Adevěrul, martie 1936 (Anul 50, nr. 15984-16010)
1936-03-01 / nr. 15984
ANUL 50-No. 15.984 g pagini Duminici 1 Martie 1936 ai- •?. » 1888_1897 FONDATORI: co.Wf. 1897—192« « ' N ~ • - • f ’ ‘ . -----------------------------*-------------------------------------------------------------------------,----------------------------------T—,-----------------------------------— 1 3 LEI BI10BRILE: București, S»r. Const. Miile (uri.i.r) «p. 5-7-9 «x®»«*, tti'Â 0 :A v ' Stramatatea : 3-84-33. I Liberalii au hotărît ridicarea unei statui lui Duca în Bucureşti. Și ca reacţiune împotriva grupării liberale care pactizează cu extrema dreaptă? Lamentaţia d-lui Goga D. Octavian Goga s’a lamentat patru ceasuri la Cameră ca să explice eşecul politic dela Mehedinţi. In loc să lase „chestia” moarta in păpuşoiu”, cum spune un proverb moldovenesc, in acel păpuşoi« care nu se mai îngălbeneşte pentru d. Goga şi nu vrea sâ-1 aducă la putere, şeful „cămăşilor albastre” s’a simţit dator sa dea explicaţii şi să producă diverse certificate. Nu ne interesează superlativ cer- tificatul d-lui colonel Vlădescu asupra bravurilor militare dela Turtucaia înfăptuite de poetul atât de patriotic In perioada neutralităţii. Un martor ocular — d. Aurel Dobrescu — pretinde că l-a văzut fugind din faţa dezastrului. Dar, după Turtucaia, ce-a făcut d. Goga? A stat în redacţia „României” la Iaşi, frecventa legaţiile elegante şi a primit o... misiune din partea Contelui de Saint-Aulaire să reprezinte „patria” la Paris! Plenipotenta unui patriot înflăcărat? Atât de amabilul om politic d. Argetoianu i-a oferit încă un certificat de complezență, pe care d. Goga l-a anexat în dosarul său voluminos cu certificate de bună purtare, unde există atâtea semnături, de la I. P. Sa Patriarhul Miron până la d. Tilică loanid!... Nimeni nu s’a ocupat până azi de purtarea în război a d-lui Goga, in afară de câţiva fervenţi ai liricei sale, dezabuzaţi de discrepanta dintre poet şi omul de caracter. „Puterea” sa soldăţească a devenit faracioasă exact în momentul când fugarul de la Turtucaia, musafirul legaţiilor ieşene din 1917 şi vizitatorul de pe Coasta de Azur în cumplitele momente s-a transformat azi brusc în „naţionalist”, in timp ce d. Ion Mihalache, de pildă, decorat cu „Mihaiu Viteazu”, a ajuns un biet „trădător de patrie”... In esenţa omului politic există totdeauna o fărâma de geniu actoricesc şi de ficţiune teatrală. Dar îndrăzneala are limite fireşti. Oltenii dela Mehedinţi n’au vrut să creadă in eroismul de pe front al d-lui Goga si nici in ultra-naţionalismul bandelor sale electorate. Au crezut pe d. Ion Mihalache şi pe feciorul popii din Arsura, (pe care îl cunoşteau bine din punct de vedere politic şi l-au onorat la penultimile alegeri generale cu 14.000 de voturi, iar la alegera parţială cu 21.000 de voturi). Paraponul şefului naţional-creştin a inventat o nouă diversiune. Ştiţi cine sunt vinovaţii eşecului său? A Interpelat d. Goga guvernul pentru teroare electorală? Nu. Vinovaţii înfrângerii sale de la Mehedinţi se găsesc în redacţia ziarelor noastre, care l-au pregătit o atmosferă defavorabilă. O parte leonină din discursul festiv (şi învăţat pe dinafară în faţa oglinzii) a polemizat cu:„ styloid meu. Nu glumim. Dela tribuna parlamentară, d. Goga s’a războit cu fragmente copioase din articolele noastre. Ca totdeauna, d. Goga n’a fost real. Ziariştii n’au dreptul să dea replica in incintă. Putem linişti tihna d-lui Goga, nu-l urăsc în mod special Cum poţi uni un poet, un om pe care nu l-ai cunoscut niciodată personal şi pe care l-ai evitat sistematic? D-lui Octavian Goga îi port numai o veche ranchiună de adolescent. Să povestim întâmplarea, care se referă tot la patriotismul militar al poetului patriot. Printre cărţile primite de elevii oarecum silitori, la