Adevěrul, iulie 1936 (Anul 50, nr. 16083-16108)

1936-07-02 / nr. 16083

ASUL 50-Ro. 160.83­8 padini *­- joi 2 Iulie 1936 FONDATORI:AL. V. BELDIMAN CONST. MILLE I 380 lei pe0 luni ~ . . I _ _ ___ I ti Centrala- 3­80*­30 ABONAMENTE | 750 Iei pe un an dublu * | 3 LEI BIR03&ÎLE .* BUCUrCStl, Str. COflSf. MMI® (Sărindar) No. 5—7—9 I telefoane: 1888—1897 18*7—1926 „După exemplu! ki Brsaod şi a lul Herrîd­, vrem să reluăm drumul care duce in acelaş timp la securi­tatea franceză şi la pacea internaţională.“ Declaraţia d-lui Leon Blum, în Senatul francez* Nici comunism, nici dictatură! O. Iuliu Maniu a rostit la Vint­im mare discurs politic. D-sa a îmbrăţi­şat toate problemele la ordinea zilei. Mai întâiu, fireşte, problema poli­ticii noastre externe. Când ofici­nele propagandei germane aruncă zeci de milioane in ţară, când la fie­care colţ de uliţă citeşti afişul cută­­rei fiţuici, care — sub pretextul min­cinos al anticomunismului şi al anti­semitismului — face in realitate PROPAGANDĂ NEMŢEASCA; când atâtea partiduţe şi partidişoare de extremă dreaptă vorbesc deschis de o apropiere de Germania, de dra­gul crucii în cârligăte, d­e natural ca d. Maniu, cu conştiinţa răspun­derii istorice pe care o are, să ia a­­titudine fermă împotriva acestei po­litici greşite şi în favoarea politicii noastre oficiale, pe linia Franţei şi­ a Angliei. Adresându-se tineretului, d. Iuliu Maniu a spus: „Dacă germano-filismul în Româ­nia ar avea o obârşie patriotică, noi ar­ respecta-o. Dar îi ştim cine sunt şi ce vor. Vor să vie la putere şi pentru asta fac germano-filism şi antisemitism. Cât voi trăi eu, nu admit să fie persecutat cineva. Eu însă ajut poporul românesc şi nu propag oprimarea, fiindcă ştiu că orice oprimat iese, mai curând sau m­ai târziu deasupra”. Este formulată, aci, o întreagă cre­dinţă democratică, profund demo­cratică. Nu este nevoe să prigoneşti pe ci­neva, ca să lupţi pentru ridicarea naţiei. Nu este nevoe să faci antise­mitism, ca să pui elementul român valoros in locul, pe care-1 merită. De patruzeci de ani, se strigă „jos jidanii", se sparg geamuri şi capete evreeşti. Ce s’a realizat pentru mas­­sele ţărăneşti şi muncitoreşti, prin aceste mijloace sălbatece? Nimic. Absolut nimic. Este dovada cea mai bună, că NU astfel se va ajunge la înălţarea poporului nostru. Este ne­voe de reforme sociale adânci, de o mare prefacere, de şcoli bune, de spitale şi infirmerii rurale, de o ade­vărată economie dirijată, de mari lucrări de interes public, pentru ca orice energie reală să-şi găsească utilizarea firească într’o viaţă de stat liberă şi îmbelşugată. Antisemitismul este, cum am spus de zeci de ori, momeala care stă în vârful undiţii viitorului dictator. An­­tisemistimul este paravanul propa­gandei hitleriste. D. Iuliu Maniu a mai spus, in a­­celeaşi îndrumări către tineret: „Să nu toleraţi germanofilismul. In România cine propagă germano­filismul este trădător”. Propaganda germanofilă înseamnă trădare de patrie. O spune d. Iuliu Maniu, al cărui patriotism, al cărui naţionalism nu poate fi pus la îndo­ială. Propagandistul germanofil, agen­tul d-rului Goebels se ascunde, când în haina antisemită, când în haina anticomunistă, când în haina susţi­nătorului