Adevěrul, iunie 1936 (Anul 50, nr. 16058-16082)

1936-06-01 / nr. 16058

ANUL 50—Ro. 16.058 g paginl Luni 1 Iunie 193p _ AL. V. BELDIMAN 1888—1887 FONDATORI: .... CONST. MILLE 18., I—1926 I 200 lei pe 3 luni T ii A « ng j / ,v _ i Centrala: 3­84'SO. .Ji ABONAMENTE 380 lei pe 6 luni dublu J LEI­­ BIROURILE.* BUCIireȘti, 3tf. C031$t. Mill« {Sărindar) M®. 5—7—9. TELEFOANE: Sateailisî. ^­I 750 lei pe un an !a Ziarul lui Stelian Popescu deplânge pe „Moţii minieri jefuiţi de avutul lor”. „Universului” i-e mila numai de ţăranii de sub pământ, nu şi de cei din păduri sau de pe ape... 9 Plebiscitul de la 31 Mai Ziua de 31 Mai va rămâne, proba­bil, o dată memorabilă în analele vieţii noastre publice. Nu ne refe­rim la proporţiile întrunirii de mâine din Bucureşti. Vom trăi şi vom vedea. Ne despart doar câteva ceasuri... Cele câteva mii de locui­tori din areopagul aurit al Capita­lei, acea vermină sceptică şi uneori sclipitoare din cartierele elegante cu vile şi palate va simţi un mic irisson pe şira spinării de cauciuc... Vermina sceptică şi sclipitoare a­­fişează, îndeobşte, un execrabil su­râs simţesc când i se pronunţă ex­presia „Stat ţărănesc”. Dar va con­templa ,în sfârşit, retrasă după grele draperii sau după dantelate perdele „Biedermeier”, defilarea cohortelor anonime in ciubote si opinci. Va auzi ritmat tropotul de robotari ai pământului, cari cer o altă orân­duire socială mai dreaptă şi o altă împărţire a venitului naţional. Dar încă odată, nu ne interesează decât lăturalnic emoţiile castei do­minante din Bucureşti pe ziua de 31 Mai. O bună parte din stolul potâr­­nichilor celor mai grase au fugit, băjenari de circumstanţă, la Sinaia, la Buşteni, la Predeal sau Hercu­­lane, in localităţi din creerii munţi­lor carpatici sau pe marginea vas­telor hlamide de apă albastră. Ziua de 31 Mai va fi, evident, im­pozantă p­e ziua defilării masselor ţărăneşti în Muntenia (leagănul ţă­rănismului). Demonstraţia de la Bucureşti va fi acompaniată de întruniri locale în toate celelalte judeţe. Vom avea o mobilizare generală a ţărănismului. Ne aflăm, de fapt, în faţa unui plebiscit al naţiunii. Partidul naţional-ţărănesc a mai ţinut întruniri măreţe de 50.000 sau Chiar de o sută de mii de demon­stranţi- Massele ţărăneşti s’au mai ridicat şi în alte rânduri, din letar­gia lor milenară, întrunirile dela 31 Mai 1936 vor însuma, după calcule severe, circa o jumătate milion de participanţi. Ele marchează într’adevăr o­ etapă nouă în tehnica politică româneas­că. SIMULTANEITATEA întruniri­lor ridică şi coeficientul de propul­sions. Se spune mereu că ţărănimea formează o massă amorfă, deci in­capabilă de acţiune independentă politică. Voinţa ei nu se poate or­ganiza. Risipirea prin văi şi coclauri, prin sate, târguri şi cătune, ar îm­piedica principial impunerea unei tehnici organizatorice uniforme. Simultaneitatea de întruniri cori­jează fatalitatea risipirii naturale. Vermina elegantă s’a plictisit de ţărănism şi democraţie. Nu-şi poate imagina decât o democraţie bleagă. Dar pe lângă democraţia formală, mai există o democraţie de conţi­nuturi, care derivă din democraţia plebiscitară. Partidul naţional-ţărănesc a ga­rantat ordinea şi disciplina. A vrut numai să ofere o repetiţie generală. Grupuleţe politice inconştiente, cari abia obţin 2 la sută pe ţară pro­pagă ideia dictaturii? Plebiscitul de la 31 Mai este un serios avertisment al democraţiei ţărăniste. Petre Pandrea NOTE MINISTERUL de interne a tri­mis prefecţilor o circulară relativ la „iluzia diverselor vegetaţii duşmane desvoltării normale a păşunelor”. „Vegetaţii duşmane”? Această expresie este întrebuinţată numai la propriu sau şi la figurat? * DOUĂ avioane s’au ciocnit