Adevěrul, noiembrie 1935 (Anul 49, nr. 15886-15911)

1935-11-01 / nr. 15886

ANUL 49—No. 15.886 8 pagini­­ Vineri 1 Noembrie 1935 abonamente I 380 lei pe 6 luni 200 lei pe 3 luni 750 lei pe un an FONDATORI: 1888—1897 1897—1936 In străinătate dublu 3 LEI BIROURILE: București, Str. Const. Miile (sărindar) No. 5-7-9 TELEFOANE Centrala: 3-84-30. Provincia : 3-84-31.­­ Străinătatea : 3-84-33. Ziarele dau ştiri „cum decurge exe­cuţia bugetului“. ...Adică „execuţia“ contribuabililor... CELE DOUA POLITICI Guvernul Tătărescu şi extrema dreaptă Manifestările ministerului prezidat de d. Gh. Tătărescu sunt cel puţin ciudate. înţelegem să existe mai multe puncte de vedere in materie de comerţ exterior. înţelegem ca, in acest domeniu, să se lasă câmp li­ber tuturor Vasileştilor mai mult sau mai puţin Cantalupi. înţelegem ca un guvern, lipsit de busolă, să se zbată în toate chipurile in tratati­vele financiare cu străinătatea. în­ţelegem orice, dacă este vorba de o problemă grea. Nu înţelegem însă nu putem înţelege mai multe politici, toate contradictorii, în câmpul re­strâns al problemelor noastre in­terne . Tradiţionala indulgenţă a cetă­ţeanului nostru poate ierta incapa­citatea .Nu poate ierta însă, dupli­citatea. Atitudinea guvernului Tătărescu faţă de anarhia de dreapta era, pâ­nă acum, suspectă. Azi e clară. Azi, un guvern, sunt două politici în această privinţă. E limpede ca ziua. E, mai intâiu, politica elementelor de stânga din acest guvern. Puţine elemente. Puţine şi — intenţionat — ţinute de-oparte. Politica aceasta s’a manifestat Duminica trecută, prin două dis­cursuri. Amândouă in faţa busturi­­lor lui I. G. Duca. Primul — la Botoşani. A vorbit d. Victor Iamandi. A vorbit ca tot­deauna, cu talentul d-sale, cu sin­ceritatea cuceritoare şi cu un ad­mirabil curaj. A evocat patetic fi­gura lui Duca şi moartea lui tragică. Iar după aceia a enunţat obligaţia guvernului liberal de-a „continua acţiunea şi de-a împlini gândurile“ lui Duca. Care acţiune? Cari gân­duri? D. Iamandi a spus-o neted: o orientare a partidului către demo­craţia naţională şi constructivă. La Sibiu, a vorbit d. V. P. Sassu. Sobru, ca totdeauna, dar nu mai puţin impresionant, d. Sassu a amin­tit cariera lui Duca şi a declarat că guvernul e dator „să aducă la înde­plinire complect şi cu fidelitate te­stamentul politic ce ne-a lăsat acest strălucit bărbat de stat!’. După aceste declaraţii, partidul li­beral ar fi azi pe linia pe care se afla în Decembrie 1933, în acea seară si­nistră, când Duca a căzut sub gloanţele extremei drepte, pe pero­nul gării Sinaia. ...Aceasta însă, este numai apa­renţa. Şi când spunem aparenţa, nu vrem să acuzăm de nesinceritate pe d-nii Sassu şi Iamandi. Amândoi sunt sinceri. Dar sunt sinceri cu ei înşişi — şi sunt în evidentă contra­dicţie cu d. Tătărescu. La Constanta, d. Tătărescu n’a vorbit de testamentul lui Duca, ci a făcut apologia curentelor de dreapta, din rândurile cărora s’au recrutat asasinii lui Duca. La Constanta, d. Tătărescu a dat certificat de bună purtare acelor grupări anarhice, cari au înarmat braţul ucigaşului lui Duca. Am spus: e limpede ca ziua, ne aflăm în faţa a două politici — una platonică de declaraţii impresio­nante, dar fără consecinţe (politica d-lor Sassu şi Iamandi), — cea­laltă efectivă, de declaraţii catego­rice şi cu urmări imediate (politica d-Ior Tătărescu şi Inculeţ). La Botoşani şi la Sibiu, doi mi­niştri înfierează asasinatul. La Con­stanţa, primul ministru dă notă bună la purtare tovarăşilor asasinu­lui. înfierarea de la Botoşani şi de la Sibiu e însă, pur verbală. Nota de bună purtare de la Con­stanţa e urmată de o acţiune poli­tică... Nu de telegrama d-lui Inculeţ. Am citit-o în ziare. Şi când citim în ziare un ordin public, dat de un ministru subalternilor săi, ne între­băm îngrijoraţi: — „Ce le-o fi spus prin telegrama cifrată, pe care n'o cunoaştem?”