Adevěrul, februarie 1936 (Anul 50, nr. 15959-15983)
1936-02-01 / nr. 15959
I 200 lei pe 3 iuni ABONAMENTE I 380 lei pe 6 luni I 750 lei pe un an L-* In străinătate î V E» I dublu 9 »foi BIROURILE: București» Sir» Const. Miile (sărindar) No. 5—7—9 TELEFOANE: Centrala: 3-84-30. Provincia 3-84-31. Străinătatea: 3-84-33. Liberalii, — a declarat primul ministru, — și-au concentrat sforţările spre pacea externă şi asupra „pacificării sociale a ţării“. Dacă pacea externă o fi tot ca cea internă, — stăm prost» Ce rost are dictatura? Dintre toate manifestările şi acţiunile politice in favoarea regimului dictatorial, mai de neînţeles ni s’au părut şi ni se par a fi cele cari se produc în ţări cu regim monarhic. Intr’adevăr. Regimul monarhic poate fi de două feluri. El poate îi constituţional, în care caz monarhul domneşte, dar nu guvernează, ceea ce nu însemnează că nu exercită o mare, uneori poate chiar cea mai mare influenţă, asupra politicii statului. Dar există şi regimul monarhic absolut, autocrat şi chiar despotic. Experienţa a dovedit că el nu e prielnic nici statelor, nici dinastiilor. Căci, pe când toate monarhiile absolute s’au prăbuşit, îngropând sub ruinele lor dinastiile, monarhiile constituţionale trăesc, înconjurate de respectul şi de afecţiunea popoarelor lor. Nu numai cele ce s’au petrecut acum în Anglia, dovedesc superioritatea regimului monarhic constituţional, dovedesc că acesta e deopotrivă de prielnic dinastiilor şi popoarelor. Mai avem şi alte exemple. Al Belgiei, al Olandei şi — last not least — al României. Nu e oare caracteristic că la noi se ridică tot felul de politiciani, cari agită mirajul dictatorial, pe când toţi oamenii de bun simţ şi în primul rând însuşi regele nostru, rămân ataşaţi regimului constituţional ? Intr’adevăr, regele Carol 11, nu a pierdut şi nu pierde nici o ocaziune, pentru a sublinia constituţionalismul său şi a risipi atmosfera nefastă ce o crează evocarea continuă a spectrului dictaturei ? Oare experienţa istoriei trecute, recente şi actuale, să nu servească de lecţie ? Poate oare cineva afirma că dictatura a priit vreodată realmente unei monarhii ? Şi de ce i-ar prii, când înălţimea tronului, crează Suveranului o situaţie, în care, din principiu, este inviolabil, fiindcă, întrupează însăşi suveranitatea statului şi poate influenţa guvernarea prin statul, prin vetul, prin autoritatea sa legală şi morală, şi prin prestigiul său ? Dictatorul, dimpotrivă, e din principiu un parvenit. Dictaturile sunt, din principiu, revoluţionare şi tranzitorii. Monarhul însă este de drept în locul ce ocupă şi oricât ar urma şi determina evoluţia, el este conservator şi permanent, fiindcă acesta e rostul şi caracterul monarhiei. După dictatură urmează neantul. Regele însă nu lasă după el vidul. Regele a murit, trăiască regele, — aceste cuvinte istorice, clasice, exprimă toată superioritatea regimului monarhic, faţă de dictatură. Dictatura exercitată de monarh, este autocraţie, este uzurparea drepturilor poporului. Dictatura insă, introdusă într’o monarhie însemnează, în mod inevitabil, odata cu suprimarea libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti, uzurparea rosturilor, drepturilor şi prerogativelor regelui. Nu voim să jignim pe nimeni. Dar pe cine nu a frapat faptul că, după succesele armatelor italiene din Nordul şi Sudul Abisiniei, nu regele, şeful lor suprem le-a mulţumit felicitând pe comandanţii lor, ci ducele. Cu cât sub un