dictaturii. D. Iuliu Maniu a spus: „Să nu vă lăsaţi încântaţi de lo­zinci la modă, cum este dictatura. Dictatura este un lucru vechiu şi ea înseamnă întuneric şi reacţiune. „Oricine este liber să propage ideile sale, însă nu cu pumnul şi cu violenţa. „La noi însă adepţii dictaturii nu vor să câştige opinia publică cu in­strumentele intelectualităţii şi ale sufletului, ci cu ajutoare din afară. „Sunteţi datori, şi eu vă rog să re­ţineţi acest lucru, să lupţi ofensiva imediat”. Cei cari lucrează „cu mijloace din afară”, sunt denunţaţi opiniei publice care nu lasă, care nu poate lăsa nicio îndoială. Extremiştii de dreapta au lansat vechea calomnie: cine este demo­crat, cine apără libertatea, cine a­­pără politica externă oficială (alianţa cu Franţa), cine nu acceptă dicta­tura, acela este... comunist. D. Iuliu Maniu a demascat acea­stă înşelătorie: „înainte de toate trebue respec­tate drepturile poporului. „Eu sunt democrat, adică sunt de părere că toate drepturile vin de la popor şi trebuesc îndeplinite de popor. „La noi însă se face o mare gre­­şală. Se ascultă de vorbe şi de şoapte: „Cine e democrat, este declarat bolşevic şi comunist. Eu sunt demo­crat convins, dar sunt contra bolşe­vicilor. „Eu am luptat­ contra comunismu­lui şi în Ardeal, numai într’o singură zi am arestat şase sute de comu­nişti. Spun despre noi, despre mine şi despre Mihalache că suntem bolşe­vici. Eu sunt însă pentru o demo­craţie naţională. In ţara aceasta ro­mânii sunt într’un procent de 76 la suta. Dacă este democraţie cinstită, orice român votează cu partidele care-i apără interesele. „Când este democraţie, viaţa de stat poate fi controlată de orice ce­tăţean. Când este dictatură, se a­­dună cinci şase oameni, de obicei vefleţţei, despre cari nu ştii de unde au venit. ' ’ ]“ „Deci, încă odată, dlacă suntem de acord că'mi trebue comunism, nu ne trebue nici dictatură. Nouă ne trebuesc drepturi democratice la care nu renunţăm nici cu preţul vie­ţii. Nu vom suferi în nici un caz dic­tatura. Noi suntem contra ilegalită­ţilor de sus şi, deopotrivă, suntem contra violenţelor de jos. „Asupririle din partea guvernului şi autorităţilor le condamnăm tot a­­tât de mult, ca şi persecuţiile prin violenţă ale cetăţenilor din partea altor cetăţeni”. Nici comunism, nici dictatură. Este lozinca acestui ceas greu. D. Maniu a lansat-o la Vinţ. Ea trebue să răsune în toată ţara — şi va ră­suna! Singura atitudine cuminte şi PA­TRIOTICĂ este susţinerea demo­craţiei, susţinerea regimului monar­hic constituţional şi combaterea cu­rentelor extremiste, fie de dreapta, fie de stânga. Ţara nu vrea să fie nici comunistă, nici hitleristă. Ţara vrea să rămână stăpână pe drepturile, cari i-se garantează Con­stituţia. Tudor Teodorescu-Branişte Glose politice... „UN GEST“ In „Epoca”, d. Gr. Filipescu povestește u­rmătorul fapt eloc­vent: Iată o întâmplare a lui Iancu Lahovary, ministru de domenii: Că­lătorea într’un compartiment de el. I cu un amic. Conducătorul trecând, Iancu Lahovary, scoate ,din port­­moneu, un bilet de călătorie cl. I și-i dă la control. ~ — Cum, coane Iancule, intervine amicul, ai lăsat acasă permisul de călătorie? — Ba de loc. Dar azi nu mă duc în interes de serviciu. Plec la moșie pentru