Adevěrul, mai 1935 (Anul 49, nr. 15735-15755)

1935-05-03 / nr. 15735

I 380 1 M ng 0 Iii ni I Centralâî 3*84*30» abonamente 1200 lei3 Ionl I“ sSau,atB 3 LEI BIROURILE: București, Str. Const. Miile (Sărindar) No. 5-7-9 BSSUftS«. I 750 Iei pe un an ____________­____________________________________ _____________________ Toţi miniştrii, întorşi din primblarea de Paști, au întrebat cum au mers lucrurile în lipsa lor. Răspunsul general a fost : — Perfect! ! PROVOCAREA Apa noastră cea de toate zilele HITLERISTA Cercetând locuri cunoscute din judeţul Ilfov Opinia publică mondială este preocupată de politica de înarmare a Germaniei hitleriste, care calcă în picioare clauzele militare ale tra­tatului de Versailles. In toate laboratoarele oficiale ale Reichului se lucrează la descope­rirea de gaze — unul mai toxic de­cât altul, care vor duce moartea în toate tainiţele pământului. Pentru transportul bombelor cu gaze, Germania îşi face o formida­bilă aviaţie. Ea construeşte cinci­sprezece avioane de războiu pe săptămână, şi nouă avioane de co­merţ , care se pot transforma în avioane de bombardament. Ele au o viteză de 300 km. pe oră şi pot transporta câte două tone de bombe. Paralel cu aviaţia, Germania îşi desvoltă şi marina. Ultimele ştiri relative la înarmările hitleriste au împrăştiat neliniștea în lumea în­treagă. S’a aflat la Londra, că Berlinul a hotărît construirea unui număr de douăsprezece submarine noui — pe lângă cele douăzeci existente în a­­pele germane. Unele au fost făcute în străinătate, mai ales în Spania. Altele sunt lucrate piesă cu piesă în Germania , iar piesele sunt con­centrate în arsenalul de la Kiel , pentru a fi montate. Nouile subma­rine, au, fiecare, un tonaj de mini­mum 1000 de tone. Ştirile privitoare la înarmarea navală a Germaniei au produs o profundă impresie în Anglia. Aceste ştiri s’au dat la iveală, în preziua conversaţiilor navale anglo-ger­­mane — care trebuiau să înceapă la sfârşitul acestei săptămâni. Din pri­cina atmosferei create de ele, se crede că Hitler va cere amânarea conferinţei — urmând ca între timp să-şi fixeze atitudinea, în chestia înarmărilor, într-un discurs ţinut în faţa Reichstagului special convo­cat. Eri s-a deschis sesiunea Camerei comunelor. Astăzi Camera Lorzilor şi-a ţinut prima şedinţă. Se anunţă dezbateri furtunoase în Camerele engleze, provocate de înarmarea navală germană — care are un efect psihologic asupra opi­niei publice britanice mult mai pu­ternic decât înarmările aeriene, preparativele pentru războiul cu gaze, etc... lucruri în afară de ex­periența directă a Englezilor. Suntem în ajunul unei curse a înarmărilor, în care va intra nu numai Marea Britanie. Astfel, o telegramă din Washing­ton spune că cercurile marinei a­­mericane sunt îngrijorate de felul cum vor reacţiona Anglia şi Japo­nia la provocarea hitleristă. Bugetul marinei americane — cu mari ur­cări — a şi fost votat. Iar specia­liştii de peste ocean vorbesc de mărirea capacităţii de producţie a şantierelor americane. Iată cum determină Hitler cursa înarmărilor, cursă care va duce — neapărat — la un nou război. Şi războiul ne ameninţă tocmai când omenirii îi trebuie pace, mai mult decât orice. Intr’un recent dis­curs, însuşi Mussolini recunoaşte că Europa