Adevěrul, septembrie 1936 (Anul 50, nr. 16136-16160)

1936-09-01 / nr. 16136

ANUL 50-No. 16.136 8 padini Marti­e Sefltembrie 1935 — -------------------------------------------­mm n M M mnorii noului cabinst Tătărascu au dsps jură-I I H . N'. vschi obiceiu ai absraitst, să lucreze Ia FONDATORI:f, SfcK ......r ' -------------­ABONAMENTE 750 lei pe un an I lQ ’dubU,’’'* 1*'’ 3 LEI BIROURILI: București, .Sir, Cons­. Mills (Surin­ar) Vq. 5—7—3 TELEFOANE: Provincia:^ 3.81-3E ______________ 200 lei pe 3 | Străinătatea : 3-84-33. —^ ------■mrürriüiTHMi---------- ’ ' -------- - --------------- --------- --L. - -------------- -----------------------------!----- Noul guvern Tătărescu împrejurările în care d. Tătărescu și cabinetul d-sale au demisionat, pentru ca după câteva ore să se formeze un nou minister Tătărescu, au surprins desigur opinia publică. Este drept că de câţiva ani am în­ceput să ne deprindem cu asemenea surprize. Efectul lor asupra noas­tră este din ce în ce mai slab. Ceea ce a impresionat mai mult, a fost absenţa d-lui Nicolae Titul­e­­scu din noua listă ministerială. D. Titulescu a adus ţării, sub a­­tâtea guverne, imense servicii. Ac­tivitatea pe care a desfăşurat-o în apus, succesele pe care le-a dobân­dit în toate cauzele mari ce i-au fost încredinţate, alianţele vechi pe care Ie-a consolidat, legăturile noui pe care Ie-a creat, toate acestea au dat activităţii d-lui Titulescu o strălucire rară. D-sa este unul din­tre puţinii bărbaţi politici români, cari se bucură peste graniţă nu nu­mai de lin mare prestigiu, ci şi de reale, simpatii. In asemenea împrejurări, este natural ca absenţa d-sale din noul guvern să pricinuiască în Occident cel puţin nedumeriri, dacă nu chiar îngrijorări. Din fericire locul d-lui Titulescu a fost încredinţat unuia dintre bătrâ­nii liberali, colaborator intim al lui Ionel Brătianu, fost ministru al Ro­mâniei la Paris, profund ataşat a­­lianţelor noastre şi politicii iniţiate de Brătianu, de Take Ionescu şi de d. Tituiescu, d. Victor Antonescu. D-sa numără şi la Paris şi în cele­lalte ţări prietene nouă, simpatii cari vor fi deosebit de utile ţării, mai ales în momentul acesta. Intr’o telegramă, pe care d. Tătă­rescu a expediat-o d-lui Tituiescu, d-sa lămurește că în alcătuirea nou­lui minister și în trecerea d-lui Vic­tor Antonescu la departamentul ex­ternelor, a fost condus de conside­rentul că în împrejurările de astăzi, guvernul trebue să aibă un caracter strict de partid. Rămâne de văzut felul cum va fi primită de opinia publică această lămurire a d-lui preşedinte de consiliu. Schimbările, care s’au făcut la ce­lelalte departamente, nu sunt prea importante. Trebue subliniată pre­zenţa d-lui Idea la interne. D-sa este un vechiu liberal, este unul din păs­trătorii tradiţiei liberale şi probabil că va imprima la ministerul ce con­duce ritmul adecvat. La justice a venit d. Mircea Djuvara, unul din­tre elementele cele mai distinse ale partidului liberal. Trecerea d-lui Cancicov la ministerul de finanţe îi va oferi desigur un foarte larg câmp de activitate, pentru însuşirile d-sale. Este natural ca să aşteptăm noul guvern la lucru. Nu ştim ce va face; nu ştim dacă această nouă forma­ţiune Tătărescu va izbuti să cori­jeze erorile comise de cealaltă for­maţiune prezidată tot de d-sa. In orice caz, guvernul întâmpină mari dificultăţi şi înlăuntru şi in a­­fără, înlăuntru, din pricina curentelor extremiste şi, în special, a extre­mismului de dreapta, care a fost sistematic încurajat până acum. In afară, din