treburi personale. Iată până unde au mers scrupu­lele fruntașilor partidului conserva­tor. Dacă ar fi şi azi o mică părti­cică din scrupulul de atunci, totul ar fi schimbat”. D. Gr. Filipescu a ales foarte bine acest fapt, care caracteri­zează o anumită mentalitate. Atât numai: astfel de scrupule au avut, în trecutul nostru poli­tic, nu numai fruntaşii partidu­lui conservator , ci şi fruntaşii altor partide... şi nu numai frun­taşii. Chiar simpli soldaţi, în­scrişi în diverse partide, au dat dovadă —în demnităţile oferite lor — de un rar spirit de dezintere­sare personală. Şi chiar astăzi viaţa publică se poate mândri — indiferent de lagăr — cu oameni mai mari sau stai mici, întru nimic mai pre­jos lui Iancu Lahovary. Păcatul e numai că astfel de oameni sunt puţini. EXPRESS I TARI tf*"­ ______________________ In Camera Comunelor a răsu­nat o expresie tare — lucru ne­obişnuit în tradiţia parlamenta­rismului britanic. Făcând o aspră critică guver­nului englez pe chestia abando­nării Abisiniei şi relativ­at proble­ma sancţiunilor. — Lloyd Geor­ge, acest om ponderat şi de-o perfectă urbanitate, nu s’a mai putut stăpâni şi a izbucnit cu violenţă. — Pentru prma dată în istorie, — a spus Lloyd George. — Anglia este guvernată de oameni de stat laşi. Şi aceşti laşi (a adăugat el, arătînd cu mina spre membrii guvernului) sînt pe banca aceia... Păstrînd proporţiile, şi la noi — sub guvernul Cata­rgiu-Carp —Camera a auzit o expresie ve­hementă, care a intrat în istoria politică. După o critică severă făcută guvernului pe tema naţională a Rominilor de peste munţi, Dimi­trie Sturdza—arătînd cu gestu-i caracteristic spre banca ministe­rială— şi-a sfârşit astfel impre­caţia : — Mă tem de viitor­ul ţării, cînd văd nemernicia voastră! Pentru astfel de eşiri, se cer şi oameni — dar se cere şi parla­ment. Acum, chiar dacă astfel de oa­meni politici ar exista, lipseşte împrejurarea cealaltă: sesiunea Corpurilor Legiuitoare. .„Că motive pentru „expresii tari” avem berechet... M­ Sevastos N A 2 B A T I I LA DRAGĂŞANI D. Dinu Brătianu a plecat la Dră­­găşani. . Căci — dacă-i vorba să nu mai înţelegi nimic __ mai bine să nu înţelegi la Drăgăşani, decât la Bu­cureşti. Kix Reorganizarea Societăţii Naţiunilor şi interesele României Geneva va recomanda organizarea pactelor regionale ■ — ■­ ... ► a *+ mmm—............. Adunarea generală a Societăţii Naţiunilor discută soluţionarea con­flictului între Geneva şi Italia din­­princina războiului african. Expe­­­­rienţa cu aplicarea parţială şi în tranşe a sancţiunilor economice şi financiare a dovedit că o reorgani­zare a instituţiei de la Geneva este necesară, pentru ca cel puţin în vii­tor să poată dispune de mijloace efective, direct sau controlate, spre a putea împiedica orice agresiune. Până la experienţa războiului din Africa, Societatea Naţiunilor se în­temeia în acţiunea ei pe principiul dreptului, pe principiul moralei in­ternaţionale. Criza prin care a tre­cut instituţia de la Geneva din cau­­za defectuozităţii şi a lipsurilor ce s-au dovedit în legătură cu punerea în vigoare a art. 16, cel care pre­vede sancţiunile împotriva unui e­­ventual agresor, a convins toată lumea că trebuie să se aducă mai multă claritate şi mai multă