are nevoe de pace. Din Berlin a pornit spiritul ne­bun al războiului. Poate Europa, lumea întreagă — vor găsi la timp mijloacele de a preîntâmpina catas­trofa, izolând furia teutonică. M. Sevastos A doua zi de Paşti — ceea ce în­­seamnă pentru un ziarist ultima din lunga vacantă de trei zile! In dimineaţa acestei ultime zile de vacanţă, o serbare a „Dimineţii Copiilor“, iar în mijlocul micilor mei cititori mă simt aşa de bine. Când le câştigi încrederea, vin şi ei la tine cu suflet deschis şi gând curat. Ceea ce este cu copiii, se petre­ce, în genere, şi cu ţăranii, printre cari însă am câţiva cunoscuţi prin unele comune din judeţul Ilfov. Să mergem deci în aceste comune, unde găseşti prieteni cu cari stai bucuros de vorbă. Şi iată, în după amiaza zilei de Luni, tocmind o maşină de piaţă, am pornit cu vărul meu inginerul­­inspector V. Mizicu, faţă de care aveam ocazia — uneori plăcută — să fac pe ciceronele. După ce intrăm în comuna Mi­litari, cârmim la dreapta, apoi, tre­când prin satul Roşu şi destul de marea comună Chiajna, — în co­muna aceasta este şi o farmacie cu o firmă, care dela distanţă îţi atrage atenţiunea — facem primul popas la filtrele de apă de la Ar­cada. Despre aceste filtre şi despre priceperea şi devotamentul cu care instalaţiile de acolo sunt con­duse de directorul lor, inginerul Bairam, am mai scris acum vreo doi ani în „Adevărul“. Cred­ că mi-am permis şi atunci sfatul pe care îmi permit a-l repeta şi astăzi. Sfătuesc anume pe cititorii din Capitală şi în deosebi pe a­­ceia cărora le place să facă ex­cursii şi mai ales pe aceia cari sunt doritori de impresii noui şi de cunoştinţe noui, să-şi dea într’o zi de sărbătoare osteneala de a merge să viziteze instalaţiile de la Arenda. Sunt convins că vor fi mulţumiţi de pitorescul peisagiu­­lui, de aerul curat şi înviorător ce vor respira şi de faptul că ar­ vă­zut cu ochii lor cum se pregăteşte, adică la ce operaţii succesive de filtrare este supusă apa noastră cea de toate zilele, apă pe care o bem noi, locuitorii Bucureştilor şi care în proporţie de 50 la sută este apă de Dâmboviţa, filtrată în instalaţiile atât de bine întreţinute de la Arenda. Vor vedea cum în acele filtre intră o apă tulbure, amestecată cu mâl şi cu diferite alte corpuri străine, pentru a eşi de acolo şi a se îndrepta spre Capitală la uzi­nele de la Cotroceni ca o apă de o limpezime cristalină şi de o puri­tate ce nu lasă nimic de dorit. Directorul instalaţiei, neobositul inginer Bairam, om pasionat pen­tru funcţia ce îndeplineşte, stă bu­curos la dispoziţie pentru a da toate explicaţiile de natură tehnică şi ştiinţifică şi pentru a dovedi cu date şi cifre că chiar dacă în pu­ţini ani populaţia Capitalei ar a­­junge să fie de două ori mai mare decât este astăzi, totuşi, graţie putinţei de debit, în ce priveşte filtrarea, a instalaţiilor de la Ar­­cada, nu se va simţi nici o dată lipsa de apă potabilă. Să riscăm şi noi unele date su­mare. Până în anul 1926, instala­ţiile de la Arenda furnizau Capita­lei 20.000 de metri cubi de apă în 24 de ore. In 1926, pe când primar general al Bucureştilor era d. dr. I. Costinescu, actualul ministru al sănătăţii, în urma lucrărilor şi a­­meliorărilor făcute de o Casă franceză, reprezentată prin ingi­nerul