Adevěrul, februarie 1936 (Anul 50, nr. 15959-15983)

1936-02-01 / nr. 15959

I 200 lei pe 3 iuni ABONAMENTE I 380 lei pe 6 luni I 750 lei pe un an L-* In străinătate î V E» I dublu 9 »foi BIROURILE: București» Sir» Const. Miile (sărindar) No. 5—7—9 TELEFOANE: Centrala: 3-84-30. Provincia 3-84-31. Străinătatea: 3-84-33. Liberalii, — a declarat primul ministru, — și-au concentrat sforţările spre pacea externă şi asu­pra „pacificării sociale a ţării“. Dacă pacea externă o fi tot ca cea internă, — stăm prost» Ce rost are dictatura? Dintre toate manifestările şi ac­ţiunile politice in favoarea regimu­lui dictatorial, mai de neînţeles ni s’au părut şi ni se par a fi cele cari se produc în ţări cu regim monar­hic. Intr’adevăr. Regimul monarhic poate fi de două feluri. El poate îi constituţional, în care caz monarhul domneşte, dar nu gu­vernează, ceea ce nu însemnează că nu exercită o mare, uneori poate chiar cea mai mare influenţă, asu­pra politicii statului. Dar există şi regimul monarhic absolut, autocrat şi chiar despotic. Experienţa a dovedit că el nu e prielnic nici statelor, nici dinastiilor. Căci, pe când toate monarhiile ab­solute s’au prăbuşit, îngropând sub ruinele lor dinastiile, monarhiile constituţionale trăesc, înconjurate de respectul şi de afecţiunea popoa­relor lor. Nu numai cele ce s’au petrecut a­­cum în Anglia, dovedesc superiori­tatea regimului monarhic constitu­ţional, dovedesc că acesta e deo­potrivă de prielnic dinastiilor şi po­poarelor. Mai avem şi alte exem­ple. Al Belgiei, al Olandei şi — last not least — al României. Nu e oare caracteristic că la noi se ridică tot felul de politiciani, cari agită mirajul dictatorial, pe când toţi oamenii de bun simţ şi în primul rând însuşi regele nostru, rămân ataşaţi regimului constitu­ţional ? Intr’adevăr, regele Carol 11, nu a pierdut şi nu pierde nici o ocaziune, pentru a sublinia consti­tuţionalismul său şi a risipi atmo­sfera nefastă ce o crează evocarea continuă a spectrului dictaturei ? Oare experienţa istoriei trecute, recente şi actuale, să nu servească de lecţie ? Poate oare cineva afirma că dic­tatura a priit vreodată realmente unei monarhii ? Şi de ce i-ar prii, când înălţimea tronului, crează Suveranului o si­tuaţie, în care, din principiu, este inviolabil, fiindcă, întrupează însăşi suveranitatea statului şi poate in­fluenţa guvernarea prin statul, prin vet­ul, prin autoritatea sa legală şi morală, şi prin prestigiul său ? Dictatorul, dimpotrivă, e din prin­cipiu un parvenit. Dictaturile sunt, din principiu, revoluţionare şi tran­zitorii. Monarhul însă este de drept în locul ce ocupă şi oricât ar urma şi determina evoluţia, el este con­servator şi permanent, fiindcă ace­sta e rostul şi caracterul monar­hiei. După dictatură urmează nean­tul. Regele însă nu lasă după el vi­dul. Regele a murit, trăiască regele, — aceste cuvinte istorice, clasice, exprimă toată superioritatea regi­mului monarhic, faţă de dictatură. Dictatura exercitată de monarh, este autocraţie, este uzurparea drep­turilor poporului. Dictatura insă, in­trodusă într’o monarhie însem­nează, în mod inevitabil, odata cu suprimarea libertăţilor şi drepturi­lor cetăţeneşti, uzurparea rosturi­lor, drepturilor şi prerogativelor re­gelui. Nu voim să jignim pe nimeni. Dar pe cine nu a frapat faptul că, după succesele armatelor italiene din Nordul şi Sudul Abisiniei, nu regele, şeful lor suprem le-a mul­ţumit felicitând pe comandanţii lor, ci ducele. Cu cât sub un regim monarhic oamenii politici