dea­supra unui ospiciu de nebuni. Isprava nebuniei de viteză... * „UNIVERSUL” dă alarma. Sca­de populaţia! Dacă unii dau atenţie femeilor trecute de o anumită vârstă.... # D. SASSU a cerut d-lui Victor Antonescu concurs pentru ofensi­va agricolă. Ploile și discursurile — nu-s destul? CENZURA a tăiat, după expli­caţii oficioase, pasagiile „nedrep­te” contra guvernului din mani­festul naţional-ţărănesc. Dar un guvern poate oare ad­mite că o critică adusă lui este dreaptă ? Glose politice... DESTINDERE? Intre guvernul Tătărescu şi partidul naţional-ţărănesc a sur­venit o nouă tensiune. Aceasta din cauza ciopârţirii manifestu­lui, adresat ţării de către acest partid în vederea demonstraţiei de Duminică. Cenzura, oribilă prin ea însăşi şi oricând, devine şi mai oribilă când se aplică împotriva unui manifest redactat de conducerea unui partid. Ştim că simţământul de răspundere este prea desvoltat la cei ce stau în fruntea parti­dului naţional-ţărănsc şi nimeni nu poate crede că manifestul ar fi putut realmente cuprinde pa­­sagii, care să primejduiască in­teresele superioare ale statului. Totul, după noi, se reduce la a­­precieri politice și aceste apreci­eri sunt prea subiective pentru a­­ putea constitui un criteriu just de judecată. Oricum, in clipa sosirii d-lui Titulescu și când­ se vorbea des­pre o destindere in vederea eve­nimentelor importante din săptă­mâna viitoare, se constată o nouă şi mare tensiune. Pentru naţional-ţărănism, ea nu poate fi decât bine venită. O­­poziţia este totdeauna în câştig, când se desfăşoară acţiuni vio­lente pe firmamentul politic. Nu este tot astfel şi pentru gu­vern. El n’are interes să întărâte lucruile. Şi nare interes actual şi nici viitor. Actual — fiindcă de pe urma noului bucluc ar putea trage foloase d. Dinu Brătianu. Viitor, fiindcă nu le-ar fi prea comod liberalilor să stea în opo­ziţie alături de naţional ţărănişti. Dar despre aneste toate se va mai vorbi. UN EXPOZEU r. ........... ... I---------- -------- ■■­­.............. D. Victor Antonescu, ministru de finanţe, a făcut in cursul zilei de joi un expozeu reprezentanţi­lor presei. Situaţia trezorieră, du­pă datele furnicate de ministerul de finanţe, este mulţumitoare. în­casările pe Mai sunt mult mai bune decât încasările din luna corespunzătoare a anului trecut, când la finanţe era d. Victor An­tonescu şi deci au fost puse in mişcare metodele fiscale, practi­cate de d. Antonescu. In asemenea condiţiuni, în mod firesc trebue să se convină că s’a produs o schimbare in bine in ce priveşte viaţa economică şi că îmbunătăţirea trezorieră nu se datoreşte exclusiv fiscalităţii. Această schimbare în bine se datoreşte in mare parte sentimen■ tului public că impozitele trebu­­esc plătite. Pe de altă parte, ea se datoreşte unei înviorări de tranzacţii, înviorare care ar deve­ni şi mai pronunţată, dacă s’ar face din timp ceea ce trebue pen­tru promovarea creditului. Când s’a vorbit acum câţiva ani de excesul de fiscalitate, pu­blicul nostru n’a ştiut că este vor­ba ca toţi contribuabilii să plă­tească. Protipendada dela noi se deprinsese cu ideia că ea nu tre­bue să plătească şi în cazul cel mai bun are dreptul să amâne la infinit. Agitaţia de atunci nu s’a datorit faptului că se cerea atât, mulţimii să plătească, pe cât se cerea protipendadei să achite da­torii de milioane restanţe. Astăzi s’a terminat cu această metodă. Cu toţii, trebue să, plă­tească şi au început să plătească. In plus, există şi un început de renaştere economică. Iată misterul bunei stări tre­­zoriere, despre care a vorbit vis­­tiernicul in expozeul d-sale de Joi. Sever NĂZBÂTII CEAS RAU Tot ministerul se duce la inau­gurarea abatorului din Constanţa. Să nu fie