Adevěrul, iulie 1935 (Anul 49, nr. 15781-15806)

1935-07-01 / nr. 15781

ANUL 49 No.­­15.781I­WP Lui 1 Iulie 1935 UiioniÂ'Prvnt­r An­. V. BELLIM­­AJSI 1888—1897 * UZ­UAlum . CONST. MILLE 1897—1926 situației. ABONAMENTE [ 380 lei pe B luni 200 lei pe 3 luni 750 lei pe un an In străinătate dubla 3 LEI BIROURILE: București, Str. Const. MUU (Sărindar) no. 5—7—0 TELEFOANE: I Centrala: 3-84-30. I Provincia: 3-84-31. I Străinătatea: 3-84-33. D. Tătărescu a urmărit clarificarea iar situația — în urmă lămuririlor date — s’a încurcat și mai mult... SITUAȚIA GUVERNULUI Informațiuni din sursă guverna­mentală spun — și acesta pare să fie adevărul — că, deocamdată, nu poate fi vorba de o criză de guvern D. Tătărescu se simte tare. Până când? In politică, e greu să dai răs­puns acestei întrebări. Unii spun­ până la toamnă. Alții — mai opti­miști: până la primăvară. Și unii , alții au grije să adauge, afară di neprevăzut... Dacă guvernul rămâne, nu e mai puțin adevărat că el nu e însă tare — așa cum afirmă amicii d-lui Tă­­tărescu. Adesea, — nu numai la noi dar și aiurea, — guverne slabe s’au men­ținut, in anume împrejurări, la pu­tere. E cazul cabinetului Tătărescu. Nu e vorba de un cabinet slab prin el însuși, prin alcătuirea lui, prin persoanele care dețin portofo­liile. In această privință, vom recu­noaște cu obiectivitate că nu se pot ridica prea multe obiectiuni împo­­triva compoziției ministerului Tătă­rescu. E vorba însă, de o altă slăbiciune, mult mai gravă, o slăbiciune creiată de condițiile exterioare în care trăește actualul cabinet. Orice s’ar spune și oricât s’ar afirma că d. Dinu Brătianu este izo­lat, opoziția d-sale slăbește puterile de lucru ale guvernului. Manifestări de felul celor de la Râmnicu-Vâlcea nu sunt de natură să întărească si­tuația d-lui Tătărescu. Iar inter­viewul împotriva modificării Con­stituției, deși înăbușit sub o ava­lanșă de desmințiri și de parc des­­mințiri, rămâne totuși o lovitură în plin, o lovitură care a clătinat po­ziția și echilibrul fixat cu multă abi­litate de d. Tătărescu. D. Dinu Brătianu a spus în inter­vievel d-sale lucruri foarte grave, care au produs impresie în cercurile politice și în opinia publică. Impre­sia aceasta, orice s’ar spune, nu poate fi ștearsă cu desmințiri, cu contra dezmințiri sau cu acordur stabilite în miez de noapte și rupte a doua zi dimineața. De­ a ei, o primă concluzie: siste­mul introdus de curând — ca șefii guvernului să fie altul decât șefii partidului — dă rezultate funeste Ceea ce s’a petrecut, din pricina acestui sistem, atunci când erau­­­­ cârmă național-tărăniștii, se veri­fică perfect azi. Așa­dar nu e di­vină cutare sau cutare partid. Rău stă în sistemul, la care sunt supuse partidele. Dar guvernul mai are de întâm­­pinat o opoziție: aceia a partidulu național-țărănesc, care — după in­­cindentul col. Marinescu — a fos obligat să declanșeze campania cu­noscută. D. Tătărescu izbutise — de bine de rău — să stabilească un echilibri­­ folositor guvernului d-sale, D. Dinu Brătianu nu mai lua atitudini menite să pericliteze situația guvernului iar partidul natkmal-țărănesc aștep­ta, în liniște, deschiderea succesiu­­nei. Ce s’a întâmplat însă ? Modificarea Constituției, — che­stiune absolut inactuală, născocită în anume culise gata totdeauna să tur­bure apele — l-a determinat pe­­ Brătianu să ia atitudinea cunoscută, iar incidentul col. Marinescu a si­lit partidul