pricina evenimente­lor din ce în ce mai grave. Este nevoe de alte metode decât cele utilizate în trecut. Va avea d. Tătărescu la sfârşitul unei guver­nări, energia de-a părăsi procedee ce s’au dovedit greşite şi de-a porni o politică nouă? Este singura între­bare, care se pune în momentul de faţă, indiferent de schimbările de persoane ce s’au făcut în compozi­ţia cabinetului. Cert este că două trebue să fie liniile de mişcare ale noului mi­nister. In politica internă, o reîntoarcere hotărîtă, sinceră şi deplină la prin­cipiile adevăratului regim constitu­ţional. Prin aceasta, înţelegem a­­bandonarea oricărei politici de în­ţelegere sau chiar numai de coche­tare cu curentele anarhice, cari tind în chip evident la răsturnarea ac­tualei orânduiri de stat și la intro­ducerea dictaturii. Am spus-o de a­­tâtea ori; nu este nevoe de exces de zel, nu este nevoe de metode ilegale. Acestea ar îndârji curen­tele și le-ar spori intensitatea. Este nevoe numai de apuicarea cinstită a legii penale, faţă de oricine înfrânge această lege. In politica externă, guvernul tre­bue să meargă pe linia noastră tra­diţională. Prezenţa d-lui Antonescu la departamentul afacerilor străine este o puternică garanţie în acest sens. Orice abatere de la aceste linii luari, va accentua şi mai mult criza prin care trece România şi ne va crea o situaţie extrem de dificilă, ceea ce trebue evitat cu toată pru­denţa şi cu toate silinţele. Ad. Carnetul meu „UMANITĂŢI“ La Budapesta s‘a întrunit, deunăzi, ■ un congres deosebit de interesant, la­ care au luat parte câţiva, dintre inte-­­ lectualii cei mai proeminenţi ai Euro- i­pei. Reuniunea aceasta a avut drept­­ obiect „Rolul umanităţilor în formaţi­unea p ’’m modern“ ,Xmn,^.i.,aţite“, — adică studiul lim­bilor o­asice dus până la ultima ex­presie a eticului, devenit cult, _ sunt­ o disciplină crâncen atacată şi sub-­ preţuită. I Trepidaţia evenimentelor de azi, ner­vozitatea^ contimporanilor au determinat ca stimme „p­actice“ să aibă precădere. Spiritualul a făcut loc ştiinţei exacte, iar filologia clasică celei moderne. S-au făcut tot felul de experienţe, de la război şi încoace, pentru a se găsi o cumpăna învăţământului nostru se­cundar şi universitar. Dar echilibrul acesta de forţe este departe din a fi fost găsit. Fiecare nou ministru de instrucţie a schimbat preparaţia materiilor, încer­când, să dea precădere, când ramurii ştiinţifice, când celei literare. Problema „umanităţilor“ nu a căpătat soluţiona­rea aşteptată, întrucât nici o iniţiativă ministerială nu a reuşit să insufle şi condiţiunile „spirituale“ inerente unor asemenea preocupări. Dar, să desprindem câteva concluzi­­uni din desbaterile congresului de la Bu­dapesta Din partea Franţei au luat parte Paul Valéry şi Georges Duhamel. Germania pură, neatinsă de pintenii nazismului, era reprezentată prin Tho­mas Mann, Spania prin d. de Madam­a­­iga, Danemarca prin d. Broendall (sa­ P vântul care nera vizitat, nu de mult), Italia prin d. Oretti, Cehoslovacia prin Karl Capek. După ce au definit rolul culturii gre­­co-latine in evoluţia civilizaţiunii, iluş­trii reprezentanţi ai culturii au arătat că studiul „umanităţilor“ nu trebue privit prin interesul său practic ime­diat ( deşi folosul e incontestabil) ci prin sensul luminos, prin perspectivele largi, optimiste pe care le oferă vieţii. Georges Duhamel, stilistul magic al scrisului francez modern, nu a pierdut prilejul de a vorbi despre utilitatea­­ ştiinţelor zise „inutile". El a riscat­­ chiar o definiţie admirabilă, spunând