. E unul din obiceiu­rile pământului... La urma-urmei, ce spune d. In­­culeţ prin telegrama d-sale? Ii în­vaţă pe subalterni să aplice legea Mârzescu. Aşa­dar, recunoaşte că, până acum, această lege n’a fost aplicată. Iar de-acum înainte, cine ne garantează că... va fi aplicată? Telegrama cu pricina? Poate, da­că... Dacă nu interveni alt două fapte noui: Declaraţia d-lui Pan Halippa, fost ministru, că guvernul dă cel mai larg concurs naţional-creştinilor (gruparea Goga-Cuza) în vederea întrunirii de la 14 Noembrie; Declaraţia d-lui Armand Căli­­nescu, fost subsecretar de stat la interne, că pretorii şi primarii libe­rali recrutează participanţi pentru aceiaşi adunare. . Aşa­dar, suntem foarte departe de „testamentul lui Duca”, de care vorbiau — cu bună credinţă — d-nii Sassu şi Iamandi. Suntem insă, în plină execuţie a programului enun­ţat la Constanţa de d. Tătărescu. Jocul acesta, pe care l-am urmă­­rit clipă cu clipă şi pe care l-am fi­xat aci, într-o lungă serie de arti­cole, a durat prea mult. Memoria lui Duca nu poate servi drept paravan, pentru o politică de proteguire a anarhiei de dreapta. Busturile lui Duca nu pot servi drept diversiune, pentru ca această politică să nu poată fi văzută de toată lumea. Buna credinţă a d-lor Sassu şi Iamandi nu poate servi drept ma­nevră, pentru mascarea unui sini­stru flirt cu elementele dubioase cari au creiat atmosfera prielnică asasinatului de la Sinaia. Tudor Teodorescu-Braniste Glose politice... PE CE ACUM? Orice act politic trebue să aibă o explicaţie. Ea poate rămâne un timp oarecare latenţă. Până la urmă, explicaţia trebue să survie. Dacă este astfel — şi incon­testabil că aşa este — atunci se pune întrebarea: ce a determi­nat atât de tardiva circulară a d-lui Inculeţ, cu privire la agita­ţiile anarhice şi rassiste? Că ea vine foarte târziu — ca să nu spunem prea târziu — e clar pentru toată lumea. Dar ce s’a întâmplat că d. Inculeţ şi-a amintit de o lege, votată de ac­tualul parlament, care priveşte asigurarea ordinei şi pe care, cel dintâi d. Inculeţ a lăsat-o să cadă în desuetudine? Nu cumva şi-a dat seama gu­vernul şi cei care au puterea de a influenţa pe ministrul de in­terne, că nu prea sunt reconfor­tante multe câte se întâmplă şi că prea s’a mers departe cu anu­mite îngăduinţi? Nu cumva a a­­flat şi d. Inculeţ că este mai mult decât periculos să transformi în massă de manevre anumite forţe anarhice cari, în cele din urmă, îţi scapă din mână şi se întorc împotriva mânuitorului? Dacă da, atunci se pune iarăşi întreba­rea: nu cumva e foarte târziu, ca să nu zicem prea târziu? D. Inculeţ are o anumită con­cepţie şi o anumită procedură. D-sa vine dintr’o ţară în care di­versiunile — şi, mai cu seamă, o anumită diversiune — au fost me­reu folosite de conducători. Pe de altă parte, d. Inculeţ crede mai mult în şiretenie decât în convin­geri şi aşteaptă mai mult dela abi­lităţi decât dela atitudinile hotă­­rîte. Circulara recentă pare a înve­dera că a început să vadă că nu mai merge cu anumite concep­­ţiuni şi anumite practici. Este