preci­­ziune în statutul Genevei. S-a cris­talizat convingerea că Societatea Naţiunilor nu va putea să-și înde­plinească rolul de păzitoare a păcii, garantând integritatea frontierelor de astăzi, decât dacă se complec­­tează pe cale interpretativă dispo­­zițiunile art. 16 in sensul de a com­bina argumentele morale și juridice cu argumente materiale foarte rea­le. Trebue să se creeze posibilita­tea aplicării imediate de sancţiuni ilimitate, economice, financiare şi în primul rând militare, împotriva oricui ar încerca un război de a­­gresiune. Cu alte cuvinte trebuie să se creeze în cadrul şi sub su­pravegherea Societăţii Naţiunilor organizaţii speciale, care să execute hotărârile Genevei imediat şi pe baza unor preparative de ordin mi­litar şi tehnic dinainte stabilite. Astfel atât Franţa cât şi Anglia au ajuns la concluzia foarte intere­santă pentru noi, de a stărui la Ge­neva pentru realizarea unei reţele întregi de pacte regionale, cu ca­racter de asistenţă mutuală. Orga­nizarea unor asemenea pacte s-a dovedit necesară, pentru că este în­­tr’adevăr foarte greu să obligi re­publicile din America de Sud sau dominioanele engleze să participe la sancţiuni militare împotriva Un­gariei de pildă, dacă ar încerca să ne atace pentru ca să obţie revizui­rea frontierelor de astăzi. De aceia marile puteri occidentale s-au oprit la una din ideile geniale, pe cari cu un presentiment admirabil a reali­­zat-o d. Nicolae Titulescu în acea­stă parte a Europei. Prin închega­rea organică a Micii înţelegeri pe baza statutului de funcţionare de la Praga, prin crearea înţelegerii Bal­canice întemeiată pe acorduri mi­litare precise, ministrul nostru de externe a pus de câţiva ani la dis­poziţia Societăţii Naţiunilor un in­strument perfect de complectare a instituţiei de la Geneva, suplinind prin frontul diplomatic unic şi prin organizarea preventivă a unei co­laborări militare, tocmai lipsurile de care a dat dovadă art. 16 din statut, când a fost vorba să fie a­­plicat împotriva Italiei. De altfel,, pornind de la aceste realizări concrete ale d-lui Titules­cu, D. Léon Blum, noul preşedinte de consiliu al Franţei a şi subliniat în expozeul său de politică externă că problema securităţii colective a­­re două aspecte: „întâi trebuie să existe un grup de puteri — grup rezultat dintr’o situaţie geografică dată sau dintr’o comunitate de interese. Acest grup va fi gata să întrebuinţeze el în­suşi toate forţele sale împotriva a­­gresorului. Ca urmare apoi întrea­ga colectivitate a Societăţii Naţiu­nilor va trebui în mod obligatoriu să aplice sancţiunile economice şi financiare“. De aceia, a accentuat d. Léon Blum: „Va trebui grăbită în cursul luni­lor viitoare negocierea de pacte re­gionale şi guvernul nu va neglija nici un efort în acest sens“. Este evident că aceste pacte re­gionale de asistenţă mutuală vor funcţiona sub controlul Societăţii Naţiunilor şi fiind întemeiate anume pentru asigurarea păcii nu vor fi niciodată o ameninţare împotriva nimănui. Cu toate că se vor baza pe convenţii militare, totuşi ele nu vor căpăta niciodată forma şi func­ţiunea alianţelor dinainte de război. In asemenea condiţiuni vor fi le­gate între ele, potrivit regiunilor geografice, acele ţări, cari