Chabal, s‘a întreit cantita­tea, aşa că astăzi dela Arenda se trimite 60.000 de metri cubi de apă în 24 de ore. Ba chiar, după asigurările ce mi-au fost date de către­­. inginer Bairam, s‘ar putea ajunge lesne la dublul acestei cantităţi, fără să fie nevoe de noii investiţii, adică de oricum, cantitatea furnizată a­­stăzi reprezintă ş1 cifră rotundă 50 la sută din cantitatea totală de apă potabilă cu care este ali­mentată Capitala. Restul de 50 la sută este apă captată din izvoare şi e trimisă de uzinele intalate la Ulmi şi la Bâcu. Pentru deplina liniştire a unor cititori dispuşi a privi cu neîncre­dere şi, poate, cu oarecare teamă de apa din Dâmboviţa, apă în care ar fi ispitiţi să vadă microbi dău­nători sănătăţii, spunem că nu există absolut nici un motiv de teamă ori de neîncredere în pri­vinţa aceasta. Chiar la faţa locu­lui este un laborator, unde ţi se face dovada la microscop că, aşa cum am pomenit mai sus, apa ce ese din filtrele de la Arenda este de o puritate ce nu lasă nimic de dorit. Ea mai prezintă asupra apei captată din pământ avantajul că nu este calcaroasă. Nu sunt mulţi chilometri de la Arenda până la uzina de apă de la Ulmi. Distanţa e mică, numai dru­mul, care lasă de dorit, o face să pară mai lungă. Cum am spus, la Ulmi, (Ulmii- Poenari) este una din cele două uzine unde este colectată apa ce se captează din izvoare. Am zâmbit, când doi lucrători, cari se găsesc în serviciul uzinei de mai bine de două­zeci de ani, au protestat, găsind neîn­temeiată afirmaţia mea cum că apa de la Arenda ar fi mai bună, de­oarece nu conţine substanţe calcaroase. Un sentiment de am­biţie patriotică locală îi face să fie încredinţaţi că apa de la uzina lor este superioară, este cea mai bună. Am rămas însă plăcut im­presionat, văzând curăţenia atât de grijulie cu care sunt întreţinute instalaţiile. De la Ulmii-Poenari se furnizea­ză Capitalei 300 M de mu­r­da, me­tri cubi de apă­­ în 24 de ore. Mai spun că la uzina de la Cotroceni din Capitală apa potabilă, indife­rent de unde vine, se amestecă la un loc, aşa că noi bem apă în care intră şi apă de Dâmboviţa şi apă din izvoarele captate, când ai mers până la Ulmi, sim­ţi oarecum obligaţia să continui drumul până la comuna Bolintinul din Vale, o comună rurală în plină desvoltare, cu o populaţie de vreo şase mii de locuitori, gospodărită de un tânăr şi harnic primar, li­cenţiat în drept, comună cu doc­tori, farmacie, bănci, cămin cul­tural, pe care mă rezerv să-l vizi­tez cu altă ocazie. La Bolintinul din vale funcţionează chiar şi un cinematograf, iar în după amiaza zilelor de sărbători vezi tineretul feminin îmbrăcat ca la Bucureşti, arătând în plus o preferinţă pentru tot ce pare a fi mătase şi pentru culori cât mai ţipătoare. Unii locuitori deplâng această influenţă rea şi superficială a ceea ce este progres şi civilizaţie, numai că lamentaţiile şi proteste­le lor se dovedesc fără efect. Se înserase, când am părăsit Bolintinul din Vale, pentru ca pe şosea, în apropiere de comuna Ciorogârla, să mă pomenesc lovit pe neaşteptate de o cracă arun­cată dintriun grup de trecători, cari se plimbau pe jos. Am oprit maşina, m’am dat jos şi am vă­zut — este de prisos să spun cu un sentiment de regret şi de ui­mire — că în grupul