însă, şi din acest punct de vedere, util să punem întrebarea: nu cumva e foarte târziu, ca să nu spunem că e prea târziu? OPERA LEGIS­­LATIVA „Viitorul” vorbeşte despre pre­gătirea operei legislative şi sus­ţine că foarte importante proecte vor fi depuse. Oficiosul guvernu­lui nu specifică despre ce anume proecte ar fi vorba şi are, proba­bil, temeinice motive să nu in­siste prea mult în această pri­vinţă. „Viitorul” ştie prea bine că, în ce priveşte proectele de legi, gu­vernul nu prea are motive să fie mulţumit. D. Tătărescu a cerut colegilor d-sale, acum câtăva vre­me, să-şi pregătească proectele de legi. Aceasta pentru ca odată cu deschiderea Corpurilor legiui­toare să se poată trece la cerce­tarea proectelor şi, în acelaş timp, să se dea impresia că se urmă­reşte o operă serioasă construc­tivă. Aşa a dorit d. Tătărescu. Oare s’a dat urmare dorinţei d-sale? Se apropie 1 Noembrie şi nimic nu-i pregătit. D. Tătărescu vroia să prezinte regelui, odată cu me­sajul de deschidere a Corpurilor legiuitoare, proectele importante de legi. Nu va putea prezenta ni­mic. Va trebui să se mulţumea­scă cu enumerarea şi cu generali­tăţi. In asemenea condiţiuni, sesiu­nea va decurge, ca toate celelalte, dovedindu-se astfel că, nimic nu se schimbă sub soarele politicii româneşti. Vom avea iar un înce­put de sesiune steril, pentru ca apoi să ne trezim cu un noian de proecte, toate nestudiate şi toate nestudiabile. De ce se întâmplă aşa la noi, o ştim prea bine. Miniştrii noştri nu suportă studii serioase şi des­­bateri aprofundate. Lor le trebue maşina de vot. Dar dacă lucrurile stau astfel— şi „Viitorul” ştie că aşa stau — de ce formula emfatică a unei vaste opere legislative şi constructive? Sever Alegerile generale din Anglia Cele trei partide în luptă. Este inutil să mai stăruim asu­pra importanţei excepţionale pe care o vor avea de data aceasta alegerile din Anglia. Oricine îşi dă seama că, în împrejurările de azi, când totul stă în cumpănă, când se pun probleme de care depinde pacea şi războiul, este de cea mai mare însemnătate ca să se ştie ce guvern va dispune la Londra de imensele forţe ale imperiului britanic. Ziua de 14 Noembrie, care s-a fixat ca dată a alegerilor, prezintă tot atâta interes pentru Anglia ca şi pen­tru restul lumii. Trei partide sunt în luptă. Vom începe cu cel mai slab, care este partidul liberal și anume cu par­tidul liberal istoric de sub con­ducerea lui Sir Herbert Samuel. In penultimele alegeri, când par­tidul acesta era încă sub șefia d-lui Lloyd George, a întrunit cinci milioane de voturi. Acum, d. Lloyd George stă deoparte şi nu este urmat decât de un grup mic, numit „Consiliul de Acţiune” şi compus din reprezentanţi ai bisericilor ne-conformiste (denu­mire sub care, în Anglia, se înţe­leg bisericile independente de bi­serica anglicană dominant) şi ai câtorva altor organizaţiuni poli­­tico-sociale. Programul­ „Consiliu­lui de Acţiune” este mai înaintat decât cel al partidului de sub conducerea lui Sir Herbert Sa­muel, cu toate că reformele pre­conizate de acesta sunt destul de radicale. O altă fracţiune liberală, cea de sub şefia lui Sir John Simon, fo­stul ministru de externe, trebue să fie socotită mai mult ca fuzio­nată cu partidul conservator. Ea nu intră în calculul forţelor libe­rale. Partizanii lui Sir John Simon candidează pe listele d-lui Bald­win. In consecinţă, când se vor­beşte de liberalii englezi, nu sunt in cauză decât cei care-l urmea­ză pe Sir