Adevěrul, octombrie 1935 (Anul 49, nr. 15860-15885)

1935-10-01 / nr. 15860

ANUL 49—No, 15.860 S pagini Al» V. BELÜilUM FONDATORI r CONST. MILLE i îtu pe u mu, abonamente ?!!!" li L1"^ 750 Iei pe nu. an Harti t Octombrie 1935 1»»—an 1897—1926 In străinătate dublu 3 LEI BIROURILE: București, Str. Const. Miile (Sărindar) No. 5—7—3 Centrala: 3-84-30. TELEFOANE : Provincia: 3-84-31. ■ Străinătatea: 3-84-33. D. Tătărescu a plecat la munte. De groaza Mării care i-a făcut boclucul. D. Gh. Tătărescu şi dictatura învinuirea adusă de d. I. Mihalache In declaraţiile pe care d. Ion Mi­­­halache le-a făcut in şedinţa de Vineri a comitetului executiv na­­ţional-ţârănist, d-sa a precizat ceea ce de mult se ştia —că d. Gh. Tătărescu protestueşte mişcările de extremă dreaptă. Textul d-lui Mihalache e cate­goric : „Este ridicol să clasifici opoziţia, o opoziţie care reprezintă însăşi ţara, fiindcă o fi simţind şi d-sa ce mai reprezintă din ţară guvernul său — s’o împărţi deci în două ca­tegorii : una cu certificat de bună purtare constituţională, şi alta cu pecetea de „vrăjmaşi ai ţării“. Este ridicol. Nu ştiu dacă cei cu certifi­cate de bună purtare se complac în această situaţie de protejaţi ai d-lui Tătărescu. „Ţinem să constatăm cu surprin­dere pentru cei puţini, nu insă cu surprindere pentru cei mulţi, cari ştiau şi până acum că intre cei luaţi sub protecţie sunt mai ales grupă­rile de dreapta. Sunt însăşi acele grupări dinlăuntrul cărora au eşit ucigaşii lui Duca“. D. Mihalache are perfectă drep­tate. De altfel, noi înşine am subliniat aci, de zeci de ori, atitudinea mai mult decât dubioasă a d-lui Tată­­rescu. D. Tătărescu se află, din acest punct de vedere, într-o sinistră contradicţie, pe care am subli­niat-o de la început; pe de o parte, d-sa se declară apărător al insti­tuţiilor constituţionale azi în fi­inţă; pe de altă parte, tot d-sa de­clară că opoziţia „cuminte“ este opoziţia extremei drepte, adică a­,­ceea care spune făţiş că este îm­potriva instituţiilor constituţionale, pentru dictatură. Cum se împacă aceste două afirmaţii diametral o­­puse, amândouă plasate in cuprin­sul aceluiaş discurs? Cum se îm­pacă, în al doilea rând, declaraţia d-sale că apără instituţiile consti­tuţionale, cu întreaga d-sale acţiu­ne de guvernământ, care prote­gueşte in chip evident anarhia de dreapta ? Guvernul d-lui Tătărescu se află,­­ după declaraţiile d-lui Mihalache, sub o gravă acuzare. Sunt, dincolo de apărarea pe care şi-a făcut-o d. Tătărescu, fapte cari nu pot fi tăgăduite. De pildă, acei colaboratori ai d-lui Tătărescu, cari s'au ridicat cu cuvântul — deschis și categoric — contra dreptei, indată după asa­sinarea lui Duca, sunt azi puși la index. Nu unul sau doi, întâmplă­tor. Ci TOȚI, SISTEMATIC. Nu putem să cităm nume dintr’un sen­timent de elementară delicateţe pentru cei în cauză. Dar numele lor sunt pe toate buzele. In acelaş timp, toţi cei cari fa­vorizează făţiş extrema dreaptă sunt menţinuţi in slujbe, in cari s’au cocoţat fără rost, în cari s’au strecurat fără merit şi în cari nu ar trebui să fie îngăduiţi. E cazul subsecretarului de stat de la in­terne, d. Titeanu. Cu toate gafele făcute, cu toate dificultăţile pe care le-a creiat guvernului din neprice­pere