sunt mai slabi de înger, mai fără de caracter sau cu cât dictatorul reuşeşte prin bru­talitate şi violenţă să extermine mai mult pe oamenii politici cari au demnitate şi caracter, cu atât el poate mai lesne uzurpa rolul Coroa­nei. Ce este limitarea drepturilor regale prin Constituţie, în compara­ţie cu limitarea lor prin dictatura dictatorului ? Deosebirea e atât de mare încât variind celebra vorbă a abatelui Sieyes, s’ar putea spune : „Ce este un rege sub regimul constitutional? Totul. Ce este el sub regimul dicta­torial ? Nimic“. Reflexiile acestea ni se par de o deosebită actualitate azi, când ori­ce om poate compara cele ce se pe­trec in regatul liber al Marei Brita­nii cu cele ce s’au petrecut şi se petrec în ţările dictatoriale, înce­pând cu Spania şi isprăvind la cel­lalt capăt al Europei. B. Brănîşteanu Glose politice... NAŢIONALISM Spicuind pactul de la Ciucea, în lumina naionalismului integral, d. Octav Livezeanu citează — in „Dreptatea” de aseară — textul următor: „Reinstalarea după posibilitate în vechiul loc a tuturor obiectelor de artă, statuilor şi tablourilor artistice cari au fost îndepărtate în urma schimbărilor politice. Dacă in cazuri izolate acest lucru ar suferi piedici, ele vor fi aşezate in muzeuri sau alte instituţiuni publice cari nu jignesc simţul de pietate al­­ naţionalităţii maghiare şi în fel corespunzător pentru menţinerea valorii lor artis­­tice“. Se va conveni că citatul e sufi­­cient şi că el face superfluu orice comentar. Vom nota doar, pentru lămu­rirea celor mai tineri, că acest pact a fost semnat de d. Octav­ian Goga, ministru de interne in gu­vernul de la 1926. VORBE ŞI FAPTE In fruntea editorialului de a­­seară „Viitorul” publică următoa­rele: „Cu prilejul ultimelor alegeri par­ţiale, adversarii partidului naţional­­liberal încearcă din nou să acredite­ze în opinia publică legende absur­de. Una din ele este că guvernul na­­ţional-liberal prezidat de d. Gh. Tă­­tărescu, ar încuraja anume tendinţe extremiste şi reacţionare admiţând politica d­e violenţă şi ură. „In ce priveşte politica de violen­ţă, nu am încetat de a o condamna cu toată hotărîrea şi energia, în plin acord cu sentimentul general al opi­niei publice, dornică de ordine şi li­nişte, cu deosebire în vremurile în­grijorătoare prin cari trecem“. Noi nu ştim ca oficiosul liberal să fi ţinut cumpăna dreaptă şi să fi desaprobat deopotrivă toate violenţele, ori de unde ar veni. Dacă ar fi fost astfel, n’am fi a­­sistat la acerbele atacuri îndrep­tate exclusiv contra naţional-ţă­­răniştilor, cu complecta oblăduire a violenţelor cuziste. Dar, indiferent de atitudinea o­­ficiosului liberal, chestia care se pune, este: corespund faptele guvernului cu spusele „Viitoru­lui”? + Sever Se ştie ce e frenologia: este, sau mai bine, a fost o ştiinţă care pretindea sâ stabilească temperamentul, caracterul, inteligenţa şi moralitatea unui om după aspectul exterior al craniului său. Broca a fost inventatorul acestei... „ştiinţe”. După diferitele ridicături şi proeminen­ţe ale craniului unui om el „se făcea tare” să spuie ce zace în sufletul lui! Vreo cincizeci de ani după Broca, ma­rele criminolog Lom­broso pretindea că tot după aspectul craniului e în stare să spuie că cutare individ e un „crimi­nal născut”, cutare un „degenerat” etc. Iar astăzi „antropologii” pretind a-ţi pune un diagnostic cu privire la „rasa” la care aparţii, după lungimea nasului, lăţimea feţei, sau rotunzimea craniului! Este de sigur o filiaţiune între aceste