din care fu­sese asvârlită craca era un ofiţer tânăr, care n‘a binevoit să-şi dea numele, deşi eu unul m-am grăbit să-mi dau numele şi să-mi declin calitatea. Mă mărginesc să semnalez fap­tul, fără să mai stărui asupra lui. N. Batzaria La­ intervale foarte scurte, România a primit o serie de vizite care ne-au cinstit, prin valoarea oaspeţilor şi prin interesul arătat de ei pentru cunoaşte­rea locurilor, oamenilor şi raporturilor noastre. Culeşi din ţări diferite şi din medii variate, filozofi, artişti sau oameni po­litici, musafirii aveau mai toţi deprin­derea drumurilor internaţional© şi prin urmare posibilitatea de a ne judeca prin comparaţie. Neîndoios că nu poate fi vorba de comparaţie cu Anglia, cu Franţa, cu Italia. Dar este interesant de aflat, de pildă, că sir Ross, distinsul om de stat şi de cultură din Londra, care a poposit la noi câteva zile, a ple­cat de aici la Budapesta. Alţii, au ve­nit de la Budapesta aici. Proverbul vrea să spună despre noi că suntem fără egal, în materie de os­pitalitate. Surâsul nostru este nepre­făcut, bucuria plină, vorba caldă şi bucătăria suculentă. Ochiul, din trenului străbate peisagii frui plămânii pot respira, mai pe îndelete, aer proaspăt şi ozonat, în munţi sau călduţ şi potolit, pe câmpii. Dacă toate lucrurile acestea sunt adevărate iar proverbul nu este min­cinos, atunci bucuria trebuie să ne cuprindă pe dea­ ntregul, când auzim că în curând vom avea noui musafiri: Lucien Romier, Paul Boncour, Nicolae Politis. Insă... O rezervă se impune. In timp de distinşii oaspeţi rosteau în sălile mo­derne ale Capitalei conferinţe foarte substanţiale, destinate ameliorării ni­velului de cultură al intelectualilor noştri şi lărgirii orizonturilor, afară, ■fpe străzi, grupuri de studenţi sau de pretinşi studenţi molestau pe trecă­tori. Nu discutăm aici de ce molestau şi pe cine. Ne sunt absolut indiferente, pentru moment, elementele acelor scandaluri. Dar se impune să consta­tăm că ieşind din sălile unde admirau receptivitatea şi atenţiunea inteligentă a publicului românesc, oaspeţii se isbeau de contrastul manifestaţiilor brutale. Unul dintre ei ne-a mărturisit ne­dumerirea. Intr'o ţară atât de bogată, de tânără, în care oricine poate găsi ceva nou de făcut, cu roade imediate şi abundente, cum sunt posibile exce­sele? S-ar putea pricepe radicalizarea ti­neretului aiurea, unde etapele desvol­­tării sociale sunt avansate, unde pro­blema muncii este tragică, existenţială. Dar aici, în ţara unde nu lipseşte locul, ci tocmai munca, bunăvoinţa şi price­­perea, cum se pot oare explica? Iată de ce vizitele eminenţilor re­prezentanţi ai culturii şi civilizaţiei străine ne cam îngrijorează. Bucătăria, peisagiile, cucoanele, or fi interesante în România. Dar factorii de progres pe care-i caută orice om priceput într-o ţară tânără, aceştia nu numai că lip­sesc, ci sunt înlocuiţi prin barbarii de stradă. In materie de ospitalitate, să se ştie că mus­afirii văd totdeauna peste ce le arătăm noi, tot ce suntem şi tot ce facem. Ori în domenul acesta, nu ne pre­zentăm cu cinste şi greu vom putea re­zista comparaţiilor. Cine se simte vizat de situaţia aceasta, să ia binişor a­­minte. Niciodată nu e prea târziu. Mircea Grigorescu , Carnetul meu „BUNI DE OASPEŢI?