sfârşitul anului şcolar 1916, dascălul meu de limba română de la liceul militar Mănăstirea Dealului, mi-a dăruit Poezii de O. Goga. Avid de frumuseţi şi iluzii, chiar sub forma naţională, învăţasem pe dinafară volumul. Când s’a declarat războiul, am urmat Îndemnul spiritual al poetului. De vreme ce „latinitatea strigă din tranşee” şi „ţara neutrală” era o „ţară blestemată”, nu am înscris cercetat la formaţia militară a târgului natal. Mi-l imaginam pe poetul favorit arhanghel pe linia vitala a frontului şi blestemam soarta ingrată care îmi dăruise câţiva ani mai puţini la vârsta legală. Parcele au fost demente. Copilul cercetaş a fost, totuş, rănit de o bombă de avion nemţesc în exerciţiul funcţiunii sale. Cele trei luni de spital in 1917 au fost mereu legănate de ritmuri şi învăluite in muzicalitatea rimelor volumelor cu versurile favorite, până când am aflat că d. Goga se află la partea sedentară. Pe când îl credeam în fruntea oştenilor şi aşteptam minunea ca micul cercetaş rănit şi Însănătoşit să-l panseze (şi ii dorea din suflet o rană uşoară), d. Octavian Goga frecventa Iaşul şi se pregătea de voia la Cherson, Petrograd, Paris şi Coasta de Azur. In locul tranşeelor de la Cireşoaia, unde pierea fratele entuziasmat de lirismul Oltului, autorul vizita Mediterana cu „hlamida” de unde albastre, cum spune Valéry. Am înţeles târziu. Când Al. A. Phlippide din generaţia cercetăşească a războiului scria versul faimos din Aur sterp: Mi-e sufletul o năruire de statui Le-aud cum cad fărâmă, cu fărâmă.. Gândul se înturna spre ziua de Îngrozitoare emoţie, când a aflat de „trădarea” poetului iubit. Intr’o seară cu vin bun, bătrânul Pavlică Brătaşanu a povestit şi sejour-ul parizian al d-lii Goga. Ne ameninţă astăzi cu violenţa acest spital dat bâlciul spiritualităţii româneşti? ‘ Prietenul bancherilor cu consilii de administraţie vacante, aliatul conacelor dela Mehedinţi, salonardul din jungla acestui babilonic Bucureşti al tuturor păcatelor, poate asasina, dar nu poate omorî politiceşte! N’a iubit nici patria, nici pe „clăcaşi”. Un retor in plus în peisajul cu atâtea lighioane din viaţa ţării noastre s’a sbătut lamentabil să explice un eșec politic: iată discursul d-lui Goga. Petre Pandrea NOTE PICCARD se va ridica la o înălţime de 30.000 metri. Poate de-acolo nu se vor vedea marile micimi omeneşti. * RAPORTURILE dintre guvern şi opoziţie se vor fixa cu prilejul discuţiei asupra bugetului. Intr’adevăr, dacă oamenii cad de acord asupra bugetului , armonia poate fi considerată ca perfectă. HITLERIŞTII au pierdut „bătălia şomajului”.Le-a rămas să lichideze şomajul prin război, care poate vârî în mormânt exact numărul muncitorilor fără lucru. * OMUL cel mai tare pe voinţă este d. Inculeţ.... ...Care — când vrea — e sănătos... când nu, bolnav. * Glose politice... INTRE STUDENTI SI PROFESORI Cele petrecute Miercuri la Cluj sunt o nouă dovadă de sistemele folosite in ultimul timp. S’a dat examen pentru ocuparea catedrei de sociologie. Se înţelege că şi pe studenţi ii interesează cine va fi maestrul lor. Dar de la studenţi la profesor este o distanţă prea mare ca sovietul studenţesc să poată exercita ingerinţe când e vorba de numirea profesorilor. Comisiunea întrunită la Cluj şi compusă din distinşi membri ai corpului profesoral — facultatea din Capitală era reprezentată prin d. D. Gusti, fostul ministru al instrucţiei, a cărui capacitate in sociologie este cel puţin la înălţimea domnilor studenţi din Cluj , a ales pe un candidat. Un singur membru al comisiunii, d. Marin Ştefănescu, un profesor care păstrează mai mult contact extraşcolar cu elevii şi elevele, ar fi vrut să reuşască celălalt candidat Şi atunci a găsit cu cale să anunţe pe studenţi că nota acestuia, in prima fază a concursului, era mai mare decât a celui