național-țărănesc să ia poziție împotriva guvernului. Deci, echilibrul n’a fost rupt nici din vina d-lui Tătărescu, nici din vina d-lui Dinu Brătianu, nici din vina partidului național-țărănesc. Echilibrul n’a fost rupt nici din cauza unei probleme reale care să provoace cine știe ce divergentă de opinii. Echilibrul a fost rupt de o pro­blemă inventată în culise și de un bizar incident personal. Sunt concluzii profund întristătoa­re, e­­ar pentru o viață atât de... aproximativ constituțională, cum este viața noastră politică. Ad. Glose politice... EXPLICAȚIE D. Dinu Brătianu s’a recules. După 48 de ore de gândire și răspândire — în care interval s’a lucrat probabil cu anumite sugestii — șeful partidului libe­ral a crezut uti­l să facă o res­tabilire de fapte. N’ar fi declarat nici un moment că atitudinea d-sale în chestia modificării Constituției constitue o atitudi­ne personală. stă Nu cercetăm aci dacă acea­desmințire nu repune în discuție întreaga situație care a provocat vâlva de acum trei zile. Și nici nu voim să cerce­tăm dacă au dreptate aceia cari susțin că desmințirea nu schimbă intru nimic rostul lu­crurilor, care rămâne cel fixat până acum, întrucât nu consti­tue decât o formă mai îndulcită a închiderii incidentului pentru d. Dinu Brătianu. Ceia ce ne interesează este u­­șurința cu care oamenii noștri politici desmint evidența, a­­tunci când interesele lor cer­e a­­cest lucru. Intr’adevăr, discuția de la d. Dinu Brăti­anu a decurs intre șeful partidului și consiliul de miniștri Relațiile au fost date pe baza discuțiilor urmate și au confirmate de toți miniștri. fost d. Dinu Brătianu desminte. Or. A­­tunci dacă este adevărat că șe­ful spune adevărul, cine a min­țit? întreg consiliul de miniștri? Iată unde se ajunge cu meto­dele ușoare dela noi, de a se desminți orice nu-ți convine, chiar dacă adevărul nu este de partea ta. INUTILITATEA D. Ralea relevă în „Dreptatea” absoluta inutilitate a unei e­­ventuale modificări a Constitu­ției. In forme pregnante, directo­rul oficiosului național-țărănesc relevă și rezumă­­ argumentele puternice, subliniate la timp, cari pledează și de noi contra unei încercări de revizuire. In special d. Ralea insistă a­­supra mizeriei care domnește in țară și care este extrem de ne­prielnică pentru o eventuală a­­gitație constituțională. E ceea ce am spus și noi, în forme su­mare, epocile de suferință eco­nomice nu sunt propice pentru realizarea unor mari reforme politice. Interesant este însă faptul că informațiuni din cele mai bune izvoare pretind că s’a exagerat cu mult intenția de a se face o modificare a pactului constitu­țional. Teoreticește, chestiunea a fost și este discutată. In fapt aducerea la îndeplinire este în funcție de un întreg complex de fapte și situații. Se mai poate spune că acest complex ple­dează contra și nu pentru re­vizuire. Așadar, in primul loc, o re­formă inutilă. In al doilea loc, pare-se nici măcar sigură. A­­tunci? De ce să se provoace agitații cu atât mai dăunătoare cu cât starea economică a popu­lației este real? Sever Statul, agricultura, agricultorii Sunt câteva zile de când a avu loc adunarea generală a Unirni sindicatelor agricole, care îndepli­nește, fără mare zgomot, o misiune importantă și rodnică. S’a dat citire în această adunare unui raport, care, cum e firesc în țara noastră, unde politica și che­stiunile personale legate de ea pri­mează totul, a găsit prea puțină