“.. Glose politice... ACCIDENTELE I Cronica faptelor diverse din timpul sărbătorilor a fost foarte­ bogată. Ţin recordul accidentele de circulaţie , de la uşoare ră­niri până la cei patru morţi din cunoscutul accident de autobuz. Cine a făcut de pildă cursa Ploeşti-Bucureşti, Vinerea tre­cută, la ora 7 (plecarea reală din Ploeşti fiind 7 şi 20 minute), şi-a dat seama de condiţiile de­plorabile în care se călătoreşte cu auto­buzele. Tot timpul autobuzul a avut o viteză de 70-80 km. pe oră , cu lungi opriri prin sate, de unde o pasageră căra pe rând „pache­tele” un coş cu păsări, un coş cu doi miei, damigene, etc.... Auto­buzul de transformase — cu be­hăituri şi cotcodăceli — în arca lui Noe. Peste găini şi miei, taxa­toarea a mai vârât vre-o zece că­lători suplimentari. Ca să nu se simtă mirosul animatelor, pasa­geri au nceput a fuma. Iar șoferul n’a încetat, în tot­­ cursul voiajului, de a aranja di-­­ ferite litigii cu taxatoarea, în­torcând capul. A discutat fără întrerupere cu vecinul din spate și cu cel din dreapta. Ridica mâna de pe volan ca să arate: unde-i cutare primărie, unde-i postul cuta­re de jandarmi... Iar când uimirea șoferului atingea culmea, mâinile lui se loveau palmă de palmă — într’un ples­căit elocvent... In aceste condiţii, cum vreţi să nu se petreacă accidente?. ZGOMOTUL Serviciul de Circulaţie al Capi­talei a interzis de atâtea ori în­trebuinţarea clacsoanelor ziua, în oraş. Iar noaptea de la o anu­mită oră, nu se permiteau nici trompetele, fiind îngăduite nu­mai semnalele luminoase. Acest lucru nu-i o inovaţie ro­mânească. Londra şi-a organizat o circulaţie foarte tăcută. De la ora zece noaptea, locuitorii Lon­­dei nu-s deranjaţi de nici un zgomot al automobilon. La noi nu-i chip de pus în a­­plicare ordonanţele? De curând, serviciul circulaţiei şi-a prevenit personalul. Noii conducători nu vor să-şi lege nu­mele de­ o reformă importantă: interzicerea zgomotului inutil, ziua­­ şi oprirea oricărui zgo­mot de vehicul în timpul nopţii, pentru ca bucureşteanul să poată avea câteva ceasuri de odihnă? ! Interim Şi după nenorociri ce nu se iau măsuri? oare de BAZBATI­I CARELE ALEGORICE Se anunţă că la festivităţile cari vor avea loc în Luna Bucureştilor, toate breslele vor avea carele lor a­­legorice. Numai Statul nu-şi va avea carul lui, pentru că în loc de car, a­u rămas de căruţă. _____ Fix 1 MAI Se împlinesc anul acesta 50 de ani, de când congresul sindical ţi­nut la Chicago a decis ca ziua de 1 Mai să însemne pentru proletariatul lumii întregi, zi de luptă solidară. Dar lozinca aceasta n’a pornit Pentrucă dela hotărîrea sărbătoririi lui 1 Mai, în decursul jumătăţii de secol, istoria proletariatului i nu­­mără zeci de mii de jertfe. Pe străzile marilor metropole, ca şi pe ale urbelor de rând, în car­nici dela Amsterdam, nici din Mos­­tiere mărginaşe, la porţi de fabrici, ceva şi nici din inima Franţei de­mocratice. Ea s’a cristalizat in pa­tria standardului, în America me­canică, unde noţiunea de om se confundă cu şurubul. Mărturie stau astăzi zecile de mi­lioane de şomeri, braţe înarmate cu dorinţa de muncă, dar cari lânce­zesc sub ferestrele formidabilelor cetăţi bancare. Nu odată, Atlanticul a înghiţit marile depozite de grâne sau orez, producte realizate