reuşit. Rezultatul: scandal, huiduieli. Profesori molestaţi. D. prof. Gusti desminte ştirea dată de ziariştii din Cluj că ar fi fost chiar molestat personal. Cu atât mai bine. Dar și ceea ce d-sa recunoaște că s’a petrecut este extrem de grav. Este o nouă manifestare a spiritului focist care turbură lumea. Este metoda de a se desconsidera spiritul pentru a da întâietate pumnului organizat. Este mentalitatea, propagată din Berlin, după care intelectul trebue dispreţuit. Oare când îşi vor da seama oamenii serioşi că este necesară o adevărată cruciadă pentru reintronarea spiriivilităţii în drepturile ei, atât de ameninţate de spiritul, retrograd care se înfige din ce în ce mai, adânc? AJUTORAREA ŞOMERILOR In desbaterile din ultimul timp relativ la modul de împărţire a ajutoarelor de şomaj — d. Alexandrescu-Roman, secretar general al ministerului muncii, a spus printre altele că şomerii nemăncaţi nu pot aştepta până când cererile lor vor străbate toată filiera regulamentară. Asistenţa socială — indiferent de instituţiile care o practică — suferă intr'adevăr de acest păcat: formalismul birocratic, comun tuturor felurilor de activitate publică din ţara noastră. Si dacă acest formalism complicat trebue„ desfiinţat, — el trebue desfiinţat în primul rând in dome- I niul asistentei sociale... fiindcă vorba d-lui Alexandrescu-Roman şomerii flămânzi nu pot aştepta să li se pună de acord petiţiile cu Ute,ra regulamentului interim Revoluţia armatei japoneze Ştirile ce parvin din Tokio până la noi, sunt confuze şi contradictorii. Ce se petrece acolo? Ne găsim oare în faţa unei revolte, a unei rebeliuni militare, sau în faţa unei revoluţiuni? Răspunsul nu poate încă fi dat cu preciziune. Dacă revoltaţii, rebelii, vor reuşi, atunci va fi fost o revoluţie. Dacă vor fi înfrânţi, va fi fost o revoltă, o rebelliune. Aşa s-a întâmplat de cârtd lumea. In tot cazul, este această revoltă una de stânga, socialistă? Sau este una de dreapta, reacţionară? Care partid european, ce ideologie europeană, ar putea-o reclama? Dacă împrejurările economice și sociale, ba chiar cele culturale, din Japonia, ar fi la fel cu cele din Europa și deci comparabile cu cele din Europa, poate că s’ar putea da un răspuns clar. Dar împrejurările din Japonia, nu sunt identice cu cele din Europa și din America, cu cele ale naţiunilor civilizate albe, aşa că o simplă comparaţie nu se poate face şi abia o analiză a condiţiunilor din Japonia, cari sunt la baza revoltei militare, ar putea îngădui o concluzie, care la rândul ei să permită a căuta o analogie, care şi ea niciodată nu ar putea fi decât relativă. Mai înainte de toate nu trebuie pierdut din vedere că e vorba de o revoltă militară. Dar de-i vorba de intenţia unei părţi a armatei de a da o lovitură de stat sau numai de încercarea de a schimba politica japoneză, aceasta nu importă. Oriinde armata iese din rolul ei, care este de a fi instrumentul guvernului legal al unei ţări, trebuie conchis că e ceva putred în acea ţară. O telegramă din Londra anunţă că la ambasada japoneză de acolo, se proclamă că revolta din tokio, e o ruşine pentru armata japoneza. Această părere e pornită din concepţia care corespunde normei pe care am formulat-o mai sus. Dar armata japoneză nu e la prima revoltă. S’ar putea chiar spune că de ani de zile starea de revoltă e endemică în rândurile ei. Cetim cu groază despre omorurile săvârşite de trupele răsculate. Dar în ultimii ani au mai fost asasinate de oameni politici şi de militari, comise de ofiţeri despre cari s’a ştiut că aparţineau unui grup revoluţionar. Acest grup care înrolează o mare parte, mai ales a ofiţerilor inferiori, s’ar putea zice, cea mai mare parte a lor, formează, împreună cu rezerviştii, o organizaţie fără caracter politic, deşi urmăreşte ■ scopuri politice foarte