vor avea un interes egal să-şi apere integri­tatea teritorială împotriva oricărui agresor şi în mod evident vor fi gata oricând să aducă aceleaşi sa­crificii comune pentru cauza păcii în regiunea respectivă. Pe această cale va fi tradus în lumea realităţilor internaţionale idealul păcii indivizibile. La realizarea acestor proecte se opun astăzi numai acele ţări, cari pledează pentru principiul pactelor bilaterale. Pacte care să nu lege decât câte două state, în mod sepa­rat şi să îngăduie astfel celui mai puternic să poată ataca un al trei­lea stat, fără ca alţi semnatari de pacte bilaterale să poată interveni în favoarea celui atacat. In fruntea acestor ţări se gă­seşte bine înţeles Germania hitleristă, Ungaria şi Polonia. * De aceia am înregistrat cu sa­tisfacţie partea privitoare la politi­ca externă a ţării din discursul ros­tit de către d. Iuliu Maniu Dumini­că în întrunirea de la Vint. D-sa s-a identificat în modul cel mai catego­ric cu politica d-lui Titulescu, cu politica naţională, care nu poate fi decât una, declarând în numele partidului naţional ţărănesc şi în numele Ardealului,­­ franţa vrea securitatea colectivă, că admite în acest scop şi pactele regionale şi că socoate necesară o înţelegere a statelor dunărene, fără vreo jignire adusă statelor din basm­­ul dunărean. Şi când Franţa este pentru Societatea Naţiunilor, nead­­miţând modificarea statutelor, de­cât pentru clarificarea unor dispo­­ziţiuni, însă nici­decum pentru schimbarea lor, ceea ce pentru noi românii este de cea mai mare în­semnătate, întrucât alte state vor modificarea statutelor Societăţii Na­ţiunilor, în sensul ca ea să poată a­­duce modificări şi cu majoritate de voturi. Ceea ce ar fi pentru noi o mare nenorocire, iar pentru Societa­tea Naţiunilor o imposibilitate, de­oarece ar însemna ca hotarele ţări­lor să se modifice conform fluctua­ţiilor majorităţilor de voturi din So­cietatea Naţiunilor. Sistemul acesta ar produce deci o continuă nesigu­ranţă. „Ce vrea in schimb Germania? „Să schimbe statutul Societăţii Na­ţiunilor ca, odată acesta schimbat să se pună, într’o formă subtilă chiar la Geneva, chestiunea revizui-­­ rii hotarelor actuale. „Poate fi vreun român care să spună: Să ne despărţim de Franţa, mergând alături de Germania? Nu“ Iată cum se prezintă, deci, la Ge­neva, problema însemnată a reor­ganizării Societăţii Naţiunilor, gă­­sindu-ne în mod categoric alături de noul guvern francez, de Anglia, de Mica înţelegere, de înţelegerea Balcanică şi de Rusia Sovietelor, cari toate împreună luptă şi în a­­ceastă împrejurare pentru garanta­rea unui interes vital al ţârii noas­­tre. Liviu P. Nasta Intr’o dimineaţă de primăvară am descins la Bucov pentru un interview cu profesorul C. Stere. Era după nişte alegeri in cursul cărora teroarea gu­­venamentală îl arestase de câteva ori de la diferite posturi de jandarmi. Si paralizase aproape complect acţiunea de propagandă electorală pentru ca în cele din urmă, să fie ales cu mari ma­jorităţi în Soroca. Nu l-am găsit la conac. Mi s’a spus că este în parc. Şi am plecat în cău­tarea amfitrionului. Am Şi astăzi în faţa ochilor un ta­blou pe care n’am să-l pot uita toată viaţa, îmbrăcat într’un costum de doc, cu pălărie de pae cu boruri mari, profe­sorul Stere stătea aplecat deasupra unui trandafir. — Ce faceți acolo, domnule profe­sor?