politică şi din puerilă grando­manie,­­ acest subsecretar de po­mină este menţinut in post. Se ştie precis că ministrul de interne este nemulţumit de el şi că i-a luat toa­te atribuţiile, în exercitarea că­rora s-a dovedit complet nepregă­tit. Cu toate acestea are încă titlul de subsecretar. Care poate fi ex­plicaţia ? Una singură: subsecreta­rul de la interne are o evidentă sim­patie pentru extrema dreaptă, din rândurile căreia a dezertat ca să treacă in­ partidul liberal. Sprijinul nepermis, pe care-1 dă acest sub­secretar, prin cenzură, presei de extremă dreaptă şi prigoana dez­lănţuită împotriva presei demo­crate, — iată ce îl menţine acolo unde s’a strecurat. Acestea sunt fapte precise. Ele duc la incheerea la care a ajuns şi d. Ion Mihalac­he , d. Tătărescu sprijină grupările de extremă dreaptă, în acelaş timp in care face declaraţii de ataşament pen­tru instituţiile constituţionale. Tudor Teodorescu-Branişte Glose politice... JUDEŢELE LOVITE DE SECETA Ministerul de interne a dat un comunicat relativ la judeţele lo­vite de secetă. In timpul campaniei, locuitorii vor fi întrebuinţaţi la diferite lu­crări publice — dându-li-se un salar m­ai mare decât cel de pe piaţă. Pe urmă „guvernul va recurge — pentru ajutorarea celor înfo­metaţi — la serviciile Crucii Ro­şii”. „Se va apela, — spune comuni­catul, — la sprijinul public. Vor fi invitate toate comunele şi jude­ţele să dea un larg concurs, ca — printr’o solidarizare naţională — să fie ajutate părţile din ţară greu încercate de această neno­rocire”. Acest comunicat alarmant ne pune pe gânduri. Dacă „nenorocirea” e atât de mare — şi guvernul are mijloace­le de informare — dacă foametea nu poate fi combătută de­cât „printr’o solidarizare naţională”... atunci opera de ajutorare poate să înceapă chiar acum, căci cam­pania de lucru e ca şi sfârşită. In astfel de împrejurări, toată sarcina se lasă de obiceiu asupra „sprijinului public” — citat şi în comunicatul Ministerului de In­terne. Publicul este însă sleit. Guver­nul ar trebui să aibă în vedere mai mult statul, comuna şi jude­ţul. Acţiunea concentrică a oficia­lităţilor va fi susţinută de întrea­ga opinie publică — în măsura posibilităţilor. INTRE TINERI ŞI BATRANI Cu toată dizolvarea grupurilor din partidul liberal,­­ acţiunea „tinerilor” şi a „bătrinilor” conti­nuă. O ultimă manifestaţie pentru precizarea poziţiei „tinerilor” fa­ţă de „bătrâni” a avut loc în Ardeal. La recentul congres liberal din Someş, d. Constantin Brătianu , preşedintele organizaţiei locale a spus printre altele următoarele: „Să urmărim cu bunăvoinţă şi încredere frământările sănătoase ale elementelor tinere, şi cu ris­cul chiar a schimba uneori tabloul valorilor stabilite, să continuăm a înlesni promovarea tineretului, când în cadrul larg al concepţiu­­nilor noastre democratice, el îşi caută reazăm în forţă de caracter, spirit de jertfă şi bună credinţă. „Aceşti fermenţi folositori vie­ţii noastre de partid, ajută la în­locuirea învechitului nu prin a­­salturi împotriva mentalităţilor ruginite, ci prin emanciparea u­­nor idei tot mai tinere şi mai rodnice, cari înmulţesc posibilită­ţile de acţiune şi dau ţării încre­derea necesară continuităţii în progres. „Reacţiuni însă bolnave, care