precise. Cel mai principal dintre aceste scopuri însă este restabilirea acelei „showa“ pe care o telegramă din Londra o defineşte ca fiind numele mistic al împăratului, al Mikadoului. Am găsit, în decursul lecturilor mele asupra Nipponului, o definiţie mult mai simplă: Showa însemnează după această definiţie, pur şi simplu, justiţie. Partidul restaurării lui „Showa“ ar fi deci partidul restaurării justiţiei. Un bun cunoscător al Japoniei, d. Maurice Lachin, care a studiat împrejurările japoneze pe teren, a spus că armata japoneză este „o armată marxisto-naţională in slujba unui imperialism“. Marxistă fără a o şti precis. Naţionalistă prin devotamentul necondiţionat pentru împărat. Programul ei este revoluţionar, dar ea este convinsă că împăratul, care e părintele tuturor japonezilor, trebuie să se puie şi se va pune la capul revoluţiei. Cu alte cuvinte ofiţerii aplica vechia formulă, că trebuie să se adreseze de la împăratul său informat şi deci rău sfătuit, la împăratul care trebuie bine informat şi bine sfătuit. Programul lor revoluţionar este: exproprierea şi împărţirea pământului; confiscarea capitalurilor; suprimarea proprietăţii private — totul sub conducerea şi administraţia împăratului, căruia îi aparţine tot ce există în Japonia, oameni şi lucruri, cum au proclamat însăşi şefii clanurilor când împăratul Mutsuhito în 1868, a dat Constituţia Megi falsificată de atunci în litera şi spiritul ei, de detentorii capitalului. Cum se vede, în nici un caz partidele de dreapta din Europa, nu pot reclama revolta militară din Tokio în favoarea lor. Am văzut că au încercat-o. Oricum, dreapta re-I vendicând o revoltă militară, e un I lucru simptomatic. Dar revolta ofițerilor japonezi, nu are caracterul antistrein ce i se atribuie. In Japonia propriu zisă, problema nici nu se pune. Antieuropenismul şi antiamericanismul japonez, are cu totul alt sens. El este un imperialism, care se explică prin influenţa şi ariditatea solului japonez. Şaizeci şi şapte de milioane de locuitori trăiesc pe pământul insulelor Japoniei propriu zise. Acest pământ abia produce puţin orez, care e prea scump pentru cercări îl consumă şi prea ieftin, adică cu o rentabilitate prea mică, pentru cercari îl produc. Ţăranii se mai ocupau cu creşterea viermilor de mătase, dar această ramură de activitate agricolă a pierdut mult din importanţă, de când a apărut mătasa artificială. Cum am mai spus cu altă ocazie, ofiţerii inferiori, provin în proporţie de cel puţin şaptezeci la sută, de la ţară. Ei cunosc viaţa de mizerie a părinţilor lor. Ei înşişi prost plătiţi, duc o viaţă modestă, sărăcăcioasă. În acelaş timp trei sau patru mari trusturi, stăpânesc întreaga industrie şi toată viaţa economică şi financiară, ba chiar şi cea politică, a Japoniei. Astfel ofiţerul japonez creşte în sentimentul, în care şi practica vieţei îl întăreşte, că sau e despuiat de capitalist, sau părinţii săi au fost şi sunt reduşi la mizerie de acesta.’ Iată în linii generale mobilele revoltei militare din Tokio. Numărul celor cari au dat lovitura nu e mare. Dar ei nu simt izolaţi. Ei sunt numai avantgarda cutezătoare a revoluţiei. De aceia atâta îngrijorare în palatul imperial şi moderaţiunea cu care s-a procedat contra răsculaţilor, însăşi mistica imperială ar fi în primejdie, dacă în masele nopulare s-ar înfige convingerea ca Mikadonî pe de partea shoganalui capitalist (a castei capitaliste), care a falsificat Constituţia Meije. Trebuie deci aşteptat ce vor decide la Tokio, consiliile familiei imperiale, ale oamenilor poltici, ale generalilor şi ale admiralilor. Problema ce se pune este de a se găsi mijloacele pentru canalizarea unei revoluţiuni latente, a cărei depărtată expresiune este actuala revoltă din Tokio, care în dezvoltarea ei ar putea curând deborda limitele