intr’un ceas rău! Kix Un nou asalt al revizioniştilor Vizita d-lui Beck la Belgrad şi expozeul raistrulu­i de externe maghiar Tarile al căror scop politic este să obţie revizuirea clauzelor terito­riale din tratatele de pace, au în­ceput o nouă şi metodică ofensivă în această direcţie. Lupta diplomatică a fost pornită în jurul unei probleme care, de alt­fel, probabil că nici nu se va pune. Această problemă este pretinsa ne­cesitate de revizuire a statutului So­cietăţii Naţiunilor, sub pretext că experienţa cu Italia şi cu Abisinia nu ar fi dus la rezultatul dorit şi prin urmare întregul aparat al Ge­nevei ar avea nevoie de o temeinică revizuire. Ungaria, Polonia şi cele­­lalte state revizioniste ar dori să puie in discuţie cu acest prilej în primul rând transformarea Societă­ţii Naţiunilor într'un instrument de realizare a revizuirii tratatelor de pace. De aceia d. Kanya a vorbit in sensul că „reforma nu poate fi utilă şi durabilă decât dacă clauzele destinate să prevină un conflict ar­mat sunt şi ele întărite, alături de sancţiuni“, pornind de la principiul că „se lasă deschisă posibilitatea e­­voluţiei paşnice, care să îngăduie discuţia liberă asupra tratatelor de pace“. Ceea ce în limbaj obişnuit nu însemnează alta, decât modificarea art. 19 în aşa fel, încât Ungaria să poată pune în mod oficial, cu spri­jinul prietenilor săi politici cari sunt Germania şi Polonia, problema re­vizuirii clauzelor teritoriale ale tra­tatului de la Trianon. Insistăm asupra acestei ofensive, pentru că după ştirile particulare so­site de la Belgrad d. colonel Beck ar fi încercat să câştige Iugoslavia pentru o înţelegere, care, în linii ge­nerale, să se refere tocmai la aceste intenţii de revizuire a statutului So­cietăţii Naţiunilor. Aceste ştiri par­ticulare anunţă din Belgrad că d. co­lonel Beck nu a putut să ajungă la nici o înţelegere concretă. Faptul acesta este cu­­ deosebire îmbucurător pentru noi, fiindcă ne pune la adăpostul unor surprize pe cari le scoata Berlinul, Budapesta şi Varşovia. Din punctul de vedere al ţărilor cari luptă spre a dobândi insfârşit o pace temeinic organizată în Eu­ropa, o revizuire a statutului Socie­tăţii Naţiunilor tiu pare să fie nece­sară. Nu Liga şi nu statutul ei sunt vinovate de faptul că i-a putut fi împiedicat din primele luni războiul Italiei în Abisinia. Vinovate au fost complicităţile ce au decurs din poli­tica externă personală a d-lui La­val, care prin tergiversări şi conce­siuni în favoarea Italiei a căutat să-şi asigure simpatia şi sprijinul curentelor de dreapta din Franţa. Am arătat de curând, pe bază de cifre oficiale italieneşti, că în urma aplicaţii sancţiunilor în mod parţial şi cu întârziere, după 7 luni de zile italia a ajuns într'o situaţie econo­mică şi financiară din cele mai grele. Dacă sancţiunile ar fi fost a­­plicate din prima zi şi in mod inte­gral, aşa cum ceruse Anglia, d. Mu­ssolini nu ar fi avut răgaz să cuce­rească Abisinia, chiar dacă ar fi tri­mis in Africa nu 400.000, ci un mi­lion de soldaţi. Industria de război a Italiei ar fi fost paralizată şi toate instrumentele războiului tehnic ar fi devenit in mare parte inutilizabile. Ce ar putea să folosească, o revizui­re a statutului Societăţii Naţiunilor, dacă ţările principale din conduce­rea instituţiei dela Geneva n‘ar fi de acord asupra liniei principale pe care trebuie s’o urmeze politica lor, pentru ca războaiele să fie intr’ade­­văr împiedicate. Astăzi colaborarea directă şi sin­­ceră­ între Franţa şi Anglia pare să fie din nou asigurată. Viitorul pre­şedinte de consiliu al Franţei, d. Léon Blum înţelege să adopte o a­­titudine foarte limpede în politica internaţională, refuzând orice fel de joc lăturalnic