tulbură fără să limpezească, pro­vocate de rătăcirea firilor slabe, de ambiţiunea firilor prea grăbi­te, alimentate de o camaraderie de dejunuri şi de interese perso­nale, care sub masca unor virtuţi de circumstanţă, ascund cursa pentru locul cel mai bun la masă şi înscăunează oportunizmul prin jocul de influenţă şi ameninţări— sunt semne cari întotdeauna au premers decadenţa şi descompu­nerea, fiindcă ele falsifică selec­­ţiunea, paralizează buna credin­ţă şi aduc aventura”. Cum d. Constantin Brătianu o­­cupă locul de secretar general al partidului liberal şi cum d-sa este un colaborator intim al d-lui Di­nu Brătianu, — cuvântarea de la Dej, rostită în prezenţa şefului,— capătă o deosebită importanţă. Citiţi in pag. a 3-a foiletonul JWTIRI DESPRE AFACEREA DREYFUS” *le Léon Blum r Interim NAZBATII MARE... Se anunță că d. Potârcă va­­ pre­zida „o mare adunare oltenească“. Desigur, o întrunire prezidată de d. Potârcă­­ nu poate fi decât mare, chiar dacă d-sa ar fi unicul asistent, Kix. PIEIREA FASCISMULUI PRIN RĂZBOI Fuga capitalurilor din Europa Lipsa de stabilitate în care trăe­­şte omenirea de la incheerea păcii (1919), face ca orice ameninţare serioasă de conflict în Europa să ducă la posibilităţi neaşteptate de răsturnări politice şi sociale. Stă­rile pe care este aşezată ordinea actuală sunt atât de şubrede încât, la prima atingere cu zguduirile u­­nui războiu, se riscă distrugerea lor. Războaiele nu mai sunt astăzi ceea ce au fost înainte de 1914, când alcătuirea socială era solidă. In epoca­­noastră, ele au un pronunţat caracter revoluţionar. Războiul mondial de la 1914 la 1918 a dove­dit-o cel mai­ bine. Agresiunea pe care d. Mussolini o plănueşte îm­potriva Abisiniei şi temerile de în­tindere a războiului în­­Europa „şi fac de acum dovada că ostilităţile armate sunt, în vremea noastră, a­­devărate revoluţiuni şi au conse­cinţe incalculabile. Astfel, deşi războiul abisiniad­ încă nu a început, aurul a şi înce­put să fugă din Europa. D. Lucien Rom­ier arată în „Figaro" de la 25 Septembrie că „numai în două săptămâni, valoarea capitalurilor europene emigrate la New-York a atins suma de 2 miliarde şi jumă­tate de franci francezi şi că, în ca­zul când războiul va izbucni cu a­­devărat, se va trece printr-o panică financiară ce va face „ca toate ca­pitalurile uşor mobilizabile să ia a­­celaş drum". ■ Ce va urma atunci? Vom asista la „o nouă cădere a activităţii eco­nomice, la dificultăţi crescânde de ordin financiar şi monetar pentru toate statele europene". In treacăt, d. Lucien Romier observă „printr'o întâmplare curioasă, resursele de credit sunt mai abundente în ţări­le europene unde există mai multă libertate". întâmplarea, replicăm noi, nu este curioasă. Guvernările fasciste duc la ruina finanţelor pu­blice, din cauza risipei bugetare la care sunt constrânse prin nevoia de a face o politică de prestigiu şi de supra-înarmări. Dar, nu voim să discutăm astăzi mai de aproape a­­ceastă chestiune, fiindcă ceea ce ţi­nem să scoatem în evidenţă, în­ articolul de faţă, este faptul, de o importanţă­ excepţională, că simpla ameninţare a războiului a ajuns ca să şi avem exoduri mari de capita­luri şi, prin aceasta, tendinţe spre o şi mai mare agravare a crizei economice. Pe