a­tențiune. Totuși el ar fi meritat o altă soartă, căci trata despre proble­mele fundmentale, s'ar putea spu­ne: despre problema fundamentală a economiei noastre și deci a vieți noastre publice, despre agricultură Și trata despre ea cu o compe­­tință teoretică și practică impună­toare, după care ne-a fost ușor și cunoaștem urma spiritului călăuzi­tor al sindicatului, urma cugetări d-lui­ C. Garofiid. In d. Garofiid, țara noastră, viata noastră publică, economia noastră agricultura noastră, au o persona­litate a cărei valoare morală, inte­lectuală și practică, este de prima ordine, încă dinainte de război, d-sa agri­cultorul practic, s’a ocupat de as­pectele teoretice, politice și econo­mice ale agriculturei. Când în 1910, Dobrogeanu-Gherea a publicat cartea sa „Neoiobăgia“ cercetând cu privirea orizontul lite­raturei agrare dela noi, nu a găsi de­cât un punct, ce i s’a părut vred­nic să retie atențiunea. El a notat atunci: „Dintre cei cari s’au ocupat și­ ai scris asupra chestiei și probleme agrare, o mențiune specială merită sigur, d. C. Garofiid. D-sa, în tripli­calitate de om inteligent, fost socia­list și însuș mare proprietar și aren­daș, e unul dintre foarte putinii car au văzut mai clar în problema noa­stră agrară.... ... In ultima d-sale lucrare „Pro­blema agrară și dezlegarea ei“, d C. Garofiid... vede clar baza econo­mică a problemei noastre agrare cât și deslegarea ei“. Nu numai că multă vreme, a tre­cut de atunci, dar și o vreme bo­­gată in mari transformări. Dar d. jaroflid a rămas neturburat acelaș observator priceput si ager, în a­­celaș timp acelaș agricultor, pasto­­nat de cultura pământului, de gos­­podăria lui, pe care o îngrijește cu dragoste de artist. Tocmai pozitiunea aceasta îi dă posibilitatea să considere cu obiect­­ivitate și intensitate nouile aspec­­e ale problemelor economice, cari, a­poi mai mult ca ori­unde conti­­nuă să fie dominate de cele ale a­­griculturei, încrederea camarazilor săi de breaslă, l-a pus în fruntea Sindi­­atelor agricole, ceiace-1 pune în si­­uatiune, de a avea posibilitatea u­­nei considerări și mai largi ale a­­cestor probleme.­­­­ • < Dacă deci un om de competinta și­ultura d-sale, crede că trebuie să protesteze în mod public contra aptului că agricultura, nu formea­­ză un obiect de serioasă preocupa­­re a conducătorilor țarei, — apoi desigur că are motive binecuvân­­ate pentru aceasta. Cât despre faptul că aparențele pledează împotriva­ acestui protest, 1. Garoflid îl explică prin aceia că ctiunile agricole ar fi mai mult retexte electorale, decât obiectul nei cercetări și acțiuni serioase.­ Dar protestul d-lui Garofiid ar tebui să atragă atențiunea tuturor,­­ în primul rând, ai celor respon­­abili. D. Garofiid are dreptul să fe ascultat, când vorbește, fiindcă orbește foarte rar. Deși a fost chiar și ministru, d-sa nu este, cei c­r se chiamă la noi, un politician. Aceasta însemnează a spune că nu e un oportunist. Dar, în acelaș­imp, fiind un om care supune tod­­deauna teoria controlului practicei, nu este nici un utopist. Soluțiile­ ce propune sunt simple, atât de sim­ple încât parcă nu ar fi soluții. Dar ele sunt rezultatul experien­­ei de toate zilele și adaptate po­­sbilităților. Ele pornesc de la un factor existent: acea proprietate mare și mijlocie, câră a mai rămas după reforma agrară și­ care, e che­mată să joace acum rolul de edu­catoare și promovatoare a perfec­ționării culturii pe