că umanismul este „ansamblul de no­ţiuni care nu par susceptibile de o a­­plicare imediată“. Thomas Mann a atras atenţiunea de­­a nu se acorda „umanităţilor“ un sens strict filologic. Dimpotrivă, ele trebuiesc integrate într-o sferă cât mai largă, şi puse la încercare în lupta Împotriva fanatismului epocii Noul umanism trebuie să aibă lin ca­racter „viril,“, dinamic, colectiv, care să valor­­ice datele ştiinţe­lor pozitive, spi­­ritual­izându-le, insă. Iată chemarea stegarilor spiritului universalist: plămădirea moştenirii cla­sice in formele pozitivismului postbelic. Cine trebuie să lupte pentru izbândirea acestui primat? Toţi aceia cari se simt otrăviţi de materialismul egoist, de lup­tele sanguinare dintre indivizi şi gru­puri, în sfârşit, cei ce tânjesc după un liman d° seninătate şi echilibru. Neo-umanismul in epoca noastră de atrocităţi şi răsturnări sociale? Da, toc­­mai acum. Nimeni nu va cuteza să-i răpună, ci cel mult să-l falsifice, să-l deterioreze. Aici stă primejdia d­in greşelile ce se pot săvârşi in aplicarea acestei noi metode, care ar putea (şi ar trebui) să schimbe însuşi modul nos­tru de a cugeta şi simţi. Pedagogia neo-humanismului: e dis­ciplină de a­­ cărei desvoltare se leagă, poate, însuşi viitorul civilizaţiunii eu­ropene. Fără acest suport, cine ştie în­cotro se va îndrepta drumul „civiliza­tor“ al continentului. M. Grindea Glose politice... D. DR. COSTINESCU LA SĂNĂTATE In ultimele două luni, apropia­ţii d-lui dr. Costinescu anunţau că d-sa şi-a exprimat dorinţa să pă­răsească ministerul de industrie, pentru a relua conducerea minis­terului sănătăţii. Iniţiaţii ştiau de altfel, că d-sa n’a primit cu ini­ma uşoară, la precedenta remani­ere, să abandoneze ministerul să­nătăţii, unde socotea că are de aplicat un vast program, preşedintele de consiliu a sa­tisfăcut acum dorinţa d-lui dr. Costinescu. In felul acesta, sănă­tatea publică recapătă pe un om care s’a consacrat problemelor de higiena socială şi de asistenţă. La ministerul sănătăţii, sunt multe lacune de împlinit. Anumite meschinării ale unui politicia­nism de suburbie au împiedicat un trecut, ca să se acorde atenţia cuvenită problemelor sănătăţii publice. D. dr. Costinecu începuse un ministeriat in condiţiuni din cele mai promiţătoare. Iar d. Nistor, care l-a înlocuit în cele câteva luni cât d-sa a condus industria, s’a străduit să-l urmeze pe dru­mul cel bun. Cu atât mai bine, dacă împrejurările au îngăduit ca d. dr. Costinescu să revină la departamentul de care se simţea profund legat. ■" ..... " 1 •—■ ■ Interim N­AZBAT­I­I____ CEEA CE NU ŞTIAU EI„. Miniştrii din fostul g­uvern­­ erau acuzaţi că nu ştiu nimic din ce se petrece. Când primul ministru i-a convocat în consiliu ca să-i anunţe că au demisionat, au rămas stu­pefiaţi.­­ : : Kix Noua politică a Poloniei Vizita la Paris a generalului Rydz Smigly Generalul RYDZ SMIGLY După vizita generalului Gamelin, şeful marelui stat major francez, la Varşovia, se anunţase că generalul Rydz­ Smigly, generalissimul ar­matei poloneze va înapoia această vizită, ducându-se la 6 Septembrie la Paris. Dar telegraful anunţă a­­cum, că generalu­l­ Rydz-Smigly a plecat la Paris înaintea termenului stabilit şi nu e de mirat că faptul acesta e pus de presa apuseană, în legătură cu ultimele incidente ce s’au produs în politica internaţio­nală, în special cu fixarea la doi ani a serviciului militar în Germania, ceia ce implică o formidabilă sporire a oştirei germane. Atât vizita generalului Gamelin la Varşovia, cât şi cea pe care