regim monarhic oamenii politici sunt mai slabi de înger, mai fără de caracter sau cu cât dictatorul reuşeşte prin brutalitate şi violenţă să extermine mai mult pe oamenii politici cari au demnitate şi caracter, cu atât el poate mai lesne uzurpa rolul Coroanei. Ce este limitarea drepturilor regale prin Constituţie, în comparaţie cu limitarea lor prin dictatura dictatorului ? Deosebirea e atât de mare încât variind celebra vorbă a abatelui Sieyes, s’ar putea spune : „Ce este un rege sub regimul constitutional? Totul. Ce este el sub regimul dictatorial ? Nimic“. Reflexiile acestea ni se par de o deosebită actualitate azi, când orice om poate compara cele ce se petrec in regatul liber al Marei Britanii cu cele ce s’au petrecut şi se petrec în ţările dictatoriale, începând cu Spania şi isprăvind la cellalt capăt al Europei. B. Brănîşteanu Glose politice... NAŢIONALISM Spicuind pactul de la Ciucea, în lumina naionalismului integral, d. Octav Livezeanu citează — in „Dreptatea” de aseară — textul următor: „Reinstalarea după posibilitate în vechiul loc a tuturor obiectelor de artă, statuilor şi tablourilor artistice cari au fost îndepărtate în urma schimbărilor politice. Dacă in cazuri izolate acest lucru ar suferi piedici, ele vor fi aşezate in muzeuri sau alte instituţiuni publice cari nu jignesc simţul de pietate al naţionalităţii maghiare şi în fel corespunzător pentru menţinerea valorii lor artistice“. Se va conveni că citatul e suficient şi că el face superfluu orice comentar. Vom nota doar, pentru lămurirea celor mai tineri, că acest pact a fost semnat de d. Octavian Goga, ministru de interne in guvernul de la 1926. VORBE ŞI FAPTE In fruntea editorialului de aseară „Viitorul” publică următoarele: „Cu prilejul ultimelor alegeri parţiale, adversarii partidului naţionalliberal încearcă din nou să acrediteze în opinia publică legende absurde. Una din ele este că guvernul naţional-liberal prezidat de d. Gh. Tătărescu, ar încuraja anume tendinţe extremiste şi reacţionare admiţând politica de violenţă şi ură. „In ce priveşte politica de violenţă, nu am încetat de a o condamna cu toată hotărîrea şi energia, în plin acord cu sentimentul general al opiniei publice, dornică de ordine şi linişte, cu deosebire în vremurile îngrijorătoare prin cari trecem“. Noi nu ştim ca oficiosul liberal să fi ţinut cumpăna dreaptă şi să fi desaprobat deopotrivă toate violenţele, ori de unde ar veni. Dacă ar fi fost astfel, n’am fi asistat la acerbele atacuri îndreptate exclusiv contra naţional-ţărăniştilor, cu complecta oblăduire a violenţelor cuziste. Dar, indiferent de atitudinea oficiosului liberal, chestia care se pune, este: corespund faptele guvernului cu spusele „Viitorului”? + Sever Se ştie ce e frenologia: este, sau mai bine, a fost o ştiinţă care pretindea sâ stabilească temperamentul, caracterul, inteligenţa şi moralitatea unui om după aspectul exterior al craniului său. Broca a fost inventatorul acestei... „ştiinţe”. După diferitele ridicături şi proeminenţe ale craniului unui om el „se făcea tare” să spuie ce zace în sufletul lui! Vreo cincizeci de ani după Broca, marele criminolog Lombroso pretindea că tot după aspectul craniului e în stare să spuie că cutare individ e un „criminal născut”, cutare un „degenerat” etc. Iar astăzi „antropologii” pretind a-ţi pune un diagnostic cu privire la „rasa” la care aparţii, după lungimea nasului, lăţimea feţei, sau rotunzimea craniului! Este de