ce ar vroi să-i tragă militarii. Căci în afară de ei, este marea massă a muncitorimii de la oraşe şi sărăcia ţărănimii. Cât despre primejdia de război, ce reprezintă revoluţia, ea ar fi pentru Japonia mai mult un efect secundar a! revoluţiei, poate chiar o diversiune favorabilă stroganului capitalist. Pentru pacea mondială evident că ar fi o mare ameninţare. Dar chiar aşa gata de război nu a fost nici generalul Araki, care a fost marele educator şi conducător al ofiţerimii japez-B. Brânîşteanu Pentru libertate economică La adunarea preşedinţilor Camerelor de comerţ şi de industrie, care S’a ţinut ori în localul Uniunii,d. dr. Costinescu, răspunzând expozeului făcut de d. C. Osoveanu, a declarat printre altele că d-ta este partizanul libertăţii economice. , Activitate-i tinde spre acest scop. Pentru a-şi dovedi justeţea atitudinii, d. dr. Costinescu a citat cazul devizelor cari au fost eliberate de sub restricţia oficială. Fie au scăzut, leul întăindu-se faţă de dânsele. Ministrul de comerţ şi de industrie şi-a exprimat regretul, că libertatea tuturor devizelor — preconizată de d-sa — nu s’a putut realiza... din pricina, unei practici prea înrădăcinate şi a unei mentalităţi greu de transformat. . .. dr. Costinescu are speranţă în triumful ideilor sale. Pe aceiaşi linie s’a găsit totdeauna Uniunea Camerelor de comerţ şi de industrie, care a adunat material documentar din domeniul realităţilor economice, a provocat anchete printre Camere, a triat răspunsurile, a formulat revendicări şi s’a luptat pentru traducerea lor în fapt. Uniunea n’a fost totdeauna consultată. Şi — chiar în caz de consultare — oficialitatea i-a urmat, foarte rar, sugestiile. Astfel, în 1934 — cu tot protestul Uniunii — legislatorul a desfiinţat un număr de Camere, care au lucrat în urmă ca secţiuni sub auspiciile unei Camere protectoare. Chiar ca secţiuni, aceste Camere au dat dovadă de puterea lor de vitalitate, iar astăzi guvernul le-a recunoscut dreptele cererii săgăduindu-le reînfiinţarea. Pentru a nu se mai întâmpla astfel de greşeli, Uniunea a susţinut amendarea procetului relativ la crearea consiliului superior economic şi modificarea reformei proectate, care are de obiect reorganizarea Camerelor de comerţ şi de industrie. S-a propus ca guvernul să ţină seamă de cuuvântul comerţului şi al industriei , exprimat prin instituţiile profesionale. Şi pentru a se atinge acest scop adunarea preşedinţilor a formulat o serie de revendicări practice în legătură cu proectele guvernului. Reprezentanţii ministerului de comerţ şi de industrie au admis principiul unei câte mai strânse colaborări între guvern şi instituţiile profesionale. Astfel, adunarea Uniunii şi-a atiiis scopul. M. Sevastos năzbâtii DUBLA ÎNTREBUINŢARE S’eu instalat in Capitală coloane pentru afişaj. Dacă nu se înfiinţează şi toalete publice. — aceste coloane Vor avea o dublă întrebuinţare... Klx Astfel de copii formează, adesea subiectul conversaţiei în familii şi în cancelariile şcolilor, dar în genere această „nervozitate” a copiilor e prost cunoscută. Urmarea ignoranţeieste gravă. Copiii greşit, diagnosticaţi sunt adesea mustraţi, persecutaţi, pedepsiţi, ducând o viaţă martirizată. •Profesorul de psihiatrie de la Facultatea de medicină, din Bucureşti (D-rul P. Tomescu) le consacră în „România Medicală" un studiu interesant. D-si studiază întâi pe copiii cu temperament „schizoid". Sunt copiii puţin sociabili, retraşi, gânditori, fără prieteni, izolaţi, neluând parte la jocurile comune, ducând mai mult o viaţă interioară. Studiază, apoi alt grup de tineri cu temperamentul „paranoid". Sunt copiii orgolioşi, mândri, încântaţi de persoana lor, şi de calităţile excepţionale ce-şi atribue. Au mare încredere în el inşişt şi neîncredere în ceilalţi. Şi aceştia sunt inadaptabili