ telegra­mă cu un conţinut extrem de grav. La Alba Iulia s-a încercat un atentat în geniul celor americane, ale gangste­rilor care au răpit­­şi ucis copilul lui Lindbergh. Cititorii poate n‘au reţinut faptele. Le vom reconstitui noi, în câteva rân­duri. Tânărul Iuliu Strauss, elev la liceul catolic „Mailath“ din Alba Iulia a pri­mit un pachet de ciocolată de la un domn care-i ura „poftă bună“ şi pre­fera anonimatul pentru ca gestul să ca­pete o semnificaţie mai frumoasă. Copilul a mâncat ciocolata şi din spi­rit colegial a împărţit-o cu fratele său şi cu incă patru colegi de clasă. După câtva timp ciocolata a început să-şi arate efectul. Elevii aveau dureri atroce. Medicul adus în grabă a con­statat că alimentul fusese amestecat cu stricnina şi cei şase copii erau otrăviţi. Graţie îngrijirilor imediate au putut fi salvaţi. Ancheta a constatat că tatăl elevu­lui Iuliu Strauss fusese ameninţat cu câteva zile înainte că dacă nu depune într’un anumit loc suma de 50.000 lei, fiul său va fi asasinat. . Anonimul expeditor al scrisorii a în­cercat să se ţină de cuvânt şi nu a iz­butit. Eşecul este numai o fericită în­tâmplare. Să reflectăm puţin asupra acestui fapt divers. Nu vi se pare străin de moravurile autohtone în materie­ de crimă şi jaf? Nu vi se pare că necunoscutul crimi­nal de la Alba-Iulia a importat de pe­ste Ocean metode de lucru? Scrisori de ameninţare, ciocolată cu stricnina, otrăvirea copilului celui a­­meninţat. Când s-au mai practicat la noi asemenea procedee? Asasinii noştri — şi slavă Domnului! avem destui — procedau mai simplu. Jaful nu evoluase până la rafinamentul american al scrisorii de ameninţare. Era încă în tiparele lui primitive: atacul direct, haiducesc, fără corespon­denţe şi preaviz. • Evoluăm... Horia Roman Carnetul meu EVOL­utie Filosofic la Bazargic de F­­ADERCA Cu amicul meu, profesorul de­­ Istorie, mă stricasem din prici­na lui Cesar, în primul rând, pe care mi-1 prezentase — în zadar! —, ca pe un general ușuratec, viciat pe de­asupra de nefolosi­toare idei politice. Argumentul lui era zdrobitor . Toate campa­niile. Cesar le făcuse cu armate inferioare adversarului,, mult in­ferioare, ;ş­n ae­re pricină era de câteva ori să-i piardă viaţa şi după victorie rile cele mai multe ori îşi lăsa adversarii în liber­tate, ca să-i întâlnească în lup­tele următoare!... Iar după moar­tea lui Pompei, la Alexandria, din pricina unei grecoaice de 19 ani cu nas lung ispititor şi spi­rit inventiv, interesata Cleopa­tra. Cesar care avea totuşi 54 de ani se încurcă într’un război ri­dicol cu moştenitorii prolmei, fraţii şi surorile Cleopatrei, unde era cât pe ani, la digul Heptastadion, să se înnece şi lă­să pompeianilor tot răgazul să se reculeagă în Africa şi Spania, după ce îi bătuse, ca prin minu­ne la Farsalus, in Macedonia. De-aceia când profesorul de Istorie veni cu volumul lui Mom­msen în braţe, „Römische Ges­chichte” de 1200 de pagini, să-mi facă dovada „definitivă”, nu i-am mai răspuns — cum aveam de gând — că oamenii nu s’au ivit pe acest pământ ca să se asasineze, ci să trăiască şi că în fond Istoria e o prostie care ţine de mai bine de 5000 de ani, ’ de pe vremea când oamenii se spe­riau de umbrele lor şi tremurau de foame şi frig... L’am rugat să ia loc, i-am oferit ţigarea de foi, tradiţională, şi hotărât să-l înveselesc cu una din ultimile mele năzbâtii intelectuale, înce­pui : EU. — ştii că am ţinut alaltă­eri o conferinţă filosofică la Ba­zargic? EL. — Nu mă mir. Numai în provincie mai poate avea succes o filosofie a istoriei, așa cum o concepi dumneata! nu te-ai ho­tărât să rămâi la Bazargic?... se răzbună profesorul de Istorie-EU. — Mărturisesc că am fost ispitit. Nu trece pe nicio stradă niciun tramvai, motoare de au­tomobile cu respiraţia lor de pa­nică nu se aud pe nicăeri, apa e adusă în șacale, trenurile vin şi pleacă după anotimp, ziua e lumină admirabilă şi noaptea întunerec beznă, se văd din cen­tru, dealurile, ogoarele regiunii, bulgarii maturi sunt voinici ca haiducii, tinerii bulgari sunt fru­moşi ca efebii iar femeile şi fe­tele, cu păr bogat bine pigmen­tat, de o perfecţie a genului, de necrezut şi fără excepţii — căci nu există bulgăroaică urâtă! Mai adaogă la aceste împrejurări oa­recum cosmice şi împrejurarea morală că Universitatea liberă bulgară din Bazargic ne-a făcut o primire impresionantă, pe care am pus-o numai decât mai mult în seama respectului pentru i­deile probabile pe care le adu­ceam decât pentru individul din Bucureşti. Gara Bazargic e afa­ră, în câmp şi trenul soseşte de o­­bicei după miezul nopţii, uneori cam spre ziuă. Totuşi la sosirea conferenţiarului, la o oră când nu mai recunoştea locul nici un­nei stele pe cer, întreg comite­tul Universităţii libere se afla pe peron, primind pe unicul pasa­ger care scobora dârdâind de frig şi flămând, din fantomati­cul tren. EL. — întreg comitetul... în­ţeleg! Dar fără nicio fanfară?!... întrebă profesorul de Istorie, ca să-şi bată joc. EU. — Cu fanfara! Desigur! Dar nu la gară, unde la acea oră n’aşi fi auzit decât eu şi frâ­nării trenului „mixt”, ci în sala de conferinţe, a doua zi, umplu­tă până la ultimul loc, deşi as­cultătorii fuseseră siliţi să răz­bată o ploaie ascuţită de ger, ca suliţe de chiciură. Când flancat de doi preşedinţi şi urmat de comitet, intrai în scenă, din bal­con izbucni o muzică de suflă­tori şi alămuri atât de puterni­că şi de exact ritmată, că mă ruşinai... Bum! bum! bum-bum­­bum! auzi toba un sfert de oră, în vreme ce, încruntat, priveam ţintă vârful ghetelor, jignit, păl­muit de atâta onoare. Căci nu veneam măcar să le ofer Cadrilaterul! EL. — Şi ce le-ai oferit?... EU. — Mărturisesc că ce le-am oferit eu n’am avut niciodată şi nici nu sper, de la vârsta mea înainte, să mai apuc să am : Pământ şi Duh. Am văzut pe străzi afişele, în bulgăreşte. Duh pe bulgăreşte se cheamă­ tot duh — cuvânt predestinat, trebue să recunoşti, în care mă puteam, în care trebuia să mă’ntâlnesc cu atât de amabilii mei amfitri­oni! EL. — Şi te-ai întâlnit?... EU. — stai să vezi... EL. — Nu ezita!... Te-ai întâl­nit sau nu te-ai întâlnit?... Aşa se face Istoria . Exact, precis şi... EU. — Cu spirit critic, nu? Fără spirit critic Istoria rămâ­ne — precum ţi-am mai spus şi te rog încă odată să nu te superi, o absurdă încăerare de nebuni (Citiţi continuarea în pag. II-a) NAZBATI­I CU MĂNUȘI La Cameră, d. Argetoianu s’a ur­cat la tribună — purtînd mănuși in mîini. Prima dată cind d-sa a vorbit cu mănuși... Kix CHESTIA ZILEI AVANTAJ — Bine că nu suflu împăcat naţional-ţărăniştii cu liberalii pe chestia cooperaţiei... Aşa, mai­­evem din când în când câte un scandal ! Măsuri satisfăcătoare administrative? de I. CLOPOŢEL Acţiunea parlamentarilor majoritari in favoarea regiunilor noi După cum arată buletinele