proprietățile mici. Interesant este că d. Garofiid consideră criza de care suferă și agricultura, întrucât are cauze in­ternaționale, ca iremediabilă fără restabilirea libertății comerțului, pe plan internațional. Dar pe plan na­țional criza poate fi ușurată. Și un întreg plan de acțiune, este rezul­tatul acestei convingeri:« Dar d-sa e foarte sceptic, întrucât privește capacitatea guvernului de a între­prinde serios și perseverent această acțiune. Și aceasta pentru că — aci­d. Garofiid folosește o formulare, care nouă nu ne pare în totul co­respunzătoare faptelor — pentru că spune d-sa, „agricultura n’a fost niciodată la putere, nici înainte, nici după război, cu toate că suntem o țară agricolă“. Justeța acestei a­­firmațiuni ar putea fi admisă însă, numai dacă d­iarofi­l face o deo­­sebire intre agricultură și agricul­tori. Căci agricultorii au fost de multe ori la putere înainte de răz­­boiu. Ca au dat prea putină aten­țiune agriculturii, era în ordinea normală a lucrurilor de pe vremea aceia, când treaba mergea de bine, de rău, fără ca guvernanții să fi trebuit să-și chinuiască prea mult creerii. Azi însă, lucrurile s’au schimbat. Și locul problemei agrare, a luat-o cea a agriculturei. Fără grija de a­­ceasta s’ar putea chiar ca soluțiu­­nea ce s’a dat problemei agrare, să fie pusă din nou în cauză. Căci nu ajunge ca țăranul să aibă pământ ci trebuie ca acest pământ să-l hră­nească pe el omenește și să rodea­scă întreaga economie națională. Așa fiind se poate înțelege amă­răciunea cu care d. Garoflid a făcut constatarea că oficialitatea a stră­lucit prin absență, la adunarea Uni­­unei sindicatelor agricole. Sunt acte de politeță, cari sunt acte politice și a căror neglijare este cu atât mai regretabilă, când e vorba de o in­stituție care strânge pe agricultori, în scopul ca să se ajute singuri, în țara noastră unde toți așteaptă to­tul de la stat. Cât am înțeles însă, aceasta nu va tulbura pe d. Garofiid în acțiu­nea sa. Cu toată modestia care-i sade atât de bine și cu stăruința plugarului și­ a gânditorului, va duce înainte opera la care s-a în­hămat și pentru care i se cuvine un omagiu public, din partea tutu­ror celor cari știu să prețuiască munca rațională, pusă cu, aceiaș vrednicie, în slujba obștească cu care stăruie a face din propria gos­podărie, un model, o adevărată școală. B. Brănișteanu NĂZBÂTII NICI, — NICI ! D. Dinu Brătianu, — spun unele cercuri liberale, — nu urmărește căderea guvernului. Dar nici rămânerea lui la pu­tere... Kix Rolul opiniei publice La conferința internațională a Muncii, care se ține acum la Gene­va, — d. Valeriu Roman, subsecretar de stat, a expus punctul de vedere al României față de problemele asi­gurărilor muncitorești la ordi­ I0 a zi­lei in fața forurilor mondiale. Vorbind despre ratificarea unor convenții favorabile politicii de imi­grare, — d-sa a spus: „Opinia publică — chiar fără a ra­ționa — s’ar opune la o operă legis­­lativă, pe care o consideră ca fiind de natură să încurajeze intrarea, în țările de imigrare, a lucrătorilor străini“. Iar drept încheiere reprezentantul nostru a declarat: „Or, contra opiniei publice, nici un guvern nu poate activa“. Și — adăugăm noi — nici n’ar tre­bui să încerce a activa. Credem că guvernul n’are un mod de a privi opinia publică în străină­tate, și altul — în țară. In orice caz, ,dacă guvernul se vede silit să respecte opinia publică în cercurile internaționale, — unde