diferite şcoli şi doctrine, care se ivesc, trăiesc câţiva ani şi dispar spre a lăsa loc altora. „ Iată însă ce descoperire a făcut cu privire la aceste.....frenologii” cronica­rul Ziarului „Journal des Dubats”, con­sultând colecţia acestui ziar de acum 100 de ani (23 ianuar 1835). La Paris s’a întâmplat un oribil asa­sinat, asasinii — Lacenaire şi complicele său Avril — au fost prinşi, judecaţi şi executaţi. Craniile celor doi asasini au fost trimise unui celebru frenolog, şi omul de ştiinţă a găsi la craniul lui Avril toate semnele unei adevărate brute, pe când pe craniul lui Lacenaire a des­coperit „bossele” (adică ridicăturile o­­soase) bunătăţii de inimă, a blândeţei, a generosităţii, a iubirii aproapelui, a oroarei de sânge. Găsirea acestor „bosse” la un asasin ordinar a provocat uimirea în public. Nimeni n’a îndrăznit insă să critice „ştiinţa” „antropologului”, puţin după aceea un amic al „ilustru­lui” frenolog se prezintă înaintea lui cu un străin care dona să i se pipăie șî lui „bossele” craniului. Nu i s’a spus insă frenologului cine era necunoscutul, ca să nu fie înrâurit in diagnosticul său.A două zi frenologul întâlnind pe prie­tenul sau il întrebă: Cine, dracu, a fost individul pe care mi l-ai adus aseară să-i cercetez cra­niul ? — Dar de ce mă întrebi? — N’am vrut sâ-i spun tot adevărul, ca să nu-1 supăr. Avea craniul unui de­săvârșit IDIOT. — Cine era ? — Idiotul era... Chateaubriand! Doctorul Ygrec CARNETUL MEU Un celebru diagnostic frenologic ? NOTE DIN interviewul d-lui Tătă­­rescu: „Virtutea principală a poporu­lui nostru este bunul simţ”. Păcat că nu-i şi virtutea gu­vernului ! * MINISTERUL de industrie a scăzut preţul fierului. Fiindcă guvernul plăteşte lăn­cile d-lui Goga ?­­ VOM încheia cu Anglia un nou acord de plăţi. Adică... vom mai făgădui odată, că vom plăti. UN MANDAT INTERNATIONAL ASUPRA ETIOPIEI AR PUTEA ASIGURA PACEA? de GUGLIELMO FERRERO profesor la Universitatea din Geneva ■¥ ©**«•■ * Şeful unui mare stat occidental a răspuns, în sfârşit, cum se cuvenea, sfidărilor nesăbuite pe care dicta­torii le lansează zilnic, de pe piede­stalul pe care s-au cocoţat, civiliza­ţiei contemporane. El­ le-a spus cu o sinceritate brutală că guvernele lor sunt singurele răspunzătoare de dezordinea, mizeria, spaima, groa­za, în care trăeşte lumea, pentru că guvernele lor se întemeiază pe for­ţă şi tind spre război, chiar când spun că vor pacea, încă odată, A­­merica, în locul Europei a cărei inteligenţă se stinge, a spus cuvân­tul hotărîtor. D. Roosevelt a pus bine problema capitală a epocii noastre, când a spus, cu privire la autocraţii şi democraţii, că politica externă a unei ţări, pacifică sau războinică — este legată de politi­ca ei internă, de care depinde. De la război încoace, toată lumea în Eu­ropa se încăpăţânează să despartă aceste două politici; se repetă me­reu că stăpânirile dictatoriale sunt realităţi, pe cari trebuie să le iei ca atare, că pe planul internaţional trebue să te înţelegi cu­ toate po­poarele pentru organizarea păcii, fără să te ocupi de stăpânirea pe care fiecare popor o admite sau o îndură. Dar această teorie confun­dă două lucruri cu totul diferite. Este adevărat că „autocraţiile“ sunt realităţi şi că democraţiile nu le pot suprima; dar tot aşa de adevă­rat este că sunt realităţi de o natu­ră specială, foarte diferită de a „democraţiilor” şi cari nu se pretea­ză la o anumită politică, o politică de pace, de ordine, de dezarmare, de pildă. Democraţiile cari vor voi să