Herbert Samuel. După părerea generală, aceștia nu vor avea un număr de voturi sufi­cient pentru a dispune de multe mandate în Camera Comunelor. Al doilea partid care solicită sufragiile corpului electoral este cel laburist. După cum se știe, partidul acesta a guvernat de două ori în trecut, dar fără să fi avut majoritatea. De data acea­sta speră să o obţie. Programul pe baza căruia cere puterea este pre­cis. In politica internă, partidul laburist declară că va face o o­­peră de reconstrucţie în sens so­cialist. „Am supus ţării, declară partidul în apelul adresat alegătorilor, proecte îndrăzneţe şi clare pentru trecerea în proprietatea statului a băncilor, a industriei de cărbune, a transporturilor, a industriei elec­trice, fierului, oţelului şi bumbacului. Voim de asemenea trecerea în pro­prietatea statului a pământului a­­gricol... Partidul laburist cere ale­gătorilor un mandat pentru a-şi realiza programul prin mijloace constituţionale şi democratice. Pen­tru aceasta el vrea să desfiinţeze Camera Lorzilor şi să schimbe re­gulamentul Camerei Comunelor”. In ce priveşte politica externă, partidul laburist critică guvernul Baldwin pentru pasivitatea ară­tată acum trei ani faţă de agre­siunea Japoniei , în contra Chinei şi pentru încetineala cu care a procedat faţă de Italia în conflic­tul abisinian. Partidul laburist se angajează ca, odată venit la putere, să sprijine din răsputeri Liga Naţiunilor şi sistemul colec­tiv de pace. El se mai angajează, ceea ce este foarte important, — „SA MENŢIE FORŢELE MILI­TARE NECESARE PENTRU O­­BLIGAŢIUNILE ANGLIEI CA MEMBRĂ A LIGII NAŢIUNI­LOR”. Iar ca o urmare a politicii de susţinere a Ligii Naţiunilor şi a păcii colective, partidul labu­rist se îndatorează să lucreze pentru dezarmarea generală şi simultană a tuturor naţiunilor. # Vine acum partidul conservator, cel care este îrv prezent la putere cu d. Baldwin ca prim ministru. Se ştie că partidul acesta a avut în Camera Comunelor care a fost dizolvată acum câteva zile o majoritate enormă. El speră să obţie una la fel în ziua de 14 Noembrie. Intr’un discurs ţinut în seara zilei de 25 Octombrie, d. Baldwin a expus programul par­tidului. El a arătat că guvernele de sub conducerea d-lui Macdo­nald şi al lui au echilibrat buge­tul, au redus impozitele şi au scă­zut într’o măsură oarecare şoma­jul. Nici o ţară din lume, a zis primul ministru, nu are o situa­ţie atât de bună ca Anglia. In po­litica externă, d- Baldwin a spus că nu vrea atât o sporire a arma­mentelor, cât o modernizare a forţelor militare britanice. Voim aceasta, a declarat d. Baldwin, ca să putem satisface obligaţiunile pe care ni le impune calitatea de membră a Ligii Naţiunilor. Pentru a nu lungi -articolul, nu vom da azi alte detalii asupra programului celor trei partide în luptă. Vom mai avea prilejul să revenim in privinţa aceasta. Ceea­ce trebue insă, relevat pentru moment este unanimitatea care există in Anglia pentru o poli­tică de sprijinire activă şi ener­gică a Ligii Naţiunilor şi pen­tru preluarea de riscuri în con­tra statelor agresoare. In acest punct nu există nici o diver­genţă de păreri între liberali, laburişti şi conservatori. Fap­tul este de o importanţă capi­tală, fiindcă însemnează­­ că An­glia îşi pune toate forţele împo­triva dictaturilor războinice, şi, implicit, în contra regimurilor fasciste. Export de petrol brut Noul acord de plăţi cu Franţa, a cărui încheiere a fost anunţată zi­lele trecute de către d. ministru