şi lucrând din toa­te puterile şi cu toată sinceritatea pentru realizarea securităţii colec­tive aşa cum a fost pornită prin pactul de asistenţă mutuală cu Ru­sia Sovietelor, colaborând cu Ma­rea Britanie în această direcţie. Nu trebuie sa pierdem din vedere im­portanţa foarte mare a unei aseme­nea atitudini fără şovăire, pentru că ea va asigura conlucrarea strânsă cu guvernul englez în problema care a fost ridicată prin denunţarea uni­laterală de către Germania a pactu­lui de la Locarno şi prin propunerea franceză de stabilizare a păcii eu­ropene pe un termen cel puţin de 25 de ani. In asemenea momente, cari pot deveni decisive pentru viitorul no­stru al tuturora, este o adevărată consolare şi o preţioasă asigurare de viitor, faptul că ne putem spri­jini pe unitatea neştirbită a Micei înţelegeri. Ministrul de externe al Cehoslovaciei d. Krofta a şi afirmat acest lucru în expozeul pe care l-a făcut în faţa com­isiunilor de politi­­că externă ale Camerei şi Senatu­lui din Fraga. D-sa a subliniat că politica Micei înţelegeri este pro­­profund şi perfect unitară nu numai rata de problemele cari predomină situaţia de astăzi, dar şi „în ce pri­veşte relaţiile cu diferite ţări euro­pene“. Un principiu şi o afirmare de ordin internaţional care îşi va găsi fără îndoială o expresie şi mai ca­tegorică, şi mai tare cu­­ocazia în­trunirii la Bucureşti a şefilor celor trei state ale Micei înţelegeri, Liviu P. Nasta O sinteză asupra pedagogiei contemporane în româneşte de DOCTORUL YGREC „Unitatea pedagogiei contemporane ca ştiinţă de Şt. Bărsănescu Iaşul intelectual ne face as­tăzi surpriza de a da culturii ro­mâne — credem că nu exagerăm afirmând aceasta — o operă e­­pocală. Titlul lucrării, de care ne ocu­păm aci, titlul acestei opere, U­­nitatea pedagogiei ştiinţifice” nu spune nimic cititorului cu o cul­tură generală.Credem că, alegând acest titlu, autorul şi-a diminuat — chiar şi faţă de specialişti — valoarea lucrării sale, fiindcă ci­tind-o vezi că la ea nu e numai dovedirea strălucită a unei teze. Ea este, mai presus de toate, o istorie a evoluţiei pedagogiei, a artei educaţiei, de la începuturile omenirii civilizate până’n zilele noastre. Şi nu numai atât! E o frescă a tuturor gânditorilor din toate timpurile, asupra scopurilor­­şi tehnicei, ideologiilor şi idealuri­lor neamurilor, ţărilor, asupra chipurilor de a creşte şi educă ti­nerele generaţii. Nu am auzit până astăzi de nu­mele acestui autor de care ne o­­cupam acum: d. St. Bărsănescu. Despre d-sa aflăm că ocupă o catedră la Universitatea din Bu­cureşti; e cunoscut desigur in cercurile specialiştilor In pedago­gie, căci pe verso-ul copertei lu­crării d-sale de azi vedem înşira­te multe alte lucrări ale d-sale, In pedagogie şi’n filosofie, in ro­mâneşte, şi franţuzeşte. Mărturisim că de mult nu ne-a fost dat să gustăm o plăcere in­telectuală după citirea unei cărţi româneşti de ştiinţă, o plăcere de intensitatea celei de după ci­tirea acestei opere a d-lui Băr­sănescu cu privire la pedagogia contemporana ca ştiinţă. însăşi problema educaţiei şi a pedagogiei apare abia după citi­rea acestei lucrări in lumina ma­rei sale însemnătăţi. Dar stilul sobru, limpede ca cristalul, prin care străluceşte luminos gândul autorului exercită şi el un farmec intelectual deosebit asupra citi­torului. Orice operă intelectuală scrisă are de­sigur arhitectonica ei, de care depinde in bună parte valoarea şi efectul ei. Construcţia in linii de o desăvârşită simetrie a lucrării d-lui Bărsănescu îşi a­re desigur, partea ei în farmecul pe care-l exercită asupra cititoru­lui. Şi totuşi, nu e vorba aci de o oper­ă de artă, ci de o expunere istorică şi ştiinţifică. Aci se vă­deşte desigur