exigenţelor vieţii şcolare, iar mai târziu celor ale mediului social. Prof. Tomescu studiază apoi copiii dezechilibraţi, epilepticii, debilii mentali, — „aberaţii” ft+.VifHi r'rv fobrii «„V _~_x... -------- Cku. «varmiant.JL ptA/JLUOU“ rului de psihiatrie, ar trebui mult difuzate nu numai in corpul medical ci si in massele populare. Mulţimea sinuciderilor din cauza, cum scriu ziarele, unor „neurastenii” îşi are isvorul, desigur, in anomaliile pubertăţii care au dat loc temperamentelor morbide ignorate de părinţi şi aducători. Tot astfel şi marea criminalitate infantili. Profesorul de psichiatrie indică şi terapeutica preventivă şi curativă a acestor anomalii temperamentale. Am încercat şi noi, nu de mult, să vulgarizăm dintr’o carte intitulată: „Copiii criminali", copiii „leneşi", copiii mincinoşi, — noţiunile de mai sus. Sufletul copilului e prea puţin cunoscut azi la noi. Doctorul Ygrec Carnetul meu COPII „NERVOŞI” CEL MAI VECHIU ADUNATOR DE STRIGĂTURI ŞI CÂNTECE de BARBU LAZAREANU Ni s’au adus publicaţiile noui ale Academiei Române. In fruntea lor (în ordinea alfabetică) găsim volumul III din bine-documentatul Anuar al Arhivei de folklor, publicat de Ion Muşlea. Iar în articolul „Ion Bianu şi folklorul nostru”, cu care se deschide Anuarul, citim : Născut din părinţi ţărani, el Ilianu n’a putut uita — nici la adânci bătrâneţe, — obiceiurile şi cântecele satului natal. Pornit, din acel Făget de pe Târoave, unde preoţise Nicolae Pauletti, cel care ne-a lăsat cea mai veche culegere de cântece populare de care avem cunoştinţă,’ — Bianu a ţinut să se ocupe, de câte ori multiplele-i îndeletniciri i-au dat răgaz, şi de „floarea culturală a sătenilor”, cum numea, într’o scrisoare, folklorul. Tonul afirmativ cu care d. Ion Muşlea spune că primul dintre câţi culegători de stihuri poporane româneşti cunoaştem până acum, a preoţit la Făget — şi că, aşadar, starea-i civilă şi ocupaţia lui au fost pe deplin identificate — nu concordă cu nesiguranţa pe care tot d. I. Muşlea a manifestat-o in Dacoromania, volumul VII. In această monumentală publicaţie a Muzeului limbei române (pe anii 1931-1933), d. Muşlea — cu prilejul unei recensii — a scris despre culegerea pomenită, „de cântece din apropierea Blajului” că este „făcută de un oarecare Nicolae Pauletti, de fel din Roşia”. Să vedem dacă nedumerirea din Dacoromânia a avut timpul să se coacă, devenind certitudine in paginile Arhivei de folklor. * In 1927 a apărut la Blaj, în tipografia Seminarului, De pe Secaș Strigături și cântece din popor date la tipar de Alexandru Lupeanu-Melin profesor in Blaj I In Cuvânt înainte, d. Mei in po-I vestea : Intre multele hârtii bătrâne cari se află in biblioteca cea mare dela Blaj, am dat şi peste o ,seamă de culegeri de versuri din popor, pe cari le-au păstrat cu scumpătate cărturari că Timotei Cipariu şi Ion Micu Moldovanu-Moldovănuţ. ..Intre satele de pe Secaş. Roşia este fruntea. ...Cântecele şi strigăturile ce urmează sunt toate din această comună şi au fost culese de Nicolae Pauletti in anul 1838. Cine a fost acest Pauletti, mei de aproape nu ştim. Poate rudenia preotului Vasile Pauletti (zis popa Păulet?) care a păstorit acolo intre anii 1817-1839. Iar într’o notă adaogă: Un Nicolae Pauletti găsim in comuna Beşinău din apropiere, care a preoţit acolo începând din anul 1849. Acest Pauletti ca tânăr va fi petrecut mai des în Roşia părintelui Vasile şi poate atunci a făcut culegerea de care vorbim. Cum se vede, suntem în domeniul dubitativului, al presupunerilor întrucât priveşte persoana culegătorului de la 1838, adică numele 1-1 cunoaşte d. Lupeanu-Melin; dar cui. a aparţinut acel nume, nu ştie. I In volumul .,închinare lui Nicolae Iorga, cu prilejul împlinirii‘ vârstei de 60 de ani” — carte tipărită în 1931 la Cluj, in editura