o face acum generalul Rydz-Smigly la Paris, sunt considerate ca mani­­festaţiuni de mare importanţă. In special se crede că ele reprezintă o schimbare în politica externă po­loneză, mai exact o revenire a ace­steia la unica atitudine posibilă, cea a alianţei cu Franţa. E drept să înregistrăm că ziarele poloneze cari au susţinut politica d-lui Beck, care a fost caracteriza­tă ,de acordul căruia i-a urmat flirtul cu Germania, afirmă că nici un mo­ment Polonia nu s’a depărtat de a­­lianţa cu Franţa şi că s’a arătat în orice moment gata a face faţă obli­gaţiunilor ce ar putea decurge pen­tru dânsa, din această alianţă. Rămâne însă fapt, că toţi obser­vatorii obiectivi ai politicei externe poloneze au avut o altă impresiune, aceia că Polonia s’a apropiat de Germania în aşa grad, încât valoarea alianţei sale apărea foarte redusă pentru Franţa şi prin repercusiune şi pentru ceilalţi aliaţi ai ei, mai e­­xact, pentru cellalt aliat al ei, pen­tru România. Nimănui, afară de Germania, nu i-a putut părea bine de o asemenea întorsătură. In Franţa simpatia pen­tru Polonia este tradiţională. Aco­lo ideia liberării Poloniei a găsit re­fugiu, azil, acolo ea a găsit pe cei mai mari şi mai curajoşi susţinători. Şi dacă în cele din urmă poporul polonez s’a liberat prin, propria sa bravură, e indiscutabil că eroismul acesta nu s’a putut manifesta cu succes, decât în conjunctura libe­rală şi democratică pe care a cre­at-o marele război. In asemenea condiţii acea politi­că poloneză care avea toate apa­rentele că se îndreaptă fie chiar şi numai indirect, împotriva Franţei, a provocat pretutindeni stupoare şi, evident, regrete. Regretele acestea au fost cu deosebire puternice în România, care iubeşte sincer po-­ porul polonez, cu care nu are nici­ un interes divergent, ci, vitale inte­rese comune. Dacă toate aparenţele nu înşală însă, ne apropiem de momentul în care visul urît al depărtărei politi­cei poloneze de aliaţii ei, se va ri­sipi, ne apropiem de momentul în care, aparenţele unei dizloc­ări a po­liticei poloneze — şi aparenţele con­tează adesea în politica internaţio­nală cât şi unele realităţi, fiindcă le influenţează pe acestea — vor face loc unor aspecte reale de sinceră şi reală restabilire a vechilor raporturi de prietenie şi alianţă, singurele cari pot contribui la garantarea păcei, a păcei care rămâne obiectivul ferm al politicei externe a Franţei ca şi a Poloniei, ca şi a României, ca şi a Micei Antante.­­ Dacă acest rezultat va fi definitiv atins, meritul va fi, în cea mai mare parte, a preşedintelui republicei po­loneze şi a generalului Rydz-Sm­gly , care, purtând titlul de­­ inspector ge­neral al armatei, este în acelaş timp a doua personalitate în stat, preşe­dintele Consiliului venind în rang, după dânsul. " . Mai de mult s’a auzit că genera­lul nu se împacă cu acea politică, despre care, cel­ mai puţin lucru ce se poate spune , este, că justifica, prin aparenţele ei, părerea că Polo­nia se orientează spre Germania. Numirea sa, în conformitate cu do­rinţa bine cunoscută a mareşalului Pilsudsky, ca inspector general al armatei şi deci ca persoana care a­­re să decidă de toate problemele din legătură cu apărarea naţională, in­clusiv politica externă, a fost con­siderată ca simptomul vizibil al re­­venirei Poloniei la practica alian­ţelor sale, iar schimbul de vizite de care ne ocupăm aci, poate fi consi­derat ca o confirmare a acestei re­veniri. Evenimentul este de o importan­tă, ale cărei proporţii sunt atât de considerabile, încât nu se poate