colaboreze cu o autocraţie, la o politică de ordine şi de pace, vor eşua. Avem sub ochi o dovadă care sa­re în ochi. Acum un an, în primele zile ale lui Ianuarie, Franţa şi An­glia erau in culmea bucuriei. Reci­tiţi ziarele din epoca aceea: toate erau lirice. Împăcarea între Franţa şi Italia se­­făcuse, fiul rătăcit se întorsese acasă, Mussolini era un mare om de stat. Italia fascistă a­­vea să stea de pază la Brener, ca să ocrotească tratatele, ordinea, pacea; frontul popoarelor pacifice împotriva naţiunilor prădătoare fu­sese reconstituit. Numai prea pu­ţinii oameni din Europa, cari cunosc afacerile italiene, surâdeau. Ce-a mai rămas din aceste visuri, după un an? . . Nimeni să nu-şi facă iluzii încă; dacă fascismul rămâne la putere, frontul de la Stresa rămâne distrus pentru mulţi ani, oricare ar fi re­zultatul aventurii etiopiene. Nici o putere omenească nu va mai reuşi să stabilească o colaborare a Italiei cu Anglia, pentru o politică de or­dine şi de pace. Greşala pe care a­­tât opinia franceză cât şi opinia en­gleză au făcut-o acum un an, este astăzi vădită. S‘a crezut în Europa, că guvernul fascist s’a împăcat cu Franţa pentru păstrarea păcii­­ în Europa, dimpotrivă, s’a împăcat numai pentru a putea purcede la război în Africa. Fascismul a cuce­rit puterea printr’o lovitură de stat, ai cărei adevăraţi autori, pâ­nă acum necunoscuţi şi nevăzuţi, voiau, mai ales, să distrugă tratate­le de pace, socotite păgubitoare I­­taliei. O stăpânire creiată printr’o lovitură de stat de felul acesta nu poate fi, nu va fi niciodată, un paz­nic credincios al păcii $i al ordinei stabilite. Ea s’ar putea resemna un timp oarecare la statu quo, nepu­tând să-l schimbe;­dar toate sfor­țările ei vor fi îndreptate spre dă­­rîmarea lui. Cât timp va mai trebui până ce democraţiile Europei şi Americii să-şi dea seama de acest adevăr primordial? Iluziile sunt tenace. I­­luzia de acum un an s'a dovedit fără temei, dar s’ar spune că expe­rienţa n’a slujit la nimic. O nouă iluzie, şi mai himerică, a cuprins spiritele. Oamenii, aproape peste tot, continuă să spere că s’ar putea găsi­­o soluţie dreaptă şi rezonabilă conflictului italo-etiopian în măsură­­ să, satisfacă fascismul, imperiul e­­tiopian şi­ Societatea Naţiunilor. Iluzia aceasta este atât de atră­gătoare că ea a sedus, chiar în Franţa, cercurile cele mai anti-fas­­ciste. Iată ce citesc într’un număr recent al Foilor libere, o curagioa­­să revistă de luptă, ai cărei colabo­ratori fac aproape toţi parte din Comitetul de vigilenţă anti-fascistă. ..Trebue să se trateze cu Mussolini un aranjament bazat nu pe ficţiuni, ci pe realităţi, şi care să permită lichidarea aventurii printr’o pace fără învingători şi învinşi, în acelaş timp dreaptă şi concretă şi al cărei punct esenţial nu poate fi decât or­ganizarea unui mandat internaţio­nal asupra Etiopiei cu o participare rezonabilă italiană“. Rândurile acestea sunt, în ade­văr, emoţionant de candide: există deci în Franţa antifascişti, cari cred că o stăpânire nelegitimă, înteme­iată printr-o lovitură de stat, menţi­nută prin violenţă şi minciună, după ce a ruinat ţara timp de 12 ani, prin înarmări nesăbuite, după ce i-a făgăduit bogăţia şi puterea cu ajutorul unui mare război, se va lăsa convinsă de negocieri fără sfârşit şi se va mulţumi cu o pace fără învingători şi fără învinşi, o pace în acelaş timp dreaptă şi con­cretă, adică o pace socotită dreap­tă şi concretă la Geneva şi în re­dacţiile ziarelor franceze de extre­mă stângă? Mai că