Institutului de Istorie Universală — Ioan. Bianu a publicat un studiu foarte interesant cu titlul „Nicolae Pauletti popa românesc unit de sat și om. de litere în Ardeal” (1830—1849). Istorisește Bianu că pe la 1841 a venit — trimis de la Blaj — acest popă Pauletti la Făget, sat foarte sărac şi nu mai mare decât un cătun. In 1876, Făgetul avea „mai puţin de 100 de jumuri”, adică nu avea nici măcar o sută de bordee. „Pauletti — spune Ioan Bianu — a fost un popă deosebit de cei dinainte şi de cei din satele vecine, din vremea lui. I-a rămas numele de mare cărturar. Toată ziua cetea și scria, ceiace nu se mai văzuse (Cititi continuarea in pagina II-a! IOAN BIANU CHESTIA ZILEI Desbaterile de la Cameră D. OCTAVIAN GOGA in discursul ticeri dein O timeră a încercat să lămurească situaţia sa la Mehedinţi. CHESTIUNI DE POLITICA MEDICO-SOCIALA Problema accidentelor de muncă de Dr. GEORGE IOANITESCU Asistent universitar O bună parte a clientelei con-, sultaţiilor chirurgicale din dis- pensariile Asigurărilor Sociale o formează accidentaţii din câm- pul muncii. Zilnic se perindă prin serviciile de chirurgie , sute de mutilaţi. Muncitori cu degete sdrobite, cu mâini transformate în soirenţe de carne sângerândă, striviţi de maşini, smulşi de curele de transmisiune sau ciopârţiţi de ferestraie circulare, alcătuiesc un cortegiu apocaliptic, profund impresionabil chiar pentru cei obişnuiţi cu astfel de spectacole înfiorătoare. Două braţe vânjoase sunt doi stâlpi temeinici care susţin un cămin întreg. Şi fatâ-le sdrobite într’un accident pe cât de stupid pe atât de evitabil; numai durerea sufletească mai poate egala durerea trupului. Cel puţin 75 la sută din aceste accidente ar putea fi prevenite. Dar nimeni nu se împovărează cu o asemena sarcină. In ciuda legilor de apărare a muncitorului, suntem departe de a se lua de cei în drept măsurile de si-guranţă şi de proteguire a muncii. Iar o bună parte de răspundere revine şi organielor de control Astăzi, când avem societăţi pentru protecţia, animalelor şi a plantelor, aceşti mari mutilaţi ai nepăsării oficiale constituesc o dureroasă dovadă a superficialităţii, preocupărilor noastre. Pentru cine vrea să recurgă la ele, mijloacele de prevenire sunt nenumărate. Din înşiruirea care urmează, rezumativă dar completă, ne putem da seama că suntem suficient înarmaţi pentru , a porni o fertilă campanie impo- ; ■ triva accidentelor de muncă. In primul rând acţiunea trebue, susţinută prin conferinţe ţinute, fie în fabrici, fie mai ales la ate- j 'neele muncitoreşti, unde vor pu- * I tea să ia parte şi lucrătorii din mica industrie. . Un inginer va preconiza mijloacele de apărare, iar medicul va expune pericolul accidentelor de muncă. Rana cea mai neînsemnată în aparenţă, neîngrijită la timp, poate duce la moarte prin septicemie, adică prin vătămarea sângelui. Filmele, fixând în imagini plastice toată grozăvia accidentelor de muncă, au un rol educativ de căpetenie. Aceste filme pot fi prezentate de sine stătătoare sau pot întovărăşi conferinţele. Societatea de radio-difuziune trebue să înscrie în programul ei o oră a muncitorului, organizând o serie de conferinţe la radio. Să nu avem naivitatea să ne închipuim că vom găsi un aparat de radio în umila locuinţă a muncitorului nostru, acolo unde deseori lipsesc şi obiectele de primărie necesitate. De aceia această oră să coincidă cu prânzul sau cu cina, când lucrătorii sunt adunaţi laolaltă, în cantinele muncitoreşti. Luându-şi această sarcină, radiofonia şi-ar îndeplini o înaltă misiune socială. Precepte tehnice şi medicale înregistrate pe discuri pot fi difuzate în sălile de așteptare din dispensariile Asigurărilor Sociale, ale Casei muncii, sau cele municipale, unde zilnic se perindă un mare număr de muncitori. (Cititi continuarea in pagina ll-a)