sigur o filiaţiune între aceste diferite şcoli şi doctrine, care se ivesc, trăiesc câţiva ani şi dispar spre a lăsa loc altora. „ Iată însă ce descoperire a făcut cu privire la aceste.....frenologii” cronicarul Ziarului „Journal des Dubats”, consultând colecţia acestui ziar de acum 100 de ani (23 ianuar 1835). La Paris s’a întâmplat un oribil asasinat, asasinii — Lacenaire şi complicele său Avril — au fost prinşi, judecaţi şi executaţi. Craniile celor doi asasini au fost trimise unui celebru frenolog, şi omul de ştiinţă a găsi la craniul lui Avril toate semnele unei adevărate brute, pe când pe craniul lui Lacenaire a descoperit „bossele” (adică ridicăturile osoase) bunătăţii de inimă, a blândeţei, a generosităţii, a iubirii aproapelui, a oroarei de sânge. Găsirea acestor „bosse” la un asasin ordinar a provocat uimirea în public. Nimeni n’a îndrăznit insă să critice „ştiinţa” „antropologului”, puţin după aceea un amic al „ilustrului” frenolog se prezintă înaintea lui cu un străin care dona să i se pipăie șî lui „bossele” craniului. Nu i s’a spus insă frenologului cine era necunoscutul, ca să nu fie înrâurit in diagnosticul său.A două zi frenologul întâlnind pe prietenul sau il întrebă: Cine, dracu, a fost individul pe care mi l-ai adus aseară să-i cercetez craniul ? — Dar de ce mă întrebi? — N’am vrut sâ-i spun tot adevărul, ca să nu-1 supăr. Avea craniul unui desăvârșit IDIOT. — Cine era ? — Idiotul era... Chateaubriand! Doctorul Ygrec CARNETUL MEU Un celebru diagnostic frenologic ? NOTE DIN interviewul d-lui Tătărescu: „Virtutea principală a poporului nostru este bunul simţ”. Păcat că nu-i şi virtutea guvernului ! * MINISTERUL de industrie a scăzut preţul fierului. Fiindcă guvernul plăteşte lăncile d-lui Goga ? VOM încheia cu Anglia un nou acord de plăţi. Adică... vom mai făgădui odată, că vom plăti. UN MANDAT INTERNATIONAL ASUPRA ETIOPIEI AR PUTEA ASIGURA PACEA? de GUGLIELMO FERRERO profesor la Universitatea din Geneva ■¥ ©**«•■ * Şeful unui mare stat occidental a răspuns, în sfârşit, cum se cuvenea, sfidărilor nesăbuite pe care dictatorii le lansează zilnic, de pe piedestalul pe care s-au cocoţat, civilizaţiei contemporane. El le-a spus cu o sinceritate brutală că guvernele lor sunt singurele răspunzătoare de dezordinea, mizeria, spaima, groaza, în care trăeşte lumea, pentru că guvernele lor se întemeiază pe forţă şi tind spre război, chiar când spun că vor pacea, încă odată, America, în locul Europei a cărei inteligenţă se stinge, a spus cuvântul hotărîtor. D. Roosevelt a pus bine problema capitală a epocii noastre, când a spus, cu privire la autocraţii şi democraţii, că politica externă a unei ţări, pacifică sau războinică — este legată de politica ei internă, de care depinde. De la război încoace, toată lumea în Europa se încăpăţânează să despartă aceste două politici; se repetă mereu că stăpânirile dictatoriale sunt realităţi, pe cari trebuie să le iei ca atare, că pe planul internaţional trebue să te înţelegi cu toate popoarele pentru organizarea păcii, fără să te ocupi de stăpânirea pe care fiecare popor o admite sau o îndură. Dar această teorie confundă două lucruri cu totul diferite. Este adevărat că „autocraţiile“ sunt realităţi şi că democraţiile nu le pot suprima; dar tot aşa de adevărat este că sunt realităţi de o natură specială, foarte diferită de a „democraţiilor” şi cari nu se pretează la o anumită politică, o politică de pace, de ordine, de dezarmare, de