planul politic, au început de a­­semenea să se resimtă efectele a­­titudinei agresive a guvernului din Roma. In Apus se zvoneşte că re­gele Italiei ar fi contra politicei d-lui Mussolini şi că, în eventuali­tatea căderii dictatorului, mareşa­lul Balbo ar fi candidatul dinastiei pentru funcţiunea de prim-mini­­stru. Ziarul care, la Paris, s‘a fă­cut ecoul acestor zvonuri este l'Humanité,,, iar ,Jicho de Paris", gazetă catolică de dreapta, comen­tând ştirea, spune că pansele unei combinaţiuni Balbo... sunt din cele mai fragile" şi că, „dacă Mussolini ar cădea, este aproape sigur că fascismul s'ar prăbuşi împreună cu dânsul". Nu trebue insistat pentru a face să se înţeleagă că, dacă n’ar fi existat ameninţarea de război, che­stiunea căderii d-lui Mussolini nu s’ar fi pus încă. A fost deajuns ca primejdia conflictului armat să de­vie reală pentru ca situaţiunea dic­tatorului italian să şi fie discutată şi ca să se vorbească de posibili­tatea prăbuşirii regimului fascist. Dar, lucrul nu se isprăveşte aci. Ideea că fascismul ar putea să dispară în Italia umple de groază pe conservatorii europeni. Medi­tând asupra urmărilor unei astfel de d­ispariţiuni, „Echo de Paris“ (25 Septembrie) scrie : „O enormă bucata din zidul (con­servator) al bătrânei Europe, pră­buşit cu sgomot teribil, ar atrage după sine, iară îndoială, ultimele aşezări şi ale sistemului nostru politic atât de fărâmiţat şi ale ve­chii noastre civilizaţiuni atât de ameninţate“. Partidele reacţionare europene sunt perfect conştiente de­­ceea ce este un joc. Ele ştiu că pieirea fas­cismului în Italia ar duce peste pu­ţin la căderea tuturor mişcărilor de extremă de pe continent. Acea­sta explică de ce, în chestiunea abi­siiniană, susţin cu atâta pasiune cauza atât de evident nedreaptă a guvernului din Roma. Ele îşi dau seama că soarta lor este legată de cea a d-lui Mussolini. Dar ceea ce nu pricep este că, provocând răz­boiul, d. Mussolini lucrează con­tr­a regimului fascist din Italia şi contra fascismului european. Sunt toate semnele că fascismul, născut din război, va muri prin război, prin cel­ pe care regimul fastist italian­­este pe cale să-l facă acum. O nouă acţiune contra păcii? Presa mondială este plină de ştiri­­ şi de comentarii îngrijorătoare, a­­supra unei acţiuni concentrice ş­i întreprins© de Germania, Ungaria şi Polonia. A avut­ loc de curând o confe­rinţă intre Goering, von Ribben­­tropp şi câţiva generali polonezi. Ziarul „­Information“ crede că urmarea acestei conferinţe a fost vizita la Berlin a lui Goemboes, pri­mul ministru al Ungariei — invitat­ la o vânătoare de Goering, primul­­ ministru al Reich-ului, care i-a tri-­­ mis un­ avion special... o favoare cu totul neobişnuită. După vânătoare, Goemboes s-a întreţinut cu Hitler. In acest timp, subsecretarul de stat al aviaţiei germane vizitează aerodromurile Ungariei , în vede­rea unei colaborări aviatice ger­­mano-maghiare.