Adevěrul, octombrie 1936 (Anul 50, nr. 16161-16186)

1936-10-01 / nr. 16161

/ Carnetul meu UN CAZ PARADOXAL In general, în epocile de examene, părinţii au o­ singură pretenţie ca o­­draslele lor să înainteze pe seara cla­selor şcolare. Nu interesează mijloacele, ci numai scopul. Dacă s’ar putea, ar fi bucuroşi să-i vadă sărind câte două şi trei clase. Iată insă că-mi ajunge la cunoştinţă şi cazul contrar: un părinte care ar vrea ca fiul lui să fie dat îndărăt. E bizar, nu e aşa? Dar ceea ce e şi mai curios este că legea a prevăzut cazul, şi formulează şi interdicţia respectivă. Iată despre ce e vorba: o elevă a ab­solvit clasa a patra de liceu. La exa­menul de admitere in clasa a cincea, a fost respinsă. Tatăl ei şi-a făcut so­coteala că nu va câştiga nimic ţinând-o acasă de­geaba un an întreg: fata va uita şi ceea ce ştia, deci în iunie viitor va avea şi mai puţine şanse de a reuşi la examenul de admitere in cursul su­perior. De aceea a hotărit s’o dea şi anul a­­cesta la şcoală. Cum în clasa a V-a nu poate s’o înscrie, a prezentat-o Încă o dată în clasa a patra. Mai bine aşa de­cât să stea fata de geaba. Dar la liceu i s’a răspuns, că nu se DECE? Din discursul d-lui Tătărescu: „Ceasul pe care-l trăim,­­ ne cere poate, se opune regulamentul. Im .tr.’adevăr, se dă dreptul de înscriere e- • levilor promovaţi din clasa Inferioară.1 un_Fe plătire elevilor repetenţi In aceiaşi clasă, dar . De c® nu meepe d-sa cu partidul promovaţilor nu. f lliterai ‘ Bietul om a colindat la toate liceele Kix din Capitală, oferă peste tot să plă­tească taxa, dar regulat i se răspunde acelaşi lucru: se opune regulamentul. Bine­înţeles, există un motiv: pre­zenţa unui elev care a promovat odată clasa şi care deci nu este obligat să-şi dea prea multă osteneală pentru lecţii, ar putea constitui un rău exemplu pen­tru colegii săi. Pe de altă parte, situaţia unui elev care nu e primit in nici o clasă a li­ceului, deşi el nu cere decât să plă­tească taxa şi să înveţe, este tragică. El ajunge să-şi spună că era mai bine dacă rămânea repetent, căci atunci ar fi fost un rând cu lumea. Cum cazul, acesta nu se întâmplă de­sigur decât foarte rar, socotim că ministerul ar putea să ridice interdic­ţia, nu e nici un pericol de dezorgani­zare a­ învăţământului dacă se vor primi ?­nscriere şi promovaţii. V. Badea NĂZBÂTII ANUL 50.-No. 16.161 8 paging ABONAMENTE k 380 lei pe 8 luni 750 lei pe un an 200 lei pe 3 luni Joi 1 AL- V- VELDIMAN FONDATORI: CONST. MILLE 1888—1897 1907—1926 In străinătate dublu 3 LEI BIROURILE: București, Str. Const. Mille (Sărindar) No. 5—7—9 TELEFOANE Grupările „Păreri libere” fi „H.” , vor fuziona, j. sf.7 Pe când şi grupările d-lor Ta­­tărescu şi Dinu Brătianu ? Centrala : 3-84­-30. Provincia : 3-84-31. Străinătatea : 3-84-33. .LAGĂRUL DE CONCENTRARE. D. Oct. Goga crede că a... răspuns Faptele sunt cunoscute: D. Oct. Goga s’a dus la Berlin. Era natural. A vorbit cu d. Hitler. Era tot aşa de natural. S’a întors la Bucureşti şi, într’un interview acordat ziarului „Curentul”, a făcut o mărturisire senzaţională: „oa­meni cu răspundere” (textual) de la Berlin i-au garantat integritatea hotarelor româneşti. Am spus: destăinuire senzaţio­nală. Aşa este. Dacă Germania, de dragul ochilor albaştri ai d-lui Goga, a renunţat la politica revizionistă şi dacă a abandonat Ungaria, faptul este un adevăr senzaţional. Ce se întâmplă. Insă? Interviewul d-lui Goga este re­produs de oficiosul d-lui