talentul şi vocaţia profesorului. Şi cât de importantă e proble­ma care formează subiectul ope­rei pe care o recensăm aci, o ve­dem chiar din primele rânduri, când autorul scrie (pag. 5): „Nicăeri aspiraţiile, idealurile şi credinţele unei epoci şi ale u­­­­ei societăţi nu se oglindesc mai limpede şi nu se afirmă mai pu­ternic decât in pedagogie şi in politică. Când mizeria acumula­tă de anii lungi de războiu a pu­tut să-şi strige durerea cu dispe­rare, cerând „Die Arbeit hoch”, şcoala se intitula „şcoala muncii” iar când dezorganizarea morală se revărsă asupra tineretului, conducătorii reacţionară organi­zând asociaţiile fasciste, sovieti­ce sau introducând instrucţia premilitară. E prin urmare dea­juns să aruncăm o privire impar­ţială asupra a ceea ce se petrece in jur­ul nostru, pentru a măsura legătura dintre starea socială ge­nerală a epocii şi ideologia peda­gogică”. D. Bărsănescu, după ce ne de­scrie existenţa tuturor şcolilor pedagogice, ne arată, drept con­cluzie, şi direcţia în care evoluea­ză societatea noastră care trece azi printr’una din prefacerile cele mai adânci. Ce interesantă viziune ne dă autorul despre această ratât de importantă artă a educaţiei, a­­tunci când — citând pe pedago­gul şi filosoful W. Moog — ne a­­­rată că „fiecare formulare de ideal educativ propune şi o con­cepţie despre lume şi viaţă”. Iar când ne descrie pedagogiile dife­ritelor popoare şi confesiuni, ne arată că menirea lor e să ne in­dice idealurile pe care fiecare stat societatea sau confesiune şi le fi­xează pentru poporul şi tineretul lor ca scopuri de educaţie”. Să nu uităm, însă, că autorul urmă­reşte, înainte de toate, să-şi do­vedească teza că nu există un fond mai multe pedagogii ci o u­­nică știință pedagogică. A crede in­existența mai mult 0 etapă a contingentării In sfârşit şi o măsură bună In reglementarea comerţului exterior. In ultima sa şedinţă, delegaţia eco­nomică a guvernului a scos de sub contingenta­re câteva materi prime cari joacă un rol foarte important în activitatea industriei din ţară. Nu ştiu dacă această hotărire marchează începutul unei noui o­­rientări a guvernului în problema importului. E drept că actualul mi­nistru al industriei nu pierde nici un prilej pentru a-şi mărturisi pre­ferinţa pentru treptata descătuşare a comerţului exterior, iar in prac­tică, face tot ce-i stă în putinţă pentru a realiza, cât de cât, punctul d-sale de vedere. In lupta pe care o duce în chestiunea controlului devi­zelor — a cărui desfiinţare apropiată a şi anunţat-o în declaraţiile de a­­cum câteva zile — ca şi în atitudi­nea adoptată în chestiunea compen­saţiilor, ministrul industriei e călău­zit de aceiaş preocupare de a asigura comerţului mai multă libertate de acţiune. De aci nu trebue să deducem însă că ar putea fi vorba, în actualele împrejurări, de schimbări radicale în regimul comerţului exterior şi mai puţin încă de desfiinţarea con­­tingenturii. Dovada ne-o dă, de altfel şi fap­tul că în acelaş timp în care unele produse sunt scoase din contingen­­tare, altele sunt introduse sub acest regim iar pentru multe s’au sporit taxele de contingentare. Atât considerentele de ordin valu­tar cât şi cele fiscale şi economice îndeamnă guvernul actual, ca şi gu­vernele cari l-au precedat, să siste­matizeze şi să organizeze contingen­­tarea cu scopul de a-i da cât mai multă eficacitate, de a o adopta îm­prejurărilor in continuă schimbare. Scoaterea de sub contingentare a celor câteva materii prime se dato­reşte acestor preocupări. Intr’adevăr, la adăpostul ocrotirii deosebit de puternică, a contingen­­tării, unele ramuri industriale s’au desvoltat foarte puternic, atât sub raportul capacităţii de producţie cât şi