prin exploatarea şomerilor de azi. Şi cu toate că ex­ploataţii stau la uşi, aşteptând un neînsemnat drept al lor , raţiunea capitalistă a cerut şi cere ca aceste bunuri alimentare să fie menite dis­trugerii, gest care cred ei, va deter­mina înviorarea pieţii mondiale. Dar piaţa nu s’a mai înviorat. Şi piaţa nu se va mai înviora, atâta timp cât la baza mecanismului ei vor călăuzi metode ilogice şi pro­fund inumane. Aşa­dar, se împlineşte o jumătate de veac dela prima luptă declanşată făţiş şi pe întreg globul, de către muncitorimea din toate ţările. Dar de atunci, din 1885, în fiecare pri­măvară la 1 Mai, proletariatul, o­­dată cu răbufnirea naturii, cu tre­zirea pământului, cu năvala apelor şi a soarelui, în acest concert al vieţii, când primăvara trece pragul noii cheltueli importante, ci nu­ către vară, el a înţeles să puncteze mai de unele ameliorări locale, istoria în mod cu totul simbolic. Alexandru Sabia sau în plin câmp, acoperit de soare, în toate patriile lumii, au rămas ca un rod straniu şi înţelept, după a­­ceastă sărbătorire a muncii, câteva cadavre. Toate steagurile proletariatului au fost stropite d­e sânge, — cândva. Dar mai ales astăzi, când în Ger­mania şi aiurea, fascismul războinic şi şovin întunecă fărâmând valorile unei civilizaţii străvechi, când Japo­nia imperialistă ameninţă întreg ră­săritul, când dictaturile rânjesc a­­proape de noi şi în inima noastră, în aceste clipe uluitor de tulburi.­­ Mai trebue să fie prilejul de trezire dinamică şi de unire a tuturor for­ţelor proletare, indiferent de culoa­rea politică, în vederea unui front comun, a unei acţiuni unitare şi pu­ternice. Aceasta, spre a pune stavilă în ceasul de pe urmă, războiului care ne ameninţă. Pentru că munci­torimii îi revine sarcina istorică, de a înfăptui o altă viaţă, cu o nouă concepţie, de a instaura pacea şi a eterniza înfrăţirea între oameni. De aceea, ziua de 1 Mai trebue să însemne pentru proletariatul întreg luptă, afirmarea categorică a crezu­lui său, care cere instaurarea unei patrii fără clase, fără exploataţi şi exploatatori, fără ură de rasă şi în­tronarea unei libertăţi depline, pen­tru afirmarea adevăratelor valori. Faptul inegalităţii şi adevărul egalităţii de ISABELA SADOVEANU tervenirea Preşedintelui Ameri­­cei deci tot sub o influenţă ve­nită de peste ocean, primi prin intercesiunea delegatului Japo­niei, cererea de a înscrie în Con­venţia Ligii Naţiunilor, o decla­raţie a egalităţii raselor, care însă nu a fost ascultată. Aceasta dovedeşte că noţiunea egalităţii nu a fost încă clarifi­cată în conştiinţa lumii şi din această ambiguitate nasc toate primejdiile. Inegalitatea nativă între oa­meni este un fapt în afară de orice discuţie, în înţelesul unei reale şi profunde diferinţe în înzestrarea cu care fiecare vine care a luat fiinţă în brazda trasă pe lume. de Revoluţia Franceză, după in-1 Este adevărat pe de altă parte Acum aproape o sută cincizeci de ani în urmă, o naţiune, cea mai bogată şi mai puternică ac­tualmente, îşi semnala începutul existenţii sale libere printr’o de­claraţie care proclama, ca un a­­devăr evident prin el însuşi, că toţi oameni sunt egali prin nă­scare. Câţiva ani mai tâziu, Revolu­ţia Franceză, care a zdruncinat Europa din temelie, a