pildă. Democraţiile cari vor voi să colaboreze cu o autocraţie, la o politică de ordine şi de pace, vor eşua. Avem sub ochi o dovadă care sare în ochi. Acum un an, în primele zile ale lui Ianuarie, Franţa şi Anglia erau in culmea bucuriei. Recitiţi ziarele din epoca aceea: toate erau lirice. Împăcarea între Franţa şi Italia sefăcuse, fiul rătăcit se întorsese acasă, Mussolini era un mare om de stat. Italia fascistă avea să stea de pază la Brener, ca să ocrotească tratatele, ordinea, pacea; frontul popoarelor pacifice împotriva naţiunilor prădătoare fusese reconstituit. Numai prea puţinii oameni din Europa, cari cunosc afacerile italiene, surâdeau. Ce-a mai rămas din aceste visuri, după un an? . . Nimeni să nu-şi facă iluzii încă; dacă fascismul rămâne la putere, frontul de la Stresa rămâne distrus pentru mulţi ani, oricare ar fi rezultatul aventurii etiopiene. Nici o putere omenească nu va mai reuşi să stabilească o colaborare a Italiei cu Anglia, pentru o politică de ordine şi de pace. Greşala pe care atât opinia franceză cât şi opinia engleză au făcut-o acum un an, este astăzi vădită. S‘a crezut în Europa, că guvernul fascist s’a împăcat cu Franţa pentru păstrarea păcii în Europa, dimpotrivă, s’a împăcat numai pentru a putea purcede la război în Africa. Fascismul a cucerit puterea printr’o lovitură de stat, ai cărei adevăraţi autori, până acum necunoscuţi şi nevăzuţi, voiau, mai ales, să distrugă tratatele de pace, socotite păgubitoare Italiei. O stăpânire creiată printr’o lovitură de stat de felul acesta nu poate fi, nu va fi niciodată, un paznic credincios al păcii $i al ordinei stabilite. Ea s’ar putea resemna un timp oarecare la statu quo, neputând să-l schimbe;dar toate sforțările ei vor fi îndreptate spre dărîmarea lui. Cât timp va mai trebui până ce democraţiile Europei şi Americii să-şi dea seama de acest adevăr primordial? Iluziile sunt tenace. Iluzia de acum un an s'a dovedit fără temei, dar s’ar spune că experienţa n’a slujit la nimic. O nouă iluzie, şi mai himerică, a cuprins spiritele. Oamenii, aproape peste tot, continuă să spere că s’ar putea găsio soluţie dreaptă şi rezonabilă conflictului italo-etiopian în măsură să, satisfacă fascismul, imperiul etiopian şi Societatea Naţiunilor. Iluzia aceasta este atât de atrăgătoare că ea a sedus, chiar în Franţa, cercurile cele mai anti-fasciste. Iată ce citesc într’un număr recent al Foilor libere, o curagioasă revistă de luptă, ai cărei colaboratori fac aproape toţi parte din Comitetul de vigilenţă anti-fascistă. ..Trebue să se trateze cu Mussolini un aranjament bazat nu pe ficţiuni, ci pe realităţi, şi care să permită lichidarea aventurii printr’o pace fără învingători şi învinşi, în acelaş timp dreaptă şi concretă şi al cărei punct esenţial nu poate fi decât organizarea unui mandat internaţional asupra Etiopiei cu o participare rezonabilă italiană“. Rândurile acestea sunt, în adevăr, emoţionant de candide: există deci în Franţa antifascişti, cari cred că o stăpânire nelegitimă, întemeiată printr-o lovitură de stat, menţinută prin violenţă şi minciună, după ce a ruinat ţara timp de 12 ani, prin înarmări nesăbuite, după ce i-a făgăduit bogăţia şi puterea cu ajutorul unui mare război, se va lăsa convinsă de negocieri fără sfârşit şi se va mulţumi cu o pace fără învingători şi fără învinşi, o pace în acelaş timp dreaptă şi concretă, adică o pace socotită dreaptă şi concretă la Geneva şi în redacţiile ziarelor