de finanţe, are la bază, asigurarea e­­chilibrului balanţei de plăţi dintre România şi Franţa prin lărgirea de­­buşeului francez pentru produsele româneşti. Acest aranjament este deocamda­tă numai principial deoarece sunt de înlăturat mari dificultăţi la gă­sirea produselor româneşti cari să poată fi importate de Franţa in cantităţi mult mai mari ca până a­­cum, fără ca prin aceasta să se a­­ducă vreo atingere politicii de con­tingente, urmată de guvernul fran­cez. Din declaraţiile făcute recent de­ d. Victor Antoniescu, ministrul de finanţe, rezultă că în momentul în­­cheerii acordului principial, soldul de plăţi, care trebuia să fie acope­rit prin sporirea exportului româ­nesc in Franţa, era de 200 milioane franci anual, dar că numai pentru o sută de milioane s’au putut găsi produse cari se încadrează în ac­tualul regim de schimburi externe al Franţei. Presupunem că de a­­tunci s’au mai făcut progrese în această direcţie. In orice caz, este sigur că înche­ierea acordului a fost mult înlesni­tă de vânzarea redevenţelor de pe­trol ale Statului către un grup fran­cez, pe de o parte pentru că petrolul este un produs pe care Franţa este nevoită oricum să-l cumpere din alte ţări, iar de altă parte, prin fap­tul că guvernul român a vândut re­­devenţele în condiţiuni cari cores­pund politicei franceze în materie de petrol. Intr’adevăr, din informaţiile pu­blicate de presa franceză s’a putut afla că o bună parte din redevenţe va fi furnizată de Statul român sub formă de ţiţei, care va fi prelucrat de rafineriile din Franţa. Presupunem că această clauză din contractul pentru vânzarea rede­venţelor n’a putut fi ocolită, sau n’a fost deajuns de bine cântărită, cu toate consecinţele ei. Căci exportând ţiţei, nu numai că ne restrângem debuşeele pentru deri­vatele obţinute de industria română de petrol, dar lipsim rafineriile din ţară de o parte din materia primă care le întreţine activitatea şi le permite să-şi utilizeze mai raţional capacitatea de producţie, iar în plus reducem valoarea exportului şi deci mijloacele de plăţi externe. De aceia ,poate că ar fi fost mai bine ca înainte de a se încheia tran­zacţia pentru vânzarea redevenţelor Statului — să se fi încercat dacă cumva întreprinderile petroliere din ţară nu puteau oferi o soluţie care să împace interesle imediate ale Statului, cu interesele permanente ale economiei româneşti, care au dictat înscrierea interdicţiei expor­tului de ţiţei în legea minelor.­ ­. Plimbări sub cerul albastru SÂRBÂTOARE ŞI DOLIU de EUG.­HEROVANU In seara aceea, ’(pe la sfârşitul hi August), la Teatrul De la Mon­­naie, se reprezintase Muta din Por­ţier a luat Auber, înflăcărată de caldele accente ale muzicei pe care o ascultase şi de spiritul ei revoluţionar (aşa de po­trivit cu atmosfera timpului), o parte din mulţimea ce ieşea de la spectacol, porni să spargă geamu­rile palatului în care locuia Van Maanen, ministrul lui Guillaume I, pentru a demonstra în contra do­­minaţiunei olandeze. Grupul patrio­tic înainta cântând — poate cele­brul „Amour sacré de la patrie“, poate altă­ceva... Din când in când, el trimetea departe, în noapte, — ca pe un cuvânt de ordine şi de ra­liere, — strigătul său de revoltă in contra tiraniei. Iar pe străzile pe unde trecea, figuri uimite, buimace d ie somn, se iveau pe la ferestre, căutau să vadă şi să desluşească senzul larmei şi al mişcărei de a­­fară Cine, a putut însă bănui a­tunci, că noctambulii cari treceau acolo, in