dat lumii Declaraţia drepturilor omului, afirmând cu tărie că oamenii se nasc, deci trebuie să continue, a fi egali şi liberi. După o perioadă de vreme, mai bine de un secol, Adunarea că convingerea în egalitatea na­turală dintre oameni e la baza oricărei democraţii. Pe această temelie s-au creiat sistemele de educaţie, de teologie şi de guver­nământ din zilele noastre. Pe convingerea că omul e mai mult opera mediului decât a he­­redităţii se reazimă cele mai multe din instituţiile noastre so­ciale cu poruncile şi prohibiţiile sale, cu recompensele, pedepsele, claritatea şi corecţiile sale, cu grija de a ameliora mediul şi e­­ducaţia individului şi nesocoti­rea heredităţii. Secolul precedent proclama sus şi tare că oamenii sunt toţi egali şi liberi din născare, secolul no­stru dinpotrivă afirmă cu tărie că toţi oamenii se nasc încătu­şaţi şi inegali. Ori­care ar fi greşelele şi ame­ninţările unor concluzii politice, care s’ar putea trage din consta­tarea faptului neegalităţii natu­rale dintre oameni, faptul el în­suşi nu poate fi tăgăduit, iar ce are o credinţă trebuie să aibă curajul a le primi ca atari. Nu se poate câştiga nimic luând atitudinea struţului. CREDINŢA IN RASSE SUPERIOARE ŞI RASSE INFERIOARE Dacă indivizii sunt inegali în capacităţile lor moştenite, este natural să se ajungă la părerea ca şi popoarele lumii, derivân­­du-şi existenţa din diferitele linii de descendenţi, să difere unele de altele prin calităţile moştenite. Cât şi cum se diferenţiază unele de altele ar trebui să fie stabilit prin determinarea unei exacte măsuri ştiinţifice. Altfel vom în­tâlni la fie­ce pas pretenţia fie­cărui popor de a fi el cel mai superior din lume. Teoria supe­­rităţii rasei Nordice care bântuie acum în Germania şi îşi are ex­ponenţii în Marea Britanie, cre­dinţa poporului iudeu că el este „alesul”, a Japonezului că naţia sa este cea mai tare din lume sau a Chinezului că ţara sa este mai mare şi civilizaţia sa de e­­senţă mai superioară, nu este de­cât o elaborare a credinţei în­rădăcinată în mintea obişnuitu­lui om simplu din aceste ţări. Asemenea credinţă este firească ori­cărui popor. Chiar acele na­ţiuni care şi-au pierdut mărirea încă nu vor să renunţe la cre­dinţa în destinele sale superioare şi să-şi piardă nădejdea în viitor. Tipic în această privinţă este romanul „Puterea ascunsă” al scriitorului Olandez, Louis Cou­­perous, în care descrie sava de azi, supusă şi docilă, ne mai lup­tând ca odinioară cu energie şi îndârjire în comerţul cu occi­dentul, dar stând la pândă, sub resemnarea servitudinii sale a­­parente, în aşteptarea timpului când va eşi superioritatea sa la iveală, întrebarea este: e posibilă o judecată dreaptă şi obiectivă în cearta aceasta pentru superiori­ tatea raselor? Pentru aceasta trebui să existe în primul loc ţinta de a măsura cu acurat însuşirile înăscute ale minţii în al doilea loc să se realiz un acord în privinţa standar­dul ce trebuie aplicat. (Citiți continuarea în pagina II- NOTE CINEVA se ocupă de „începu­turile poştei române”. Pentru a se arăta puţinul pro­gres?, A­NI Juna Bucureştilor” vor a­­vea lor curse de automobile pe Şoseaua Jianu. De prisos,­­ căci automobilele se întrec în viteză pe toate stră­zile Capitalei, şi’n tot cursul