opinia publică contează, — ne pu­tem aștepta ca el, impresionat de starea de spirit din Occident, să-și mențină și la București atitudinea civilizată de la Geneve­. Și dacă-i vorba de făcut un înce­put — propunem respectarea opini­ei publice în chestia modificării pactului fundamental. Prin alegerile parțiale și prin în­truniri, ca și prin grandioase ma­nifestații,­­ partidele care au drept program respectul Constituției, au căpătat asentimentul hotărît al o­­piniei publice. Opinia publică nu vrea altă Con­stituție, o vrea pe aceasta — dar respectată întocmai, în spiritul și’n litera ei. _ Trimisul României peste hotare a făcut la Geneva o declarație de respect în fața opiniei publice. Rămâne ca guvernul să o pună în aplicare și în țară. M. Sevastos Se anunță de pe acum un mare eve­niment muzical la Paris, eveniment care ne interesează și pe noi românii. in repertoriul viitoarei stagiuni al Ope­rei din Paris figurează „Oedip”, cu muzică de Enescu și textul de Edmond Fleg, îmi închipui că Edmond Flex, nu este atât de cunoscut încât să fie de prisos a da­nci câteva note despre eg Flog este unul din marii poeți ai Franței moderne, dar face parte in a­­celaș timp din grupul de poeți evrei­­francezi alipiți de mișcarea poeziei fi­­losofico-sociale franceze. Din acest grup se impun: 1) Henri Franck (au­torul volumului de poezii: La danse de­­vant l’Arche) 2) André Spire autorul lui:­­ Versets; Cité présente; Le Secret și „Quelque Juifs”. Opera capitală a lui Edmond Eleg este „Ecoute, Israel” („Ascultă Izraele”) în care schițează liric istoria poporului evreu de la Abraham până’n zilele noa­stre. In această operă­ poetică se admiră splendoarea verbală, forța extraordinară a imaginației, a viziunii mărețe în care dialoghează Moisi cu Eternul. Iată, de o pildă, patru versuri care exprimă măreția melancolică a Morții lui Moisi: „Le nombre de mes jours est une nuit trop breve Ne tue pas le dormeur au milieu de ses réves Et désire, Adonai que mon oeuvre s’achéve Afin que ton nőm vive, ct que vive ta Lói ! (Din poemul Moise) In poemele sale apar din când in când strofe care-s adevărate melodii prin ritmul lor, și poate și această formă minunată a poeziei lui Fleg l-a făcut pe Enescu să și-l aleagă drept colabo­rator la „Oedip”. Sau poate marele poet a compus și, întâi, poemul „Oedip” și apoi a crezut că numai geniul mu­zical al autorului „Rapsodiei române” va ști să dea expresie muzicală, adecvată, viziunii lui poetice și elanurilor lui­ lirice. In presa pariziană (și nici în presa română) n’a transpirat până acum, mi se pare, nimic asupra Împrejurărilor care au dus la colaborarea acestor doi maeștri. De aceea suntem reduși la ipo­teze. Doctorul Ygrec Carnetul meu GEORGE ENESCU $1 EDMOND FLEG CHESTIA ZILEI LOC­URILE — Știi că remanierea nu se mai face... — De ce? — Nu vrea să iasă nimeni din guvern, aceia, cari vor să intre nu au locuri vacante...așa că Un deziderat injust și nerealizabil de DIMITRIE ,G. MAXIM fost președ­. la Curtea de Apel Critica d-lui C. Argetoianu­, contra contesicio­­sului administrativ Concepțiunea proprie a d-lui C. Argetoianu, după care ar trebui să se acorde Parlamentului sarcina în­lăturării aplicațiunii dispozițiunilor legale ce pot contrazice Constituția, cât și însăși administrațiunii sar­cina rezolvării litigiilor izvorîte din funcționarea serviciilor publice, din­tre atare servicii și particulari, a dat prilej