co­­tidiane ale gazetelor, indiferent din ce sursă emană ştirile, ar fi vorba de o sistematică acţiune a parlamentarilor majoritari din noile teritorii pentru a se găsi modalităţile rezolvării diverselor chestiuni administrative în mod repede şi drept... Ce des repetate sunt atari stă­­ruinţi sub toate guvernele! Şi ce departe suntem de o soluţiu­­ne satisfăcătoare. Unde este piedica fundamen­tală? E obiceiul să se afirme cu res­piraţia tăiată, fără a se sta la îndoială , n’avem legi corespun­zătoare. Ne lipseşte deci o lege reprezentativă de domeniul ad­ministraţiei, care, ca o haină largă pe corpul ţării, să îmbră­ţişeze toate nevoile. Proiecte se depun, legi se votează, dar nu e răgaz de aplicaţie cinstită. Şi se pare, că nu numai de răgaz, ci nici de voinţă. Se uită apoi un lucru funda­mental : suntem o ţară în care ne prea legăm de forme, cu toa­te că ştim cu toţii cât de puţin sunt respectate. Ne dăm legi peste legi, însă neîntovărăşite şi de voinţa executării. E mai bine să nu ne legăm la ochi şi să nu nădăjduim totul de la schimbarea legilor, ci să ne deprindem a selecţiona oamenii integri cari­­ execută legile exis­tente! Ar fi cea mai mare revo­luţie în România — vorba socia­listului Dobrogeanu-Gherea. Deci şi în cadrul legilor actua­le se poate face mult bine. Nu­mai cât parlamentarii majori­tari, însufleţiţi de sincere dorinţi de bine, constată că la autorită­ţile centrale lipsesc specialiştii, bărbaţii de competinţă pentru problemele specifice ale Transil­vaniei, Basarabiei şi Bucovinei Sau după expresia unui emi­nent stilist ardelean : ministere­le n’au înregistrat încă dobân­direa unităţii naţionale, provin­cţiile­ sunt lăsate fără sprijinul funcţionarilor reprezentativi, pregătiţi şi stabili cari să aibă cunoştinţa, intuiţia şi puterea imediatelor măsuri. Astăzi se cerşeşte, se fac de­plasări îndelungi şi costisitoare, se practică intervenţiuni cari merg până la oboseală, umilinţă şi indispoziţie pentru destul de mărunte chestiuni regionale. In fruntea parlamentarilor cari sunt pentru o rupere cu tre­cutul acesta incompatibil­ă cu demnitatea regiunilor întregitoa­re şi a parlamentarilor ei, par a fi domnii Tiberiu Moşoiu şi Emil Lobonţiu. Consfătuirile de până azi au fost onorate şi de prezenţa miniştrilor Al. Lapeda­­tu, Val­eriu Pop, Vaier Roman şi a fostului ministru Cipăianu. S’au ales delegaţiuni, cari în frunte cu însuşi preşedintele partidului liberal d. Dinu Brâ­­tianu, au pledat pe lângă fiecare resort în favoarea chestiunilor provinciilor noi. Rezultatele? Par a fi puţin satisfăcătoare. Demersurile în­tâmplătoare, ’neregulate, dispe­rate nu produc efectele scontate. De aceea s’a pus o concluzie asu­pra căreia sunt îndreptate azi nădejdile : instituirea de consi­lieri onorifici din provincii cari să îndeplinească rolul de experţi de consilieri tehnici. Fără îndoială, că s’a avansat mult în cercetarea remedierii, când s’a dat încheierea aceasta. Cu toate că nişte bieţi „onorifici” nu sunt învestiţi cu puterea de­riziunilor. Vor fi consultaţi din bunăvoinţa omnipotenţilor mi­nisteriali, se va trece uşor peste referatele lor îngrijite şi vor fi consideraţi ca nişte inoportuni şi intruşi în vasta uzină admi­nistrativă. Locul „onorificilor” ar trebui să-l ia funcţionarii grei şi cu re­sort delimitat strict, astfel încât să nu fie­­birocratizaţi şi subal­(Citiți continuarea în pagina II-a)

Next