umbră, erau vestitorii unor evenimente grave şi ai unor timpuri nouă? Aşa a început Revoluţiunea din care a ieşit Belgia nouă şi inde­­pendentă. Noaptea aceasta memorabilă, lup­tele care au urmat, baricadele, pro­­clamaţiunea din Octombrie, violenta detaşare de Olanda, Congresul na­ţional,­ — pe scurt, 1830, — iată ce evocă, între altele şi în primul loc, marea expoziţie internaţională de la Bruxelles. Căci, precum am mai spus-o, întârziată cu cinci ani, ea rămâne tot expoziţia Centenarului, aşa cum cea de la Liege, din 1905, a făcut parte din programul festi­vităţilor pentru comemorarea a 75 de ani de independenţă, de linişte, de prosperitate. E drept că sărbăto­rirea centenarului s-a făcut şi la 1930, că şi atunci, două strălucite târguri demonstrative şi comemo­rative au avut loc, la Anvers şi la Liege; că ambiţiunile Belgiei, de l­­data aceasta, au fost de a pregăti şi organiza nu numai o manifesta­ţie naţională, ci o sinteză vie a activităţei universale contimporane, nn toate domeniile. Dar toate lucru­rile acestea se leagă aşa de strâns între ele, încât e greu să privim sărbătoarea de la Bruxelles altfel de­cât ca o continuare a comemorări­lor de la Anvers şi Liége. Belgienii au avut întotdeauna gustul expoziţiilor. Şi gustul acesta şi l-au manifestat cu deosebire ori de câte ori au avut de sărbătorit un mare eveniment. De aceea, tot ce au organizat până astăzi în a­­cest domeniu, s‘a impus, nu numai prin ordine, prin armonie, prin fru­museţe, dar mai ales prin indrăz­­­­neală şi grandoare. E ca şi cum de fiecare dată, Belgia ar stărui s‘a­­rate lumei civilizate, cum şi-a în-­­ trebuinţat independenţa, cum a în­ţeles să-şi îndeplinească misiunea , pe lume, ce a produs geniul său, munca sa, nobilele sale ambiţii, d­­­in cei 50, în cei 75, in cei 100 de ani­­ de când trăeşte in libertate, ca uni-­­­tate politică şi naţională. , S‘a spus că expoziţia din anul a­­■ cesta e una din cele mai preţioase­­ mărturii ale activităţii umane din­­ epoca pe care o străbatem. Nu e­­ nici o exagerare in caracterizarea aceasta, care confirmă cât de legi­timă a fost dintru început, ambi­ţia organizatorilor expoziţiei. Am putea adăuga, pentru complectare, ceea ce Belgia a întreprins, în gre­lele împrejurări de azi, e mai pre­sus de toate un mare act de curaj, de optimism, de speranţă, — un mare act de încredere în forţele sale proprii şi in viitorul civilizaţiei umane. Expoziţia de la Bruxelles, ale cărei porţi se vor închide in curând, a repurtat un succes remarcabil. Cum se explică, succesul acesta? In primul loc spiritului sintetic în care a fost organizată, a modului de ordonare a lucrărilor, care per­mite ori­cui, de a urmări în timp neadormita activitate umană, cu trecutul, cu tentinţele şi cu speran­ţele ei. In al doilea rând, faptului de a fi pus in valoare, iu chiar elemen­tele decorului constitutiv, tot ce (Cetiţi continuarea în pagina 2-a) Ex posti / I flolu frruscelles: Falatul Centenarului vă­zut din peristilul pavilionului festiv Carnetul meu Iarăşi despre urbanism Se zice că Esop a fost trimes de stă­pânul său la baie, ca să vadă dacă e multă lume. Intorcându-se, el a decla­rat că e un singur om, pentru că toţi, afară de unul, se împiedicau la intrare de un bolovan, pe care neglijau să-l dea la o parte. Pe calea Victoriei, peste drum de Cer­cul Militar, in plin centru al Capitalei, se repetă experienţa lui Esop. Dela cordonul de lanţuri cu care au fost înţărcuite trotuarele, rămăsese un