Hitler, „Voelkischer Beobachter”. In în­tregime? Nu. Zarul d-lui Hitler re­produce interviewul d-lui Goga, dar OMITE tocmai pasagiul, în care d. Goga ne asigură că Berlinul ne garantează hotarele. Omite adică, singurul pasagiu care putea fi IM­PORTANT în declaraţiile d-lui Goga. Ce inseamnă aceasta? Că Berli­nul nu vrea să-şi ia, In această pri­vinţă, niciun angajament. Nici mă­car indirect. Nici măcar formal. Nici măcar în aparenţă. Mai mult, a doua zi după pleca­rea d-lui Goga de la Berlin, descinde acolo şi este primit cu mare alai d. Horthy, regentul Ungariei. Iar d. Horthy nu vine singur în capitala Germaniei. Vine însoţit de o mi­siune a marelui stat major ungar , d­ar, d. Goga a fost Indus în eroare. „Oamenii cu răspundere­ de la Berlin l-au minţit TOATĂ presa românească, chiar şi de dreapta, se sesizează. „Curentul, care a publicat interviewul d-lui Goga, se socoate dator — cu drept cuvânt — să revină, să sublimeze gestul oficiosului hitlerist şi să a­­vertizeze „prudenţa românească în privinţa intenţiunilor Germaniei. D. Madgearu, într’un discurs care a fost comentat în vreme, arată pă­căleala d-lui Goga. „Dreptatea”, p- Holosul naţional-ţărănist, cere d-lui Goga să se explice. Noi Înşine, scriam zilele trecute: d. Goga a fost amăgit de „oamenii cu răspun­dere” din capitala Germaniei, e foarte simplu, foarte natural ca d-sa să arate opiniei publice româneşti că a fost amăgit. Toată lumea va fi de partea d-sale şi împotriva amă­gitorilor, pe această chestiune. Nu este nimic stânjenitor pentru d Goga, în privinţa aceasta. D. Goga a tăcut A tăcut până Duminica trecută, când a răspuns în discursul rostit la Sibiu. Cum a răspuns d. Goga? Vom lua textul, aşa cum a apărut în cea mai infamă fiţuică huliganică din Bucureşti, cu certitudinea că acea­sta poate reda, în întregime, fără reticente cuvântul d-lii Goga. D. Goga răspunde, mai întâiu d-lui Madgearu. Cităm: „Madgearu mă hărţueşte". Aşa­dar discuţia a­­supra integrităţii hotarelor româ­neşti in cadrul unei orientări a po­liticii noastre spre Berlin, este —­ pentru d. Goga — o simplă... hartă... Mai departe: „Omul acesta (adică d. Madgearu) poate vorbi în chestii economice. Dar unde este vorba de sângele românesc, vorbeşte sângele românesc. Este prerogativa sânge­lui”. Scurt şi cuprinzător. In două fraze, d. Goga l-a alungat pe d. Madgearu din naţia română. L-a... destituit! Din punctul de vedere al românismului, d. Madgearu este, azi, şomer... După ce li lichidează în felul a­­cesta pe d. Madgearu, d. Goga trece şi la presă. Cităm din aceiaşi infa­mă fiţuică huliganică, cea mai ca­pabilă să redea gândul d-lui Goga în chipul cel mai corect: „Am lămu­rit ţara, prin interviewul dat ziaru­lui „Curentul”. La Berlin, într’o foaie aproape de guvern, nu s’au reprodus decât câteva pasagii...” Să ne oprim o clipă. Mai întâi, nu e vorba de o foaie „aproape de guvern”. E vorba de „Voelkischer Beobachter”, care nu e „aproape” de guvern, ci este zia­rul personal al d-lui Hitler și ofi- ; ciosul guvernului hitlerist. După­­ cum „Țara Noastră” nu e „aproape”­­ de d. Goga, ci oficiosul d-lui Goga.­­ In al doilea rând, este inexact că nu s’au reprodus „decât câteva pa-,­­ sagii” din interviewul d-lui Goga.