e­­xagera în aprecierea lor. Tocmai în acest moment, când Europa e la un deget de război, când pasivitatea politicei statelor pacifiste, a alimen­tat în primă linie dinamismul ger­man, restabilirea in integrum a a­­lianţelor Poloniei, însemnează în a­­celaş timp restabilirea echilibrului forţelor, menite să fie în frâu ten­dinţele războinice. Toată lumea care judecă onest, obiectiv, înţelege azi, că sub masca pretinsei sale frice de Rusia sovie­tică, Germania pregăteşte războiul de mâine, pentru realizarea ţintelor sale imperialiste. ‘ Dintre ţările cari în virtutea ex­perienţei lor istorice, sunt îndreptă­ţite a privi cu neîncredere spre co­losul rus. Polonia şi România stau în primul loc. Ele ştiu că trebuie să practice faţă de ei faimosul timeo Danaos... Dar ele nu au alegere. As­tăzi Rusia, chiar dacă nu­ admiţi că în virtutea ideologiei sale, dar în vederea intereselor sale, înclină spre politica de pace. Or, cum spu­neam, ca şi Franţa, ca şi Anglia, Polonia şi România nu pot să vro­­iască alt­ceva. Cu întoarcerea Poloniei la ve­chea ei politică, la cea pe care Fran­ţa şi România, împreună cu aliaţii ei din Mica Antantă, nu au pără­sit-o nici­odată, linia de despărţire între statele pacifice şi cele război­nice, e trasă tranşant. Şuvoiul pro­pagandei naziste e indiguit. Planu­rile aventuroase ale reacţiunei sunt stăvilite. Mulţumită omului care a văzut în mod clar desfăşurarea e­venimentelor şi primejdiile ce ele implică pentru ţara sa, pentru Eu­ropa. E bine ca să se ştie cine este a­­cest om, cine este generalul Rydz- Smigly. El nu a început prin a intra în cariera militară. E, ca să zicem aşa, un civil devenit militar în lupta pentru liberarea ţărei sale, a po­porului său. A studiat literatura şi a absolvit academia artelor frumoa­se, secţia picturei. In tot timpul cât a studiat şi după aceia a fost un partizan al organizaţiei secrete pen­tru liberarea Poloniei, creată şi con­dusă de mareşalul Pilsudsky, al că­rui colaborator şi prieten intim a fost. Când a izbucnit războiul mon­dial şi mareşalul, pe atunci socialis­tul revoluţionar, a trimis în bătălie legionarii săi, licenţiatul, pictorul Rydz a adoptat ca toţi legionarii un pseudonim, Smigly, adică abil, real, întreg, sigur de ţinta. După voinţa mareşalului aceste pseudonime au devenit în Polonia renăscută, titluri de nobleţe. In marele război şi apoi, în 1920, în războiul cu Rusia, şi-a câştigat generalul Rydz-Smigly, galoanele?. El este ceia ce trebuie să fie ult co­mandant modern de oştire, un mi­litar dublat de un intelectual. Tot timpul s’a ocupat și se ocupă, cum e natural, cu studii militare, iar o­­rele libere sunt hărăzite lecturei în cele mai variate domenii. Viitorul război,dacă va fi și vai, azi pare că va fi, fiind destinat să fie totalitar, nu numai în sensul distructiv al cuvântului ce-i dă generalul Luden­­dorff, ci şi în cel că va reclama de­la conducătorii săi cunoş­tinţe în toa­te domeniile şi acea umanitate na­turală beligeranţilor cari au evitat războiul şi nu l-au acceptat decât pentru că adversarul nu a vroit pa­cea. 3. Bî’ăriiştsarsp Contractele colective sub dictatura şi democraţie Acum vreo două săptămâni, ge­neralul Metaxas, primul ministru dic­tatonar al Gr­e­pei, a introdus, în re­gimul muncii, sistemul contractelor colective. Prin acestea se fixează un minimum de salariu pentru lucră­tori şi pentru funcţionarii particu­lari. Semnând acordul, împreună cu reprezentanţii asociaţiunilor patro­nale­ şi, cum spun ştirile din Gracia, împreună cu preşedinţii