d-lui Lascar Antoniu, eminentul avocat al baroului Ca­pitalei, de a insera în acest ziar, sub titlul de mai s­us, observațiuni inte­resante, cu concluziunea întemeiată a necesităței unui al treilea organ— al puterei judiciare — care, prin in­stituția „Contenciosului administra­tiv, să restabilească puterea legală și normală, când această stare este întreruptă de abuzurile puterei exe­cutive, sau este stânjenită prin o le­giferare neconstituțională. Dacă ne referim la desăvârșirea unei justiții reale, ce trebue să dom­nească în orice stat civilizat, dedu­cem că este cu neputință de a im­pune locuitorilor unei țări deciziu­­nile administrative executorii, ce a­­ting în mod manifest în persoana lor, în libertatea sau averea lor, fă­ră ca să li se învoiască facultatea de a-și îndrepta plângerile lor unei autorități, dacă nu superioare celei ce a provocat litigiul, cel puțin cu totul străină de administrațiune, și care să-i confere siguranța soluțio­nării juste și fără părtinire, în deci­­ziunile sale. Contenciosul administrativ, cu mecanismul ce-i este propriu, și cu toate imperfecțiunile ce ar mai a­­vea, alcătuit, după cum se știe, din instanțe superioare judiciare, este menit să îndeplinească acest rol în­semnat, întrucât este creat de Con­stituția țării cu scop de a Înfrâna nesocotirea drepturilor sau intere­selor locuitorilor urmate prin acte administrative contrare legilor. Și, instituția, funcționând de câteva decenii, cu modificările succesive ce i s’au adus, este continuu de actuali­tate și de o necesitate contestată pe nedrept, întrucât zilnic controlează și pune frâu abuzurilor administra­tive în vigoare și deplină compe­­tință, în armonizarea intereselor ce sunt în cauză, fiind astfel un serios scut de apărare a celor jigniți în drepturile lor. In viața comună, în orice ramu­ră de activitate nu poate fi admis de a încredința celui care a săvâr­șit abuzul judecata pornirilor sale vătămătoare, căci, în aplicațiunea unui atare sistem, lipsește și Încre­derea celui vătămat că i se­ va face dreptate și, apoi, rolul administra­­țiunei abuzive chiar în judecata u­­nui for superior administrativ, devi­ne ingrat, fiind cu putință ca chiar acel ie,, s., fi. dat ordine de șirea abuzului și, în tot cazul, zisul for nu poate primi cu indiferență anularea sau înlăturarea actului administrativ, opera unui subal­tern, operațiuni, care, se resfrâng asupra întregei administrațiuni de care depinde autorul abuzului. Astfel, în mod logic, ajungând la concluzia­ că orice legislație nu se poate abate de la situațiunea de­scrisă și conformă .­ bunului simț, deducem că nu putem conferi însuși administrațiunii abuzive competing, soluționării, în contencios, a re­­clamațiunilor particularilor contra jurisdicțiunii sale. Desigur, că dacă se impută administrațiunii, că, fără a nesocoti legea, a adus atingeri intereslor particulare, cei vătămați pot merge pe cale grațioasă, la a­­ceiași administrațiune, sau la­ un for (Chiti continuarea în pag. II-a) N -SE IN August va avea loc la Berlin un congres de drept penal. S'au­ specializat și hitleriștii în ceva d in penal... NU se știe precis dacă d. Dinu Brătianu a vorbit ca șef sau nu. Să-l întrebăm mai pe înțeles: — Girează ? * * VENITURILE Camerei de comerț din Brăila au fost sechestrate. Ca reclamă pentru „Luna Brăi­lei“ ? LA Timișoara, s'a interzis func­ționarea „Ligii contra brutalității". Și să se mai spună că