­­ Ci s’a reprodus interviewul, din­­ care s’a omis UN SINGUR pasagiu­­ — și ANUME acela care vorbea de­­ hotarele româneşti. In al treilea rând, nu e vorba NUMAI de acest fapt, deşi ar fi su­ficient. E vorba şi de vizita d-lui Horthy la Berlin, puţin după ple­carea d-lui Goga şi de vizita mi­siunii militare maghiare, — ceia ce schimbă cu totul faţa lucrurilor... Deci, zadarnic caută d. Goga să atenueze faptele. Ele rămân, în toată gravitatea lor. In fata acestor fapte grave, cari arată că d. Goga a fost indus în e­roare la Berlin, de........oameni cu răspundere”. — ce face d-sa? Re­cunoaște? Ar fi onorabil. Ar­e pa­triotic. Nu. D. Goga dă cel mai... neaşteptat răspuns. Cităm din ace­iaşi foaie gogisto-cuzistă: . „De trei săptămâni mi se cere so­coteală dece nu s’a vorbit nimic diespre frontiere? (Dece s’a omis pasagiul, în care d. Goga pretindea că „oameni cu răspundere” i-au ga­rantat frontierele româneşti. Nota Red.). Eu le spun tuturor acestora: Lagărul de concentrare! Acesta va fi răspunsul când voi veni la pu­tere!". Cine sunt „toţi aceştia”, cărora d. Goga Ie oferă perspectiva lagă­rului de concentrare? Este d. Iuliu Maniu, care spunea alaltăeri că oricine predică o politică alături de Germania este „trădător de pa­trie”. Este d. dr. Lupu. Este d. Ion Mihalache. Este d. V. Madgearu. Este d. Gr. Filipescu. Este ziarul „Epoca”, oficiosul conservator. Este „Dreptatea”, oficiosul naţional-ţă­­rănist. Suntem — fireşte — noi, cei de la­­Adevărul” şi „Dimineaţa”. Este — în fruntea tuturor — d. Ni­­colae Titulescu, care a şi suferit o primă sancţiune, a fost debarcat în împrejurările cunoscute. Toţi — în lagărul de concentrare! Pentru care vină? Pentru că am întrebat: dacă mergem la Berlin, ni se garantează hotarele? Fără insulte, fără vorbe late, am întrebat şi noi — simplii cetăţeni ai acestei ţări: cum stăm cu hotarele? Nu e voe — ne răs­punde d. Goga. Lagărul de concen­trare! “Fie! Şi nu numai lagărul de con­centrare. Acceptăm şi plutonul de execuţie. Dar până atunci, până în ultima clipă, atât cât vom mai pu­tea vorbi, nu vom osteni să între­băm: ce este cu „oamenii cu răs­pundere” de la Berlin? De ce se necăjește atât de tare d. Goga? Repetăm ceia ce spuneam zi­lele trecute: A fost indus în eroare la Berlin? S’o spună. Vom fi cei dintâiu, cari­­ îi vom aplauda pe această temă,­­ indiferent de tot ce ne separă.­­ Problema e simpla, întrebarea e­­ clară. Lagărul de concentrare nu­­ este un răspuns. Sau, în cazul cel , mai bun, este un răspuns lamenta­­­­bil. I Iar dacă d. Goga vrea să vină la , putere, numai ca să bage în lagăre de concentrare pe toţi cei ce gân­­­­desc cu îngrijorare asupra hotare­­i lor României întregite. — atunci nu­­ mai este nevoie de d. Goga. Treaba­­ asta o poate face cu mai mult ta­­i lent, d. Hitler, — așa cum a făcut-o , mareșalul Mackensen când a cuce­­­­rit Bucureștiul, în 1916... ) Tudor Teodorescu-Braniste Liga credincioasă dreptului Geneva locul de rendez vous al diplomaţiei GENEVA. — Am arătat într’un­­ alt articol, dificultatea ce prezintă ca pentru Ligă, problema dacă dele­­ci­­aţia abisiniană trebuie admisă să si ia parte la lucrările ei. — Era — cum spuneam — conflic­­ti­­ul dintre drept şi oportunitate poli- n­­ică, pe care adunarea Ligei, tre- b­ buia să-l rezolve. Pe vremea diplo-­o maţiei secrete, problema aceasta­­i nici nu se punea. Intre drept şi o­­portunitate politică, aceasta din ul- ti­mă biruia. Liga, al cărei scop este şi tocmai de a introduce legea, drep-­­­­atea şi în relaţiile dintre popoare,­­ nu le poate atât de lesne jertfi o­­portunităţei politice. In culise, diplomaţia unora dintre marile puteri, rezolvase chestia. Pentru