­­Cu îngrijorare, se întreabă presa de pretutindeni: Ce rost au aceste „conferinţe“, „vânători“, „vizitări“ şi „întrevederi“ Când factorul principal al acestei acţiuni este Gen„rra Şi Un,­garia est« colaboratoarel­e* „ cât mai activă — ne dăm seama că re- Sortul acţiunii nu poate fi decât re­vizionismul. O alianţă, pusă la cale de Hitler, nu poate avea decât un caracter anarhic. Se plănueşte ceva contra păcii, pentru războiul conceput la Berlin —­ şi aplaudat la Budapesta. Tovărăşia Hitler - Goemboes se măreşte prin participarea Poloniei — aliata României, dar colabora­toare la o acţiune menită a ne lovi şi pe noi. Lumea priveşte cu îngrijorare spre Berlin, unde politica război­nică a lui Hitler atrage noi aderenţi­i pentru opera de tulburare a păcii şi de aprindere a războiului. Dictatura hitleristă nu-şi poate circumscrie activitatea în graniţele Reich-ului. Ea ameninţă pacea lumii, intreprinzând peste hotare o acţiune pentru alcătuirea unei a­­lianţe agresive. ... Ca şi fascismul care îşi caută eşi­­rea în război, hitlerismul porneşte pe aceiaşi cale. Iată pericolul final al dictaturi­lor : războiul. Va putea fi, oare, evitat ? M. S. Scriem rândurile acestea în ziua când se împlinesc 33 de ani de la moartea ce­luia ce-a plămădit puternic — şi a ma­nevrat cu iscusinţă, — multipla, umani­tate din seriile Rougon-Macquart, Cele trei oraşe şi Cele patru evanghelii. Deşi devenită clasică, imensa operă a lui Zola se citeşte mereu. Nu trebue să privim drept făcută la întâmplare această remarcă a unora: că nu teoria, din „Urile mele“, din „Ro­mancierii naturalişti“ şi din cele două Campanii, a impus acea operă. Ci exem­plele, adică romanele înseşi, de o ma­sivă documentare şi străbătute de o concepţie (dar purtate de un stil ce în­lătură, din capul locului, agreabilul uşor): ele au impus, adică s-au impus, cu puterea ce birue deceniile. Astăzi pe Zola nu-l citesc numai cei ce — în tumultul imens (din care nu doresc să se desprindă comod, d­­in care vor să se recunoască dureros) — caută scăpărări de fapte şi idei. La lumina acestora cearcă dânşii să întrezărească o potecuţă cât de cât sigură pentru ac­ţiunea lor. Ei — din vasta şi frământata­­ familie munciitoare a luptătorului Luc Froment — sânt, de­sigur, fanaticii lui Zola. Dar îl citesc şi destui din cei cari erau cunoscuţi până­ nu de mult ca fiii iu­bitori de gingăşii. Pe unii dintre ei, a­ început — in sfârşit! — să­-i obosească psihologismul insistent al lui Paul Bourget. Şi iată o mărturisire a unuia ce s'a plimbat satisfăcut până nu de mult, prin lumea factice a eleganţei literare: el s‘a apropiat, curios, de opera lui Zola. Şi s‘a simţit luat pe sus, zvârlit ca o rufă în spălătoria din l‘Assomoii şi vi­guros izbit de maiul bătător al stilului marelui romancier. Că mâna robustă — şi abilă — a lui Zola a fost în stare să scoată fardul, devenit reg, al unora din snobilimea mofturoasă este, de­sigur, încă o dovadă că, în crepusculul tulbure al vremilor noastre, curiozităţile iscoditoare sânt cam imprudente, dar şi binecuvântate pentru aceeaşi neprevăzători. Barbu Lăzăreanu Carnetul meu OPERA VIE A LUI ZOLA PLIMBĂRI SUB CERUL ALBASTRU In inima Brabantului de EUG.