— Iaca, ți-oi spune dumitate, în­cepu el cu oarecare gravitate. Fac leac caldă acestui trandafir plăpând. Te prinde mirarea, poate! Dar numai așa rezistă aici, in climatul nostru, specia extrem de fragilă a „Mareşalului Niel”. Şi profesorul continuă cu grijă şi îndemânare bala caldă a „Mareşalului” despre a cărui fragilă existenţă şi con­diţie de viaţă, aflam pentru întâia oară. Eram contrariat: profesorul se ro­­­­torcea din toiul unei aprige bătălii elec­torale. Deşi învingător (sau tocmai de aceia) era extenuat. Cu toate acestea, primul său gând la reîntoarcere, s’a îndreptat spre firul acela de trandafir plăpând, pe care ii Îmbăia şi-l îngrijea ca pe un copil bolnav. Ultimii ani ai lui Stere au fost În­chinaţi florilor şi literaturii. Ani grei de muncă şi de vis, de vaste reconsti- I tuiri in fresca amintirilor.­­ Ce miraj a ţinut trează şi permanent­­ actuală această titanică forţă de crea­­­­ţie? ! C. Stere era bolnav de mult. Cri­zele de inimă ii supărau aproape zilnic. Şi totuşi a rezistat. Graţie doctorilor şi medicamentelor? Mă indoesc. Profesorul Stere mi-a vorbit intr’o noapte, sus in camera de lucru a co­nacului din Bucov, despre o longevi­tate pe care o considera ereditară. Dar cred că in parte cel puţin nici explica­ţia asta nu e valabilă. Ea trebue cău­tată alt­­undeva: in pogoanele de flori şi de miresme care înconjoară minuna­tul conac din Bucov, in dragostea sa pentru natură şi pentru minunile ei. Florile, acele mii de garoafe şi tran­dafiri pe car® le iubea şi le îngrijea cu dragoste de părinte, l-au dat sănăta­tea i-au dat forţa de mt­ncă şi au în­viorat bătăile inimei.■jjf Zeci de oameni au plâns Duminică la catafalcul lui Stere şi au plâns In în­treaga ţară , românească mii de prie­teni. Dar sunt sigur că s’au amestecat, in cascada acestor păreri de rău şi la­crimile discrete ale „Mareşalului Niel”, ale cireşilor de Japonia, ale parcului din Bucov, pe care nu-l va mai ocroti deacum înainte privirea caldă și mâna măiastră a bunului Stere. Horia Roman Carnetul meu 0. STERE ŞI FLORILE CONST. STERE NOTE GUVERNUL spune, într’un co­municat, că Duminică „a domnit în întreaga ţară ordine şi liniş­te”. ... Afară de partidul liberal, * CONSILIUL de miniştri a obli­gat pe toţi funcţionarii şi demni­tarii să-şi procure cite o mască. D-nii Tătărescu şi Inculeţ cre­dem că au chiar provizii... * „ TULBURĂRILE — spune mi­nisterul de interne — sunt virtu­almente sfârșite. Vrasăzică, s’a dat ordin In a­­cest sens... * „VIITORUL” are un articol de laudă pentru Coué, promotorul autosugestiei. Spunînd mereu că totul mer­ge bine in țară, — d. Tătărescu o fi început să și creadă... PROVINCIE „Provincie, ce suflet urzeşti în astă seară?” se întreabă în unul din poemele sale, suavul poet Ion Vinea. In parcurile cu arbori şi îndrăgostiţi amurgul ca un pă­ianjen subtil ţese o pânză fină de vrajă. Deasupra, cerul ca o mare liniştită îşi rostogoleşte le­nevos, spumele lui de nouri. Ca­sele, cu ferestrele deschise spre uliţele aerate îţi fac semn, te îmbie, ca nişte obraji bucuroşi, de sub broboadele de iederă şi de zambile. Intr’o curte o rufă stăruie