a­­nului... CHESTIA ZILEI ORDON­ANTELE — Guvernul a hotărît să dea pentru ordonan­­țele vechi, alte ordonanţe noui... _ __ Va să zică, transformă datoriile vechi în da­torii noui? Vorba cântecului: Pentr’o datorie veche Sínt fudul de o ureche ; Pentr’o datorie nouă Sínt f­udul de amândouă ! Un boer subversiv Anastasie Panu de CA­Ra GHIULEA . S’a pomenit în chip deosebit, anul acesta, Unirea principatelor şi s’a glorificat memoria marelui unionist Mihail Kogălnicieanu. Nu s’a pomenit însă, m­ai ni­mic, de un mare democr­at al vremii: Anastasie Panu, capul mişcării unioniste din M­oldova şi conducătorul politic c­ăruia, poate, cel mai mult i se dr opreşte­­ Unirea. Anastasie Panu a fost un me­­şan cu învăţătură franceză şi cu spirit adânc democratic. El a combătut făţiş regimul opre­siv al lui Mihail Sturdza Vodă, suferind prigoană şi închisoare. Apoi a sprijinit tendinţele demo­cratice ale lui Grigore Ghica Vo­dă şi a devenit element principal în conducerea Moldovei. In anul premergător Unirei, Panu a ocupat înalta demnitate de Caimacam (împreună cu Şte­fan Catargiu şi Vasile Sturdza), şi una din principalele lui griji a fost restabilirea libertăţii pre­sei, o libertate proclamată de Grigore Ghica Vodă, însă ştirbi­tă de caimacamii următori, Todi­­riţă Balş şi Nicolae Vogoride. Cu o presă liberă, respectul dreptului de întrunire, regim e­­lectoral civilizat, Anastasie Pa­nu a lăsat să se desvolte curentul unionist şi l-a favorizat, până la înfăptuirea actului istoric de la începutul anului 1859. * In cadrul concepţiunilor adânc democratice, ale lui Anastasie Panu, e oportun a reproduce o epistolă pe care vajnicul luptător pentru Unire a adresat-o lui Vo­­dă-Cuza. Iat-o: „Prinţul meu, îmi veţi permite ca să vă vorbesc despre politică? „Timpul a sosit de a guverna prin libertate. Toate reformele sunt înde­plinite; pretenţiunile liberalilor sunt satisfăcute. Cestiunea rurală, cestiu­nea arzătoare, este rezolvită. Votul universal este pus în aplicaţie; parti­­zile nu exist mai mult; nu este nici o pasiune de a o alimenta. Un popor, un guvern. Poporul trebue să-şi vadă guvernul; guvernul trebue să vadă poporul. Acuma ce rămâne de făcut? Justiţie. Dară cum să se facă? Prin libertate. Pentru ce? Pentru că libertatea dă dreptul fiecăruia de^ a sr­­e totul Dacă vorbește de r^u 1. "r 1 c a .( aceasta, să fie libere, .-se formula cere­ști ința pe guvern rei. Dacă însă se ' heprudinte, atunci sc 4 a cu vigoare. „. ^ al meu, în câteva linii, cum eu . _ j că guvernul vostru poate să ieie, fără nici un dezagrament, li­bertatea drept bază în administra­­ţiune”. Nu vi se pare că, după aproape trei sferturi de veac, epistola a­­ceasta a lui Anastasie Panu este de o totală actualitate? De aceia am reprodus-o­, însă cu legitimată teamă, fiindcă ris­căm a o vedea suprimată de cenzura unui guvern liberal al României Mari, în anul 1935... Şi înţelegeţi de ce, în fruntea acestor note, am dat lui Anasta­sie Panu epitetul de „subversiv”. Fusese „subversiv” în vremea lui Mihalache Sturdza Vodă, su­ferise gonirea din slujbă (magis­tratură) şi intrase în închisoare. Curând însă deveni conducător (Citiți continuarea în pagina II-a) tâ. % ‘ p dbere. apărat c­ ître ei, i.socifeze. ,psi. Insă Pi ai'e conspi­

Next