federaţiunii muncitoreşti din Atena şi din Pireu, d. Metaxas a declarat — extragem a­ceasta dintr’o publicaţie străină, — „că n’a iscălit încă niciodată un act cu mai multă bucurie şi cu mai mult optimism pentru viitor“. Cu prile­jul acesta ziarele greceşti au amintit şi declar­aţiunea făcută de d. Meta­xas la Cameră. El a spus: „Mijlocul cel mai eficace pentru a opri agitaţiile subversive este în­lăturarea terenului favorabil des­­voltării lor. Pentru ca muncitorii să rămână surzi faţă de propagandele rele, este necesar să li se acorde protecţie şi ajutor“. Contractele de muncă în Grecia au eşit din această concenţie a ge­neralului. Ideia a fost luată din Fran­ţa, unde DL Léon Blum făcuse toc­mai să se voteze noua, legislaţie so­cială, între care se află şi contrac­tul de muncă. La Paris, în momen­tul când guvernul a venit cu proec­­tele sociale, o parte din presă i-a a­­cu­izat că lucrează sub impulsiune co­munistă. Contractele de muncă au fost considerate şi ele ca ceva revo­luţionar. Iată, însă, că generalul Metaxas, dictatorul anti-socialist şi anti-co­munist al Greciei, adversarul implacabil al marxismului, face, la ctenariam­ritol muncii, ceea ce a fă­cut marxistul Léon Blum în Franţa. Este, evident, o ironie în apropi­erea acestor două nume şi acestor două rânduri de fapte. Dar apropi­erea acea­sta nu este decât aparen­tă. D. Metaxas şi d. Léon Blum ur­măresc lucruri cu totul deosebite. Contractele de muncă din Grecia şi din Franţa nu sunt nici ele aceleaşi, chiar dacă textele sunt identice, ce­­­­ea ce, de altfel, nu ştim. Contractele­­ de muncă făcute sub un regim de dictatură sunt una şi cele făcute sub un regim democratic sunt alta. In­tre el nu există nicio asemănare. Intr’un regim de dictatură, con­tractele de muncă şi legile sociale în general sunt aplicate într’alt spirit şi cu alte tendinţe decât într’un re­gim democratic. Aci ele sunt de drept, sunt rezultatul unor concep­­ţiuni so­ciale, ele sunt decretate de sus, ca un act de bunăvoinţă perso­nală, legat de conţiuni stricte şi totdeauna revocabil. Legat, in pri­mul rând, de condiţiunea de a ac­cepta răpirea libertăţii de asociere şi de gravă şi de a asculta orbeşte de poruncile dictaturii. In regim de­mocratic, legile sociale şi contrac­tele de muncă se adaugă la liberta­tea politică. In acest regim legile sociale contribue a face din munci­tor un cetăţean din ce în ce mai conştient de valoarea persoanei sale şi a rolului său în societate. Din contră, sub dictatură distrugerea li­bertăţilor în schimbul unei legislaţii sociale precare, fără posibilitate de a fi apărată, face pe muncitor, cum de altminteri şi pe ceilalţi locuitori, să nu se mai simtă cetăţeni în ac­cepţiunea înaltă a acestui cuvânt. .Diferența între avantagiile unui regim și ala celuilalt este vizibilă și nu mai trebue insistat asupra ei. I. CHESTIA ZILEI UN RECORD jrSK­Uj ----- Șefule, am venit la putere... ----- Dar când ai pleca­t ----- Am­ plecat dimineaţa şi am venit seara... In ajutorul tineretului de PROF. P. V. HANEŞ Groaznica sărăcie şi nesfârşite­le lipsuri care se acumulează dela războiu încoace, pe tot întinsul ţării şi In toate casele isbesc în primul rând pe cei slabi, pe cei săraci şi tineri. Cine şi-a putut face rezerve, fie din munca tre­cutului, fie din moşteniri, fireş­te că poate rezista, cât va mai pu­tea rezista, dar săracii şi tinerii cu c­e să reziste? Cei bogaţi şi cei maturi au, deci, datoria să-şi pună mereu a­­ceastă problemă şi să-i găsească soluţiunea. Tineretul însuşi — cel intelectual în primul rând .