­HEROVANU Odinioară, pe când călătoream mai mult de­cât azi — şi cu mai mult elan, se înţelege, — nu ara­re ori mi se întâmpla să mă cred (măi exact, să mă simt) plecat, înainte chiar de a mă fi pus în mişcare. Cu zile şi chiar cu săp­tămâni, înainte. Dar cui nu i s’a întâmplat acest lucru? A pregăti o călătorie, a-i stabili itinerariul, a consulta hărţile, a cerceta mer­sul trenurilor şi al vapoarelor, a evoca peisagii, aspecte, oameni şi lucruri din alte ţinuturi, de sub alte ceruri, a scormoni cu ele vechi amintiri frumoase, — nu înseamnă a te desface încet din ambianţă, a pune stavilă mărun­telor obsesii ale existenţei, a stabili raporturi noui, atracţii noui, preocupări noui, cu alte cu­vinte, nu Înseamnă, cum spu­neam, a te şi simţi plecat? De alt­fel, in viaţă noastră afectivă, lu­crul acesta nu formează o excep­­­ţie. Câte din bucuriile noastre nu sunt uneori depăşite — chiar am­plu depăşite — de emoţiunea aş­­teptărei? Tot în epoca aceea, îmi plăcea să retrăesc voiajurile făcute, să fac adesea, din amintirea lor, ma­terial de reverie. A, călătoriile a­­cestea r imateriale, în care nicio­dată nu putem şti în ce proporţie realul se împleteşte cu fantezia! Mai ales noaptea, în pat, când somnul întârzia să-mi atingă cu degetele-i uşoare ploapele osteni­te, iar tumultoasa năvală a gân­durilor şi preocupărilor zilei, a­­meninţa să-mi tulbure mult timp încă liniştea la care aspiram, — tot amintirile şi evocările acestea veneau să mă salveze. Era de a­­juns să mă gândesc cu putere la unele lucruri, să­­ evoc de pildă străzile în mişcare ale unui oraş în care am fost cândva, aspectul unui peisagiu care m’a încântat, odată, unele întâmplări ciudate şi rare prin locuri străine, de ca­re obicinuit îmi aminteam cu plă­cere, pentru ca toate gândurile, toate preocupările, toate grijile mele, să se împrăştie în întune­­rec. Curând imaginile aceste luau o însufleţire ciudată, se transfor­mau cu o repeziciune uimitoare, luau aspecte din ce în ce mai con­fuze, mai ireale,­ mai fantastice. Şi călătoria, un moment între­ruptă, reîncepea, triumfală, în vis. Mai cunosc şi alte moduri de a călători (sau, după cazuri, de a re-călători), în imaginaţie, pe loc, „în jurul camerei”, în felul lui Xavier de Maistre. Moduri cam vechi; procedee simple, banale... Interesante însă, şi mai ales, practice, adecă economice... La unul dintre aceste, recurg a­­cum; căci pentru a putea vorbi — cum m’am legat şi cum aş vrea — despre iubitul meu Bru­xelles şi despre frumuseţile lui, era neapărată nevoe de o atinge­re nouă, ch­iar spirituală, cu lu­crurile şi frumuseţile aceste ale Brabantului. Iată-mă deci în faţa planului, întins pe masa mea de lucru, aşi spune, in faţa strălucitei capi-­ tale chiar, privită, ca dela o mare înălţime, ca­ dintr’un avion, de pildă. (Cred că, în faţa progrese­lor tehnice la care am ajuns, ve­chea expresie „à voi d’oiseau” e pe cale să dispară; de aceea şi e­­vit de a mă servi de ea). Ochii mei urmăresc reţeaua de linii frânte, cu semne ciudate, negre, cu pete verzi, în care identific o lume agitată, redusă la o seară meschină; minuscule panglici al­be pe fondul gălbui, reprezentând străzile cetăţei, panglicele verzi, indicând marile bulevarde, di­versele figuri geometrice simbo­lizând palatele, monumentele, parcurile oraşului. Iată gara unde am descins în­tâi, cu dulce emoţie, într’o du­minică seară, prin Mai, Gare du Nord, gara cea mare, gara cen­trală, din piaţa Charles Rogier. Ia­tă şi oţelul unde am descins: Ho­tel Central, în faţa palatului Bur­sei, al cărui peristil (al Bursei) se aseamănă în mod aşa de sur­prinzător