autorită­țile nu încurajează brutalitatea... ii S'a contramandat conferința in­terministerială de la Iași, întrucât cabinetul este nevoit să tină două rânduri de consilii: la Președinție și‘n case particulare. # Orașul amintirilor B­ohema noastră Ca­­sî Daudet, ași putea spune în adevăr: ...Nimic mai delicios decât mesele acestea amicale, stă cursul cărora, — cu contele dfe masă, cu țigara în colțul gu­mei, cu paharul de Uricani dina­inte, cu ochii departe, — discu­tam in cea mai deplină cordia­litate, despre tot ce putea face obiectul aspirațiilor sau prefe­rințelor noastre, despre tot ce nutrea speranțele și tot ce in­cita visele­ noastre. Ba dacă ținem seama că, în grupul nostru, nimeni nu fusese încă fluerat până atunci (Flau­bert, Zola, Goncourt, Daudet, încercaseră, cum am spus, du­rerea aceasta), ar fi cazul să adaog, că la dejunurile noastre atmosfera era mai senină decât faimoasele „divers Flaubert” pentru că în ea nu se strecur; niciun regret, nici o remușcare și nici un fel de revoltă. Și doar, și noi ne-am fi putut găsi în situația aceasta, căci la epoca de care vorbesc, Praida repre­­zintase „Ceea ce nu moare”, Co­­dreanu, îmi pare, adusese l în scenă „Martira” lui, prelucrată după Richepin, eu însumi pre­­zintasem pe scena Naționalului din Iași, poemul adolescenței mele „Dragoste și răzbunare”. Nici până atunci și nici mai târziu, afară de mine, care n’am scăpat de... — cum să spun?— gloria aceasta... E drept că n’am fost fluerat pentru a fi­­lucrare de teatru (cariera mea artistică a fost așa de scurtă și așa de săracă!) ci la o întru­nire publică, la o serbare orga­nizată de Liga Culturală în sala Teatrului Național din Iași; și că n’am fost fluerat pentru ati­tudinea mea sau pentru ideile mele ci pentru atitudinea și ide­ile altora,­­ ale celor în nu­mele cărora vorbeam. Când mă gândesc acum la lucrurile ace­stea, zâmbesc cu puțin­ică îndu­ioșare, ca la o întâmplare ve­che, glumeață, copilărească, na­ivă, povestită de un străin. Ce umilit și îndurerat m’am simțit însă atunci, — de ostilitatea a­­ceasta nedreaptă și absurdă! La urma toată, fapt e c’am fost flu­erat (lucru care nu se’ntâmpla ori­cui, care nu i s’a întâmplat lui Turghenef, de pildă așa că dacă’ași fi fost contimpora­nul lui Flaubert și dacă împre­jurările ar fi fost altele, ași fi putut foarte bine intra și eu în cercul celebrilor „iinerați” dela Păru,. Dejunurile noastre nu ne reu­neau în același loc și nici­odată acasă la noi, între Larii și Pe­nații noștri. Ci întotdeauna a­­iurea, în locuri diferite, de pre­ferință in împrejurimile orașu­lui, în acele încântătoare gră­dini pline de umbră și de lini­ște, de pe dealurile și podgoriile vecine, de unde priveam orașu risipit la picioarele noastre, alb și diafan în arzătorul coate de vară, ca de pe Fiesole, sau din Boboti, voluptoasa, incompara­bila, toscana Florența. In cadrul acesta vara, în lo­curi diferite, nu mai puțin pline de farmec, iarna,­­ întâlnirile noastre luau astfel caracterul u­­nor adevărate evaziuni, atât ma­teriale cât și spirituale. Oca­­ziuni de discuții fără capăt, de cercetări, de revizuiri, de infor­mațiuni reciproce, de schimburi de idei... Ne sileam să înțelegem, ne învățam să gândim, să rațio­năm, să argumentăm, ne în­demnam să ne î nălțăm privirile deasupra capului și deasupra mediului nostru, dincolo de ori­zontul pe planul căruia ne miș­căm... în discuțiunile duminici­lor acestea ale