—­­ se organizează să-şi apere exis­­­­tenţa, iar noi nu trebue să rămâ­nem surzi nici la frământarea,­­nici la soluţiunile lui.­­ In primul rând, trebuie să ri­sipim neîncrederea cu care tine­retul priveşte pe conducători. Nu trebuie să-i răspundem: „N’avem ce-ţi face, nici noi nu trăim mai bine”.­­ Trebuie să-i răspundem cu pre­ocupări pline de grijă şi de sim­patie şi mai ales cu jertfe in fa­voarea lui. Să nu facem impre­­siunea că ne simţim foarte bine în dosul poziţiilor câştigate şi înt­­­tărite. Cei bătrâni şi cei maturi au­­ rolul de a îngriji, ocroti şi înălţa tineretul. „ Rolul acesta nu trebuie să-l , uităm mai ales în aceste vremuri grele. Suntem in plin războiu im- 1 potriva mizeriei. I Faceţi o comparaţie între acest războiu şi cel obişnuit contra duş­­­­manilor. Contra duşmanilor luptă ; tineretul, contra mizeriei trebuie să lupte cei maturi şi cei bătrâni.­­ înainte de toate, să nu provo­­­­căm tineretul. S’a făcut o lege — , ba mai multe — contra cumulului.­­ S’au întocmit comisiuni pe Mini-­i­stere pentru aplicarea ei. In acele comisiuni, s’au numit­ cumularzi. Nu e aceasta o provocare?­­ Legile cumulului permit încă situaţiuni materiale, care apar­­ fantastice faţă de mizeria în care­­ se sbate tineretul. Nu se poate fa­ce revederea lor? Nu se poate a­­junge la , realizarea principiului: un om, o funcţie, o leafă? Iată ce scrie,­in această pri­­­­vinţă un ziar din Galaţi. I­TX nu încasează decât vreo 32.000 lei lunar de la primărie. Intre 20.000­­și 30.000, când lucrează Farla­mentul. Lei 8000 la C. F. R.. Lei 12.000 la Seminarul Sf. Andrei. Lei 15.000 la Elisabeta Doamna. Lei 4000—5000 ca delegat la U. C. G.”. In total 87.000 (optzeci și șapte de mii de lei) pe lună! Să fie oare adevărat? Ori e o poveste? Intr’adevăr numai în poveşti ar mai fi îngăduite, as­tăzi asemenea lefuri. Inchipuiţi-vă câţi tineri s’ar putea utiliza cu părţi infime din aceste lefuri, cu cât am reduce mizeria Galaţilor, câtă proaspătă energie s’ar intro­duce în treburile publice. Ţara e plină de cumularzi, că­rora puţin le pasă dacă tineretul are ori n’are unde munci. Ei nu simt primejdia la care este expu­să ţara din cauza nemulţumirilor din ce în ce mai adânci, dar sa­crificarea plusului lor de venituri, a devenit imperioasă. Tineretul să ducă mai departe lupta, fiindcă începutul s’a făcut şi numai în­ceputul e greu. Citeşti în ziare despre prelungi­rea limitei de vârstă la Curtea de Casaţie, despre menţinerea în U­­niversităţi a profesorilor ieşiţi la­­ pensie, în genere despre menţine­rea în funcţiuni peste termenele legale. Sunt oportune asemenea măsuri in mijlocul referinţei ge­nerale a tineretului, provocată de­­ lipsa de locuri? Cu orice tânăr te’ntâlneşti, îţi povesteşte fapte de necrezut. Da­că e medic, iţi înşiră un număr nesfârşit de medici care ocupă la (Citiţi continuarea în pagina Iî-a) NOTE PRIMUL ministru e încredinţat că a făcut o remaniere la­rgă. i Largă, fiindcă au încăput in noul cabinet, toţi vechii miniş­tri... plus unul? ! DIN curiozităţile teatrului': i Actorii italieni păşesc în sce­nă numai cu dreptul!. Dacă sunt de dreapta! *• BANCA Naţională a întocmit­­ un nou proiect pentru asigurarea­­ depozitelor bancare. I Unde sunt insă depozitele? Kt (Citit! continuarea în pagina l1-a) PENTRU PACE!.. de IZ­ABELA SACOVEANU Războiul a fost o catastrofă pentru toate epocile istorice, din trecut şi până azi. Dar, dacă oamenii de altă dată nu au încercat să pună stavilă prin voinţa şi rezistenţa judecăţii lor, la