cu acel al teatrului na­ţional din Iaşi: acelaşi fronton, a­­ceiaşi colonadă, cu aceleaşi capi­teluri, (corintiene, cred), chiar treptele de piatră, în faţă, la fel, şi mai toate celelalte detalii arhi­tectonice. Să lăsăm acum deoparte ani­malul Boulevard du Nord, să tre­cem repede peste străzile scurte şi întortochiate ale Centrului, (pe aici o fi, celebra Rue d’une per­­sonne, cea mai strâmtă, stradă din lume, pe unde se spun că nu pot trece de­cât greu doi oameni alături, mai ales dacă silueta lor iese puţin din proporţiile norma­le?) să ne’ndreptăm spre nobilul Ixelles, peste linia marilor bule­varde. Sunt nerăbdător să identi­fic prima mea locuină, din Rue Regenveld. Lucrul nu e însă toc­mai uşor. E atâta timp de când n’am mai trecut pe acolo­.Iar ca­sele pe ele le privesc, se asea­mănă aşa de mult între ele! Nu­mai strada , e tot aşa cum o ştiu: dreaptă, curată, liniştită, ospita­­lieră. Nu departe de Porte de Na­mur şi de boulevard de Waterloo, la doi paşi de Rue de l’Arbre bă­nit... Pomul binecuvântat... Ce nume atrăgător­­ şi familiar, cu uşurel parfum mistic! El îmi e­­vocă istoria adevărată a unui ar­­­bore care a trăit cândva tot în ţinuturile aceste, şi al cărui nume conservat încă în unele cântece populare, ne arată rolul de simbol naţional pe care l-a avut în tren. (Cetiti continuarea in navina 2-a) MOTE O fenice — ca să nu dea de bă­nuit — şi-a ascuns banii într’o cutie de dulceaţă. Şi — tocmai de aceia — banii au fost furaţi... VÂNĂTORILOR străini li se permite intrarea în ţară.... ....întrucât noi suntem specia­lişti in vânătoare de doi epuri şi in epuri de două­ hotare... RUŞII au hotărât să stabilizeze rubla. Vor s’o deprecieze? OAMENII politici își aranjează moartea. Era Si­lfreu — după violențele de er­ — să se mai găsească alt mijloc de luptel politică. OLANDA nu părăsește etalonul aur. In schimb, etalonul-aur o pără­sește.... UN lord a fost­ condamnat la închisoare pentru fals. Se democratizează și Marea Britanie. Însemnări Insula părăsită In­ Oceanul Atlantic, între America de Sud şi Capul Bunei Speranţe este un grup de trei insule vulcanice, pierdute în mijlocul Oceanului, la o depărtare de 2500 de chilometri de Insula Sfânta Elena — unde ,a mu­rit Napoleon — singurul pământ mai apropiat. Din aceste trei insule numai una este locuită, numită Insula Tristan da Cunha, după numele unui navi­gator portughez, care a descoperit-o îm 1506. Numărul locuitorilor săi es­te de o sută. Cei dintâi locuitori ai insulei Tri­stan da Cunha au fost nişte e piraţi, cari în 1811 au format la cale o colo­nie pierdută în Ocean. După deportarea lui Napoleon în Sfânta Elena, de teamă ca Împăratul să nu fugă pe acolo, englezii au ocu­pat ipsula, deși este la o depărtare de 2500 de chilometri. In vremea a­­ceia, pe insulă nu era decât un sin­gur locuitor, un metis, Tomaso Corri, fiul unui corsar italian. Cu timpul, din cauza furtunilor cari au sfărâmat unele corăbii, pe insulă s’au mai prăsit câţiva locui­tori, cari apoi, au dat urmare fami­liilor cari se găsesc azi acolo. Insula Tristan da Cunha nu are guvernator, nu are administraţie pu­blică, nu are autorităţi, nici ostaşi, nici gardişti... este în adevăratul în­ţeles al cuvântului, un lăcaş ideal. Cum