aş spune ca o îndelungată obişnuinţă cu libertatea face ca chiar spiritele cele mai pătrunrză­­toare să nu-şi mai dea seama care este esenţa unei „autocraţii”, pen­tru a vorbi cu Roosevelt. Ba chiar mi-e teamă ca multe cercuri din Franţa şi Anglia să nu-şi facă iluzii şi asupra altui punct nu mai puţin important, asupra posibilităţii de a soluţiona problema etiopiana prin­­tr’un mandat internaţional. După cum prima greşală a luat naştere datorita unei cunoşteri im­perfecte a Italiei, tot aşa cea de a doua are drept pricină o cunoaşte­re imperfectă a Etiopiei. Dacă Etiopia are instituţii politi­ce şi sociale foarte deosebite de ale noastre şi cari nouă ni se par im­perfecte, faptul se datoreşte unor cauze foarte complicate şi cari da­tează din timpuri îndepărtate. Ar fi periculos să credem că în ziua când se vor semna la Geneva hâr­tiile pregătite cu multă grijă de a­­ceiaşi experţi cari au făurit planul Laval-Hoare, cât ai bate din palme se vor aranja lucrurile şi pe pla­toul etiopian. Cu atât mai mult cu cât chiar dacă războiul n’ar dura decât şase luni, Europa s’ar găsi, la încetarea ostilităţilor, în faţa unei situaţii etiopiene mult mai grave şi­ mai grea decât aceea care a servit de pretext războiului. Am mai spus că nimeni nu poate încă prevedea cum se va sfârşi răz­boiul. Dar, chiar dacă va reuşi să-şi salveze independenţa, Etiopia s-ar găsi după război într’o situaţie în­fricoşată. Nici un mandat interna­ţional nu va avea putere să ştear­gă amintirea groaznicelor ravagii fizice şi morale pe cari războiul le-ar pricinui în bătrânul imperiu negru. Aceste ravagii vor fi aşa de mari încât toate relele, de cari E­­tiopia a suferit înainte de război, vor fi agravate. Un singur rezultat este sigur: războiul va ruina, oricare i-ar fi sfârşitul, atât Italia cât şi Etiopia. Roosevelt a avut deci dreptate că a scuturat zdravăn pe toţi autocraţii Europei şi că le-a arătat cât de zdrobitoare vor fi răspunderile lor. El a bine meritat de la univers. Să sperăm că exemplul lui va insufla curaj popoarelor libere din Europa care, bucurându-se încă de liberta­te, poartă răspunderea viitorului. Guglielmo Ferrer© Copyright by „Coopera­tion" and „Adevărul". NAZBATII STOCUL DE SFORI Guvernul a luat măsuri pentru ieftenirea bumbacului. D. Inc­ale­b a epuizat stocul de sfori ? KIX * IROZI ŞI PANDURI Gog­o-cuziştii au sosit în propa­gandă electorală la Mehedinţi îm­brăcaţi ca păpuşarii şi irozii Crăciu­nului. Populaţia oltenească i-a privit la început cu ilaritatea cuvenită co­­stumelor de paiaţă. Când irozii hit­­lerişti au încercat să terorizeze pe adversarii politici cu bâtele, în me­­hedinţeni s’au trezit instinctele pan­durilor. Duminica trecută „bravele“ cămăşi albastre s’au ascuns în ho­telurile unde şi-au luat reşedinţă (cu ce bani?), au intrat subt paturi, s’au baricadat cu sofale şi garderoabe în „fortăreţe”. Corecţiunea administrată agreso­rilor de la Mehedinţi le-a temperat zelul şi i-a obligat să bată în retra­gere. Au cerut noi întăriri de la cen­tru. Duminica trecută au mai sosit într’adevăr 200 de inşi îmbrăcaţi tot în costume de păpuşari. Trupele mizeriste se afla răspân­dite în judeţ, la conacele boiereşti. De-acolo pleacă pe furiş şi încearcă să atace ca tâlharii la drumul mare. Ţărănimea, mehedinţeană este re­voltată de asemenea procedee. lozincile lor de propagandă sunt absolut hermetice. Cum poţi vorbi de antisemitism la Mehedinţi, când „ţapul ispăşitor” este inexistent? Exploatatorii şi cămătarii de-acolo sunt