noastre, în Par­cul Rivalet la Socola, sau la „Viața Lungă” pe platoul Co­­poului, sau in grădinile de la Galata, de la Șorogari, de la Vlă­­diceni, sau la celebra Bolta Re­ce, pe unde trecuseră pe râ­id înaintea noastră: Eminescu, Fa­­nu, Lambrior, Conta, Carageale, Missir și atâția alții, — în dis­cuțiunile acestea, pe care mi-ar fi așa de greu să le mai recon­stitui astăzi (dar din care to­tuși, dac’ași încerca, cred c’ași putea reface, câteva crâmpee) regăsesc o bună parte din fon­dul gândirei mele, din sistemul ei, din elemenele convingerilor mele de mai târziu, din tot ce mi-a servit întotdeauna pentru a mă feri (pe cât posibil) de e­­rorile în care ași fi putut cădea. Nu spun că dejunurile noa­stre erau congrese de îngeri sau de înțelepți. Ar fi absurd. La vrâsta noastră, în cadrul și în condițiile în care ne găseam, ele se terminau adesea în libațiuni prelungite. Cât de idealistă să fie, tinerețea rămâne în primul loc senzuală. Ceea ce pot afirma însă, e că dezordinea noastră, în lucrurile aceste, n’a mers nicio­dată până acolo unde ne-ar fi putut pune sufletele în mare pericol. Și apoi, de ce mi-ași face atâtea scrupule? Sunt încredin­țat, că nici seninul, înălțătorul, „Banchet” care a inspirat lui Platon dialogul de atâtea secole celebru, nu s’a terminat astfel; că expunerea lui Socrat asupra iubirei, nu-și datorește, în mare parte, frumusețea, decât bunei dispoziții a comesenilor; și că târziu, noaptea, pe lună, plecând de la casa amicului lor Agathon, prin străzile înguste ale vechei Atene, atât divinul Platon cât și înțăleptul Socrate cât și Phe­­­dru, Pausanias, Aristofan și cine va mai fi fost cu ei, n’au găsit tocmai ușor drumul locuințelor lor, nici n’au ajuns, fără obsta­col acasă... Cât despre Socrat, dacă ceea ce se pune în sarcina acrei Xantipe e adevărat, n’ași dori nimănui să se vreodată într’o situație găsească la fel. Și, să mai mărturisesc un lucru. Eu nu cred că vechii atenieni, au posedat vreodată vinuri mai bune decâte poseda, la epoca de care vorbesc, lașul nostru, — lașul cu celebrele sale podgorii, Socola, Valea adâncă, Șorogari și mai cu seamă Uricani și Cot­nari. Nu prea îndrăznesc la­ lucrul acesta, dar să proc­ed­am convingere* Jcă generoasele vi­nuri ale Iașului, au și ele par­tea lor în formațiunea sufletu­lui acestui oraș. Că adecă, dacă locuitorii foastei capitale a Mol­dovei, au dovedit în trecut unele calități frumoase și rare, de pil­­­dă vioiciunea de spirit, înclina­țiile artistice, oarecare distinc­­țiune sufletească, oarecare elan în toate, e că s’au putut bucura de acest dar a lui Dumnezeu, pe care nu știu ce francez l-a nu­mit „du soleil en bouteilles” (comparație care i se potrivește de minune untdelemniu lui Cot­nari,­ despre care, nu rareori se spune „sângele domnului” (fi­gură care-mi evocă întotdeauna parfumatul vin de Socola,) sau care, uneori, ia tonuri calde și dulci, amintind nuanțele rubi­nului­­ sau altor nestimate (cum e cazul vinului de Uricani). Dă in fine, între actuala decadență a Iașului și declinul podgoriilor sale, —americanizate, industria­lizate, modernizate, — nu se poate să nu existe, o relație strânsă, pentru că relația acea­sta e logică și necesară. Dar asta e o simplă ipoteză a mea, o ipoteză pe care am gândit-o mai mult cu inima cât cu inteligența... (Se poate și asta...) Se va găsi vr’un savant sau vr’un cugetător care s’o iee în cercetare și s’o verifice? Em^j,

Next