franceze de extremă stângă? Mai că aş spune ca o îndelungată obişnuinţă cu libertatea face ca chiar spiritele cele mai pătrunrzătoare să nu-şi mai dea seama care este esenţa unei „autocraţii”, pentru a vorbi cu Roosevelt. Ba chiar mi-e teamă ca multe cercuri din Franţa şi Anglia să nu-şi facă iluzii şi asupra altui punct nu mai puţin important, asupra posibilităţii de a soluţiona problema etiopiana printr’un mandat internaţional. După cum prima greşală a luat naştere datorita unei cunoşteri imperfecte a Italiei, tot aşa cea de a doua are drept pricină o cunoaştere imperfectă a Etiopiei. Dacă Etiopia are instituţii politice şi sociale foarte deosebite de ale noastre şi cari nouă ni se par imperfecte, faptul se datoreşte unor cauze foarte complicate şi cari datează din timpuri îndepărtate. Ar fi periculos să credem că în ziua când se vor semna la Geneva hârtiile pregătite cu multă grijă de aceiaşi experţi cari au făurit planul Laval-Hoare, cât ai bate din palme se vor aranja lucrurile şi pe platoul etiopian. Cu atât mai mult cu cât chiar dacă războiul n’ar dura decât şase luni, Europa s’ar găsi, la încetarea ostilităţilor, în faţa unei situaţii etiopiene mult mai grave şi mai grea decât aceea care a servit de pretext războiului. Am mai spus că nimeni nu poate încă prevedea cum se va sfârşi războiul. Dar, chiar dacă va reuşi să-şi salveze independenţa, Etiopia s-ar găsi după război într’o situaţie înfricoşată. Nici un mandat internaţional nu va avea putere să şteargă amintirea groaznicelor ravagii fizice şi morale pe cari războiul le-ar pricinui în bătrânul imperiu negru. Aceste ravagii vor fi aşa de mari încât toate relele, de cari Etiopia a suferit înainte de război, vor fi agravate. Un singur rezultat este sigur: războiul va ruina, oricare i-ar fi sfârşitul, atât Italia cât şi Etiopia. Roosevelt a avut deci dreptate că a scuturat zdravăn pe toţi autocraţii Europei şi că le-a arătat cât de zdrobitoare vor fi răspunderile lor. El a bine meritat de la univers. Să sperăm că exemplul lui va insufla curaj popoarelor libere din Europa care, bucurându-se încă de libertate, poartă răspunderea viitorului. Guglielmo Ferrer© Copyright by „Cooperation" and „Adevărul". NAZBATII STOCUL DE SFORI Guvernul a luat măsuri pentru ieftenirea bumbacului. D. Incaleb a epuizat stocul de sfori ? KIX * IROZI ŞI PANDURI Gogo-cuziştii au sosit în propagandă electorală la Mehedinţi îmbrăcaţi ca păpuşarii şi irozii Crăciunului. Populaţia oltenească i-a privit la început cu ilaritatea cuvenită costumelor de paiaţă. Când irozii hitlerişti au încercat să terorizeze pe adversarii politici cu bâtele, în mehedinţeni s’au trezit instinctele pandurilor. Duminica trecută „bravele“ cămăşi albastre s’au ascuns în hotelurile unde şi-au luat reşedinţă (cu ce bani?), au intrat subt paturi, s’au baricadat cu sofale şi garderoabe în „fortăreţe”. Corecţiunea administrată agresorilor de la Mehedinţi le-a temperat zelul şi i-a obligat să bată în retragere. Au cerut noi întăriri de la centru. Duminica trecută au mai sosit într’adevăr 200 de inşi îmbrăcaţi tot în costume de păpuşari. Trupele mizeriste se afla răspândite în judeţ, la conacele boiereşti. De-acolo pleacă pe furiş şi încearcă să atace ca tâlharii la drumul mare. Ţărănimea, mehedinţeană este revoltată de asemenea procedee. lozincile lor de propagandă sunt absolut hermetice. Cum poţi vorbi de antisemitism la Mehedinţi, când „ţapul ispăşitor” este