băncile liberale, liberalii posedă o unealtă care se numeşte O. Goga. In privinţa „costumelor” şi a de­monstraţiilor para­milit­are, oltenii privesc acestea cu scepticism. De­cenţa lor legendară, realismul şi cri­ticismul acut ii împiedecă să guste un romantism mincinos. La Mehedinţi se dă lupta intre dictatura ciocoiască şi democraţia ţărănească, spunea d. Petru Andrei. La Mehedinţi se dă lupta între panduri şi irozi. D. dr. N. Lupu, care a luat co­manda pandurilor, este o figură po­litică populară in acest judeţ. Lupta sa împotriva camerei şi pentru con­versiunea datoriilor l-au adus 14.099 voturi la penultimele alegeri. Dacă n’ar fi protecţia autorităţi­lor, în frunte cu­ poliţaiul (un cu­­zist depe alte meleaguri), irozii hit­­lerişti n’ar putea rămâne nici 24 ori la Mehedinţi. Căci sătenii au început să per­­chiziţioneze camionetele cu păpu­şari.... Petre Pamb­ea CHESTIA ZILEI APLICAREA ORDONANŢELOR D. VICTOR ANTONESClf: — /«» 'arfă I anin. nu fac doi băni ordonanţele dela interne. Dacă ţi-aşi da. perceptorii mei să vezi cum i-ar desbrăca de că­măşi­­... Tot despre alegerile din Grecia de N. BATZARIA Rezultatul­­ alegerilor generale din Grecia are nevoie de a fi din nou comentat şi infăţişat in ade­vărata lui lumină. Aceasta mai a­­les pentru faptul că aşa cum îl prezintă Agenţia telegrafică ele­nă, lasă impresia că victoria e­­lectorală a partidului venizelist n’ar fi chiar aşa de mare. Ba chiar Aar părea că majoritatea — ce-i drept, o majoritate de un singur vot — ar fi câştigată de partidele antivenizeliste. In adevăr, după ce se repetă cu o stăruinţă, care este destul de suspectă, că nici un partid poli­tic n’ar fi obţinut majoritatea absolută, se înşiră rezultatele în cifre, precum urmează: partidele venizeliste, 142 de mandate, parti­dele antivenizeliste, 143 de man­date. De ce această denumire de „par­tide venizeliste”, dat fiind că nu există decât uri singur partid ve­nizelist? Este partidul a cărui ti­tulatură e „partidul liberal” , (în limba greacă: filolefteron copul,) partid condus, actualmente de d. Sofulis, deoarece d. Venizelos nici n’a participat la campania elec­torală. Partidul acesta, întemeiat la d. Venizelos, a obţinut el singur 127 de mandate. Tot aşa nu este nici o justifi­care pentru a întrebuinţa ex­presiunea „partid antivenizelist”. Nu e nici un motiv să fie socotite împreună partide, ce s’au luptat fiecare pe socoteală proprie şi s’au duşmănit între ele, iar acum după alegeri se duşmănesc şi mai rău.­­ Aşa fiind, trebuie socotit fiecare partid aparte, precum tot separaţi trebuesc arătate şi locurile obţi­nute de ele. îndeosebi, pentru ju­decarea sentimentelor şi curente­lor de opinie publică din Grecia, un interes mai mare îl prezintă rezulta­tele obţinute în alegeri de următoarele partide politice: par­tidul populist, al cărui șef este d­, Tsaldaris, partidului generalului Condylis și gruparea politică a generalului Metaxas. Să arătăm în ce constă acest, interes. Precum se știe, partidul d-lui Tsaldaris făcuse, atunci când­ fusese adus la putere sub regimul republican, declaraţia că recu­noaşte acest regim. E drept că, era un partid care înclina spre regimul monarhic, dar nu el a fost acela care a făcut restaura­rea. Se ştie că regele George a fost chemat din nou pe tron in urma loviturei de stat a genera­lului Condylis. Despre generalul Condylis, se ştie că din republican fanatic, el­ a devenit un adept de ultima oră, dar un adept şi mai fanatic al re­gimului monarhic. Cât­­ despre