ca progres tehnic. Dela o vreme încoace, desvoltarea, ba chiar şi ac­tivitatea lor, a început să fie stin­gherită de piedicele întâmpinate la aprovizionarea cu materii prime şi în special cu semifabricate. Aceasta întrucât semifabricatele se aduc din ţările industriale de la cari obţinem foarte greu o balanţă deajuns de excedentară pentru că să putem a­­coperi atât plăţile financiare cât şi valoarea importului. Sub presiunea acestor împrejurări s-a desvoltat o industrie de­ semi­fabricate care are nevoe de materii prime cât mai multe. Hotărârea delegaţiei economice rea­lizează clar indirect postulatul liber­tăţii comerţului, rostul ei este de a ocroti industria producătoare de semifabricate. E o nouă etapă a po­liticii de industrializare. Oricum, e bine că s’a înţeles la vreme semnificaţia, şi cerinţele ace­stei noui­tape. Iar cât priveşte bu­curia celor ce-au voit să vadă în hotăririle delegaţiei economice, a guvernului făgăduiala unei apropia­te normalizări a schimburilor ex­terne, ea va fi de foarte scurtă du­rată. Metodele politicii de contin­gentare vor fi folosite din ce în ce mai frecvent deoarece ele sunt cea mai eficace unealtă de dirijare a vieţii economice, şi nimic nu îndrep­tăţeşte presupunerea ca statele să renunţe la acest rol al lor. J. B. F. D-nii M. Paulian şi T. D. Măruţă, profesori la Craiova, publică, în doua volume, aproape­ toate .Momentele ", „Schiţele” şi „Nuvelele” lui Caragiale, Însoţite de un bogat studiu introductiv. Editorii au luat ca bază primele e­­diţii. Poate că ar fi, fost mai bine dacă ar fi pornit de la ultimele, îngrijite de autor, căci se ştie ce grijă dădea Ca­ragiale tiparului. Introducerea tratează cu succes, mai multe probleme dintre cele mai impor­tante : raporturile dintre Eminescu şi Caragiale, consideraţiunile stilistice in sfârşit limba lui Caragiale şi locul ei in forma limbii literare. Cu un spirit larg şi înţelegător, edi­torii aşează pe Caragiale în ambianţa epocei, aşa cum a fost precizată de Gherea, apoi analizează principalele nu­vele şi comentează atmosfera pe care ne-o înfăţişează ele. Deosebit de important mi se pare ca­pitolul privitor la întrebuinţarea neo­logismelor. Caragiale a fost adesea a­­tacat, chiar de unii admiratori ai lui, pentru că, a folosit cuvinte de origine străină. D. Măruţă arată foarte limpede că o atare acuzaţie este nefundata. Ca­ragiale a pus peste tot cuvântul care se potrivea, nou sau vechi. Pentru a dovedi acest lucru, profe­sorul craiovean a făcut un studiu com­plet al neologismelor întrebuinţate de marele scriitor. El arată, foarte judi­cios, că, dacă intrun pasaj ca: „15. Goe e impacient’ am schimba ultimul cuvânt in­ nerăbdător, am schimba şi „atmosfera in care se mişcă eroii”. Ţin­ să subliniez această foarte justă precizare, pentru că adesea puriştii no­ştri pretind cutărui sau cutărui scriitor să înlocuiască neologismele cu „neo­­şisme”, fără să ţină seama de context. Volumele sunt Însoţite de­ analize pre­ţioase, puse inaintea fiecărei bucăţi şi menite să înlesnească înţelegerea lor de către şcolari. De asemenea, mai cuprind şi două glosare unde se explică termenii ceva mai rari. , Sperăm că această ediţie se va bu­cura de succesul pe care-l merită şi va contribui la răspândirea operei celui despre care, in ciuda afirmaţiei d-lui Şerban Cioculescu, nu putem spune că arte preţuit la justa lui valoare nici măcar astăzi, la atâţia ani după moarte. Aceia ale căror scăderi le-au biciuit In mod aşa de usturător nu i-au ier­­tat-o Încă, Gh. Reviga Carnetul meu O nouă ediţie a lui Caragiale CHESTIA ZILEI Săptămâna copilului D. V. SASSU: — De ce pichigi, dragă Gufăt O. TATARESCU: — Vanin are patru ghioage și eu num­ai