albă ca o presimţire de zăpadă. Unde­va o goarnă începe să sune stins. Se aud râsete clare. In grădini, în jurul unor mese peste care pluteşte surâsul de var al unor lămpi din alte vremuri, oameni stau la un­­taifas tihnit. Curând feţele de masă ca nişte năluci se vor spulbera în umbră. Şi se aud paşi tărăgănaţi, vogi potolite, sau câte un cântec singuratec. Pro- I vind­e! I închid ochii şi văd lucind de­parte, trupul de peşte argintat al Dunărei. Sau de jur împrejur, coline cu podgorii şi o aromă de bucurii şi fericiri mediocre dar unanime. Să mă înşel oare? Provincia să nu evoce decât tristeţea grea ca o ceaţă de toa­mnă, cântată în poemele de ne­uitat ale lui Bacovia? Provincia mai are totuşi şi o lumină şi un farmec al ei: reuniunile priete­neşti şi familiare, preumblările pe alei cu parfum de salcâmi şi de tei, cinele prelungite la lămpi palide, visătoare, în grădini, toată atmosfera de repaos, de potoli­re şi de afecţiune căreia poetul Ion­ Vinea a izbutit cândva să-i dea glas într’unul din muzicale­le sale poeme. Ne amintim de gândul expri­mat mai de mult într’o conferin­ţă la Radio, de un scump prieten răpit prea de timpuriu dintre noi, romancierul Gib. I. Mihăes­­cu, locuitorul marilor capitale, spunea prietenul nostru, se plic­tiseşte. El trăeşte izolat, ignorân­­du-şi vecinii, necunoscând nimic din viaţa celor ce îl înconjoară, chinuit şi ros de o singurătate fără scăpare. La Paris, la Londra, la Berlin sau la Bucureşti, stau uşă în uşă, pe acelaş „palier”, oameni cari nu ştiu nimic unul de altul, oameni tot atât de zgâr­ciţi cu bucuriile ca şi cu tristeţi­le­ lor. Şi vecinătatea aceasta străină, aproape ostilă poate du­ra ani şi ani. Nici când citadinu­lui acesta nu i-ar putea trece, prin minte să alerge la vecin să ceară un ajutor grabnic, un me­dicament când e în suferinţă, sau o unealtă când e în nevoie, sau măcar un cuvânt bun, un sfat, o încurajare. Dar nu despre asta vorbia Gib. I. Mihăescu. El sublinia plictisea­la locuitorului marelui oraş. Provincialul cunoaşte în amănun­ţime viaţa vecinului său. El ia parte la toate micimile sau la toate grandorile acestei vieţi. El nu are timp să se plictisească. O­­rice eveniment, orice întâmplare o ieşire din orele obicinuite, o preumblare extraconjugală pe stradă, e comentată, cercetată îndelung. Cetăţeanul din Capi­tală plăteşte preţul independen­ţei de care se bucură faţă de ve­cin, se plictiseşte. De aici goana metropolitanilor spre cinemato­grafe, spre teatre, spre spectaco­le sportive. Dar plictiseala lui nu e decât pe jumătate învinsă, căci nici o distracţie nu se poate cum­păra cu aceia pe care o oferă spectacolul vieţii. De la o vreme dealtfel şi locu­itorii unei mari capitale cum e Parisul încep să ducă o viaţă provincială: în cartiere se for­mează adevărate mari­ familii, în care insul se întâlneşte mereu cu aceleaşi figuri, ia aperitivul la aceleaşi ore, joacă seara spiliard cu aceiaşi prieteni. O atmosferă provincială dar lipsită de farme­cul acela patriarhal al provinci­ei în care în fiecare seară se ur­zește un suflet. Harse Voronca CHESTIA ZILEI Reflecţie melancolică ~— ®’ar termina tot aşa de uşor şi cu agi­taţiile din partid.