a obţine colaborarea Italiei la Ligă, se sacrificase dreptul teo­retic al Abisiniei. Când chestiunea a venit înaintea comisiunei de ve­rificare a mandatelor, s‘a văzut nu­ „­mai decât că soluţia din culise nu e viabilă în public. S’a căutat atunci să se înlăture problema, trimiţând-o spre rezolvare Curţei de la Haga, ci Dar, cum am mai arătat, imediat şi­­ concomitent s‘a pus ■ chestiunea,­­ dacă până la deciziunea­­Curţei, de­­e­legaţia abisiniană trebuie admisă­­ să participe la lucrări sau trebuie­­ ţinută la uşa Ligei. Precedentele 4 pledau pentru prima parte a acestei­­ alternative In cele din urmă a tri­umfat dreptul. Delegaţia abisiniană­­ a fost admisă­ Contra admiterei , n’au votat decât Albania, Austria,­­ Ungaria şi Equator. Bulgaria, Pa­­c­eama, Portugalia, Siam, Elveţia şi­­ Venezuela s’au abţinut. Toate cele- f lalte state, în definitiv toate marile­­ puteri prezente, au votat pentru A­­bisinia. Italia nu era prezentă. Nici c Germania. Şi trebuie notat că ni- r meni nu a vroit să dea votului o in- j. terpretare politică, ci numai una iu- l ridică, ba chiar procedural!. c Totuși nu încape îndoială că vo-­­ tul are o mare însemnătate politică.­­ El însemnează in ultimă linie, că­­ Liga a stabilit că victoria militară,­­ nu constituie un titlu de drept.­­ Oricine cugetă câtuş de puţin îşi dă seamă, de importanţa acestei , deciziuni şi nu înţelege de ce votul­­ acesta a fost determinat mai ales­­ de atitudinea ţărilor mici. România a participat la el, în­­ primul rând pentru că din propria­­ ei experienţă ştie ce precedent grav , s’ar fi creat dacă s‘ar fi admis că­­ cotropirea militară crează titluri de drept, dacă s’ar fi restabilit a-­­ dică formula primitivă a dreptului­­ ocupantului. Apoi însă, fiindcă nu se putea despărţi de Anglia, de­­ Franţa, de Rusia, de Mica Antantă şi de înţelegerea Balcanică. Ne putem imagina că în ţară, de la distanţă, unii vor zice de ce Ro­mânia s’a asociat la un vot deza­greabil Italiei ? Dar aci, în atmos­fera de drept ce pluteşte asupra Li­gei, cu toate dificultăţile prin cari ea trece acum, în contactul ime­diat cu marile puteri occidentale, cu aliaţii României şi cu statele mai mici purtătoare ale civilizaţiei europene, nu era posibilitate de he­­zitare şi nici nu a fost hezitare­ Nu mai vorbim de faptul că România votând altfel de cum a votat rămâ­nea la o parte de aliaţii săi şi ală­turi de Austria, de Ungaria, de Al­bania... Există o optică politică şi diplo­matică specială, pe care a creat-o I Geneva şi care decide aci. Altfel , decât acasă, se vede de aci politica ‘ internaţională. Se vede şi se simte.­­ Poate de aceia politica d-lui Titu­­­­lescu a fost rău înţeleasă în ţară, când nu a rămas chiar neînţeleasă. : D. Victor Antonescu, chiar dacă ar­­ fi vroit, nu ar fi putut decât conti­nua linia politicei internaţionale a Românei. Dar d-sa s‘a folost de toate ocaziile — şi îi s‘au prezentat destule aci — pentru a asigura că nici d-sa personal, nici guvernul din care face parte — căci s’a încercat şi aceasta : de a se face un dis­­tinguo între d-sa şi guvern — nu se gândesc să modifice politica exter­­­­nă a României, care urmează fără 3 şovăire şi drept linia ce-i este indi­cată de realităţile geografice. [ S’a dovedit aci că era mare ne-II voie de aceste explicaţii. Ele s’au ‘f produs în conversaţii particulare, ■ cari nici nu păreau măcar, a avea v caracter oficial. Cei cari critică Liga fiindcă nu ar * fi