una!... (Citit! continuarea in pagina II-a) TRADUCEREA BIBLIEI de N. BATZARIA Biblia — această carte de temelie a culturii şi carte de temelie a cre­dinţei —­ a apărut într’o nouă ver­siune românească. Şase ani împli­niţi s-au străduit cu traducerea şi tipărirea ei Mitropolitul Nicodem al Moldovei, părintele Gala Galac­­tion şi d. Vasile Radu, profesor la facultatea de teologie de la Chişi­nău. Realizarea acestei opere monu­mentale răspundea unei mari şi in­dispensabile necesităţi de ordin cul­tural şi religios, iar alegerea făcută în persoana celor trei tălmăcitori nu se putea să fie mai nimerită. Sunt trei corupetinţe, trei autorităţi indiscutabile, care se complectează reciproc intrio armonie desăvârşită. Aşa, mai înainte de a se urca pe scaunul mitropolitan al Moldovei, înaltul ierarh şi distinsul cărturar bisericesc, care este Prea Sfinţitul Nicodem, îşi impusese numele într’un mod, care nu se uită şi nu se şterge, prin lucrări originale, prin o exce­lentă traducere a Noului Testa­ment şi prin părţi importante din Vechiul Testament. Traducerile acestea ale mitropoli­tului Nicodem se caracterizează printr'o limbă română bună şi lesne de înţeles, dar având ei ceva ar­haic, ceva ca o mireasmă de lucruri vechi. * Asupra înaltei valori literare a scrisului fermecător al părintelui Gala Galaction nici nu mai este ne­voe să stăruim. Părintele Gala Galaction este doar consacrat — şi nu de ieri, de alaltăieri — ca unul din fruntaşii li­teraturii române. Ne închipuim însă — se prea poate ca închipuirea noastră să fie greşită — că, in deosebi in rându­rile intelectualilor, e mai mic numă­rul acelora cari cunosc meritele lui ca scriitor bisericesc, ca să fim si mai precisă cari au citit cu atenţia cuvenită şi folosind metoda compa­rativă cu alte texte şi versiuni ro­mâneşti, Noul Testament traduse de Sfinţia Sa. Tot căutând a-şi îndeplini în mod conştiincios datoria de a reda cât mai complect şi mai fidel înţelesul cu toate nuanţele textului evanghe­lic, părintele Galaction continuă şi în Noul Testament a-şi afirma însu­şirile de literat, de căutător şi iubi­tor al frumosului. La el se vădeşte mai puţin preo­cuparea de a respecta, în ce priveş­te limba şi construcţia frazei, o a­­nu­me tradiţie în sensul de a păstra anumite arhaisme. Cât despre d. profesor şi teolog Vasile Radu, d-sa trece cu drept cuvânt drept unul din cei mai buni cunoscători ai limbei ebraice, adi­că ai limbei în care a fost scris Ve­chiul Testament. Din această colaborare, pe cât de com­petinte pe atâta de armonioasă, trebuia, de sigur, să iasă un text de­finitiv şi­ cât mai aproape de desă­vârşire. Zicem „cât mai aproape de desăvârşire“, deoarece credem că nici distinşii traducători nu vor pretinde că prin, versiunea dată de dânşii s-a spus ultimul cuvânt, aşa că nu mai rămâne nimic de făcut in privinţa aceasta. Apoi, limba ro­mână,­ca orice limbă, deci ca orice organism viu, evoluiază. După tre­cere de ani, textul de astăzi va de­veni la rândul său arhaic, simţindu­­se, prin urmare, nevoia de a fi din nou pus la­ punct. Oricum, aceste observaţiuni nu împiedică afirmarea adevărului că (Citiţi continuarea in pagina Il-a) 11. JLVibifdiii)U u tor pedagogii — scrie autorul — e dăunător, căci: (pag. 12): „in spiritul public lasă atunci să persevereze şi să se extindă i­­deea că pedagogie e chestie de „concepţie”, de „mod de a vedea” problemele educaţiei, iar în con­ştiinţa educatorilor promovează credinţa în dreptul teoriilor su­biective asupra chestiunilor de pedagogie asociată cu dezintere­sarea faţă de studiile sintetice de pedagogie şi mai ales aduce dezorientarea practicii şcolare. Dacă azi şcoala în genere şi şcoa­la românească în special străbat

Next