generalul Metaxas, acesta a fost de la început şi a rămas un partizan neclintit al re­galităţii. După aceste lămuriri, să vedem rezultatele obţinute de fiecare din aceste partide în ultimele alegeri. Partidul populist al d-lui Tsal­daris a obţinut 69 de mandate. Partidul generalului Condylis... aci este de dat o nouă lămurire. Generalul Condylis nu s’a prezen­tat la alegeri numai cu partidul (Citiţi continuarea in pagina II-a) (Citiţi continuarea în pagina II-a) ( Cronica ideilor de Prof. I. ZAMFIRESCU C. Nanly: Istoria pedagogiei (Vol. I. ) In mişcarea pedagogică româ­nească, apariţia lucrării d-lui C. Narly const­itue un eveniment cul­tural de seamă. Ne mărginim­, deo­camdată, a menţiona câteva din trăsăturile ei generale, rezervindu-ne plăcerea unei comentări critice, ul­terior, în reviste de specialitate. Ceea ce interesează, in primul rând, în cadrul misiunii de informare ge­nerală pe care o au aceste rânduri, este, pe de o parte cadrul de lucru şi de preocupări spirituale din care a răsărit această lucrare şi, pe de altă parte, contribuţia de material şi de noutate ideologică pe care o aduce, ştiinţei româneşti în general şi dis­ciplinei pedagogice în special. D. prof C. Narly, titularul cate­drei de pedagogie a Universităţii din Cernăuţi şi directorul Semina­rului Pedagogic Universitar din a­­ceiaşi localitate, este totdeodată, i­­niţiatorul şi conducătorul emerit al unei puternice mişcări pedagogice româneşti. Alături de Seminarul Pe­dagogic, al cărui rol este limitat de 1 1) Editat de Institutul Pedagogic­­Universitar Cernăuţi 1935, regulamentele şcolare şi de practi­ca didactică a viitorilor profesori se­cundari, funcţionează sub directive­le d-sale un Institut Pedagogic Uni­versitar, menit sâ însemne o tribună şi un laborator, într’un cadru aca­demic mai larg, pentru preocupări de ordin ştiinţific, în legătură cu doctrina, metodica şi practica, pedago­gică a vremurilor noastre. Activita­tea acestui institut a mers progre­sând. S’a păşit într’al şaselea an de când, sub auspiciile lui, se editează Revista de Pedagogie, publicaţie de prim ordin, atât prin problemele că­rora le-a dat curs, cât şi prin forma academică şi cât se poate de îngri­jită, în care a fost prezentată. Atitudinea acestei reviste trebue subliniată. In coloanele ei şi-au gă­sit loc, multe din frământările cru­ciale, menite să dea un statut de viaţă sporită şi de împrospătări mo­derne, pedagogiei româneşti. Proble­me de pedagogie generală, de istoria pedagogiei, adaptări la realitatea românească, probleme speciale ale mediului şcolar de la noi, chestiuni de legiferare şi de organizare a în­văţământului şi, în fine, o largă in­formare asupra literaturii pedago­gice apărută în ultimul timp, toate acestea şi-au găsit, în paginile pu­blicaţiei despre care ne ocupăm, os­pitalitate deopotrivă de generoasă şi înţelegătoare. Nu poate fi vorba, în niciun fel, în paginile acestei publicaţii, de apă­rarea unei singure doctrine, de pro­movarea unei­ bisericuţe — de mul­te ori bisericuţele ştiinţifice sunt mai pretenţioase şi mai periculoase decât cele literare — sau de întreţi­nerea vreunui spirit regionalist, aşa cum este totuşi cazul, la unele din­tre mişcările ideologice ale mediului nostru. In privinţa aceasta, lista co­laboratorilor este edificatoare. Fi­reşte, domină nume ale Universită­ţii cernăuţene, însă alături de aces­tea găsim şi altfel de reprezentanţi, fie ai celorlalte Universităţi româ­neşti, fie ai şcoalei noastre secun­dare, în