­. Afecţiunea Franţei pentru ţările Micii înţelegeri Declaraţiile d-lui Léon Blum Nu ne amintim ca, de la război in­­coade, un prim ministru al Franţei să fi întrebuinţat, la adresa­ aliaţilor republicei, cuvinte atât de căldu­roase ca cele, pe cari le-a rostit d. Léon Blum în şedinţa Parlamentului dela 23 Iunie, cu prilejul declaraţiu­­nilor ce a făcut asupra politicei ex­terne. Am relevat aceste cuvinte. A­­vând în faţa noastră textul declara­­ţiunilor („Journal Officiel” dela 24 Iunie) putem să le dăm integral. Pactul statelor dunărene, a spus d. Leon Blum, „deschis tuturor puterilor Europei centrale, nu va fi îndreptat contra niciuneia din ele. Noi înşine suntem interesaţi la acest pact prin LEGĂTURILE DE AFECŢIUNE cari ne unesc cu Mica înţelegere”. Mai departe : „Cu Belgia, România, Cehoslovacia şi Iugoslavia Franţa SE SIMTE UNI­TĂ ATÂT PRIN TRATATE CAT ŞI PRINTR’O STRÂNSĂ INTIMITATE DE GÂNDIRE ŞI DE INIMA. SIGU­RANŢA LOR CONSTITUE UN ELE­MENT AL PROPRIEI NOASTRE SI­GURANŢE, AŞA CUM SIGURANŢA NOASTRĂ FACE PARTE INTE­GRANTĂ DIN A LOR”. Aşadar, legături de afecţiune cu ţările Micei înţelegeri, strânsă inti­mitate de gândire şi de inimă cu ele şi mai presus de toate, declaraţia, de o importanţă covârşitoare, că sigu­ranţa, României şi a celorlalte state ale Micei înţelegeri este siguranţa Franţei­­ şi reciproc. Repetăm : nu ţinem minte ca un prim ministru al Franţei să fi vorbit în ultimii ani de­spre ţările Micei înţelegeri, cu atâta prietenie şi cordialitate şi — adău­găm — să fi spus în mod atât de categoric, cum a făcut d. Léon Blum, că siguranţa lor şi a Franţei­­este u­­nul şi acelaş lucru. In cuvântarea de la Vinţ, d. Maniu a scos în evidenţă însemnătatea ex­cepţională, pentru ţara noastră, a declaraţiunilor d-lui Léon Blum şi a celor făcute la Cameră, in aceiaş zi (23 iunie), a­ d. Yvon Dalbos, mini­stru de lexterne. Făcând aluzie la cei cari atacă Franţa şi cari „sfătuesc în şoaptă pentru că este o mare ru­şine să mergem cu Germania, d. Ma­niu a spus: „Cum am putea părăsi Franţa, când ministrul prezident şi ministrul de ex­terne al Franţei ne dau cele mai mari asigurări, garantându-ne securitatea şi când sprijină formarea unui bloc al statelor Dunărene, când apără statu­tul Societăţii Naţiunilor?”. In privinţa Societăţii Naţiunilor, d. Léon Blum a explicat, în declara­­ţiunea dela 23 iunie, că este hotărât ,,­s’o întărească printr’o organizare mai efectivă a siguranţei colective”, întărirea acteasta, a spus, preşedin­­­tele de consiliu al Franţei, va trebui să se facă prin realizarea a două con­­diţiuni: „RESPECTUL LEGII ŞI AL CONTRACTELOR INTERNAŢIONA­LE. Restabilirea încrederii mutuale, zguduită de prea multe decepţiuni Şi temeri”. Acest­e condiţiuni corespund în to­tul intereselor României. Respectul legii Şi al contractelor internaţio­nale însemnează respectul tratate­lor şi al frontierelor, însemnează anti-revizionism. In toate direcţiunile, Franţa, cre­dincioasă tradiţiunilor ei, continuă să fie pe aceeaş linie unde se află marile interese ale României. Guver­nul actual al Franţei continuă să fie pe linia aceasta cu o şi mai mare a­­miciţie şi cu mai multă judecată fer­mă decât au fost guvernele trecute — şi ele prietene constante şi cre­dincioase ale ţări. 7.­­ D. LEON BLUM

Next