inexistent? Exploatatorii şi cămătarii de-acolo sunt băncile liberale, liberalii posedă o unealtă care se numeşte O. Goga. In privinţa „costumelor” şi a demonstraţiilor paramilitare, oltenii privesc acestea cu scepticism. Decenţa lor legendară, realismul şi criticismul acut ii împiedecă să guste un romantism mincinos. La Mehedinţi se dă lupta intre dictatura ciocoiască şi democraţia ţărănească, spunea d. Petru Andrei. La Mehedinţi se dă lupta între panduri şi irozi. D. dr. N. Lupu, care a luat comanda pandurilor, este o figură politică populară in acest judeţ. Lupta sa împotriva camerei şi pentru conversiunea datoriilor l-au adus 14.099 voturi la penultimele alegeri. Dacă n’ar fi protecţia autorităţilor, în frunte cu poliţaiul (un cuzist depe alte meleaguri), irozii hitlerişti n’ar putea rămâne nici 24 ori la Mehedinţi. Căci sătenii au început să perchiziţioneze camionetele cu păpuşari.... Petre Pambea CHESTIA ZILEI APLICAREA ORDONANŢELOR D. VICTOR ANTONESClf: — /«» 'arfă I anin. nu fac doi băni ordonanţele dela interne. Dacă ţi-aşi da. perceptorii mei să vezi cum i-ar desbrăca de cămăşi... Tot despre alegerile din Grecia de N. BATZARIA Rezultatul alegerilor generale din Grecia are nevoie de a fi din nou comentat şi infăţişat in adevărata lui lumină. Aceasta mai ales pentru faptul că aşa cum îl prezintă Agenţia telegrafică elenă, lasă impresia că victoria electorală a partidului venizelist n’ar fi chiar aşa de mare. Ba chiar Aar părea că majoritatea — ce-i drept, o majoritate de un singur vot — ar fi câştigată de partidele antivenizeliste. In adevăr, după ce se repetă cu o stăruinţă, care este destul de suspectă, că nici un partid politic n’ar fi obţinut majoritatea absolută, se înşiră rezultatele în cifre, precum urmează: partidele venizeliste, 142 de mandate, partidele antivenizeliste, 143 de mandate. De ce această denumire de „partide venizeliste”, dat fiind că nu există decât uri singur partid venizelist? Este partidul a cărui titulatură e „partidul liberal” , (în limba greacă: filolefteron copul,) partid condus, actualmente de d. Sofulis, deoarece d. Venizelos nici n’a participat la campania electorală. Partidul acesta, întemeiat la d. Venizelos, a obţinut el singur 127 de mandate. Tot aşa nu este nici o justificare pentru a întrebuinţa expresiunea „partid antivenizelist”. Nu e nici un motiv să fie socotite împreună partide, ce s’au luptat fiecare pe socoteală proprie şi s’au duşmănit între ele, iar acum după alegeri se duşmănesc şi mai rău. Aşa fiind, trebuie socotit fiecare partid aparte, precum tot separaţi trebuesc arătate şi locurile obţinute de ele. îndeosebi, pentru judecarea sentimentelor şi curentelor de opinie publică din Grecia, un interes mai mare îl prezintă rezultatele obţinute în alegeri de următoarele partide politice: partidul populist, al cărui șef este d, Tsaldaris, partidului generalului Condylis și gruparea politică a generalului Metaxas. Să arătăm în ce constă acest, interes. Precum se știe, partidul d-lui Tsaldaris făcuse, atunci când fusese adus la putere sub regimul republican, declaraţia că recunoaşte acest regim. E drept că, era un partid care înclina spre regimul monarhic, dar nu el a fost acela care a făcut restaurarea. Se ştie că regele George a fost chemat din nou pe tron in urma loviturei de stat a generalului Condylis. Despre generalul Condylis, se ştie că din republican fanatic, el a devenit un adept de ultima oră, dar un adept şi mai fanatic