stâlp în picioare. Acum vreo trei săp­tămâni, s’a decis suprimarea acestui ultim vestigiu al robiei căiei Victoriei. De aceia, stâlpul a fost tăiat, dar nu de la nivelul trotuarului, ci cu câţiva centimetri mai de sus. A rămas aşa­dar un ciot de metal, suficient ca să pro­voace poticnirea trecătorilor. De atunci, zilnic se întâmplă acci­dente. In mai multe rânduri, trecând pe acolo, am văzut oameni împiedi­­cându-se, zgâriindu-şi încălţămintea, sau căzând. De fiecare dată mi-am spus: nu se poate, acuma trebue să înceteze spec­tacolul. Fără îndoială că victima va re­clama şi ciotul periculos va dispărea. Dar, una din două: ori victimele nu reclamă, ori autorităţile in drept nu ţin seamă de reclamaţii, în orice caz, ciotul rămâne şi trecătorii continuă să se împiedice de el. Dacă sunteţi amatori de a privi la nenorocirea altora, instalaţi-vă la col­ţul străzii,­­ nu veţi avea de aşteptat mai mult de câteva minute. Şt. T. Staicu N. B.— Din motive tehnice, articolul acesta, scris acum vreo săptămână, a­­pare de-abia azi. Dar nu e astăzi mai puţin de actualitate decât săptămâna trecută. Ciotul continuă să stea pe­ trotuar, şi publicul continuă să se îm­piedice de el. St. NAZBATII CASTELE Mai mulţi demnitari spanioli au fost destituiţi, din pricina unei a­­faceri scandaloase. Demnitarii vroiseră — din trafic de influenţă — să-şi facă autentice castele. Kix CHESTIA ZILEI SITUAȚIA D. dr. ANGELESCU:— Îmi trebue bani pentru școli...... D. V. ANTONESCU: — Da mie nu-mi trebuie bani pentru lefuri? Mai i­uită omenie de ELLA NEGRUZZI in toate timpurile gândirea a fost o prerogativă a omului care a contribuit în diferite feluri la stabilirea așezării statelor. Parte din oameni au gândit în­­tr’un fel, parte într’alt fel. Liber­tatea gândirii nu a găsit nicioda­tă zăgaz, iar zidurile grele ale în­chisorilor nu au putut stăvili câ­­tuş de puţin zborul gândirii. Asistăm neputincioşi la tragi­cele desfăşurări ale proceselor, a condamnărilor aspre pentru a sancţiona crezul unor oameni în noi concepţii, noui aşezări so­ciale. Dura lex, sed lex. Nu pot însă trece uşor asupra suferinţe­lor fizice ce suportă delicvenţii ideilor. De pildă la închisoarea Văcăreşti, trei femei au dat naş­tere, în camera comună a deţinu­telor, unor mici „puşcăriaşi”. Una din ele, tuberculoasă, stă în prevenţie de 7 luni, laolaltă cu fe­mei sănătoase, are hemoptizie, iar copilaşul nou născut la puşcă­rie, e condamnat să moară nepu­tând fi alăptat. Altă femeie e pa­ralizată—tot în camera comună a deţinutelor — dureri şi iarăşi dureri...... Din închisoarea Suceava au fost aduşi un nuihăr de condamnaţi politici, tuberculizaţi în ultimul grad. Sunt trimeşi şi ţinuţi cu lanţuri la picioare, umbre impre­sionante, târând doar după ei zăngănitul fiarelor. Au ispăşit mai mult de jumătate din pe­deapsă, au ispăşit-o cu bruma de sănătate ce ie mai rămâne. Stau în închisoarea de la Suceava câte 50, 60 condamnaţi politici laolaltă cu cei de drept comun, cu fere­strele ţintuite, cu uşile zebrelite, într’o atmosferă pestilenţială. (Citiţi continuarea în pagina II-a) NOTE EXPORTUL de grâu a fost o­­prit din lipsa vagoanelor. Aşa-i la noi: sau lipsă de va­goane, sau lipsă de grâu... 4*­EXISTENŢA guvernului fran­cez e primejduită. Şi noi care ţinem pas cu moda din Paris... SE pregăteşte un nou regim al comerţului exterior. Mai bine un alt comerţ. D. DINU BRATIANU se îna­poiază joi­i de la Drăgășani... Să-l ferească Dumnezeu pe d. Tătărescu!

Next