genere. Premisele de la care porneşte mişca­­rea cernăuţeană au perspective mai largi. Fără a fi mărturisite în vremuri articol programatic, ele se desprind, totuşi, în chip clar, din configuraţia numelor, problemelor şi preocupări­lor cărora această publicaţie le­-a dat adăpost. In clipa de faţă, meni­rea pedagogiei româneşti nu poate şi nu trebue să fie aceea de apărare a unei singure şcoale. O doctrină pe­dagogică nu se ratifică numai prin pătura ei spirituală sau prin logica, fie cât de strânsă, a alcătuirii ei sistematice. Trebuesc acordări si­gure cu realitatea etnică, cu proble­mele timpului, cu gradul de maturi­t­tate intelectuală şi sufletească a­l populaţiei naţionale. Acestea, fireş­­­­­e, nu se pot petrece în grabă, ci pe­­baza unor integrări lente, care să­­îngădue, atât răgazul verificărilor,­­cât şi pe acela al reculegerii armo­nizatoare, împrejurările vieţii ro­mâneşti moderne n’au putut să pri­­ilejuiască, acestor preocupări, un ca­­i­dru destul de senin şi de fecund. Societatea românească a fost domi­­’nată, până acum, de grija imediată ’a organizării ei materiale. Nu era încă momentul, sau mai bine zis, nu se putea încă păşi, în chip laborios, la precizări de doctrină proprie, îna­inte de a se fi înfăptuit un cadru material destul de utilat, pentru a corespunde la nevoile de viaţă ale unei societăţi moderne. In această fază, deci, forţele, spirituale de îm­prumut aveau o finalitate mult mai vie, decât, acelea care ar fi putut să se împletească pe loc, numai din va­lorile de gândire şi de acţiune ale mediului românesc. In bună parte, această situaţie du­rează încă. Societatea noastră se află şi astăzi încă, în faza de cău­tare a unor orizonturi noul de viaţă. (In cadrul acestor căutări, mişcarea­­ pedagogică ocupă un loc de seamă. ) Pentru marele scop al unor genera­ţii energetice, pregătite pentru mun­ca adevărată — critic-realistă — a ridicării naţionale, contribuţia ei este necesară. O doctrină pedagogi­că, care să reflecte linia de simţire şi destinul adânc al cugetului româ­nesc, constitue unul din comanda­mentele de bază ale spiritualităţii româneşti de astăzi. Pentru alcătuirea acestei doctrine, e nevoe, în primul rând, nu de atitu­dinea pretenţioasă a generalizărilor şi a formulărilor de sisteme, ci de aceea onestă şi muncitoare, a strân­­gătorilor de material. Bineînţeles, a­­dunare de material în condiţiunea hotărâtoare a unei bune şi ştiinţifi­ce pregătiri metodice. E nevoe de creat, astăzi, mai mult ca oricând, un suflet adevărat, pentru preocu­pările pedagogice, împotriva peda­gogiei, există, la noi, in multe tabe­re, un scepticism destul de pronun­ţat pe­ alocuri de­ dreptul agresiv. Mulţi o consideră ca o disciplină mi­noră, convenţională, fără utilitate eficientă, in nevoile de viaţă ale u­­nui om modern. Un curent pedagogic, la noi, care şi-ar înţelege în mod înţelept mi­siunea, ar trebui, deci, să pună în lumină, cu precădere şi în forme convingătoare, materialul de reali­zări, de probleme, de perspective şi de posibilităţi, alcătuit, de-a lungul întregei culturi omeneşti, in legătu­ră cu această nevoe hotărâtoare, de pregătire a omului pentru viaţă. Desigur, activitatea mişcărei pe­dagogice de la Cernăuţi se află pe li­nia evidentă a acestor preocupări. Aşa se explică prestigiul pe care şi i l-a câştigat interesul crescând al fo­­­­rurilor de învăţământ pentru lucră­rile ei şi­ in fine, sentimentul, încă discret, a­l unor iniţiaţi, în ce pri­­veşte posibilităţile ei de isbândă şi

Next