al regimului monarhic. Cât despre generalul Metaxas, acesta a fost de la început şi a rămas un partizan neclintit al regalităţii. După aceste lămuriri, să vedem rezultatele obţinute de fiecare din aceste partide în ultimele alegeri. Partidul populist al d-lui Tsaldaris a obţinut 69 de mandate. Partidul generalului Condylis... aci este de dat o nouă lămurire. Generalul Condylis nu s’a prezentat la alegeri numai cu partidul (Citiţi continuarea in pagina II-a) (Citiţi continuarea în pagina II-a) ( Cronica ideilor de Prof. I. ZAMFIRESCU C. Nanly: Istoria pedagogiei (Vol. I. ) In mişcarea pedagogică românească, apariţia lucrării d-lui C. Narly constitue un eveniment cultural de seamă. Ne mărginim, deocamdată, a menţiona câteva din trăsăturile ei generale, rezervindu-ne plăcerea unei comentări critice, ulterior, în reviste de specialitate. Ceea ce interesează, in primul rând, în cadrul misiunii de informare generală pe care o au aceste rânduri, este, pe de o parte cadrul de lucru şi de preocupări spirituale din care a răsărit această lucrare şi, pe de altă parte, contribuţia de material şi de noutate ideologică pe care o aduce, ştiinţei româneşti în general şi disciplinei pedagogice în special. D. prof C. Narly, titularul catedrei de pedagogie a Universităţii din Cernăuţi şi directorul Seminarului Pedagogic Universitar din aceiaşi localitate, este totdeodată, iniţiatorul şi conducătorul emerit al unei puternice mişcări pedagogice româneşti. Alături de Seminarul Pedagogic, al cărui rol este limitat de 1 1) Editat de Institutul PedagogicUniversitar Cernăuţi 1935, regulamentele şcolare şi de practica didactică a viitorilor profesori secundari, funcţionează sub directivele d-sale un Institut Pedagogic Universitar, menit sâ însemne o tribună şi un laborator, într’un cadru academic mai larg, pentru preocupări de ordin ştiinţific, în legătură cu doctrina, metodica şi practica, pedagogică a vremurilor noastre. Activitatea acestui institut a mers progresând. S’a păşit într’al şaselea an de când, sub auspiciile lui, se editează Revista de Pedagogie, publicaţie de prim ordin, atât prin problemele cărora le-a dat curs, cât şi prin forma academică şi cât se poate de îngrijită, în care a fost prezentată. Atitudinea acestei reviste trebue subliniată. In coloanele ei şi-au găsit loc, multe din frământările cruciale, menite să dea un statut de viaţă sporită şi de împrospătări moderne, pedagogiei româneşti. Probleme de pedagogie generală, de istoria pedagogiei, adaptări la realitatea românească, probleme speciale ale mediului şcolar de la noi, chestiuni de legiferare şi de organizare a învăţământului şi, în fine, o largă informare asupra literaturii pedagogice apărută în ultimul timp, toate acestea şi-au găsit, în paginile publicaţiei despre care ne ocupăm, ospitalitate deopotrivă de generoasă şi înţelegătoare. Nu poate fi vorba, în niciun fel, în paginile acestei publicaţii, de apărarea unei singure doctrine, de promovarea unei bisericuţe — de multe ori bisericuţele ştiinţifice sunt mai pretenţioase şi mai periculoase decât cele literare — sau de întreţinerea vreunui spirit regionalist, aşa cum este totuşi cazul, la unele dintre mişcările ideologice ale mediului nostru. In privinţa aceasta, lista colaboratorilor este edificatoare. Fireşte, domină nume ale Universităţii cernăuţene, însă alături de acestea găsim şi altfel de reprezentanţi, fie ai celorlalte Universităţi româneşti, fie ai şcoalei