făcând nimic, ba ar fi o pură g pierdere de vreme, întrucât sunt de r bună credinţă,, ar gândi şi­ vorbi de­sigur altfel, dacă ar avea în vedere­­ că într’o vreme în care statele tre­­­­buie să menţie contactul între ele ,­ mai strâns ca oricând, Liga este ir marele loc de rendez-vous al dipo­­maţilor. Câteva săptămâni numai după ce a venit la departamentul afacerilor streine, d. Victor Antonescu a putut­­ lua contact cu toţi conducătorii ti­tulari ai politicei internaţionale, cu cei ai statelor mari, ca şi cu cei­ ai­­e statelor mai mici, cu cari avem­ inte­­rese­ comune de la mare importanţă m­indrală,­ce sunt în ultimă linie şi de o mare însemnătate politică. Cât timp i-ar fi trebuit, dacă Liga nu exista, ca să ajungă la a­­ceste contacte personale. Cât de complicate erau altădată vizitele în streinătate ale miniştrilor de exter-­ ne. Şi la ce comentarii şi interpre­tări nu dădeau loc ? E destul să a­­mintim ce ar fi însemnat o călăto­rie a ministrului de externe la Mos­,­ceva, dacă în genere, ar fi fost po-­­ sibilă. Dar aci d- Victor Antonescu a pu­tut da lămuririle necesare şi a pu­tut afla, în timpul cel mai scurt şi de la cele mai autorizate personali­tăţi, totul. Şi cum a fost apreciată politica­ României, şi cum e consi­derată acum, şi ce se aşteaptă de la ea. Nu mai sunt deci posibile îndo­ieli. Nu e posibil să se conteze cu lipsa de informaţii. Şi lesne este să se tragă tacitul: ce se poate, ce nu se poate. Astfel Liga este un centru diplo­matic atât de important, încât şi cei cari sunt absenţi de pe scena ei, sunt prezenţi şi chiar foarte pre­zenţi în culise. B. Brănişteanu Glose politice... SEMNIFICAŢIA SO­LEMNITĂŢI­I~”'dELA Toţi oratorii care au vorbit la desvelirea statuii lui Gh. Mărzescu, — şi în special d. ministru Victor Iamanţu­, al cărui discurs a scos în evidenţă trăsătura caracteristică a unei bogate opere politice, — au vorbit de democratismul lui Măr­zescu, ca şi de participarea-i la în­făptuirea reformelor. Activitatea lui in această direcţie a avut două faze: 1) de pregătire a reformelor pe când Mărzescu a lucrat, cot la cot, cu C- Stere in organizarea demonstraţiilor popu­lare şi a Ligii Reformelor şi 2) de formulare şi de traducere in fapt a reformelor înseşi. Apoi Mărzescu — pe lângă con­cursul dat pentru accentuarea cu­rentului, favorabil reformelor, din partid, şi pentru formarea unei miş­cări de opinie publică cu menirea de a exercita o presiune asupra lati­fundiarilor din partidul liberal, — a prezidat o operă legislativă, poli­tică şi cu caracter administrativ, de desăvârşire a exproprierii şi a vo­tului universal. Partidul liberal a făcut reformele, dar — în urmă — această forma­ţiune politică a căutat să le escamo­teze. Fruntaşii liberali care au vorbit la Iaşi se întorc cu evlavie spre au­torii reformelor. Implicit î nt­-i oare o recunoaştere a necesităţii acestor reforme ? Şi atunci nu-i logic ca partidul li­beral să meargă până la capăt pe linia reformelor ? Ţăranii au căpătat pământ şi drept de vot. E just ca ei să fie lăsaţi să aibă tot binele de pe urma reformelor. Paralel cu pământul, ţăranii vor un sistem de gospodărie agricolă — care să dea masselor forţă econo­mică. Deasemeni votul universal presu­pune o stare de libertate — pentru ventilarea ideilor in vederea con­ducerii ţării prin popor. Suprimăndu-se această libertate — nu numai în timpul alegerilor, dar în permanenţă —■ se suprimă în fond votul universal. Căci dacă­ se interzice permanent activitatea politică — cu întruniri, demonstraţii, presa, etc. —, alege­rile, după această pregătire şi subt teroarea guvernamentală, ce impor­tenţă mai au ele din punctul de ve­dere al unei bune funcţionări a vo­tului universal ? Liberalii, la laşi, s'au întors teo­retic spre reforme. Ar trebui să se întoarcă — şi practic­.. D. TĂTĂRESCU ŞI VHMLEWŢA in discursul ţinut la laşi. D. Tătă­rescu s’a ocupat cu îngrijorare de ziua de azi, „când urile tind să a­­dâncească abisele intre oameni şi partide, când violenţa năzueşte să ia locul, cugetării, când brutalitatea voeşte să se substitue talentului şi apelul la instinct ameninţă uneori să înăbuşe apelul la raţiune".. D. Tătărescu vorbeşte cu atâta convingere — că parcă d-sa n- ar fi făcut nimic pentru adâncirea obise­lii, pentru creşterea violenţei şi a brutalităţii... Atunci când ai­ o muscă pe că­l­ciulă —­ e recomandabil să­ umbli cu şapcă... M. Sevastos DUPĂ „COMITET...“ S’a ţinut, în fine, şedinţa comite­­tului executiv al partidului naţional ţărănesc. Adversarii democraţiei au avut o deziluzie: partidul nu s’a rupt. Ceva mai mult : a eşit întărit din ultimele frământări. De atâta vreme se lucrează, din umbră, la sfărâmarea acestei forţe democratice. Cele mai infernale ma­­şinaţiuni au fost puse la cale. O at­mosferă de derută şi de neîncredere a fost pe îndelete pregătită. Dreapta urmărea cu orice preţ ca, partidul naţional-ţărănesc să fie di­vizat. Aceasta ar fi mărit şansele ut­­nei succesiuni — împotriva indica­ţiilor populare. Şi totuşi, nici o fracţiune şi nici un om n’a dezertat dela datorie. Un partid eşit din frământarea masse­­lor nu putea să se orienteze după combinaţii de culise. El trebuie să ţină seamă de gloatele masive pe care s’a sprijinit. Dacă unul sau mai mulţi fruntaşi ar fi abdicat dela ro­lul încredinţat de aceste masse , partidul tot n’ar fi pierit. El găsea alţi exponenţi, ca să lupte, cu mai multă vigoare împotriva coaliţiei de ură care vrea să-l încercuiască. Fi­indcă, massele au şi de aici înainte, nevoie de un organism politic car­e să le exprime voinţa şi revendicările. Iar revendicările ţărănimii rămân aceleaşi, indiferent de formele abile care s’ar fabrica în laboratoriile po­litice din Bucureşti. Omogenitatea partidului naţional­­ţărănesc a fost, însă, salvată. Nu e deajuns. E nevoe ca partidul să por­­nască o vie acţiune politică. Ultime­le frământări interne i-au sustras a­­tenţia de la marile sale obligaţiuni. Partidul naţional-ţărănesc are, în faţa sa, o coaliţie a dreptei. Tendin­ţele fascizante şi dictatoriale trebu­­esc combătute cu energie. Opinia publică are dreptul să fie lămurită­­—amplu lămurită— asupra primej­diilor interne şi externe care amenin­ţă securitatea statului. Instituţiile democratice şi parlamentare, liber­tăţile civice şi individuale , politica externă tradiţională a României, — toate acestea sunt grav ameninţate. Partidul naţional-ţărănesc — expo­nent al democraţiei trebue să le a­­pere cu energia şi curajul de care a dat dovadă în trecut. ’ “ A. B. C. UMANIZAREA STATUILOR de ILAR­IE MORONCA Am avut prilejul să mai semnalez cititorilor acele „Poeme într’un vers” pe care d. Ion Pillat le-a pu­blicat de curând. Genul creat de d. Ion Pillat a pă­rut să intereseze atât de mult încât o recenzie pe care am trimis-o, în­soţită de câteva traduceri, revistei „Le Mois” a fost reprodusă în în­tregime de „Mercure de France”. Formule mai mult