aparţine Angliei, statul en­glez trimite câte un vapor s-o viziteze şi să ducă poşta, cam la un an, sau la un an şi jumătate. Locuitorii insulei duc o viaţă foar­te simplă şi foarte tihnită: nu au şcoli, nu au judecători, nu au func­ţionari, pentru că nu le trebuie. Viaţa şi-o trec într’o pace perfectă, cam la fel cu viaţa primitivă pe care Alaine Gerbault a întâlnit-o la locuitorii pri-­ mitivi din insulele Polinesiei, pe cari le-a atins în voiajul lui în jurul lumii. Agricultura d’abea există în insula Tristan da Cunha: se cultivă numai foarte puţini cartofi cari fac baza­ hranei locuitorilor, împreună cu vâ­natul de animale şi vânatul de peşte. Moravurile locuitorilor sunt simple şi oneste; star­ea lor sanitară minu­nată: nici o boală nu a intrat în in­sulă,­­ afară de­ grippa. Ignoranţa cea mai desăvârşită domneşte în insulă, astfel că, în complecta izolare în care trăiesc şi cu puţinele cerinţi pe cari le au, locuitorii sunt într’adevăr fe-­ riciţi. Cele dintâi femei cari au fost arun­cate pe insulă de­ un naufragiu, au fost două negrese, astfel că, rezulta­tul încrucișerii cu ele, a dat un­ tip special de metisi. Dr. P. Robescu CHESTIA ZILEI EFECT NEPREVĂZUT — Cine nt'a pus să ţiu discursul d­ela Constanţa... m* ■» Probleme didactice Suprimarea gradaţiilor corpului didactic? In anii de după războiu au luat naştere şi s’au desvoltat asocia­ţiile profesionale ale corpului di­dactic ca exponente ale revendi­cărilor materiale şi morale ale profesorimii şi învăţătorimii. Pe­ vremea aceea nu se putea face o lege, care să privească în­văţământul­, fără ca aceste asoci­aţii să nu fi fost consultate. Astăzi, de când în anumite ţări din Europa suflă vântul reacţiunii şi drepturile­ diverselor categorii sociale sunt ciuntite, astăzi se gă­sesc şi la noi destui imitatori mai timizi sau mai îndrăsneţi, care să fie ispitiţi să fac­ă acelaş lucru, să­ conteste drepturile corpului didactic. Aceste gânduri pesimiste ne-au fost sugerate de o informaţie a­­părută în ziare în care se spune că s’ar pregăti o nouă­ normă de salarizare a profesorimii, că nor­ma aceasta ar prevede în primul rând desfiinţarea gradaţiilor, că avansarea în grad şi salarizarea profesorilor s’ar face la fel ca la ceilalţi funcţionari publici. Ce sunt gradaţiile? Sunt nişte sporiri de salariu automate, efec­­tuându-se pentru fiecare profesor în parte din cinci în cinci ani. S’au mai găsit cândva unii cari să „suspende” plata acestor gra­daţii. Asociaţiile au protestat. Protestul lor n’a rămas fără ecou, cel puţin în cea ce priveşte pe profesorii secundari. Şi dintr’odată ne vine această lovitură de bombă: suprimarea totală a gradaţiilor. Ne întrebăm: cum se va face de aci înainte salarizarea profe­sorilor? Ca la ceilalţi funcţionari publici? Aşa ceva nu trebuie să se în­­timple niciodată. Ar însemna o degradare a învăţământului no­stru şi sperăm că nu-i în gândul niciuunui om de bine să ţintească aşa ceva. Asociaţiile, fie separate ca pâ­nă acuma, fie, preferabil, unite ca altădată, au cuvântul. Ele sunt datoare să se interese­ze şi ,să desmintă svonul înserat le ziare (dacă svon e acela) iar dacă primejdia este într’adevăr reală, să păşească la luptă şi să ne apere drepturile. C. Pajură Profesor

Next