noastre secundare, în genere. Premisele de la care porneşte mişcarea cernăuţeană au perspective mai largi. Fără a fi mărturisite în vremuri articol programatic, ele se desprind, totuşi, în chip clar, din configuraţia numelor, problemelor şi preocupărilor cărora această publicaţie le-a dat adăpost. In clipa de faţă, menirea pedagogiei româneşti nu poate şi nu trebue să fie aceea de apărare a unei singure şcoale. O doctrină pedagogică nu se ratifică numai prin pătura ei spirituală sau prin logica, fie cât de strânsă, a alcătuirii ei sistematice. Trebuesc acordări sigure cu realitatea etnică, cu problemele timpului, cu gradul de maturittate intelectuală şi sufletească al populaţiei naţionale. Acestea, fireşe, nu se pot petrece în grabă, ci pebaza unor integrări lente, care săîngădue, atât răgazul verificărilor,cât şi pe acela al reculegerii armonizatoare, împrejurările vieţii româneşti moderne n’au putut să priilejuiască, acestor preocupări, un caidru destul de senin şi de fecund. Societatea românească a fost domi’nată, până acum, de grija imediată ’a organizării ei materiale. Nu era încă momentul, sau mai bine zis, nu se putea încă păşi, în chip laborios, la precizări de doctrină proprie, înainte de a se fi înfăptuit un cadru material destul de utilat, pentru a corespunde la nevoile de viaţă ale unei societăţi moderne. In această fază, deci, forţele, spirituale de împrumut aveau o finalitate mult mai vie, decât, acelea care ar fi putut să se împletească pe loc, numai din valorile de gândire şi de acţiune ale mediului românesc. In bună parte, această situaţie durează încă. Societatea noastră se află şi astăzi încă, în faza de căutare a unor orizonturi noul de viaţă. (In cadrul acestor căutări, mişcarea pedagogică ocupă un loc de seamă. ) Pentru marele scop al unor generaţii energetice, pregătite pentru munca adevărată — critic-realistă — a ridicării naţionale, contribuţia ei este necesară. O doctrină pedagogică, care să reflecte linia de simţire şi destinul adânc al cugetului românesc, constitue unul din comandamentele de bază ale spiritualităţii româneşti de astăzi. Pentru alcătuirea acestei doctrine, e nevoe, în primul rând, nu de atitudinea pretenţioasă a generalizărilor şi a formulărilor de sisteme, ci de aceea onestă şi muncitoare, a strângătorilor de material. Bineînţeles, adunare de material în condiţiunea hotărâtoare a unei bune şi ştiinţifice pregătiri metodice. E nevoe de creat, astăzi, mai mult ca oricând, un suflet adevărat, pentru preocupările pedagogice, împotriva pedagogiei, există, la noi, in multe tabere, un scepticism destul de pronunţat pe alocuri de dreptul agresiv. Mulţi o consideră ca o disciplină minoră, convenţională, fără utilitate eficientă, in nevoile de viaţă ale unui om modern. Un curent pedagogic, la noi, care şi-ar înţelege în mod înţelept misiunea, ar trebui, deci, să pună în lumină, cu precădere şi în forme convingătoare, materialul de realizări, de probleme, de perspective şi de posibilităţi, alcătuit, de-a lungul întregei culturi omeneşti, in legătură cu această nevoe hotărâtoare, de pregătire a omului pentru viaţă. Desigur, activitatea mişcărei pedagogice de la Cernăuţi se află pe linia evidentă a acestor preocupări. Aşa se explică prestigiul pe care şi i l-a câştigat interesul crescând al forurilor de învăţământ pentru lucrările ei şi in fine, sentimentul, încă discret, al unor iniţiaţi, în ce priveşte posibilităţile ei de isbândă şi