sau mai puţin apropiate de aceea a d-lui Ion Pi­llat au fost încercate şi de alţi poeţi. „Les Nouvelles littéraires” reproduce din revista „Cruz y Raia” care, apare la Madrid — în timpul tristelor evenimente din Spa­nia mai sunt deci oameni cari­ se gândesc la poezie — o serie de aşa numite „greguerias”, un soi de mici poeme reduse de cele mai multe ori la o simplă frază, gen creat de Ra­mon Gomez de­ la Serna şi asemă­nându-se cu hai-kaiurile japoneze. Multe din aceste „greguerias“ conţin imagini sau reflecţii surprin­zătoare-Iată una, pe marginea căreia îmi voi îngădui la rându-mi, câteva re­flecţii : „Numai după ce au încetat îm­puşcăturile, se poate admira impa­sibilitatea statuilor: atunci bagi de seamă că ele au rămas pe piedesta­lul lor şi că n’au luat-o la fugă". Rigiditatea şi teatralismul statui­lor — în toate oraşele lumii — m’au lăsat întotdeauna în nedumerire. In colţuri de stradă, sau In squaruri, sau în grădini publice, apar deodată enormi inşi de piatră, întinzând un braţ ameninţător, sau ţinând dra­matic o mână pe piept, s’au ţintind cu degetul, voluntar şi energic, un punct invizibil din spaţiu. Fiinţele up­ărato­ar.Este statui ar voi să le reprezinte au fost în viaţa lor de toate zilele ca oricare altul dintre noi: au avut supărări şi bucurii, s’au luptat cu mizerii mărunte sau uriaşe, s’au mişcat pe străzi, în tramvaie sau în cupele, au lucrat ori s’au odihnit în laboratoare, în uzine, sau în consilii de administra­ţie. De unde această nevoie de a-i a­­şeza acum, în nemurirea lor rela­tivă, într’o­ atitudine crispată şi ne­umană ? Ei par, de pe soclul lor de piatră, că dintotdeauna au coman­dat şi au dominat. Şi oricând, la lectura unei cărţi sau­ la un taifas tihnit, cu dulceaţă şi­ cu cafea, cu prietenii sub arcadele de viţă săl­batecă ale grădinii părinteşti, ei au stat rigizi şi demni, cu fruntea în­cruntată, cu atitudini­ teatrale, de supraoameni. Se poate întâmpla ca statuile, ca nişte maşini diavoleşti inventate de oameni şi pe care oamenii nu Ie mai pot stăpâni, să fi depăşit rostul căruia au fost sortite şi să­ fi inter­venit , cu o­ autoritate, nebănuită în viaţa propriilor lor creatori. Statuile cu pozele lor hieratice "a­mânând oamenilor, oamenii au în­ceput să dorească să semene statui­­lor. Şi de aceea poate, în diferite părţi ale lumii se văd azi mulţimi întregi mergând cu paşi sacadaţi, sau umplându-şi piepturile şi înal­­ţând capul într-o atitudine orgoli­oasă ca nişte adevărate statui. Sta­tuile, exemplele date de­ statui, sunt de­ vină, poate, de inumanizarea o­­menirii de astăzi. Şi dacă sunt pu­ţine speranţe să mai poţi duce pe o cale de lumină şi de împăcare imensele mulţimi sanguinare, dacă omul a ajuns el însuşi o statuie fără suflet, care a uitat mer­sul simplu şi „bună ziua” rostită fără gesturi tea­trale pe străzi, dacă omul deci nu mai poate fi umanizat, ar trebui să se încerce măcar umanizarea sta­tuilor. In locul uriaşilor de piatră, înfu­muraţi şi sfidători ar trebui pusă imaginea omului mod­est şi medio­cru, de toate zilele, îmbrăcat în hai­ne sărace, cu umerii p­uţin aduşi, cu privirea umilă şi dornică, de linişte şi de pace- Atunci statuile ca nişte *•-—if (jl-a) ssiMezimcimEsrBKmtmzm ORDINEA PUBLICĂ de N. M. LEMGUDEANU fost secretar general la ministerul de justiţie CHESTIA ZILEI ACORD D. TĂTĂRESCU. — Lânga statuia lui Mărzescu ne-am înteles foarte bine... 82. BRATIAfilU. — Dea­ceia era mai nimerit daca ridicam