nebunia colectivă, care prăbuşea mulţimile în distrugere reciprocă, aceasta a fost pentru că nu-şi dădeau seama de toate urmările lui catastrofale şi pen­tru că îl priveau, ■ totuşi, ca un mijloc practic pentru soluţiona­rea unor dificultăţi. Mai putem noi care rămâne cu braţele în­crucişate faţă de simptomele unei noi‘dezlănţuiri de forţe nebune, Intr’un nou­ războiu cu resursele techniicei moderne, noi care nu am­ uitat încă, grozăviile măcelu­lui inutil, din ultimul războiu? " Pentru ce au murit atâtea mi­lioane de fiinţe omeneşti? Pen­tru ce s’au distrus atâtea valori umane? Pentru ce s’au prăbuşit câteva generaţii? Care au fost ur­mările pentru soluţionarea difi­cultăţilor in problemele interne şi externe? Cui a folosit jertfa vie­ţilor tinere în tranşee, în spitale, prin văgăunile în care ne-am pi­tit cu toţii? Durerea noastră, care am văzut pierind floarea o­­menirii, rodul trudelor noastre de o viaţă înteagă, cărora ni s’a stins lumina ori cărei bucurii odată cu viaţa celor scumpi? Cui au ser­vit jertfele de tot felul, mizeria, foametea, şomajul de atunci şi până azi? Hienele care s’au înbuibat din marele stârv rămas după urmele războiului? Cred oare cei ce pre­gătesc o nouă catastrofă, mai în­fiorătoare de­cât cea la care am luat parte, că această catastrofă îi va cruţa în potopul ei cotropi­tor? Războiul se va deslănţui pe sus, prin aer, distrugerea va fi complectă şi fără cruţare pentru toţi. Nu vor mai fi combatanţi şi necombatanţi, nici învingători sau învinşi, vom pieri toţi dea­­valma, iar hienele, care vor veni după noi, nu vor mai avea cu ce să se înbuibe, căci totul va fi şters de pe faţa pământului, în blestemata noastră civilizaţie. Toţi ştim ce ne aşteaptă, ve­dem limpede cum mergem spre distrucţia finală şi rămânem hip­notizaţi, cu ochii fixi spre ori­zontul din care se arată prăpă­dul, fără să încercăm a găsi o ieşire, raza salvatoare, colacul de mântuire de care să ne agăţăm! Doctorul Berillon, în „Courrier Medical” observă că nici pictorii, nici sculptorii din antichitate nu reprezintă omul şezând picior, pe­ste picior, aşa cum se găseşte în mai toate atitudinile preferate ale pictorilor, sculptorilor şi mai ales ale fotografilor din vremea noa­stră. „Această atitudine”, zice docto­rul Berillon, nu numai că nu e estetică, dar traduce o slăbire ge­nerală a voinţei şi a caracterului”. Numai prin această surpare a vigilenţei morale şi a puterii ca­racterului ne putem explica pasi­vitatea, cu care generaţiile­­ de după războiu, se lasă târâte ca vitele la abator, spre un nou mă­cel, în care este angajată pieirea propriei lor patrii, odată cu dis­trugerea civilizaţiei, fără un e­­fort, fără o protestare, resemnate şi pasive ca nişte fiinţe necuvân­tătoare. Cine se mai îndoieşte că răz­boiul va fi pentru toţi, fără deo­sebire, o catastrofă inimaginabilă? Totuşi ca şi când în această ca­tastrofă ar fi destinaţi să­ piară numai aceia cari vor fi aleşi pen­tru aleatoriu, ca în alte vremuri, toţi se preocupă numai de in­ere­sul lor imediat, lăsând carul sta­tului să fie dus de­ toţi nebunii, cu toate riscurile, spre abisul căs­cat care ne aşteaptă pe toţi. Există, totuşi, o mântuire, mai avem o frână pe care o putem stăpâni chiar în ceasul al unspre­zecelea, în care ne aflăm, mai pu­tem schimba politica şi opri po­topul: Pacifismul. Lumea este desigur pentru pa­ce, poporul, mulţimea doresc pa­cea cu pasiune. Fiecare în parte doreşte pacea, dar nimeni nu e pregătit să facă cel mai mic e­­fort pentru realizarea idealului de

Next