statuia la Bucuresti, nu la Iasi... Unificarea autorităţilor preventive şi represive Intr’un studiu publicat aci anul trecut, ,folăit” la o reorganizare a magistraturii propunând norme nouă de salarizare pe căi extra-bugetare, recrutare şi înaintări,­ pe bază de concurs şi examene, am menţionat scurt părerea de a se unifica auto­rităţile de prevenire a crimelor şi delictelor — jandarmeria, poliţia şi siguranţa — cu represiunea exerci­tata de parchetele tribunalelor. ( După un an de reculegere şi re­examinare a chestiunii de interes capital a ordinii publice, întărirn­­du-mi opinia din trecut, cred nime­rit a supune propunerea mea unei dezbateri mai largi. ÎNDREPTĂŢIREA re- '' FORMEI Perpetuarea stării de asediu şi a cenzurii nu se poate concepe. Tre­­bue ..să vină, şi vremea de q­­e .des­fiinţa, pentru liniştirea spiritelor înăuntru şi prestigiul ţării în' aîară. O îngrijorare, însă,' cuprinde pe toţi 'bunii patrioţi cu răspundere trecută, actuală,' său posibilă, faţă de mo­mentul ' când s’ar desfiinţa­ măsurile extraordinare. Legi represive sunt, d­ar este teamă de slăbiciunea cu putinţă a autorităţilor, civile preven­tive, iar între prevenire ;şi: represiu­ne - lipsind continuitatea legală a­­­li­nei singure autorităţi răspunzătoare ;de­ acţiune, • se poate ca­, simultam prevenirea să lâncezească, iar re­presiunea­ să 'devina tardivă 'şi în orice ,caz nu,de promptă eficacitate, din cauza procedurii penale atât de lente, ca texte şi ca fapt, înaintea justiţiei,criminale civile. Pe lângă­ nemărturisitele motive subiective, inerente modului cum în practică se exercitează la noi pute­rea executivă,­ cu obstacolele şi de­­viaţiunile ei tradiţionale, cele,de mai sus justifică, s vnt destul­ continuarea stării de asediu, mai ales când se vede clar lupta de influenţă în Ro­mânia, dintre germanism şi slavism, ce se încadra pe trupul ţării. Neputând, însă, să­ urmăm înainte cu starea­ de asediu, cred că dacă prevenirea şi represiunea s’ar uni­fica într’ipi Subsecretariat de Stat al O­rdinei publice, sub înalta prive­ghere, răspundere şi autoritate a Ministrului Justiţiei, temerile de mai sus vor dispare concomitent cu des­fiinţarea stării­ de­ asediu.­ In acest­­ caz, la nevoe, mişcări revoluţiona­re singulare,­­în grup, sau organiza­te, de orice natură, vor fi cunoscute chiar,din forma lor iniţiala de şeful suprem, al­ profeiei publice,­, ministrul justiţiei şi imediat, radical, desfiinţa­­te, iar la caz de manifestări publice tubu­lătoare, serviciile fiind unifica­te, represiunea prin forţa­­publică ,va urma automatic, drastic şi imediat, sezisându-se cu judecarea lor ur­ (Citiţi continuarea în pag. 6-a) • NOTE OPOZIŢIA interzice fruntaşilor politici prezenţa în consilii, de admi­nistraţie. V. 1 Dacă ar urma exemplul şi guver­nul... D. TĂTĂRESCU nu ştie „cât va dura ultima etapă a guvernului". Atunci nu vom mai fi avizaţi cu şase luni înainte de data fatală..­. : * - ' . NIMENI nu-i reclamă d-lui Incu­­leţ nimic. Poate fiindcă oamenii n’au încre­dere,... . IN timpul discursului d-lui Ma­niu, d. Costăchescu­ a absentat. Tot mai tare-i d. Maniu care r~ pe când vorbea d. Costăchescu­­ l-a privit drept în faţă. „AM moştenit de la înaintaşii no­­tri, d— a spus la Iaşi d- Tătărescu, — cultul oamenilor de luptă şi de înfăptuire". Ce-o fi zis d. Dinu Brătianu care era de faţă? % D. INCULEŢ se ocupă de satul său natal din Basarabia. * A,şa — da­.Z Nu însă de toată țara. *

Next